CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

17 şi 18 iunie 1951 – 67 de ani de la masivele deportări în Bărăgan ordonate de regimul comunist. VIDEO

 

 

 

În urmă cu  67 de ani, în zilele de 17 şi 18 iunie 1951,  regimul comunist a pus în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României (după deportarea germanilor din România în fosta Uniune Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945).

Atunci, în 1945, aproximativ 85.000 de persoane fuseseră obligate să-şi părăsească locuinţele, fiind deportaţi, la muncă silnică, în minele din Donbass şi Siberia.

Majoritatea celor strămutaţi atunci erau şvabii din Banat şi saşii din Transilvania, consideraţi că ar putea dăuna stabilităţii regiunii.

Deportările erau un mijloc de terorizare şi supunere a populaţiei în faţa abuzurilor des utilizat în Uniunea Sovietică, fiind considerate şi de staliniştii autohtoni cel mai potrivit mijloc pentru rezolvarea „problemei chiabureşti”, mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile din ţară, se înmulţeau reacţiile de protest ale ţărănimii.

De exemplu, în vara lui 1949 avuseseră loc răscoale ale ţăranilor din judeţele Bihor şi Arad împotriva colectivizării şi a sistemului aberant de colectări.

Drept represalii, o serie de participanţi la aceste mişcări au fost executaţi, iar alţii dislocaţi.  

 Cam în aceeaşi perioadă, a „luptei finale împotriva chiaburimii”, conducerea stalinistă a ţării mai era preocupată profund şi de o altă problemă, tot atât de importantă: Iugoslavia!

Conflictul Stalin-Tito din acei ani a îmbrăcat forme de-a dreptul groteşti.

Punctul comun al propagandei şi acţiunii împotriva chiaburilor şi a Iugoslaviei, era Banatul. Aici exista o ţărănime incomparabil mai înstărită decât în celelalte regiuni ale ţării, iar apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde era la putere un „regim chiaburesc”, era considerată deosebit de propice infiltrării de elemente subversive.

Dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere.

Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.

Valul de deportări din 1951 a fost organizat în baza  Hotărârii  MAI nr.344 din 5 martie 1951 şi a două Directive, semnate câteva săptămâni mai târziu.

Hotărârea Ministerului de Interne al Republicii Populare Române dat  la 15 martie 1951 prevedea că:

„Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română.

Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

În primăvara anului 1951 a fost înteţită propaganda antititoistă în presă şi în cadrul organizaţiilor de partid, cu scopul de a se crea o psihoză de nesiguranţă în rândul populaţiei.

Concomitent, au fost efectuate şi verificările în teren, pentru identificarea persoanelor «suspecte», conform unor liste întocmite din timp.

În noaptea de Rusalii a anului 1951, a fost pusă în mișcare acțiunea de deportare, pentru punerea în practică a acesteia fiind concentrate în zonele vizate mari efective militare, ale Securităţii, Miliţiei şi grănicerilor.

Aproximativ 10.000 de soldaţi au blocat zona de frontieră, iar alţi circa 12.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost desemnaţi să execute operaţiunea propriu zisă de ridicare şi escortare până la destinaţie a celor deportaţi,  sub comanda generalilor Mihail Burcă şi Eremia Popescu, din conducerea Ministerului de Interne.

Pentru transportul deportaţilor au fost necesare 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. 

 

 

Imagini pentru deportările din bărăgan photos

 

 

 

Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din care 33.000 au fost bănăţeni, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu fosta Iugoslavie, din judeţele Caraş-Severin, Timiş, Mehedinţi şi Galaţi au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Câmpia Bărăganului . 

Spaţiul de 25 km. de-a lungul frontierei iugoslave din care a fost dislocată populaţia în vederea reaşezării ei în Bărăgan, se întindea între satele Beba Veche (judeţul Timiş) şi Gruia (judeţul Mehedinţi), acoperind un număr de 203 localităţi din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi.

Au fost vizate grupuri sociale şi etnice considerate de risc pentru regimul comunist instalat la putere de tancurile ocupanţilor sovietici: între 17 şi 18 iunie,ţărani înstăriţi, comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, germani, sârbi.

 

 

Imagine similară

 

 

Deportaţii au fost urcați în vagoane pentru transportul vitelor care au mers  două săptămâni, fiind debarcați în Bărăganul pustiu, bătut de vânt.

 

 

Imagine similară

Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă.

În anii următori şi-au construit case din chirpici şi au desţelenit pământurile, pentru a-şi asigura cele necesare traiului.

 

 

 

În vara și toamna anului 1951, în regiunile în care au fost dislocaţi aceştia au luat ființă 18 localități noi, special destinate lor: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna.

 

 

 Românii deportați în Bărăgan

Imagini pentru deportările din bărăgan photos

Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan.

 

 

În această „Siberie a româ­nilor”, au fost deportate 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 persoane care cola­boraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoiști, 731 dușmani ai regimului socialist, 590 persoane care tră­iau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă, 341 criminali deținuți, 257 germani, 162 foști moșieri și industriași.

S-au consemnat şi următoarele procentaje ale naţionalităţii capilor de familie deportaţi: români bănăţeni 32,77%; români basarabeni şi bucovineni 22,99%; macedoneni (aromâni) 5,89%; germani 25,68%; iugoslavi 8,27%; alţii 4,36%.

Peste cinci ani, în 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt.

1700 dintre ei (dintre care 174 copii) muriseră în detenţie şi curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.

Conform revistei Historia,în 1956, după eliberarea deportaţilor, unele dintre aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru un „supliment de pedeapsă“.

Mii de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili” au fost trimişi cu domiciliul obligatoriu sau domiciliul forţat în Bpărăgan- era o nouă condamnare care nu era dată de nici un  tribunal şi nu urma nici o sentinţă.

  Acest domiciliu obligatoriu era dat de ofiţerul politic şi conducerea închisorii din care plecai, în funcţie de numărul denunţurilor pe care le aveai la dosar, întocmite de cei cu care împărţeai necazurile şi suferinţele.

 Între 1955 şi 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lăteşti, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea, personalităţi ale vieţii politice şi culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Hans Bergel, studenţii Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam.

În anul 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și astfel urmele acestei fărădelegi naționale au fost șterse.

Regimul comunist, responsabil de situaţie, a găsit soluţii rapide de a şterge această pată de pe obrazul Republicii Populare Române, începând să radă de pe faţa pamântului satele deportaţilor şi făcând să dispară, astfel, dovezile incriminatorii, de sub ochii opiniei publice interne şi internaţionale.
Într-un singur loc a întâmpinat, însă, rezistenţa oamenilor: la Fundata, unde fostul lagăr s-a transformat într-o lacalitate ce se regăseşte şi azi pe harta Romaniei.

Abia în anul 1972, Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greșite“, care au adus daune „politicii naționale“ a partidului.

Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, reprezintă unul dintre numeroasele proiecte barbare  de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică.

Putem uita? Putem ierta?

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/18/ziua-de-18-iunie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-deportarea-banatenilor-in-baragan-1951-din-perspectiva-istorica/

http://ziarullumina.ro/romanii-deportati-in-baragan-123334.html

http://www.memorialsighet.ro/expoziia-qrusaliile-negre-deportarea-in-brganq/

18/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: