CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

19 ianuarie 1857 – La Chişinău este încheiat protocolul prin care a fost trasată în partea de sud a Basarabiei ţariste noua frontieră între Rusia şi Principatele Române

La 19 ianuarie 1857 la Chişinău este încheiat protocolul în baza căruia a fost trasată noua frontieră în partea de sud a Basarabiei ţariste.

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt în mod oficial Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Sardiniei, Imperiului Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte.

În urma războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail care fuseseră anexate de Rusia la 1812 împreună cu întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut (Basarabia),  au reintrat timp de 22 de ani, între 1856 şi 1878 în componenţa Moldovei, respectiv din 1859, după Unire, a României.

 

 

 

În imagine, Discuţii premergătoare încheierii Tratatului de la Paris în 1856

 

 

Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi) şi a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominaţie în regiune.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Din această Comisie făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisari  din statele aflate sub suzeranitatea imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau oficial sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative, instituții care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor învingătoare, desființându-se astfel protectoratul al Rusiei.

Turcia era obligată să respecte administrația independentă a principatelor Moldovei și Valahiei, deplina libertate a credinței și legislației, comerțului și navigației.

În cazul unor tulburări, Turcia nu avea dreptul să decidă unilateral, fără acceptul celorlalte țări semnatare, să aplice forța în  principatele române,cărora li  se permitea să întrețină, pentru siguranța internă și paza hotarelor, propriile armate.

S-a stabilit  convocarea în Principate a Divanurilor Ad-hoc (care s-a pus în practică  în 1857 la Iași și București), pentru exprimarea dorinței populației asupra Unirii celor două ţări și principiilor fundamentale de organizare a unui stat modern. 

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, s-a decis restituirea către Moldova a părţii de sudfostei regiuni  Izmail a Basarabiei țariste (provincie care până în 1812 fusese parte integrantă a Moldovei), respectiv   o suprafață totală de  9.642  km² (10.288 de verste).

Restul Basarabiei rămânea în continuare în componenţa Imperiului  Rus.

Limita sudică a acestui teritoriu era Dunărea și talvegul brațului Chilia, cea vestică era râul Prut, cea estică era Marea Neagră iar cea nordică o frontieră terestră, urmând de la nord către sud aliniamentul Nemțeni-Bolgrad și de la vest către est aliniamentul Bolgrad-Tuzla (la vest de lacul Alibei), ajungând la capul Balaban, unde beneficia de o îngustă ieșire la Marea Neagră în dreptul satului Jibrieni.

În cadrul Principatului Moldovei, teritoriul respectiv a fost împărţit în trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail. 

Odată revenit la Principatul Moldova, în acest ţinut a fost reintrodus şi sistemul legislativ moldovenesc, care a fost păstrat de ruși chiar și după reanexarea de către Rusia în  1878, făcând notă distinctă față de restul Basarabiei.

 

 

 

Imagini pentru războiul crimeii photos

Harta Principatelor române Moldova şi Ţara Românească, după Tratatul de la Paris din 1856

Locuitorii acestui ținut au fost martori la unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859. În proclamația sa către locuitorii Basarabiei din 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza zicea: 

„Venim printre voi ca Domn și ca Părinte ca să vă aducem bucurie și vindecarea rănilor de care ați pătimit până acuma: Noi dorim ca să primiți sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace și de mângâiere.”

 Locuitorii acestui ținut s-au bucurat de împroprietărirea clăcașilor, fiind izgoniți călugării greci care-i exploatau. De asemenea, locuitorii acestei zone a Basarabiei au fost martori la instaurarea lui Carol I de Hohenzollern  în fruntea României în 1866, precum și la proclamarea independenței în de stat a României în 1877.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului rus Nicolae I:

  • Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

  • Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile sale de protectoare a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra însă Franța);

  • Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

  • În anul 1864 s-a putut înfiinţa la Ismail, Episcopia Dunării de Jos, pe teritoriul revenit sub jurisdicţie românească după eliberarea sa de sub ocupaţia rusă, așezând în fruntea ei pe eruditul episcop Melhisedec Ștefănescu, care deschise pe lângă scaunul său episcopal și un seminar duhovnicesc pentru deșteptarea și luminarea eparhioților săi.

Aceasta stare de lucruri a fost posibilă până în anul 1878, când în urma Congresului de la Berlin cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost reîncorporate  Imperiului Rus.

 De atunci şi până in zilele noastre, Rusia va considera Ţările Române  teritorii “pierdute”şi va încerca să le recâştige prin mai multe acţiuni armate directe şi de nenumărate alte ori cu ajutorul unei sumedenii de agenţi de influenţă şi trădători de neam.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/02/08/adevarata-istorie-a-basarabiei-hartile-moldovei-de-a-lungul-timpului-si-negarea-ocupatiei-rusesti/

19/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

21 iunie 1853 – Trupele rusești trec Prutul şi ocupă, fără declaraţie de război, Principatele Române

 File:Schlacht bei Oltenitza.jpg

Bătalia de la Olteniţa (4 noiembrie 1853) de Karl Lazendelli

La 21 iunie 1853 trupele rusești trec fără nici un avertisment Prutul şi fără a declara război Turciei.

Ţarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova şi Muntenia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. 

 Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stătea în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor, pe de alta, ale ortodocşilor, la Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc.  

Împărţirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact.

Când venea vorba despre administrarea Locurilor Sfinte, Imperiul Ţarist proteja interesele ortodoxe, iar Franţa pe cele catolice.

Interesară în chestiune se afla şi Anglia, nu neapărat din considerente religioase, ci pur pragmatice: vroia să-şi consolideze dominaţia în estul Mediteranei.

Sultanul nu a putut să decidă între presiunile celor trei puteri şi a dat dreptate francezilor  în această chestiune punctuală care ţinea de drepturile pelerinilor.

Ţarul Nicolae s-a gândit că e cazul să sancţioneze Imperiul Otoman cu o incursiune militară de pedepsire în zona controlată de aceştia. Aşa s-a ajuns la momentul  1853, când trupele ruse au intrat în Principatele Române, înaintând până  la Dunăre.

Imediat, otomanii au masat şi ei trupe de partea cealaltă a fluviului, în vreme ce expansiunea militară rusească a atras îngrijoarea şi o reacţie europeană: francezii au trimis flotă de război în Marea Neagră, iar austriecii (care iniţial se anunţaseră neutrii în chestiune), au masat trupe în Transilvania,  gata să intervină dacă ruşilor le-ar fi trecut prin cap să urce în amontele Dunării.

 După un şir de episioade de război desfăşurate în jurul Bucureştilor (Olteniţa, Caracal etc.) dar şi la Silistra şi prin sudul Dobrogei, ţarul nu a acceptat condiţiile politice puse de europeni (printre altele, liberalizarea navigaţiei pe Dunăre şi renunţarea pentru totdeauna la rolul Rusiei de protector al ortodocşilor de pe teritoriul otoman).

În septembrie, Turcia, sprijinită de Anglia și Franța, a  adresat Rusiei un ultimatum prin care îi cerea evacuarea trupelor din Moldova și Muntenia, care a fost ignorat.

În această situaţie, la 4 octombrie 1853 sultanul a declarat război Rusiei, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării.  

 Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor sale terestre pe teritoriile otomane.

După ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea Turciei.

Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor.  

 Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853, până în 1856 şi a fost un conflict armat major între Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a  Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Operaţiunile militare au avut loc la Dunăre, în Transcaucazia, la Marea Baltică şi în Crimeea (unde a fost teatrul principal de război).

Trupele alianţei antiruse au trecut la asediul Sevastopolului, în Crimeea. Atunci, ca şi astăzi, Sevastopolul era baza navală principală a ruşilor în Marea Neagră.

 

RusRom-27

După un asediu de un an, Sevastopolul a căzut. Oraşul a fost practic distrus, iar populaţia s-a refugiat, în condiţii grele, spre nord.

Stimulaţi de acest succes, franco-britanicii au continuat ofensiva înspre Marea Azov, ajungând la doi paşi de Rostov-pe-Don, de unde  în cele din urmă, au fost respinşi.

Războiul  Crimeii,  este considerat de unii cecetători primul război modern, în care s-au folosit la scară largă tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la aliaţii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – ţigările – prin folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Printre urmările acestui război s-a  numărat şi măsura luată de  ţarul rus Alexandru al II-lea  de  abolire a  iobăgiei în 1861.

De asemenea, analizând cauzele dezastrului suferit ca urmare a unor erori în bătălia de Balaclava, în armata britanică s-a renunţat la cumpărarea  gradelor militare. 

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte.

 

 

În imagine, Discuţii premergătoare încheierii Tratatului de la Paris în 1856

 

Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel.

Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominaţie în regiune.
 

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Din  această Comisie făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisari  din statele aflate sub suzeranitatea imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative, instituții care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor victorioase, desființându-se astfel protectoratul unilateral al Rusiei.

Turcia era obligată să respecte administrația independentă a principatelor Moldovei și Valahiei, deplina libertate a credinței și legislației, comerțului și navigației.

În cazul unor tulburări, Turcia nu avea drept în mod unilateral, fără acceptul celorlalte țări semnatare să aplice forța în ambele principate românești.

Este important că se permitea Principatelor Române să întrețină fiecare propria oștire, pentru siguranța internă și paza hotarelor.

S-a stabilit  convocarea în Principate a  Divanurilor Ad-hoc (fapt care s-a pus în practică  în 1857 la Iași și București), pentru exprimarea dorinței populației asupra Unirii și a altor principii fundamentale de organizare a statului.

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a părţii de sud a Basarabiei țariste (provincie care până în 1812 fusese parte integrantă a Moldovei).

 

 

Imagini pentru războiul crimeii photos

Harta Principatelor române Moldova şi Ţara Românească, după Tratatul de la Paris din 1856

Restul Basarabiei țariste rămânea în continuare anexată de Imperiul  Rus.

De remarcat că în cadrul Principatului Moldovei fosta regiune țaristă Ismail a fost împărţită în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

 

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Aaland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus.

Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forţele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să folosească aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

  • Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

  • Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile sale de protectoare a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra însă Franța);

  • Rusia și-a pierdut influența asupra principatelor române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

 

 De atunci si până in zilele noastre, Rusia va considera Tarile Românesti ca teritorii “pierdute” si va încerca să le recâştige direct, prin prezenţa armată (de 3 ori), sau de de nenumărate alte ori prin acţiunea unei sumedenii de agenţi de influenţă directi sau sub acoperire.

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/31/Tratatul_de_la_Paris,_1856

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-6-razboiul-crimeii-si-principatele-romane/25793/

http://ro.wikipedia.org/ 

Nicolae Isar, Istoria Modernă a Românilor, Editura Universitară, București, 2006.

 

 

 

21/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Paris din 1856 si Principatele Române

 Discuţii premergătoare semnării Tratatului de la Paris 1856

 

 

 

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte.

 Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Din cadrul Comisiei făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisarilor din statele suzerane imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunarene – Moldova și Valahia – care rămaneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative, instituții care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor victorioase, desființîndu-se astfel protectoratul Rusiei.

Turcia era obligată să respecte administrația independentă a principatelor Moldovei și Valahiei, deplina libertate a credinței și legislației, comerțului și navigației.

În cazul unor tulburări, Turcia nu avea drept în mod unilateral, fără acceptul celorlalte țări semnatare să aplice forța în ambele principate românești; (art. 27).

Este important că se prermitea principatelor să întrețină fiecare propria oștire pentru siguranța internă și paza hotarelor.

A fost stabilită convocarea în Principate a unor  Divanuri Ad-hoc (fapt realizat în 1857 la Iași și București), pentru exprimarea dorinței populației asupra unirii și altor principii fundamentale de organizare a statului; (art. 24).

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a Județului Ismail din Basarabia țaristă (pînă în 1812 parte integrală a Moldovei).

 Celelalte 7 județe ale Basarabiei țariste rămîn în continuare în cadrul Imperiului Rus. Trebuie remarcat că în cadrul Moldovei fostul județ țarist Ismail este divizat în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Aland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus.

Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de fortele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

  • Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

  • Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);

  • Rusia și-a pierdut influența asupra principatelor române, care, alaturi de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

Bibliografie (surse)

  1. Istoria md.;

  2. Nicolae Isar, Istoria Modernă a Românilor, Editura Universitară, București,2006.

  3. ro.wikipedia.org

 

01/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: