CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine a folosit pentru prima dată toponimul „România”si de unde vine acest nume ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

De unde vine cu adevărat numele „România”?

Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea  Ρωμανία (Romania) sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileia Romaion), echivalentul latinescului Imperium Romanorum (Imperiul Roman).

După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi.

Revenirea de la romaioi la denumirea străveche de eleni, la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţional – patriotic, intr-o vreme in care grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX.

Ei au preferat o imagine de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” filoelenic”, adică iubitor de greci.

De fapt, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, mai multe regiuni ale fostului imeriu erau numite Romania.

Astfel,din secolul VI până în secolul al  VIII- lea, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni, ca reprezentant al împăratului bizantin, iar întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/itcuil.com/images/emilia-romagna-cartina_5.jpg

 

 

 

 

 

În zilele noastre această regiune din nord – estul Italiei a pastrat amintirea romana si se cheamă Romagna.

Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu si în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Intr-un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, se dovedeşte fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti „Romaniola“ sau „Romandiola“.

Acest document din secolul al XVI-lea, era un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”.

Clericul spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc o limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este evident un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spunea că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine, dar se înţelege însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească (Muntenia) de atunci, nu este surprinzătoare.

Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“,  explică istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitatii din Cluj.

Când francii  au devastat in timpul celei de-a patra cruciade în anul 1204, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Rasarit, in haosul creat în imperiu, aceşti aventurieri şi-au ales propriul împărat, dandu-i  titlul de “Imperator Romaniae” şi au proclamat propriul lor Imperiu Latin.

Împăratul ales de cruciaţi, Baldwin I (1204-1205), si-a luat titlul de “Imperator Romaniae”, împăratul Romaniei, Papa fiind unicul “Imperator Romanorum”.

Împăratul Romaniei era diferit faţă de cel bizantin, acest titlu aparţinând succesorilor germani ai lui Carol cel Mare şi Otto al III- lea, încoronaţi de Papa de la Roma.

După Otto al III- lea, regii germani s-au autointitulat “Rex Romanorum”, regi romani, în intervalul dintre alegerea lor în Germania şi încoronarea la Roma, care putea dura ani de zile.

Pe la jumătatea sec XIII, mulţi dintre regii germani încă nu fusereră încoronaţi, rămânând regi romani în teritoriile lor.

În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.

Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei.

În secolul al XI- lea , o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană.

Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor.

Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma.

Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia, pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în secolul XIV.

Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în secolul al  XIX- lea.

„Actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de invatatul sas Martin Felmer.

Asocierea numelui Romania cu cel al ţării noastre are rădăcini în secolul XIX fiind folosit pentru prima oară de către un istoric grec, Dimitrie Phillippide în 1816, care, în lucrările sale Istoria României şi Geografia României,se  referea la spaţiul vechii Dacii traiane.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale grecului Phillippide „au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

Când turcii au fost învinşi de armatele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată.

Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.

 

În primele menţionări istorice din evul mediu, în cronicile maghiare şi bizantine, românii erau numiti vlahi.

Un principat cu numele de Valahia a apărut în jurul anului 1300, urmat de un altul pe teritoriul actualei Moldove.

Limba vlahilor derivă din cea latină, asa zisii vlahi fiind  urmaşii coloniştilor romani care au locuit în Balcani şi nordul Dunării dupa invazia armatelor imparatului Traian.

Idea unei descendenţe latine le-a creat un motiv de mândrie, dar si motivaţia de a cere Franţei lui Napoleon III (1852-1870), ca unei surori mai mari, sprijinul pentru unirea principatelor Valachia (Tara Romaneasca) şi Moldova în 1859.

Acest lucru s-a petrecut în 1862, când şi sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul creării acestui nou stat.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi al  Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din teritoriul dintre Prut si Nistru (Basarabia). (…)

Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România, desi in străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia.

Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi a aceluia de valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea, că numele de România a fost «inventat»   sau folosit pentru prima oară in 1816 de către autorul grec, Dimitrie Philippide, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii Traiane .

In fapt, România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, spune profesorul Ioan Aurel Pop,rectorul Universitatii din Cluj.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…)

Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, a explicat  istoricul clujean.

 


 

 

 

 

 

Surse:   adevarul.ro/; Ioan Robert – 

 

 

 

 

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

Istoria vechilor români

Roman_provinces_of_Illyricum2C_Macedonia2C_Moesia2C_Pannonia_and_Thracia

Provincii Române

Conteaza cine am fost, dar mai mult conteaza sa cunoastem adevarul despre noi si istoria noastră.

 

Românii vechi, istoria noastră!

Episodul I: Cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică”
Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat.

Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor”, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.

radu-negru-1290-1328

Vlahiile din Balcani in Evul Mediu (1380) – harta aproximativa

Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populaţia băştinaşă, iar neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat şi el de „ciotul” latin din Pind şi Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze (prima mare crimă greacă împotriva spiritualităţii creştine fiind răstignirea pe o cruce în formă de X, la Patras, a Sfântului Andrei, „Apostolul românilor”, pe când acesta se întorcea de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, unde propovăduise creştinismul – anul 70 d.Chr.).

balcani_otomani

„Organizarea” Balcanilor in perioada otomana

Fără a lărgi incursiunea istorică, ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna.

Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi „Valahia Mică”, are în spate o istorie bimilenară.

Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni.

Un adevărat misionar pentru răspândirea adevărului despre aceşti fraţi uitaţi este profesorul Cristea Sandu Timoc din Timişoara, în vârstă de 94 de ani, secretar general al Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat-Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni.

Copil fiind, trece Dunărea înot şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova.

Devine, în timpul războiului, funcţionar superior la Ambasada României la Belgrad (trimis de mareşalul Antonescu), iar după venirea lui Tito la putere şi până după căderea lui Miloşevici, ajunge un proscris, alungat de sârbi de pe pământul natal (Zlocutea, Timoc).

Ca secretar general al Asociaţiei Astra Română, a atras în jurul personalităţii sale 18 ediţii ale Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”.

„Dunărea n-a fost niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi”

Tribalia2

 Tribalia, situata imediat la sud de Dunare – harta cu denumirile romanesti ale localitatilor si emblema cu steagul adoptat pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

– Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?

– Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român. Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii.

Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică… Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina.

Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria – 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea.

Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice).

– Sârbii, ca şi bulgarii, copiindu-i pe greci, spun că românii din Balcani sunt sârbi, greci sau bulgari latinizaţi. Putem accepta o astfel de interpretare politică în locul adevărului istoric?

– Ei pot să spună şi să creadă orice doresc, peste adevăr nu pot călca cu cizma. De altfel, o parte dintre sârbi şi bulgari sunt foarte limitaţi uneori. Ei, ce aud, ce văd, şi atât. Unii dintre ei sunt atât de limitaţi, încât de multe lucruri se şi miră că există… Pe ei nu-i interesează că zici tu că eşti român sau vlah sau nu ştiu cum… Pe ei îi interesează că eşti în Serbia sau în Bulgaria. Dacă eşti acolo, apoi musai să fii sârb sau bulgar, nu poţi fi altceva.

Map-balkans-vlachs

Situatia vlahilor la sfarsit de secol XIX

„Şi grecul, şi bulgarul, şi sârbul vor să ne zdrobească, văzând că suntem o naţie moale”

– De ce, de-a lungul secolelor şi până în ziua de azi, au manifestat bulgarii şi sârbii atâta ură împotriva românilor?

– Asta mă întreb şi eu… Dacă sub Tito am avut 23 de ani interdicţie să-mi văd casa părintească şi mormintele părinţilor, iar sub Miloşevici, alţi 22 de ani, mă întreb ce rău le-am făcut, în afară de aceea că am afirmat sus şi tare că fraţii mei din Timoc sunt români lipsiţi de orice drept elementar? De ce m-au tratat ca pe un străin la mine acasă?

Ei sunt străinii, ei au venit peste noi, nu ne-am dus noi să le luăm pământurile de dincolo de Volga. Ca să răspund totuşi la întrebare, cred că se poartă astfel cu noi fiindcă au văzut că suntem o naţie moale.

Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm… O naţie adormită. Apoi, ar mai fi şi alte motive.

Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, pâna la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor.

Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918.

Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara).

Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişi vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene. În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta.

CRISTEA SANDU TIMOC -

Biserica Sf. Pantelimon din Vidin ridicata de Matei Basarab, peste o alta biserica facuta de Basarab Intaiul

– V-aţi închinat toată viaţa luptei pentru eliberarea neamului românesc din sclavie. Ce faceţi în prezent?

– Acelaşi lucru. Mă simt obligat să vorbesc în orice ocazie despre existenţa şi necazurile românilor din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania şi din celelalte ţări din regiune, care s-au întemeiat târziu, pe os românesc. Există o conjuraţie împotriva cuvântului „român”, atât la Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena.

Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăsesc acest cuvânt ca pe un… terorist, ca pe un… stigmat al diavolului. Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nici o legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.

„Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”

– Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?

– Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu, mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa.

A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare.

Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles. Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc; dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu.

În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau… Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).

– Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?

– Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine! Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe lună! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc. Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării?

Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!?

Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare.

Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunsoc pe timoceni.

Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una.

Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare…

Sursa: rumaniamilitary.ro/

05/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: