CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O întrebare rămasă fără răspuns: De ce Rusia poate sa revendice CRIMEEA pe care cândva a dăruit-o Ucrainei şi de ce România nu poate să revendice teritoriile dintre Prut si Nistru?

 

O doamnă în vârstă de 71 de ani îl întreabă pe ambasadorul Rusiei la Bucureşti: “De ce Rusia poate sa revendice CRIMEEA pe care cândva a dat-o Ucrainei şi de ce România nu poate să revendice teritoriile dintre Prut si Nistru?”.

Printre cei care au ţinut să comenteze pe pagina  de facebook a Ambasadei Rusiei in România în legatura cu reacţia avută de catre partea rusă cu privire la masacrul din 1941 de la Fântâna Albă, s-a aflat şi o doamnă în varstă de 71 de ani, care a ridicat una dintre cele mai pertinente şi importante întrebari legate de istoria recentă.

Intr-adevăr, dacă Rusia revendică până şi teritoriile pe care  le-a cedat cu bună ştiinţă şi nesilită de nimeni Ucrainei, România ar avea motive cu atât mai întemeiate sa-şi ceară înapoi teritoriile dintre Prut si Nistru, răpite şi rupte samavolnic de teritoriul Ţarii, mai ales că pactul Ribbentrop – Molotov este deja considerat la nivel internaţional nul şi neavenit, el fiind dezavuat chiar şi de Parlamentul fostei URSS.

“Dvs. d-le ambasador sunteţi tânăr şi nu ştiu ce istorie aţi învăţat la şcoala rusească. Eu am 71 ani şi am fost obligata sa invaţ limba rusă, limba dvs., in ţara mea timp de 8 ani. In acest timp ofiţerii ruşi cantonaţi in locuinţe luxoase in orasele romaneşti se aprovizionau în magazine special destinate lor cu tot ce doreau, în vreme ce familiile romaneşti abia aveau ce mânca şi cumpărau alimente în raţii pe cartele.

Dvs. aţi fost obligat să invaţaţi limba română în propria dvs. ţară? Aţi facut foamea in vreme ce românii din Rusia huzureau?

Noi am făcut foamete pentru că Rusia a pus biruri enorme pe România deşi armata româna a urmat armata rusa până la Berlin. Mulţi ani dupa razboi vagoane de cereale şi alte bogaţii naturale au luat drumul Moscovei în vreme ce copiii români flamânzeau.

Nu numai tezaurul era la Moscova; mai erau tone de aur, dovezi arheologice care atestau adevăruri istorice despre trecutul indepărtat al acestor ţinuturi pe care noi existăm azi.

Cum să fie Moldova parte a Rusiei!?

Asta doar pentru că nişte interese şi înţelegeri între unele state au hotarât astfel la un moment dat? Vă întreb şi aş fi incântată să raspundeţi public, nu unei batrane de 71 ani, ci generaţiilor actuale şi viitoare de tineri români la intrebarea mea:

De ce Rusia poate sa revendice CRIMEEA pe care Rusia cândva a dat-o Ucrainei şi de ce România nu poate să revendice teritoriile dintre Prut si Nistru?

România nu a cedat niciodata Rusiei aceste teritorii, ci Rusia le-a luat la un joc de alba-neagra cu alte state. Deci le-a luat cu japca. Ca urmare cum am putea să simpatizăm Rusia, cand ea se ţine numai de intrigi şi ameninţări? Cum am putea avea încredere intr-o ţară care nu este fairplay cu Romania?”, a scris doamna Adriana Miuţ pe pagina de facebook a Ambasadei Rusiei din România.

 

Sursa: Glasul.info

26/04/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un punct de vedere american privitor la prezentul si viitorul României

 

Mesaj din SUA pentru România

 

Aş vrea să nu fiu patetic şi nici să vă panichez. Textul de mai jos este o scurtă conferință – susţinută astăzi într-unul din amfiteatrele Facultăţii de Drept – de Wess Mitchell, preşedintele CEPA.

Detalii despre autorul conferinţei veţi găsi la finalul acestui articol, la fel şi despre CEPA. Dar mai important decât autorul sau acronimul CEPA este textul conferinţei în sine.

Citiţi-l cu atenţie! Răspândiţi-l, faceţi-l să circule, încercaţi să convingeţi cât mai mulţi români să citească aceste rânduri ! E mai important ca oricând! Pentru noi toţi, pentru Romania, pentru viitorul copiilor noştri!

România după Războiul din Ucraina: amenințări și oportunități

„Vă mulțumesc tuturor pentru că ați venit astăzi aici și pentru oportunitatea de a vorbi aici (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, n.m.).

Doresc să mulțumesc bunului meu prieten Don Lothrop, care a fost un susținător remarcabil și un mentor al întregii noastre organizații la CEPA. Mulți dintre voi nu realizează amploarea impactului pe care Don îl are pentru țara dumneavoastră ca ambasador în Statele Unite. Don depune eforturi formidabile în a educa Guvernul SUA, think-tank-urile și comunitatea de afaceri cu privire la potențialul României și la importanța strategică a acesteia pentru Statele Unite.

Don este unul dintre fondatorii Inițiativei SUA-România la CEPA, iar munca sa privind Inițiativa România One a fost o sursă de inspirație pentru noi toți la CEPA, în misiunea noastră de a reprezenta la Washington singurul think-tank dedicat promovării unei Europe Centrale înfloritoare din punct de vedere economic, stabilă geopolitic și liberă din punct de vedere politic, având legături strânse și durabile în Statele Unite.

Astăzi vreau să vorbesc despre a doua parte a misiunii CEPA: geopolitica.

 În cadrul ultimelor opt luni, războiul a revenit în Europa Centrală și de Est.

Cea mai mare țară din Europa de Est, o națiune suverană de 45 de milioane de oameni, ale cărei granițe au fost garantate de Marile Puteri, a fost supusă unei campanii susținute de violență de stat, destabilizare sistematică și dezmembrare, la comanda Federației Ruse.

Această țară a fost invadată în mod repetat, cetățenii săi au fost uciși, teritoriul său a fost ocupat.

Peste 3.000 de persoane au fost ucise. Frontierele au fost redesenate. Un avion civil a fost doborât.Iar Occidentul a intrat într-un concurs prelungit de geopolitică cu Rusia.

Europa de Est a devenit, încă o dată  în timpul vieții noastre, o frontieră geopolitică și civilizațională.

Iar toate acestea s-au petrecut într-o țară care se află la câteva ore de unde ne aflăm azi. O țară care împarte o frontieră de 600 de kilometri cu România.

 De la începutul acestei crize, politica de securitate a Occidentului a pus accentul pe Nordul Europei Centrale, pe Polonia și pe Statele Baltice.

Dar vreau să vorbesc în această după-amiază despre ce înseamnă războiul din Ucraina pentru geopolitica sud-estului Europei și, în special, ce înseamnă aceasta pentru cetățeni și pentru România ca stat.

Acesta nu este un subiect despre care discutăm foarte des. Pentru cei mai mulți, geopolitica nu este ceva la care noi, cei din Occident sau românii, în special, să fi avut destul timp să ne gândim.

În ultimii 25 de ani am trăit una dintre cele mai stabile perioade din istoria omenirii.

Ani de pace și prosperitate, liberi de Vechiul Haos al geopoliticii și de războiul Marilor Puteri.

Europa Centrală a fost simbolul suprem al acelei prosperități: această regiune s-a bucurat de o siguranță, de o acumulare de bogăție și de o libertate politică mai mare decât în orice moment în cei 1.000 de ani de istorie.

În ultimul sfert de secol, România a trecut de la stadiul uneia dintre cele mai nenorocite și mai asuprite națiuni captive ale Blocului Sovietic la democrația cea mai de succes din Balcani. PIB-ul a crescut cu 150%.

A atras peste 170 de miliarde de dolari în investiții străine.

A atins una dintre cele mai rapide rate de creștere economică din lumea occidentală. Și a trecut prin șapte transferuri consecutive, pașnice, ale puterii în Parlament.

 Succesul României a fost posibil prin curajul și ingeniozitatea cetățenilor săi. Dar a mai fost posibil și grație unui set de circumstanțe geopolitice de excepție și rare din punct de vedere istoric.

Timp de 25 de ani, pentru prima dată în istoria modernă, România nu s-a confruntat cu o amenințare militară venită din partea unei puteri din afară.

Aceasta a avut un acord de securitate cu cea mai puternică națiune de pe pământ. Și a avut parte de influența modernizatoare și reformatoare a celui mai mare bloc comercial din lume.

Acest set de condiții a creat un fel de moment „locuibil” pentru toată Europa Centrală, care a permis țărilor din această regiune să se vindece de rănile comunismului și să se concentreze pe construirea capitalului uman, a instituțiilor politice și a economiilor deschise ale statelor europene moderne.

Nici o națiune nu merită această oportunitate mai mult decât România, victima statului polițienesc condus de Ceaușescu.

Momentul de după Războiul Rece a permis României o suspendare a legilor normale ale geografiei și ale puterii care au dominat cea mai mare parte a istoriei sale și care au supus-o pe ea și pe vecinii săi la ceea ce Churchill a numit „torturile pe care poeții vechi și teologii le rezervă damnaților”.

 Într-o măsură chiar mai mare decât Polonia, România a reușit să uite de dictatele strategice și diplomatice. A muncit din greu pentru a intra în NATO. A adus contribuții operațiunilor conduse de SUA în Afganistan.

Dar nu a fost nevoie să-și facă griji cu privire la nivelul de bază/fundamental al geopoliticii, acela de a asigura statul și teritoriul său împotriva unei invazii, a constrângerilor sau împotriva extincției în mâinile puterilor ostile.

Securitatea teritoriului românesc, integritatea sistemului său guvernamental, stabilitatea mediului său pentru atragerea de investiții și dezvoltare – toate aceste condiții prealabile pentru succesul statului român modern au fost asigurate în numele său, în mare măsură, de puteri din exterior.

 Această perioadă liniștită a istoriei a fost o mare realizare atât pentru România, cât și pentru Occident ca un întreg, care acum pot sărbători 25 de ani de la tranziția din comunism.

Dar condițiile care au făcut posibilă această vacanță de geopolitică se apropie de sfârșit.

Invazia rusească din Ucraina reprezintă o provocare directă și foarte violentă la adresa bazelor juridice și teritoriale ale securității spațiului european.

Aceasta semnalează modificări ale peisajului geopolitic din sud-estul Europei care vor modifica, la rândul lor, profund și permanent, mediul extern al României în moduri care vor pune sub semnul întrebării succesul său continuu ca stat european democratic în curs de dezvoltare.

 Pentru prima dată în această generație, România are un prădător în ecosistemul său.

Sub conducerea lui Vladimir Putin, Rusia a reapărut ca un stat nemulțumit din punct de vedere teritorial, capabil militar și ideologic antioccidental, cu capacitățile și intențiile de a răsturna soluționarea post-1991 în vecinătatea sa.

Războiul din Ucraina arată că Rusia este dispusă să joace acest rol, folosind nu doar tactici de subversiune, luare de mită și intimidare, ci și prin utilizarea forței militare împotriva vecinilor săi.

În multe feluri, Vladimir Putin este deja în război cu Occidentul și câștigă.

Nu a întâmpinat nimic în răspunsul națiunilor occidentale care să-l descurajeze să folosească aceleași tehnici pentru a teroriza, a destabiliza și a rearanja alte state de-a lungul frontierei de est a Europei.

 Renașterea Rusiei vine într-un moment de slăbiciune pentru Occident, atunci când Pax Occidentalis înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România.

SUA sunt un aliat prin tratat al României; sunt și vor rămâne ferm angajate în apărarea sa.

Dar natura influenței Americii în Europa Centrală se schimbă: bugetele noastre de apărare sunt în scădere, presiunile strategice de gestionare a mai multor regiuni la nivel mondial sunt în creștere și, teoretic, pe orice plan, iar influența Americii în sud-estul Europei este înlocuită de alte puteri.

În același timp, motoarele tradiționale de integrare occidentală încetinesc.

Criza din Ucraina a demonstrat limitele capacității UE de a exporta modelul său de guvernare în spațiile în litigiu împotriva voinței unei Rusii determinate, fără a poseda elementele tradiționale ale puterii geopolitice.

Agenda de reforme a stagnat în multe țări din UE.

Populismul și naționalismul sunt în creștere în sud-estul Europei, iar euroscepticismul este în creștere.

Aceste evenimente nu se petrec în vid. Trăim într-o perioadă de transformări globale extraordinare.

Puterile în ascensiune și cele revizioniste testează capacitatea de rezistență a ordinii occidentale.

Forme hibride de autoritarism sunt în creștere.

Tacticile beligerante ale lui Vladimir Putin în Crimeea sunt reflectate de agresiunea maritimă a Chinei în Marea Chinei de Sud. Niciodată n-a mai fost astfel contestată puterea Americii, și nici rivalii atât de numeroși.

Bazele lumii de după Războiul Rece se cutremură/se zdruncină în jurul nostru.

Acum, o mulțime de români ar putea asculta toate acestea și ar putea spune: „Sigur, lucrurile par instabile. Ucraina este o tragedie. UE este o harababură. SUA au problemele lor din Asia. Dar România este în NATO. Avem articolul 5. Avem trupe americane pe teritoriul românesc. Avem o economie de succes și un sector energetic în plină expansiune.

Acum nu este momentul să-i perturbăm pe investitori cu geopolitica. Vom crește costurile apărării cu câteva procente, dar, în cele din urmă, criza va dispărea și ne vom putea întoarce la afacerile noastre”.

Aceasta este o imagine tentantă, dar e iluzorie. Cred că, în anii următori, geopolitica de modă veche va începe să afecteze România în moduri care ar putea prezenta probleme grave pentru dezvoltarea sa economică și politică internă.

Bazându-mă pe tendințele regionale actuale, văd cinci riscuri emergente cu care este probabil ca România să se confrunte:

 – Riscul unei frontiere militare reactivate pe frontul estic: avansarea continuă a Rusiei în sudul Ucrainei pune o presiune directă asupra României.

În anii următori, România trebuie să se aștepte la frecvente încălcări ale spațiului său aerian din partea forțelor ruse, la hărțuire maritimă a navelor și platformelor din Zona Economică Exclusivă a României și la o mai mare agitație în Republica Moldova și Transnistria.

 – Riscul de a remilitariza Marea Neagră:

Anexarea Crimeii pune Rusia în poziția de a perturba dezvoltarea energetică maritimă și economică a României. Patruzeci de procente din resursele energetice din ZEE a României fac acum obiectul unei dispute juridice declanșate de Rusia, pe baza revendicărilor vechii frontiere ucrainene.

Până și o atacare fără succes a hotărârii din 2009 a Curții Internaționale de Justiție ar putea schimba climatul de risc pentru dezvoltarea sectorului energetic în spațiul Mării Negre și să împiedice planurile României pentru independența energetică până în 2020.

– Riscul de incertitudine economică regională:

Investitorii nu agreează războaiele. Comunitatea Europeană a prosperat din punct de vedere economic, deoarece două decenii de stabilitate au făcut din aceasta un loc sigur în rândul piețelor globale emergente.

Dacă se pierde această stabilitate, veți pierde mai mult din baza necesară creșterii în viitor decât vă dați seama.

Este exact ceea ce un raport recent al BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) a avertizat că se va întâmpla în CE în cazul în care criza din Ucraina se va întinde pe durata unui al doilea an.

 – În al patrulea rând, riscul naționalismului regional resuscitat/reînviat:

Pentru prima dată după 1940, Războiul din Ucraina a reintrodus în CEE revizionismul etnic teritorial. Naționaliștii iredentiști din Transnistria până în Transcarpatia și în Transilvania au luat act de anexarea Crimeii și sunt încurajați în mod activ de Vladimir Putin și Alexandr Dughin.

 – Riscul de cooptare prin corupție:

România este un „stat câmp de luptă” al Balcanilor.

Intensificarea concurenței geopolitice crește atractivitatea sa ca țintă pentru puteri străine, care s-ar putea folosi de corupția din sistemul său politic ca de o breșă în securitatea națională.

 În toate direcțiile în jurul României, ordinea Euro-Atlantică este în retragere.

La est, o națiune suverană a fost invadată pentru a împiedica apropierea acesteia de UE; la vest, liderul ales în mod democratic în Ungaria a declarat moartea democrației liberale; la sud, un stat membru NATO/UE a fost cooptat de bani rusești și de propria guvernare defectuoasă într-o asemenea măsură încât este pe punctul de deveni un stat virtual capturat.

În acest context, România nu mai poate presupune că condițiile externe benigne, care i-au permis să prospere în ultimii 25 de ani, vor continua la nesfârșit.

Ea nu mai poate presupune că nu se va confrunta cu o amenințare externă a intereselor sale sau chiar a teritoriului propriu; că un aliat din exterior va reuși să ofere stabilitatea mediului înconjurător; sau că puteri din afară nu vor folosi vulnerabilitățile României ca arme strategice împotriva sa.

Acestea sunt riscuri de care România nu a trebuit să își facă griji în mod semnificativ timp o lungă perioadă a vieții noastre.

În stadiul său actual de tranziție, pericolul pe care îl prezintă pentru România este frânarea dezvoltării – pericolul că un mediu extern neospitalier va încetini sau va împiedica creșterea economică ori consolidarea politică a României într-un moment de răscruce în evoluția sa postcomunistă.

Dacă acest lucru sună exagerat, luați în considerație România interbelică: o țară mare, cu resurse naturale din belșug, care a fost cel mai mare beneficiar al Tratatului post-1919 și unul dintre cei mai mari producători de petrol din lume, după SUA.

Despre Constituția României din 1923 s-a susținut că este un „model de idealuri democratice liberale”.

În termen de o generație, acest prim experiment al democrației românești a eșuat.

Mediul strategic s-a schimbat. Liderii români au sustras resurse de stat și au pierdut încrederea poporului. Investitorii din Vest au dispărut.

Puteri revizioniste au umplut vidul astfel creat. Românii au renunțat la democrație. Capturarea statului a survenit rapid, atât din exterior, cât și din interior.

Nu aceasta va fi soarta României din vremurile noastre. Nu suntem în 1930, iar România modernă a construit baze solide pentru un stat de succes.

Dar, de asemenea, România nu va putea să se comporte strategic ca și cum am fi încă la începutul anilor 2000.

Împrejurimile geopolitice se schimbă, iar România va trebui să se adapteze dacă dorește să reușească.

Într-o măsură mai mare decât în trecut, România va trebui să joace un rol direct în asigurarea condițiilor externe care îi garantează succesul economic și politic.

Acestea includ premisele strategice fundamentale ale statului român: limitarea prezenței militare rusești la est de Nipru; menținerea Mării Negre ca spațiu economic deschis; înfrânarea revizionismului din bazinul dunărean; menținerea unei alternative strategice vestice în PSS.

Navigarea în acest nou mediu va necesita cel puțin trei lucruri din partea României, lucruri despre care nu era cazul să discutăm în primele etape ale erei post-Război Rece.

În primul rând, România va trebui să aibă capacitatea fizică de a modela mediul său extern.

 – Condiția prealabilă a oricărei strategii viitoare românești este un efectiv militar capabil, modern.

Astăzi, Armata română este foarte respectată în România și în Statele Unite ale Americii.

Cu toate acestea, ea reflectă, de asemenea, realitățile strategice de după Războiul Rece: bugete mici, o preocupare cu misiuni în alte zone, cum ar fi ISAF, și o prioritizare a personalului în concordanță cu aptitudinile lui.

 – Unele forțe din România de azi folosesc același echipament din 1988, când eu eram în clasa a cincea și România era încă semnatară a Tratatului de la Varșovia.

Programul de modernizare pe care România l-a început în 2007 a stagnat. Din 85 de achiziții planificate, Armata română a finalizat 15.

 – Acest lucru ar fi justificabil pentru un stat mic. Dar România nu este un stat mic; nu este Bulgaria sau Ungaria.

România este al doilea cel mai mare stat NATO de frontieră, ancora flancului de sud-est al NATO și, alături de Polonia, pivotul strategiei Vestului pentru toată această regiune.

 – România trebuie să-și reevalueze prioritățile de modernizare militară în lumina peisajului conflictului din Ucraina. Este nevoie de reformă și modernizare cuprinzătoare, similar cu ceea ce Polonia a început cu un deceniu în urmă.

Se cer cheltuieli reduse cu personalul și punerea accentului pe aptitudinile Armatei; mai puțin accent pus pe sisteme exotice de arme și mai mult accent pus pe soluții de „area denial” (sârmă ghimpată, mine etc.) pentru a consolida efortul Europei de Sud-Est împotriva amenințărilor asimetrice în stilul Crimeii.

În al doilea rând, România are nevoie de o strategie pentru transformarea succesului autorității sale naționale în autoritate regională.

  – România este cel mai mare aliat al SUA într-un spațiu de 2.400 km, între Polonia și Israel.

Este singura putere din zonă care are mărimea, potențialul latent și credibilitatea necesare pentru a proiecta stabilitate în sud-estul Europei.

  – Strategia României pentru a face acest lucru ar trebui să se axeze pe construirea de zone cu potențial de avantaj național în domeniul securității militare, al energiei și al guvernării democratice.

  – Oportunitatea imediată de autoritate este în energie. Până în anul 2020, România ar putea produce mai mult gaz decât consumă ea și Republica Moldova împreună.

Aceasta este o veste bună pentru CE, dar României îi lipsește o strategie pe termen lung pentru exploatarea în mod sistematic a acestei oportunități.

 – O strategie energetică regională românească ar depăși actuala încurajare a producției offshore și onshore.

Ar fi nevoie de măsuri luate acum pentru a atinge un nivel de producție durabil și exportabil la nivel regional.

Aceasta ar aborda vulnerabilitățile din infrastructură, ar accelera liberalizarea pieței energetice, ar crea responsabilitate din partea statului și ar crea obstacole în calea achiziției de active strategice de către Rusia și China.

În al treilea rând, România trebuie să reușească ca democrație. Nu doar să reușească, ci să reușească în mod vizibil.

– Securitatea națională și guvernarea sunt strâns legate. Acest lucru este valabil în toate țările – inclusiv în Statele Unite ale Americii.

– Diferența în cazul României este că mizele sunt mai mari aici.

Trăiți într-un mediu ostil. Tocmai pentru că jucați un rol crucial în succesul Occidentului în această regiune sunteți o țintă pentru forțele din exterior – fie ea Rusia sau China – care ar folosi procesul neterminat al tranziției voastre democratice împotriva voastră.

Sistemul vostru imunitar trebuie să fie chiar mai puternic decât cel al altor state.

– Capacitatea României de a depăși corupția este indisolubil legată de succesul sau de eșecul nu doar ca democrație, ci ca stat.

Pretindeți conducătorilor dumneavoastră o guvernare mai bună – săli de judecată transparente, urmărirea penală în caz de mită, insistarea asupra integrității și transparenței în spațiul public este unul dintre cele mai patriotice lucruri pe care românii de rând le pot face.

Temă comună în toate aceste domenii este conducerea.

Vladimir Putin și Viktor Orban au invocat diferite versiuni ale aceleeași teze: ordinea democratică pe care am construit-o în Europa Centrală după 1989 a fost temporară – că aceasta poate fi contestată și chiar înlocuită dacă suntem dispuși să încălcăm regulile, fie că se utilizează bani murdari, tancuri sau urne de vot.
Succesul României este contra-dovada esențială a acestei teze.

România este o dovadă că idealurile și instituțiile occidentale „funcționează” într-un moment din istorie în care avem nevoie cu disperare de exemple de succes ale Occidentului la nivel mondial.

Gândiți-vă pentru o clipă la cum ar putea arăta viitorul României dacă aceasta ar atinge potențialul său maxim: al 6-lea stat ca mărime din Europa, cu 20 de milioane de oameni, şi a treia cea mai mare rezervă de gaze în UE, toate acestea ca o democrație consolidată în inima sud-estului Europei, cu instituții stabile, un standard de trai în creștere, investiții stabile din Vest și un sector energetic în plină expansiune.

Aceasta este o Românie cu viziune transatlantică, care ar fi un exemplu puternic de stabilitate, de soluții de energie și democrație în fața vecinilor săi.
Aceasta este România de care are nevoie Occidentul, din punct de vedere strategic, în aceste vremuri.

Ne așteaptă în anii următori o competiție geopolitică și ideologică globală mai crâncenă decât ne-am fi putut imagina oricare dintre noi în urmă cu 25 de ani.

America va avea nevoie de aliați maturi care sunt capabili să ofere securitate regiunii lor și să modeleze succesul ordinii Vestice.

Angajamentul nostru strategic și economic va fi cu atât mai mare pentru aliații care reușesc cel mai mult în aceste domenii. Cu cât România va avea mai mult succes, cu atât mai mult Statele Unite vor fi prezente în țara și în regiunea dumneavoastră.

 Despre România interbelică s-a spus că a reprezentat o „stare de necesitate”. Aceasta este valabil și pentru România de astăzi.

Sunteți într-o „stare de necesitate” pentru America și pentru alianța occidentală.

Au fost momente în istorie când cel mai sigur lucru pentru România a fost să păstreze un profil scăzut și să acționeze ca un stat mai mic (neînsemnat) decât în realitate.

Acum nu ne aflăm într-unul din acele momente.

Acesta este un moment în care românii trebuie să fie subiecte mai degrabă decât obiecte ale istoriei.

Un moment în care să conduceți în regiunea dvs. – în guvernare, securitate și energie – în ciuda faptului că totul în jurul vostru se mișcă în direcția opusă.

Eu cred că România este pregătită pentru acest moment.

Dispuneți de instituții mai stabile, de resurse financiare mai mari și de aliați mai buni decât dispunea statul român în perioada interbelică.

Ultimii 25 de ani au oferit toate ingredientele necesare succesului dumneavoastră. Tot ceea ce aveți nevoie acum este încrederea. Alegerea este a dumneavoastră, în cele din urmă.

Dar Occidentul are nevoie de România pentru a reuși, pentru viitorul vostru şi pentru viitorul nostru.

Vă mulțumesc.

 

Sursa: http://ioncoja.ro/punctul-de-vedere-oficial-al-sua-cu-privire-la-prezentul-si-viitorul-romaniei/

 

 

 

Nota: sublinierile îmi aparțin. Traducerea din textul originar a fost realizată în timp record cu sprijinul unor colaboratori cărora țin să le mulțumesc și pe această cale.

Îmi asum eu, însă, în cazul în care apar mici stângăcii de exprimare, orice posibilă greșeală. 

Despre autor:

A. Wess Mitchell is President and Co-Founder of the Center for European Policy Analysis (CEPA), a U.S. foreign policy institute dedicated to the study of Central Europe. At CEPA, he leads in the strategic direction of the institute, the intellectual and financial development of major programs, and the executive management of Center resources and staff. In helping to form CEPA, Mitchell has sought to reinforce Central Europe’s position in U.S. global strategy and strengthen America’s diplomatic, commercial and security relationships with key allies in the region.

Mitchell co-founded CEPA in 2005 with its Chairman Larry Hirsch, and has played a critical role in the institute’s formulation and growth as a successful 501(c)(3) startup organization. As President and CEO, he has helped to build CEPA into the largest concentration of expertise on the Central European region in the United States, establishing effective strategic partnerships with transatlantic governments and universities and leading capital growth campaigns that have attracted funding from major corporate, foundation, and private sponsors. Under his tenure, CEPA has become one of Washington’s fastest growing think tanks with a wide following in senior policy circles in Europe and the United States.
Mitchell is a frequent public commentator whose articles and interviews have appeared in The Wall Street Journal, New York Times, International Herald Tribune, Washington Post, BBC, Gazeta Wyborcza, Der Spiegel, Harper’s Weekly, American Interest, National Inter-est, National Review, Orbis, and Internationale Politik, among others. He is a frequent consultant to U.S. and European governments, and has given briefings and lectures at the Central Intelligence Agency, U.S. State Department, Johns Hopkins SAIS University, Har-vard, UC-Berkley and elsewhere. During the 2012 U.S. Presidential elections, he worked for the Mitt Romney presidential campaign, serving on both the National Security Transition Team and the European Policy Working Group.
A Texas native, Mitchell began his career as an intern in the office of Congressman Larry Combest. He holds a Masters Degree from Georgetown University’s Edmund A. Walsh School of Foreign Service, where he was awarded the 2004 Hopper Award for his work on American grand strategy. He has completed research for a doctoral dissertation, has lived and studied in England and Germany, and is member of the editorial board of International Politics Reviews in London. He is a member of the CEPA Board of Directors and serves on the advisory councils of the Richard G. Lugar Institute of the German Marshall Fund, the Slovak Atlantic Commission, the Prague Center for Transatlantic Relations, Atlantische Initiative Berlin, and the Alexander Hamilton Society of Washington. He is currently completing his second book, examining U.S. global alliances and 21st Century geopolitics, with Professor Jakub Grygiel of Johns Hopkins University SAIS.

02/06/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , | 39 comentarii

O ISTORIE DESPRE CARE NU SE VORBESTE. PACEA EUROPEI PLATITA CU SANGE ROMÂNESC.

 

Foto: Trupe românești în bătălia de la Mărășești, 1917

 

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc.

A existat un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990.

Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva.

A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest.

Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem.

La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele:

Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului.

Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc.

 

La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora.

În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor.

Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză, dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman.

Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit.

O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice?

Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice, care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni.

Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii?

Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire.

Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac?

De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei?

La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia.

Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!”

Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic.

La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris:

În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.

Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc.

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist.

Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei.

Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora?

În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene.

 Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor.

Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? (…)

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor.

Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu.

 Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916.

 Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă.Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul.

Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt.

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi.

Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front?

Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă?

După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă.

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est.

Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze prim-ministrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917.

Basarabia începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă.

România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii franceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela.

Iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizației.

Cristian Negrea –  cristiannegrea.blogspot.ro/

26/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: