CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PRIZONIERATUL ROMÂNILOR ÎN RUSIA SOVIETICĂ A FOST UN HOLOCAUST  

INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ 

 

 

Suferinţele soldaţilor români căzuți în prizonieratul sovietic au rămas prea puţin dezvăluite. Este greu de stabilit numărul total al mili­ta­rilor români făcuţi prizonieri de către so­vietici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după cum nu poate fi trecut cu  vederea fap­tul că România a fost mai mult timp în răz­boi împotriva URSS (22 iunie 1941 – 23 au­gust 1944), decât împotriva Germaniei na­ziste (23 august 1944 – mai 1945).

O cer­ti­tudine: pierderile Armatei Regale Ro­mâ­ne au fost mai mari în timpul campaniei din Est, decât în timpul campaniei din Vest, când deja zarurile fuseseră aruncate.

 

 

 

 

 

Imagini pentru prizonieri români in urss photos

 

 

 

 

 

Au existat trei mari etape ale căderii în prizonierat: la Cotul Donului în noiembrie 1942, după căderea Crimeei apărată şi de forţele ro­mâ­ne în aprilie 1944 şi dezastrul din august 1944 din Moldova.

https://i0.wp.com/revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1-1440.jpg

I. OPRIȘAN – Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică, vol. I și II,
(Editura SAECULUM I.O., București, 2014)

Instrumentarul istoriei orale are ve­chi­me în Occident, dar a ajuns cu în­târ­ziere în România, de aceea in­ter­viu­ri­le luate de I. Oprişan în 2004-2005 unor supravieţuitori ai campanei din Ră­sărit şi, de cele mai multe ori, ai pri­zo­nie­ratului sovietic reprezintă documente de prim ordin.

Pentru toţi militarii şocul capturării a fost mare. Toate mărturiile concordă asupra unei foarte mari rate a mortalității în două segmente ale traseului prizonierilor de război români:

1) mar­şu­ri­le lungi şi extenuante pe care au fost for­ţaţi să le îndure în zilele imediat după cap­turarea lor, fie la Cotul Donului, în iarna lui 1942, sau în nordul Moldovei, în 1944. Cei slăbiţi şi care rămâneau în urma co­loa­nei erau împuşcaţi fără milă de gărzile so­vietice. După ce prizonierii ajungeau în ora­şul/satul-colector urma

2) transportul lor în garnituri destinate iniţial ani­ma­le­lor, în celebrele bou-vagoane, pentru a fi re­partizaţi lagărelor din adâncurile Uniu­nii Sovietice. Suprapopularea vagoanelor (zeci de oameni nevoiţi să împartă un spa­țiu restrâns), slăbirea organismelor după mar­şurile istovitoare, mâncarea insu­fi­cien­tă şi, mai ales, lipsa apei au dus la moartea altor mii de prizonieri români. Care erau în­gropaţi la marginea şinelor de cale fe­ra­tă, fără a exista o contabilizare a lor.

 Având în ve­dere imensele pierderi umane suferite de sovietici, nu e de mirare că prizonierii de război români au fost distribuiţi în di­verse lagăre care deserveau anumite obiec­tive economice.

Au muncit în mine, carie­re de piatră, la exploatarea lemnului, în kol­hozuri.

După cum reiese din mărturiile înregistrate precum şi din documentele publicate în ultimul sfert de veac, în afara capturării de către ruşi a unui însemnat număr de prizonieri români, în mod izolat, în luptele locale, atât în timpul retragerii lor în faţa armatelor germane şi a aliaţilor, cât mai ales în cursul ofensivelor din anii 1942 -1944, cei mai mulţi ostaşi şi ofiţeri români au fost luaţi prizonieri în Est în grupe imense, care nu vor putea fi ştiute niciodată cu exactitate, respectiv în trei momente cruciale: în urma victoriei sovietice de la Cotul Donului/Stalingrad (decembrie 1942), în urma ofensivei ruse din Caucaz/Crimeea (1943) şi mai ales în preajma şi imediat după încetarea ostilităţilor antiruse, prin mesajul regelui Mihai I al României de întoarcere a armelor, rostit la 23 august 1944.

Dacă, după legile războiului, ostaşii şi ofiţerii români prinşi la Cotul Donului şi în Crimeea au reprezentat o captură normală – cauzată slabei noastre dotări militare şi neobţinerii ordinului de retragere spre a ieşi din încercuirea sovietică, de teama să nu-l supere pe Hitler -, numărul încă şi mai mare de prizonieri luaţi în Basarabia şi Moldova, în zilele de 23-27 august 1944 a constituit un abuz incalificabil, un sechestru al ostaşilor şi ofiţerilor care depuseseră deja armele, în virtutea apelului către ţară rostit de rege.

S-au tot luat prizonieri militari şi persoane civile până târziu, chiar în septembrie-octombrie 1944, când armata română lupta alături de cea sovietică în nordul Transilvaniei sau trecuse deja Tisa.

 

Sovieticii aveau directive bine definite în ceea ce priveşte separarea trupei de ofiţeri şi subofiţeri. Unul  simplu soldat, mărturisa că militarii români capturaţi de sovietici, în rândul cărora se aflau şi ofiţerii care se amestecaseră în mijlocul soldaţilor rupându-şi tresele, au fost obligaţi să-i indice pe ofiţeri, fiind ameninţaţi de sovietici cu mitralierea.

Ofiţerii erau consideraţi instigatori, dar şi elemente sociale periculoase, având în vedere că după modelul polonez şi cel al epocii, în general din categoria ofiţerilor făceau parte atât cei activi (cu atat mai periculoşi, dar minoritari), cât şi rezervişti, membrii ai intelectualităţii române (profesori, învăţători, funcţionari, în general oameni cu şcoală care ar fi putut avea autoritate în faţa trupelor formate în marea lor majoritate din ţărani).

Unii ofiţeri români probabil că au încercat să se piardă în mulţimea prizonierilor de frică să nu fie direct împuşcaţi, după cum clama propaganda nazistă şi cea antonesciană care erau direct interersate ca trupele să lupte cât mai bine, până la moarte. Alţii ofiţeri şi-au acceptat soarta cu demnitate.

 

Pentru toţi militarii, şocul capturării a fost mare, transformarea  în prizonieri, dependenţi de o voinţă externă percepută ca malefică, a fost reţinut pentru toată viaţa. 

Am fost 90 de români în vagon şi 10 nemţi. Când am ajuns în Karaganda, din ăia zece nemţi n-a mai rămas niciunul. Toţi au murit. Şi noi dintre ăia 90, dacă ne-am mai dat jos vreo 40 sau 50. (mureau) din cauza frigului şi din cauza alimentaţiei. C-am mers două săptămâni cu trenul”.

 Mai ales privarea acestor oameni de apă este dovada unei intenţii suplimentare de a-i chinui, având în vedere că nu traversau deşertul Arabiei. Unul din repondenţi îşi aducea aminte cum a implorat un băiat rus să-i umple traista cu merinde cu apă şi cum acesta, fiind pe punctul de a i-o înapoia plină, a fost ţinta tirurilor gărzilor care păzeau trenul.

Pentru a spori chinul, li se dădea din când în când celebrul hering afumat şi sărat.

Alte marturii dezvaluiau că datorită setei, prizonieiri ajungeau să-şi bea propria urina sau să lingă balamalele, în căutarea unui strop de rouă.

 

 

 

 

 

 

Unul din cei intervievaţi răspundea senin că în URSS erau trei feluri de mâncare: supă, supă, supă. Din cea chioară, evident. Alt supravieţuitor întărea ideea „ne dădea ciorbă, dar mai mult apă” „Când ne duceam la lagăr, ne punea să mergem cântând. Ce să cânţi cu apă goală?

Din gamelă nu luai decât apă goală, câteva bucăţi de capete de peşte. Peşte a dat mult acolo şi varză”.

 Marşul coloanelor de prizonieri a fost teribil: „Şi mână, şi mână şi mână! Opt zile şi opt nopţi, pe jos, fără mâncare, fără somn, fără absolut nimic! Meregeam adormiţi, visam pe drum (..) Şi ziua în marş mai trăgeam buruieni, că-n pustietăţile alea numa buruieni erau pe câmp şi băgam în gură şi mâncam gheaţa, cum erau bălţile îngheţate.”

 Până în Urali trenul a făcut trei săptămâni „or murit 50-60 de oameni din fiecare vagon.” Hrana dată prizonierilor, formată din peşte sărat, pesmeţi uscaţi, dar nu şi apă. Intr-o baracă de 250 de oameni din lagărul din Urali, iarna a fost teribilă pentru români: în fiecare noapte mureau 10-20 (datorită diareei provenita de la zăpada mâncată după ce au fost daţi jos din vagoane).

 

 

 

morti_odesa_l

 

 

 

 

 „Ruşii-s ruşi, d-aia le zice porci. Zice una şi face alta”  „nu credeam că mai vin acasă. Azi îţi dă drumul, mâni îţi dă drumul…Dar tot minciuni spuneau” Se mânca sfecla rămasă în pământul care se dezgheţa primavara în timp ce mergeau din lagăr către mina de carbune din Donbas. „Rusia era săracă tare…n-avea aţă, n-avea ac- să nu ai aţă, bre!? Poate că la oraş era, da’ aici, unde am trăit eu, nu, sărăcie! (…) era unul Sfredi Petrea din Dărăbani, doi fraţi, unul a murit în Rusia. Petrea, avea o carte de rugăciuni.

Când citeam cartea aceea de rugăciuni, toţi câti eram în blocul acela în baraca aceea, toţi ne aşezam în genunchi. (…) Nu, n-aveam speranţă, dar totuşi ziceam din gură, mă-nchinam Doamne, liberează-mă de aici”.

Unul dintre cei eliberaţi relativ repede, în 1946, după numai doi ani de prizonierat în Crimeea, repatriat cu vaporul Transilvania, eveniment folosit propagandistic de noile autorităţi pro-comuniste, chiar dacă, simplu soldat, are intuiţia adevăratei motivaţii a eliberării rapide „Eu cred c-a fost problemă politică. Pentru că a recrutat tot cam de leatul meu, mai tineri. Au spus aşa :”Mergeţi acasă.Luaţi legătura cu primăriile. Acolo e Frontul Plugarilor, e PCR. Să sprijinim.” 

Marea majoritate a mărturiilor face referire la înrolările în cele două divizii înfiinţate de sovietici. Dacă spre deosebire de majoritatea ofiţerilor regalişti şi loialişti care a refuzat destul de net să colaboreze cu sovieticii, în schimb trupa nu avea repere ideologice atât de clare, nu-şi dădea seama de implicarea politică, de multe ori considereau că este doar o şansă de scapă de iadul captivităţii sovietice.

 

 

 

 

 

romanian-infantry-in-kerch1

 

 

 

 

 

Unii dintre cei intervievati au recunoscut că s-au înrolat în diviziile Tudor Vladimirescu sau Horia, Cloşca şi Crişan, că au semnat un jurământ prin care se angajau să lupte pentru ţară, pentru a o elibera de fiara nazistă etc. Aparatul de propaganda sovietic s-a folosit, fără îndoială, şi de naivitatea prizonierilor, marea majoritate formată din ţărani fie analfabeţi fie semianalfabeţi care erau mai uşor de influenţat de agenţii PCdR.

Soldaţii români au rămas mai puţin timp în prizonierat decât masa ofiţerilor din Armata Regală care nu a acceptat să colaboreze cu regimul comunist. Unii soldaţi s-au întors în 1946 sau 1948 dupa 2-4 ani petrecuţi în URSS. O altă certutudine: numărul celor înrolaţi în diviziile colaboraţioniste a fost destul de mic (o divizie sovietică avea în jurul a 12.000 de militari) faţă de numărul militarilor capturaţi (trupă şi ofiţeri) care variază în jurul a peste 200.000 de oameni (din cei 300.00 daţi dispăruţi).

Pieredrile umane osicileaza in functie de etapa razboiului din est intre 10% si 50% din efectivul implicat (23% la Odessa, 10% la nord de Marea Azov, 24% in Crimeea, 22% la sud de Harkov, 17% in Caucaz dar nu mai putin de 50% la Cotul Donului si in Stepa Kalumca. 70.406 militari au fost ucişi, 242.132 răniţi şi bolnavi iar 307.216 dispăruţi (5.916 ofiţeri, 5.338 subofiţeri, restul trupă). 

Au fost trei valuri de eliberare a prizonierilor de război români luaţi de Uniunea Sovietică în perioada iunie 1941- august 1944: 

(1)un prim val a fost eliberat în 1946, după 2 (sau 4 pentru cei luaţi prizonieri la Stalingrad în 1942) ani de prizonierat. Se pare că s-a încercat oferirea a unui mic ajutor electoral blocului comunist în prizma alegerilor din noiembrie 1946.

(2) În 1948 au fost eliberaţi alte mii de militari români dupa 4 (6 ani-Stalingrad) ani de prizonierat. Ambele valuri erau formate din soldati supravieţuitori (în general tarani).

(3) Ofiţerii au râmas până în 1950-51, irosind 6-7 (sau 8-9 ani pentru cei capturaţi la Cotul Donului-Stalingrad) de ani din viaţă.

Această etapizare se aplică celor care au supravieţuit, evident.

 

Rata mortalităţii este imposibil de stabilit, poate doar documentele sovietice să ofere o cifră aproximativă (dar în acestea nu au cum să apară morţii din timpul transferurilor fie din timpul marşurilor forţate, fie din bou-vagoane care nu sunt contabilizate- se poate oferi o cifra aproximativa a prizonierilor români care au intrat în lagărele GUPVI.)

Speculând şi aproximând, credem că aceasta s-a numarat între un sfert si o treime din numarul prizonierilor de razboi romani capturaţi de sovietici (între 50.000 şi 75.000).

O estimare rezonabilă şi minimă. O altă pistă care ar ajuta la stabilirea acestei cifre ar reprezenta-o numărul prizonierilor de război români care s-au întors şi care ar trebui să apără undeva în arhivele militare române.

Dacă am scădea această cifra din numărul total aproximativ al celor capturaţi, am putea avea o imagine a pierderilor umane din iadul sovietic.

Pentru că de bună voie au rămas în URSS foarte puţini militari români seduşi de mirajul sovietic, fie că vorbim de ofiţeri sau de soldaţii ţărani mistuiţi de dorul de a-şi revedea satele natale.

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

După estimările cele mai aproximative, întrucât un calcul exact nu poate fi efectuat, au fost luaţi prizonieri militari combatanţi şi militari care depuseseră armele cca 500.000 de inşi, mulţi dintre ei trecuţi în statistici drept dispăruţi sau morţi (între cei cca 1.200.000 de eroi pierduţi în perioada războiului).

Ţinem să observăm că în nicio statistică din lume nu figureză civilii luaţi prizonieri cu anasâna de sovietici şi duşi împreună cu ostaşii în pustiurile ruse sau cei împuşcaţi în cazul că nu şi-au dat bunurile (animale, căruţe, alimente etc.) sau chiar dacă le-au dat şi au făcut corvezile impuse nu le-au plăcut cine ştie din ce motive invadatorilor veniţi pe urmele hoardelor medievale.

Se estimează pierderile de vieţi umane şi de prizonieri militari şi civili la cca 1.500.00-2.000.000 de oameni.”

Surse: 

https://filme-carti.ro/carti/infernul-prizonierilor-romani-in-uniunea-sovietica-50152/

 

Volumul “INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ”

Ionel Oprişan

Editura SAECULUM I.O.

Bucureşti – 2014

Publicitate

13/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | 3 comentarii

Mişcarea «Jos cu Rușinea!», Internaționala sexuală și Țara Sovietelor”

 

 

 

 

not-intended-to-depict-a-homosexual-embrace-this-image-from-1940

Mișcarea „Jos cu rușinea!” din Rusia bolșevică.Fragment din „«Jos cu Rușinea!» Internaționala sexuală și Țara Sovietelor”, de Olga Greig

Revoluția proletară din Rusia poate fi numită cu toată îndrăzneala și revoluție sexuală.

Cu toate acestea, pionierii teoriei trupurilor goale nu au fost și descoperitorii ei.

În perioada de vârf a studiilor revoluționare, în Germania și Austria, anumiți supuși ai Imperiului Rus, care au mers apoi pe calea terorii, au manifestat un viu interes față de mișcarea inițială a „nudiștilor” din aceste țări, care mișcare era percepută de burghezia locală drept o vulgaritate monstruoasă și hidoasă, o condiție prealabilă a Zilei Judecății ce se apropia prin revoluția „cărnii”.

Cu toate acestea, autoritățile locale [din Austria și Germania] nu au luptat niciodată cu excentricii, preferând să le aloce locuri speciale pentru recreere, evitându-se astfel multe discuții în presă, iar faptul că nu s-a manifestat un interes excesiv față de „nudiști” a redus curiozitatea deschisă a publicului la zero.

Doar slujitorii bisericii îi mai criticau pe „demonii goi”.

Adevărat însă, cum se întâmplă întotdeauna, au existat și dintre aceia care manifestau o curiozitate bolnavă pentru tot ce era vicios.

Vladimir Ilici Lenin, descoperind „plaja nudiștilor” din Austria, a rămas uimit de abundența trupurilor goale și a decis că muncitorii și țăranii ruși trebuie să învețe, la fel, să se bucure de natură… Aceste lucruri au fost lăudate și în memoriile prietenului său Bonci-Bruievici.

În general, pe atunci, „nudiștii” străini se declarau susținători ai unui stil de viață sănătos, dând prioritate gimnasticii, vegetarianismului, renunțând la alcool și luptând împotriva fumatului. Dar, cum se spune, drumul spre iad e pavat cu bune intenții…

Mai mult, e un lucru când ești gol și singur în natură și altul când, gol fiind, te afli printre multe alte persoane de sex diferit, de vârstă diferită și de stare fizică diferită.

Din momentul declanșării revoluției bolșevice sângeroase în Rusia, „nudismul” sau „naturismul”,  neavând parte de o etapă inițială de cunoaștere, de conștientizare și de deprindere în Rusia, s-a format dintr-o dată într-un soi de mișcare fără morală „Doloi stâd!” („Jos cu rușinea!”n.t.)

Și la ce trebuia să ne așteptăm? Revoluția a intrat furtunos în mase prin regres! Omul de formație divină, cizelat de natură în mod rezonabil timp de mii de ani, în câțiva ani, cu ajutorul bolșevicilor, a luat chipul celui mai sălbatic diavol roșu.

Mentorii pe calea nouă a tinerilor „doloistîdiști” deveneau părinții lor ideologici, ale căror nume sunt înscrise și azi în volumele groase ale enciclopediilor sovietice, cei care, la răscrucea secolelor XIX-XX, utilizau ca mijloc al propagandei bolșevice, printre multe lucruri ticăloase, și pornografia.

Cărți poștale vulgare se tipăreau în tipografii ilegale de partid, atât pe teritoriul imperiului, cât și în străinătate; imaginile erau vândute pe sub tejghea pe nimic, în bazarurile aglomerate, dar de multe ori erau strecurate gratuit studenților și studentelor, cu scopul de a-i corupe.

După cum notează cercetătorii serioși, pornografia din Rusia, în ajunul revoluției, trecuse printr-o epocă de aur.

Cu toate acestea, aceeași tendință a fost observată și în ajunul revoluțiilor din Franța și din Germania.

(…)

Dar, mai întâi, revoluționarii au aruncat în jocul revoluției sexuale un balon de încercare –  goi, au mărșăluit sfidător prin Piața Roșie a principalului oraș rus, cerând ca toți ceilalți membri ai societății să li se alăture.

Ni se spune (dacă se mai spune) că Societatea „Jos cu rușinea!” a apărut în 1925, însă pentru un timp foarte scurt. Se uită însă că primele demonstrații ale nudiștilor cu panglici roșii trecute peste umăr au avut loc în 1919.

Misionarii vulgarității, „doloistâdiștii”, au fost adevărați fanatici. La întâlnirile lor secrete jurau să nu poarte haine pe baza principiilor negării: „Hainele sunt purtate de burghezii care profită de pe urma exploatării. Noi nu suntem burghezi, de aceea, noi trebuie să respingem hainele.”

Sau promovau darwinismul ca teorie apropiată de ideile socialismului:

„Omul a provenit din maimuță. Maimuțele sunt animale, animalele nu poartă haine, de aceea nici noi nu trebuie să purtăm haine.”

Mișcarea oamenilor goi se răspândea în întreaga Rusie epuizată de revoluție, devastată de ruine și de foametea care începea. Și această mișcare se multiplica, apăreau cercuri, secte și ligi.

Nici n-a reușit să ajungă bine în țara dragă inimii sale, în zbuciumata Rusie, poetul Maximilian Voloșin (1877-1932), cunoscător al libertăților de peste mări, în 1916, și să se stabilească la proprietatea sa din Koktebel, în februarie 1917, că a fost imediat urmat de „nudiști”.  

Erau mânați probabil de aceeași unitate de idei cu a poetului, care publicase în 1910 o plachetă de versuri, întitulată  „Bliki. Nagota” (aprox. „Luciri. Nuditate”), iar în 1914 „Bliki. Maski. Nagota” (aprox. „Luciri. Măști. Nuditate”), sau de plajele pustii înduioșătoare și de natura magică ale Crimeei […].

În tot cazul, numele acestor cărți nu le veți găsi în nici o enciclopedie sovietică: nici în Marea Enciclopedie Sovietică, nici în cea literară, nici în cea istorică, nici în Dicționarul Enciclopedic și nici în orice altă sursă oficială.

Dar, la cerere, dacă ne străduim din răsputeri, putem citi articolul lui M. Voloșin „Despre nuditate”, unde poetul face reclamă Societății germane „Freier Bund” („Libera alianță”), care avea „scopul de a îmbunătăți sănătatea fizică și morală a umanității prin nuditate”.

Membrii săi de ambele sexe, adunați în parcul din Grünwald, petreceau vremea în chip minunat prin jocuri în aer liber.

„Datorită sportului și igienei, această nuditate va fi unanim recunoscută în Europa!”, își asigura Voloșin cititorii și îi încredința imediat pe cei care stăteau la îndoială: „Mergând să înot în mare, mă dezbrac de acasă, îmi pun pe mine un halat de baie, merg vreo cincisprezece stânjeni, care separă casa mea de mare, și apoi mă arunc gol în apă.

Localnicii sunt profund șocați de acest comportament.” Turiștii care mergeau la Koktebel, au înființat în curând prima plajă „naturistă” din Rusia (numită acum mai colorat, „nudistă”).

[…]

Cu toate acestea, ceea ce se referea într-o oarecare măsură la artă, în capetele mâloase ale revoluționarilor și socialiștilor, se transforma în vulgaritate și murdărie; și viceversa: murdăria și vulgaritatea deveneau artă revoluționară.

În fostul Imperiu Rus, se înmulțeau nebunii deranjați ideologic, „oamenii de formație nouă”, membri ai societății „Jos cu rușinea!”, care mergeau goi pe stradă, declarând cu voce tare că, pentru poporul sovietic, rușinea este o rămășiță burgheză.

Mentorul din spatele proletarilor goi a fost Karl Radek, un adevărat fiu al partidului leninist, prietenul apropiat al lui Lev Troțki (pe numele real Leiba Bronstein). Radek mărșăluia în fruntea coloanelor de trupuri goale, în Piața Roșie, în apropierea zidurilor sfinte ale Kremlinului.

 

 

 

 

[…]

 

Karl Berngardovici Radek (pe numele său real Sobelson, 1885-1939), este considerat de către anumiți oameni o figură proeminentă a partidului, jurnalist genial, fiu de profesor.

Cu toate acestea, dacă te citești cartea lui Nikolai Kuzmin „Vozmezdie”(„Răsplata”, n.t.), găsești informații reale despre acest individ. Părinții lui K. Sobelson țineau un bordel la Varșovia. Înclinațiile lui vicioase au apărut foarte devreme și s-au dezvoltat într-o stare bolnăvicioasă.

Cei ca el trebuiau să stea la casa de nebuni, însă ei au înfăptuit așa-numita revoluție rusă.

Karl Sobelson, atât pe plan extern, cât și pe plan intern, se aseamănă cu foarte mulți dintre socialiștii revoluționari bolșevici, totuși, trebuie spus că el era extrem de urât.

Un „erotoman cu un aspect extrem de respingător”, îl numește N. Kuzmin; în șarjele lui Buharin, Radek apare în chip de Mefistofel, un diavol cu trupul uscat.

Imediat după instalarea la putere a bolșevicilor, în 1917, Sobelson, purtând pseudonimul de partid Radek, a venit la Petrograd să se alăture alor săi.

Este desemnat imediat șeful departamentului de politică externă al Comitetului Executiv Central al Întregii Rusii (VȚIK) și al Departamentului Europei Centrale al Comisariatului pentru Afaceri Externe al Poporului, unde era responsabil de politicile pentru exportul revoluției în alte țări.

[…]

Se pot scrie multe despre destinul aventuros al acestui leninist glorios, dar să ne întoarcem la oamenii goi-goluți, care mărșăluiau în șiruri haotice, conduse și direcționate de geniul de neegalat al lui Sobelson-Radek.

„Da, în fruntea acestei parade de oameni gata de baie mergea un bolșevic cu experiență, favoritul lui Lenin, Karl Radek. Totuși, el umbla complet gol prin apartament, băgând spaima în copiii mici ai surorii sale, la care locuia […]”.  Această informație e preluată de la emisiunea „Sexul în URSS” (mai 2007), difuzată pe canalul de televiziune NTV. […]

Se știe că la cea mai mare demonstrație a „doloistâdiștilor” din 1924-1925 au participat 10.000 de oameni. Un grup de oameni goi cu ​​sloganuri bolșevice și apeluri de a nu trăda lupta de clasă a fost, de asemenea, întâlnit pe Podul Kuznețki. Cetățenii inconștienți, adunați grămadă, îi huiduiau și-i arătau cu degetul.

Altă dată, „nerușinații” mărșăluind, s-au oprit în piață; unul dintre cei mai vocali a făcut apeluri fierbinți la mulțimea care se strângea în jurul lor. Bătând aerul cu brațele, a declarat că rușinea este cel mai grav flagel al epocii țariste. 

„Am distrus sentimentul rușinii! Uitați-vă la noi și veți vedea bărbați și femei libere, proletari adevărați, care au aruncat cătușele simbolurilor prejudecăților burgheze!”

Doamnele nimerite pe acolo, adunate la urletele mitocanului, se uitau la ei cu ochii holbați.

Cineva din mulțimea de oameni îmbrăcați i-a strigat:

„Prostule!”, după care tinerii i-au atacat pe dezbrăcați, care s-au retras în grabă. Cu toate acestea, urma un nou dans al vrăjitoarelor, prin intermediul căruia „cunoștințele goliciunii” erau duse în masele proletariatului din alte orașe.

 

 

 

Dovezile pot fi găsite, ca în anul 1922, când aveau loc manifestări ale Societății „Jos cu rușinea!” în piața din Krasnodar.

„Gol pușcă, decorat doar cu o panglică pe care scria „Jos cu rușinea!” oratorul acelui eveniment striga de la tribună:

„Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popilor! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care să ne acopere frumusețea corpului! Suntem copiii soarelui și ai aerului!” Trecând pe acolo seara, am văzut tribuna doborâtă, iar „fiul soarelui și al aerului” fusese bătut măr.”

(Vezi A. Trușnovici, „Memoriile unui partizan al lui Kornilov 1914-1934”, Editura Posev 2004)

În orășelul Borisoglebsk, se plimbau un bărbat și o femeie, goi pușcă, cu un poster „Jos cu rușinea!”, după cum povestea nepoatei sale Natalia Sacikova, născută în 1898.

Odată, în Gudermes, se zvonise că trebuia să apară un tren întreg de oameni goi. S-a adunat mulțimea, anticipând un mare spectacol de divertisment.

„Îi vom căpăci!, se distrau băieții din localitate. Doar că, în acest caz, cu excepția mașinistului locomotivei, un bărbat cu torsul gol, nu mai era nimeni în tren. Mulțimea s-a dispersat, hohotind și hăhăind despre bolșevicii goi din Moscova.

Se întâmpla, de asemenea, ca lumpenii care mărșăluiau goi prin orașe nu numai să provoace învălmășeală mare, ci și să împiedice transportul în comun.

Curiozitatea domina, șoferii de autobuze și de tramvaie, se opreau, minunându-se de spectacolul scandalos, mai ceva ca la circ. Huliganii locali cu buzunare pline de pietricele se grăbeau la locul faptei; urma o mare de fluierături, râsete, hohote, huiduieli…

Moscoviții nu o singură dată s-au întâlnit față în față cu nudiștii, care, cu pănglicuțe de stambă roșie aprinsă, intrau în tramvaiele aglomerate de oameni. Unii aveau și postere cu conținut revoluționar, atârnate de gât cu o sfoară de cânepă. Se spune că, în momentul în care un grup de „copii ai soarelui și ai aerului” intrau în transportul public, oamenii săreau de acolo, indignați, blestemând și scuipând. Acțiuni similare au avut loc în multe orașe ale așa-numitei Federații Ruse.

Revista „Baptistul Ucrainei” № 7 din 1925 atrăgea atenția asupra următorului fapt: „Comunitatea Riabokonevskaia, formată din creștini evanghelici, din gubernia Odessa anunță:

în luna august 1924, comunitatea noastră a fost vizitată de doi duhobori din Caucaz, care au început să predice botezul cu Duhul Sfânt, precum și respingerea căsătoriei credincioșilor, numindu-o gunoiul vieții (subliniere aici și în continuare adăugată – autorul).

Nici un fel de îndemnuri nu i-au putut opri pe propovăduitorii acestei erezii. Frați  de-ai noștri s-au lăsat convinși să-și vândă proprietatea, să iasă din sânul credincioșilor și să intre în comuna lor, situată în Crimeea, lângă Simferopol.

În acest locaș, se stabilise egalitatea deplină a membrilor, iar în ceea ce privește bărbații și femeile, se predica „Jos cu rușinea!”… Unii dintre credincioșii noștri au fost seduși de această erezie, și-au vândut proprietatea și au mers la comuna din Crimeea.

Au ajuns acolo, însă nu exista nici pomeneală de lucrurile ce li se promiseseră atât de mult.  Așa că au rămas cu nimic… Mulți dintre ei au intrat în lume, alții și-au mărturisit greșeala și s-au pocăit cu sinceritate, în timp ce alții au rămas mutilați spiritual”.

[…]

În anul 1920, în orașul Simferopol din Crimeea au sosit agitatorii proletcultiști, într-o misiune de „iluminare a maselor”, în frunte cu Vladimir Maiakovski. În timpul lor liber, poeții proletari, uneori fie cu o mulțime de admiratori după ei, fie singuri, se plimbau pe străzile fierbinți și prăfuite.

Localnicii au văzut cum „rebelul, liderul, gălăgiosul” Maiakovski mergea într-un costum alb, împreună cu David Burliuk, „poet și artist rus”, așa cum susține scurta enciclopedia literară, venit și el să-i educe pe ruși. […] S-a împrietenit cu Maiakovski în anii de studii la Școala de Pictură din Moscova, din care au fost excluși din cauza lipsei de talent și pentru comportament nepoliticos (1914).

Enciclopediile sovietice îl numesc pe Burliuk „unul dintre primii futuriști ruși”, „părintele futurismului rusesc”, organizatorul grupului de futuriști cubiști.

A publicat poezioare în colecții colective cu nume care caracterizează autorii „Пощечина общественному вкусу” („Palmă peste fața gustului public”, n.t.) și „Требник троих” (aprox.„Trebnicul celor trei”, n.t.) (ambele apărute în 1913).

În 1913-1914, împreună cu Maiakovski, a luat parte la un turneu al futuriștilor prin Rusia, cu lectură de poezii „de iluminat masele”. În perioada 1920-1922, a locuit în Japonia, din 1922 – în Statele Unite ale Americii, unde publica revista „Culoare și rimă”, glorificându-se pe sine cu talentul său „de neegalat”.

 

„Sunt încântat de New York City.
Dar nu-mi scot șăpcălia de pe cap.
Sovieticii au propria lor mândrie:
Privesc în jos la burghezie.”

Este Maiakovski și poezia lui „Broadway”, scrisă în 1925, când prietenul său apropiat Burliuk „privea de sus la sovietici”, mergând pe același Broadway!

Împreună cu cei doi pictori-poeți proletari, defilau prin Crimeea și două demoazele, ale căror haine constau în câte o panglică roșie trecută peste umeri, cu inscripția „Jos cu rușinea!”

[…]

Mișcarea „Jos cu rușinea!” nu doar că a fost bine primită, ci și admirată în Occident. Pentru o astfel de respingere a rușinii (pentru decăderea, depravarea și dezintegrarea societății rusești), sovieticii au primit mai multe bonusuri din partea țărilor capitaliste.

La începutul anilor 1930, corespondenții străini care lucrau la Moscova au remarcat faptul că există mii de „naturiști” sovietici!

Acest lucru a fost evidențiat de jurnalistul american H. Knickerbocker, laureat al Premiului Pulitzer pentru reportajele din Rusia. Se povestește că consulul belgian în Rusia, Joseph Douillet, afirma: „În 1925, sub auspiciile guvernului sovietic, s-a format Societatea „ Jos cu rușinea!”

Membrii acestei societăți se obligau să renunțe la haine și să umble goi prin oraș. În scopul propagandei și agitației în rândul populației unii dintre membrii acestei societăți excentrice erau trimiși în turnee: în Harkov, Rostov, Mineralnîe Vodî etc. I-am văzut în costumul lui Adam și Eva în Rostov”.

În acei ani, jurnaliștii și diplomații străini au făcut o mulțime de fotografii de la locul faptelor.

Astăzi, aceste fotografii sunt stocate în arhivele Statelor Unite, Marii Britanii, Belgiei, Germaniei și a altor state, iar fotografiile oficialilor locali sunt fie păstrate în arhive închise, fie au fost vândute în străinătate.

Despre acest lucru, apropo, s-a discutat în programul de televiziune menționat anterior, „Sexul în URSS”. Participantul la emisiune, psihologul Serghei Agarkov, a confirmat:

„Partidul a avut ulterior o atitudine foarte negativă față de perioada în care a promovat libertatea sexuală și depravarea. Să faci rost de asemenea imagini, protocoale și documente despre Societatea „Doloi stâd!” e aproape imposibil.

Ca multe documente ale NKVD acestea sunt clasificate de mai mulți ani. Fotografiile demonstrațiilor din Piața Roșie – și au existat câteva zeci de astfel de evenimente – sunt atât de bine ascunse în arhivele partidului că este dificil să ajungi la ele, unele au fost duse în străinătate”.

Nicăieri nu scrie ce făceau oamenii „fără rușine” în orașe și sate, în anotimpurile mai reci. Dar iarna? „Majoritatea celor goi pușcă, înțepeniți de frig, îi numea pe cei care purtau haine, sclavi ai burgheziei înapoiate”, scria unul dintre ziarele nemțești ale vremii.

Există dovezi că, în cele din urmă, diavolii de la Moscova, învinețiți de frigul toamnei, cu placate „Jos cu rușinea!” și postere cu înscrisuri care îi vizau pe toți cei care purtau haine, de tipul „sclavi ai burgheziei înapoiate”, „trădători ai luptei de clasă”, au intrat în atenția conducerii țării.

Șefii de partid, deși îi sprijineau pe tinerii care mărșăluiau goi, cu pănglicuță roșie, în lupta lor cu burghezia inconștientă, totuși, nu doreau să se dezbrace în public.

Majoritatea populației țării, la fel, nu intenționa să urmeze exemplul „doloistâdiștilor”.

Autoritățile nu-i pedepseau pe cetățenii  în costumul lui Adam, cu excepția cazului în care erau duși la secția de miliție, unde se încerca metoda convingerii. Era nepoliticos să-i pedepsească sever tot pe ai lor, căci nu corespundea manierei bolșevice.

Deși cetățenii erau complet dezbrăcați, purtau sloganuri revoluționare. În plus, toată lumea știa: guvernul sovietic a declarat libertatea completă a clasei muncitoare, iar faptul de a umbla în public în neglijeu părea, în zorii construirii comunismului, o demonstrație inofensivă a acestei libertăți, la nivel mondial.

Dar este timpul să explicăm ce s-a întâmplat mai apoi. În acea perioadă, Consiliul Comisarilor Poporului (Soviet Narodnîh Komissarov) a încredințat decizia acestei chestiuni Comisariatului Popular pentru Sănătate, condus de un prieten foarte apropiat și aliat al tovarășului Lenin, N. A. Semașko. Acesta a absolvit, la fel de strălucit, școala luptei revoluționare din străinătate, pe banii centrului internațional al partidului.

Narkomzdrav a declarat oficial că este recunoscător „doloistâdiștilor” că au atras atenția întregii populații sovietice asupra avantajelor aerului și luminii soarelui și apoi a explicat pe înțelesul „copiilor soarelui și aerului” că aerul orașului este îmbâcsit de praf și bacterii dăunătoare pentru pielea umană.

Și, prin urmare, ar fi mai înțelept să nu apară pe străzile orașului fără haine. Pentru cei care nu au înțeles, a adăugat: nerespectarea acestei recomandări nu va rămâne nepedepsită.

Pentru încălcarea instrucțiunilor se prevedea o amendă.

Auzind de pedeapsă, cetățenii sovietici au devenit imediat ascultători și au acceptat necondiționat toate decretele și ordinele.

De-a lungul anilor, acest lucru a devenit principalul reflex al homo sovieticus. Din acel moment, „fără rușinea”, ca mișcare de masă, a dispărut de la sine.

Cu toate acestea, pe lângă această mișcare, au luat ființă și s-au răspândit alte mișcări și mai monstruoase, în fruntea cărora stătea asistentul-șef al partidului și comuniștilor, Komsomolul (organizația de tineret a comuniștilor din URSS, n.t.), care în curând va primi supradenumirea onorifică de «leninist».

 

 

Rădăcinile  comuniste ale revoluției sexuale neomarxiste de azi.

 

 

 

Puțină lume cunoaște astazi că în Rusia bolșevică, în  primii ani dupa instaurarea puterii sovietice, vajnicii ei conducaători doreau abolirea familiei tradiționale, ca fiind „un element burghez, invechit” și formarea unei noi structuri, care nu știau nici ei cum arata, doar voiau sa fie ceva nou, „progresist”, in pas cu „schimbarile aduse de viața noua, socialista”.

Propunerile au fost care mai de care mai năstrușnice și mai extremiste ( de la „iubirea libera”, la „socializarea femeilor de 20-36 de ani” ș.a.). 

Aceste idei chiar au fost puse practica, dupa cum vom vedea din articolul publicat mai jos, tradus din limba rusa, de pe site-ul „Svobodnaya Pressa” (Presa libera). Drept rezultat, s-a ajuns la creșterea vertiginoasa a imbolnavirilor cu boli venerice, copii lasați in orfelinate, avorturi pe banda rulanta și alte grozavii.

Tatăl cunoscutei pictorițe și scriitoare Lena Constante (care a indurat ani grei de temnița comunista, autoarea carții „Evadarea tacuta”), Constantin Constante, a traversat Rusia, in tren, impreuna cu familia sa, in primul an al revoluției bolșevice, de la Odessa, la Murmansk.

El povestește in memoriile sale ca,  pe parcursul calatoriei, ajunși la Samara, au aflat despre una dintre acele incercari de „socializare a femeii de la 20 la 36 de ani”. Iata ce insemna aceasta mai exact:

„Am intrebat, de curiozitate, pe unul din acești extremiști cum ințelege aplicarea  acestui deziderat și iata explicația lui: «Se va crea – mi-a spus el – pe langa fiecare soviet cate un comisariat al dragostei publice.

Fiecare cetațean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligata sa i se puna la dispoziție , fara vreo opunere și fara plata, in schimbul bonului eliberat de comisariat.

Ea este libera in aceeași zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la insuratoarea de-o clipa… Copiii născuți din aceste impreunari vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va ingriji pana la varsta cand urmeaza sa fie repartizați școlilor sovietice sau la ateliere dupa aptitudini…

Acești copii – continua interlocutorul meu –, neavand nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic».

Aberațiuni ale unor creiere dezechilibrate ar fi singura explicațiune ce se poate da unor astfel de nazuinți”.

(„Colindand prin Rusia Sovietica. Note și impresii de calatorie 1916-1918”, Ed. Curtea veche, București, 2004, p.64)

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/07/ziua-de-7-octombrie-in-istoria-romanilor/

SURSE:

 

07/10/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Reflecții la trecerea unui secol de la Marea Unire din 1918. Cum s-a înfăptuit România

 

 

 

 

Academia Română a organizat marți, 18 septembrie 2018, la Ateneul Român, conferința internațională „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920.

Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României”. Evenimentul s-a desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

Au participat reprezentanți ai instituțiilor statului, academicieni și istorici din țară și din străinătate, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și alți reprezentanți ai cultelor religioase din România.

Istorici și oameni de cultură din Europa și din Statele Unite ale Americii, nume de rezonanță ale istoriografiei mondiale și specialiști în istoria Primului Război Mondial și a țărilor din sud-estul și centrul Europei au susținut ieri, în sala mare a Ateneului Român, unde a fost ratificată în data de 29 decembrie 1919 unirea Transilvaniei, Basarabiei și a Bucovinei cu România, comunicări despre: etapele edificării României Mari, în contextul constituirii statelor-nați­une în sud-estul și centrul Europei; realitățile na­ți­o­nale și statale înainte, în timpul și după încheierea Primului Război Mondial; rolul armatei și sacrificiul de sânge al fiecărei na­țiuni; precum și consecințele reconfigurării arhitecturii Europei.

Evenimentul a fost moderat de acad. Victor Voicu, vicepre­ședinte al Academiei Române, care a rostit cuvântul de deschidere a conferinței, al cărei scop este omagierea tuturor celor care acum 100 de ani au contribuit la desăvârșirea statului național unitar român.

 

 

 

Ateneul roman-Acad. I.A.Pop

  Foto: Prof.univ. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române 

„Cum s-a înfăptuit România – reflecții la un secol de la 1918


În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme.

Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze.

Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea.

Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.

Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională.

Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp.

Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.

După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri.

Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii.

Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană.

Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape:

1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile occidentale;
2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independența României și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.

Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice.

Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României.

Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României.

Numai Rusia Sovietică (din 1922, U.R.S.S.), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale.

Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului.

Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei.

Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.

Acestea sunt faptele. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani, istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.

De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste.

Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în U.R.S.S., nu avuseseră un asemenea regim.

Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseserăm buni de nimic niciodată.

Reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel și mai ales anii 1914-1920. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.

De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina.

Însă decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară.

S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului…

Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.

Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta.

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire.

Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate.

În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională.

Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități.

În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul).

Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Majoritatea istoricilor români și străini – cu inerente variațiuni – prezintă succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări. Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuți de la declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior).

La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang.

În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă.

În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți.

Schematizările privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Astfel, au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”.

Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale.

Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții.

Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor.

Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui.

Dar și mai incorect este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară apuseană decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Dar ei – românii – au fost conduși mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii.

De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!„. E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite.

Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul generațiilor trecute.”

Prof.univ. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

 Discurs rostit în data de 18 septembrie 2018 la Conferinţa internaţională „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României” de la Ateneul Român.

 

19/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: