România, brandul de țară europeană și mistificarea istoriei

 

 

 

 

 

 

 

 

Un brand de țară european pentru România.

În ultimii aproape treizeci de ani, numai cine n-a vrut n-a propus un proiect sau un „brand” de țară, fie general, fie dedicat turismului.

De la fantasmagoricul – și mortul din fașă – parc de distracții dedicat lui Dracula, idee a fostului ministru Agathon, la mult contestata frunzuliță a doamnei Udrea și până la programul „România Educată” prezentat de președintele Iohannis acum câteva zile, s-au investit mulți bani, enorm de mult timp și oarecare competență în proiecte care, la sfârșitul ciclului, au avut rezultate modeste sau nule.

Despre „Dracula Park” nu am comentat, pentru că nu era nimic de comentat la o asemenea scamatorie.  Cât despre „România Educată”, consider că este inutil să dezbatem pe marginea unui proiect mai degrabă electoral decât național.

Există un element care unifică ideile de mai sus și multe altele asemeni lor: lipsa dureroasă de conținut. Pe cât de multă zarvă s-a făcut și se face în jurul oricărui „brand” sau “proiect” de țară, pe atât de evident este faptul că nimeni dintre cei implicați nu a știut, de fapt, ce să spună despre România nici la nivel de identitate, nici la nivel de produs turistic. Și asta pentru că nimeni nu s-a uitat acolo unde trebuie: în istorie.

Mistificarea istoriei: o tragedie continuă a României.

Istoria României nu a fost scrisă de cărturari, ci de politicieni. Resorturile scrierii și rescrierilor sale succesive nu trebuie căutate atât în șantiere arheologice sau arhive, ci în interesele politice și geopolitice ale unui moment sau al altuia. Situația durează de mai bine de două secole.

Totul a început în 1791-1792, când membrii Școlii Ardelene, în frunte cu Samoil Micu Klein, au înaintat Curții Imperiale de la Viena două scrisori intitulate „Supplex Libellus Vallachorum Transsilvaniae” (Petiția Românilor/Valahilor din Transilvania). Documentele solicitau drepturi egale pentru românii din Transilvania aducând ca argument continuitatea lor pe acele pământuri și originea latină atât a limbii române cât și a poporului care o vorbea.

A fost prima abordare a istoriei noastre vechi, nu lipsită de anumite exagerări și inexactități.

Fundamentul istoric propus de ardeleni a fost combătut imediat prin așa-numita „Teorie a lui Roessler” care susținea că, la retragerea aureliană din 271-272, romanii i-au strămutat pe daci la sud de Dunăre, unde s-a și format poporul român.

Prezența românilor în teritoriile de pe malul stâng al Istrului a fost – spune teoria – urmarea unei migrații mult mai târzii. Așadar maghiarii, sosiți în Ardeal în secolul VIII, n-au găsit pe nimeni acolo, ceea ce îi îndrituiește să fie stăpânii respectivului teritoriu.

O sută și ceva de ani mai târziu, la capătul Primului Război Mondial, Transilvania se unea cu România și, odată cu asta, începea o perioadă de aur (nici ea lipsită de excese)pentru istoriografia românească. Apăreau lucrări de referință scrise de istorici sau lingviști eminenți ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alexandru Rosetti, Gheorghe Brătianu, pe baza descoperirilor arheologice, a documentelor disponibile la acel moment și a eforturilor etnografilor.

Cu doar câțiva ani înainte de Marea Unire, în 1913, se edita postum monumentala lucrare „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu, volum care aduna laolaltă efortul titanic – întins pe multe decenii – al autorului de a pune cap la cap surse primare consultate în marile bibilioteci ale Europei.

Teoria protocronistă a lui Densușianu a fost combătută virulent de unii istorici (inclusiv de Pârvan), dar nimeni nu poate nega calitatea fără precedent a documentării. Istoriografia României intrase într-o fază științifică, în care dezbaterea se ducea între specialiști. Nu a durat prea mult.

După instaurarea comunismului, responsabilii sovietici au inițiat un proces de rescriere a istoriei noastre.

O comisie a Academiei Române, în frunte cu inginerul de drumuri Mihail Roller, și-a propus să găsească și să expună dovezi ale caracterului predominant slav al poporului român.

După ce timp de mai bine de un secol, eram descendenții puri ai Romei Imperiale, ne venise rândul să ne tragem din triburile Caucazului de Nord.

Din 1948 s-au investit fonduri generoase în activitatea arheologică dar, în afară de câteva urme împrăștiate și târzii de cultură slavă, și în ciuda eforturilor de a demonstra că noaptea e zi, teoria sovieticilor nu a prins cheag. Ba dimpotrivă, efortul de cercetare a relevat lucruri noi despre originea românilor, diametral opuse așteptărilor oficiale.

 

 

 

 

 

Mihai Roller, eminența cenușie a istoriografiei stalinist-comuniste.

 

Dacă prin cultura materială nu s-a putut dovedi că suntem slavi, la nivel de etimologie lucrurile au fost forțate în așa măsură încât limba română mai avea puțin și se trăgea direct din slavonă.

Sechelele asaltului etimologic slavist sunt vizibile și astăzi în dicționare, care susțin că orice cuvânt pe care îl avem în comun cu – să zicem – bulgarii este obligatoriu un împrumut al nostru din slavă, niciodată invers.

De aceea am ajuns să numărăm doar câteva zeci de cuvinte cu substrat dacic în română: pentru că tuturor celorlalte li s-au găsit etimologii mai mult sau mai puțin forțate fie în latină, fie în limbile popoarelor migratoare.

Circa 5000 de cuvinte românești au etimologie necunoscută. Printre acestea se numără: glie, zgâtie, butuc, pânză, știulete, meteahnă, motan. 

Anul 1964 a marcat nu doar dez-sovietizarea politică a Republicii Populare Române ci și începutul unei noi ere ideologice: național-comunismul, o variantă de comunism care marca distanțarea PMR (Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR) de linia internaționalistă a Moscovei și debutul unei perioade de relativă independență a țării noastre.

Mișcarea a fost inițiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care s-a și curățat imediat după aceea, și continuată de Nicolae Ceaușescu.

Firește, din rețeta noii ideologii nu putea lipsi istoria, căreia i-a revenit rolul de a demonstra că românii sunt un popor special, cu un trecut de glorioasă independență.

Impostorul Roller și-a pierdut funcția de mare tartor al istoriei românești și, din nou, s-a demarat o amplă mobilizare a istoricilor, arheologilor, lingviștilor și etnologilor, inclusiv a unora care căzuseră în dizgrație în perioada stalinistă.

Rezultatele nu au întârziat să apară, iar unele dintre ele au fost de-a dreptul spectaculoase. Totul a fost, însă, pus într-o nemeritată umbră de paroxismul patriotard-marxist din perioada târzie a domniei lui Nicolae Ceaușescu.

Toată istoria României era prezentată drept o expresie a luptei de clasă (reminiscență rolleriană) și, din slugărnicie, poeții și pictorii vremii îl înfățișau pe Secretarul General al PCR drept urmașul legitim al unor figuri istorice monumentale ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân (rebotezat Cel Mare de către cenzură).

Burebista, zice-se, organizase nici mai puțin decât un stat național(o aberație din punct de vedere istoric) și un iz de “dacopatie” începea să contamineze narativele oficiale.

 

 

 

 

 

De la dacopați la dacofobi

 

Căderea lui Ceaușescu și anii de după Revoluție nu au fost, așa cum ne-am fi așteptat, unii ai dezbărării de ideologie, ci dimpotrivă.

Pe de o parte ca reacție firească la mistificările din vremea comunismului, pe de altă parte pentru a servi noii linii oficiale globalist-internaționaliste, cărturarii noștri s-au apucat să desfințeze orice element – sau autor – care ar fi putut alimenta mândria patriotică.

S-a „demitizat” atât de aprig și nedisociat încât s-au dus naibii, odată cu Ceaușescu, și Ștefan cel Mare, și Mihai Viteazul, și Mihai Eminescu. Am abordat subiectul aici.

Despre unicitatea românilor – dacă exista una – s-a discutat aproape exclusiv în termeni negativ-condescendenți, culminând cu spusele unuia dintre exponenții de seamnă ai curentului europenist, H. R. Patapievici.

Acesta, în volumul „Politice” vorbea despre „substanța tarată” (vicioasă) a poporului român și despre aspectul de fecală al plaiului mioritic. Un pic cam mult.

Nu e mai puțin adevărat că și „reacțiunea” s-a dedat la derapaje. Din prostie, din interes financiar sau poate dintr-un calcul pervers, au apărut pe piață tot felul de fantasmagorii paranormale despre tuneluri dacice secrete, holograme și bariere de antimaterie vechi de mii de ani care ar fi suscitat interesul Vaticanului, al masoneriei și al serviciilor secrete americane.

Odată ce aceste aiureli au căpătat suficientă tracțiune prin expunerea (bizară, dacă mă întrebați pe mine) în mass-media, orice preocupare sinceră pentru istoria veche a poporului român, a geto-dacilor mai ales, a fost anatemizată drept „dacopatie” și orice dialog rațional pe subiect a fost concediat.

Pasionații de istorie au fost nevoiți fie să se alinieze, fie să-și țină ideile pentru ei ca să nu fie acuzați de obscurantism anti-european. Dacii deveneau subiect interzis. Aceasta este faza în care ne aflăm acum.

În ultimele trei decenii, cercetarea istorică pare să nu mai constituie interes nici pentru cercurile academice, nici pentru cele politice. Muzeul Național de Istorie a României a intrat în renovare în 2002, cu termen de finalizare în 2007. Nu este gata nici azi.

La Sarmizegetusa Regia – monument UNESCO de importanță universală – se intră cu excavatoare de mare tonaj. Activitatea arheologică este sub-finanțată. Singurii care își permit să facă săpături sunt hoții de artefacte.

Nici nu vreau să îmi imaginez ce valori inestimabile au luat drumul fără întoarcere al colecțiilor particulare.

Deși în mod evident cercetarea istorică a fost influențată dogmatic în ultimele două veacuri și ceva, ea nu este repusă azi în drepturile ei firești și nu se încearcă o reconstrucție sinceră, competentă și obiectivă a trecutului acestor locuri și al oamenilor care l-au locuit sau locuiesc.

Mai mult, tinerii nu sunt încurajați să-și cunoască și prețuiască înaintașii, fie de teamă că asta le-ar putea deștepta patriotismul, lucru inacceptabil în zilele noastre, fie de teamă că o generație cu simț critic și curiozitate va avea curajul să chestioneze și alte narative oficiale. Iată ce scrie în manualul de istorie de clasa a XII-a publicat în 2008 la editura Corint sub coordonarea regretatei Zoe Petre:

„În condițiile actuale, când România, ca și statele vecine, Ungaria și Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecințe pentru drepturile inalienabile ale cetățenilor și comunităților acestei regiuni. […] Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai puțin contestată: poate fi acum recunoscută ca istorie certă.”

Contestatarii versiunii oficiale curente pun – discret – următoarele întrebări:

 

• Cum a fost posibil ca Dacia, ultimul teritoriu integrat (parțial) în Imperiul Roman și stăpânit de acesta doar o sută și ceva de ani, să fi renunțat cu totul la limba sa în condițiile în care alte popoare – de pildă, britanicii – au cunoscut colonizarea romană mult mai mult timp fără să se fi latinizat cu totul?

• Există posibilitatea ca latina așa-zis „vulgară” să fi fost limba străveche a populațiilor din sudul și estul Europei înainte de expansiunea Imperiului, iar limba romană să fi fost doar unul dintre dialectele acestei latine vulgare?

• Dacă dacii erau un popor oarecare, printre multele cucerite de romani, de ce statuile lor sunt omniprezente în Roma?

• Se poate vorbi despre o civilizație Vinca-Turdaș contemporană cu civilizația sumeriană?

• Cum e posibil ca limba română să fi împrumutat de la populații migratoare atât de multe cuvinte care desemnează preocupări și instrumente specifice unei culturi pastoral-agrare, așa cum erau dacii și urmașii lor? Exemple: „cioban” (turcă), „brazdă” (slavă), „hotar” (maghiară).

• Inscripțiile de pe tăblițele de la Tărtăria reprezintă sau nu o formă foarte timpurie de scriere? Un efort arheologico-lingvistic ar putea dezgropa noi vestigii similare și tranșa dezbaterea.

• Care este însemnătatea înscrisurilor de pe tăblițele de la Sinaia? Dacă acestea sunt niște simple falsuri – așa cum susțin unii – , cine a fost genialul lor falsificator și de ce au dispărut câteva zeci de piese din arhive?

• Când a avut loc și cum s-a desfășurat creștinarea populației de pe teritoriile românești? Se poate demonstra existența unui substrat spiritual pe care creștinismul s-a grefat natural?

 

 

 

 

 

Mic “dicționar ne-explicativ” al semnelor regăsite pe diverse vestigii ale culturii Vinca-Turdaș.

 

 

 

 

 

Așadar, nu este vorba aici despre negarea originii latine a poporului român, ci despre o posibilă pre-existență a „latinității” dincolo de hotarele Romei propriu-zise.

Altfel spus, ei întreabă dacă latinitatea se suprapune perfect peste romanitate.Un astfel de demers nu are nicio încărcătură naționalistă.

Să ne gândim ce-ar însemna pentru conștiința europeană descoperirea unei înrudiri culturale pre-romane între popoarele considerate astăzi latine precum și a unei moșteniri pre-slave a națiunilor etichetate drept…slave.

În vremea aceasta, bulgarii. Vecinii noștri bulgari par să fi studiat după alte manuale din moment ce fac eforturi încununate de succes pentru „reconstituirea trecutului”.

Totul a început în 1992, când arheologul Georgi Kitov primește o brumă de bani de la guvernul bulgar și decide să-i “investească” pe toți în explorarea unui tumul (movilă funerară) de lângă Kazanlâk, în sudul țării.

După trei zile fără rezultate, la capătul cărora aproape că-și pierduse speranța, Kitov dă de niște podoabe de aur: descoperise mormântul unui mare rege trac.

Reușita arheologului a atras după sine o campanie neobosită de recuperare a trecutului, iar de pe urma săpăturilor derulate timp de șapte ani, bulgarii s-au ales cu un produs turistic magnific – „The Valley of the Thracian Kings” – și cu mândria descendenței dintr-un popor străvechi și glorios.

Am avut ocazia să vizitez unul dintre aceste morminte și am fost impresionat de modul în care muzeografii bulgari au pus în valoare istoria străveche a țării lor.

Pe teritoriul Bulgariei se găsesc circa 1500 de tumuli.

După socotelile mele, în România sunt de trei ori mai mulți.

Amintesc aici că bulgarii sunt un neam turcic care a venit în secolul VII din stepele Caucazului de nord și s-a amestecat cu populațiile pre-existente: traci la sud de Balcani, geto-daci între Balcani și Dunăre. Limba slavă vorbită de bulgari nu îi face pe aceștia slavi.

Dealtfel, studiul „Genomul Uman” semnat de Georgeta Gardoș și Alexander Rodewald, arată că bulgarii sunt îndeaproape înrudiți genetic cu românii.

Mai mult, există similitudini gramaticale între română și bulgară care nu se regăsesc în alte limbi slave, de unde unii au tras concluzia că nu doar noi am primit influențe de la bulgari, ci și ei de la noi.

Retrograzi, firește. Cu câteva săptămâni înainte de a scrie aceste rânduri, mi-a atras atenția o știre: descoperirea în Marea Neagră a celei mai vechi epave intacte găsite vreodată.

Era vorba despre o navă grecească cu o vechime estimată la 2400 de ani.

Creditul pentru descoperire aparține Black Sea Maritime Archeological Project, un proiect multidisciplinar, internațional care a atras specialiști și finanțări din Marea Britanie, Statele Unite, Suedia și, firește, Bulgaria.

Marea Neagră este considerată a fi unul dintre cele mai bune „laboratoare arheologice” întrucât apele sale adânci, lipsite de oxigen, favorizează conservarea vestigiilor scufundate.

De ce e Marea Neagră așa? Alt subiect de studiu.

 

 

 

 

 

 

Nu știu cât de înrudiți suntem cu bulgarii, e cert faptul că noi avem o genă în minus față de ei, cea a respectului și curiozității pentru trecut. A, și ne mai lipsește ceva: accesul la Marea Neagră. Dacă l-am fi avut, ce de lucruri mai descopeream.

Scurtă cronologie a locuirii actualei Românii.

Până să intrăm în Uniunea Europeană și să scăpăm de nevoia de trecut, istoricii și arheologii români sau străini au apucat să facă o seamă de descoperiri pe baza cărora s-a putut creiona o cronologie a viețuirii omenești în spațiul României de azi.

Am să o expun rapid.

Cele mai vechi rămășițe omenești din România sunt cele de la Peștera cu Oase, lângă Anina.

Cu o vârstă estimată între 37.000 și 42.000 de ani, sunt și printre cele mai vechi urme ale unei viețuiri omenești în Europa.

În Poiana Cireșului (jud. Neamț) s-a descoperit o statuetă – Venus Gravetiana – veche de 20.000 de ani.

Între 5700 și 4500 Î.Hr. (deci acum 7700-6500 de ani) a existat pe teritoriul României și Serbiei de astăzi o cultură întinsă și înfloritoare numită Vinca-Turdaș.

Din aceeași perioadă (aproximativ 5300 Î.Hr.) datează și Tăblițele de la Tărtăria, descoperite în 1961 lângă Alba Iulia. Tăblițele sunt decorate cu simboluri pe care unii le consideră o formă primitivă de scriere, cu circa un mileniu mai veche decât cea sumeriană.

 

 

 

 

 

Din mileniul 6 Î.Hr. avem vestigii ale culturii Dudești (numită după zona din București unde astăzi e un depou de tramvaie).

 

 

5200-3500 Î.Hr. – Cultura Cucuteni-Tripilia, întinsă peste jumătate de Ucraina, Moldova (ambele maluri ale Prutului) și o parte din Transilvania. A fost descoperită de ucraineanul Vikenty Kvoyka.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5200-4500 Î.Hr. – cultura Hamangia (descinsă din Dudești)

Mileniul 5 Î.Hr. – cultura Gumelnița-Karanovo, care se întindea din Moldova până în Thessalia.

4300-3500 Î.Hr. – cultura Boian (descinsă și ea din Dudești)

1500 Î.Hr. – cultura Monteoru

Secolele 2-5 D.Hr. – Cultura Sântana de Mureș – Cernyakov

Secolul 5 D.Hr. – Cultura Ipotești – Cândești

Secolele 8-11 D.Hr. – Cultura Dridu

După secolul XI, „gaura neagră” din izvoarele scrise începe să se lumineze odată cu apariția cronicilor care atestă negru pe alb existența în spațiul României de azi a unor oameni în carne și oase, mai mult sau mai puțin organizați, dar în mod cert cu o identitate lingvistică și culturală comună.

E important să subliniem că multe dintre culturile enumerate mai sus s-au întins pe arealuri geografice mari, din sudul Ucrainei până în Macedonia greacă și din câmpia Panoniei până în Anatolia, dar toate au avut ca punct de intersecție părți din teritoriul României de astăzi, fie că a fost vorba despre Dobrogea sau Transilvania, Moldova sau Câmpia Dunării.

Nu știu dacă teoriile protrocroniste care afirmă că spațiul danubiano-pontic este leagănul civilizației europene sunt sau nu adevărate, dar un lucru nu poate fi negat: acest spațiu a reprezentat o placă turnantă a istoriei europene, un melting pot de seminții și culturi aflate uneori în conflict, alteori în cooperare:

• neamurile geto-dacice, prea multe pentru a le enumera aici

• sciții

• misterioșii agatârși din Transilvania, a căror origine nu este clară nici astăzi

• ramurile sarmaților: alanii/iazigii (de la care ne-a rămas numele orașului Iași) și roxolanii

• bastarnii (trib germanic) și goții

• galii sau celții care au lăsat toponime din Turcia (Galatea/Galata) și România (Galați) până în Polonia (Galiția), Spania (Galicia) și insulele britanice (Țara Galilor).

Dacă nu în numele unei renașteri identitare pur românești (nu cred în purism), măcar de dragul identității europene atât de greu încercate, istoria acestor locuri și a oamenilor care s-au perindat pe aici merită toate eforturile.

Articularea proiectului.

Până aici cred că a devenit destul de clar în ce constă propunerea mea. Această recuperare a istoriei Balcanilor, a spațiului Central-Est-European și a lumii mediteraneene vechi, pe care eu o consider chintesența proiectului, cere însă un efort concertat al mai multor creiere, indiferent de cetățenie. Statele Europei ar trebui să-și dedice resursele nu războiului ideologic, ci cunoașterii științifice care a făcut din Bătrânul Continent leagănul cultural al lumii. Toată lumea are doar de câștigat.

România are de jucat rolul său în această ecuație. Acest rol poate fi unul mărunt sau unul major, dar nu putem ști asta atâta vreme cât nu există nici dialog între mințile implicate, nici resurse și nici voința de a face lumină într-o istoriografie tarată de interesele vremelnice ale politicii interne sau externe.

 

Iată câteva direcții pe care eu aș articula acest proiect, în atotputernicia mea autodidactă:

 

1. Asumarea la nivel de Președinție, Guvern și/sau Academie a unui proiect de recuperare a istoriei și demararea unei consultări publice reale.

2. Instituirea unui fond care să acorde granturi/burse pentru cercetare în domeniile: arheologie, lingvistică, etnografie, antropologie, teologie, istoria artei. Ar costa mult mai puțin decât o flotă de avioane cărora le îngheață pista la decolare.

3. Constituirea de echipe mixte, multidisciplinare și internaționale care să coordoneze cercetări susținute în principalele situri arheologice de pe teritoriul României, multe dintre ele ne-exploatate și insuficient protejate.

4. Digitizarea și publicarea online a tuturor resurselor text, foto și video disponibile, pentru accesul publicului și al cercetătorilor independenți.

5. Lansarea unei platforme online dedicate informării și dialogului pe teme de istorie a spațiului dunăreano-pontic, disponibilă în limbi de circulație internațională, precum și în bulgară, sârbo-croată, maghiară, albaneză, greacă și rusă. Cimec.ro e un bun început, dar trebuie extins.

6. Creionarea unei platforme de brand turistic cultural-istoric și pregătirea infrastructurii umane, instituționale și fizice pentru promovarea acesteia și deservirea vizitatorilor.

7. Introducerea siturilor istorice în itinerarii turistice integrate după modelul „Văii Regilor Traci” din Bulgaria, care poate urmări traseul vechilor drumuri romane sau al Brazdei lui Novac și care va include și muzee de istorie, arheologie sau etnografie.

8. Crearea și promovarea de produse turistice în colaborare cu Ungaria, Serbia și Bulgaria, pentru a oferi turiștilor o imagine de ansamblu a regiunii înainte de trasarea granițelor moderne și, pe de altă parte, pentru a aduce beneficii operatorilor turistici din toată regiunea.

9. Refacerea legăturilor cu minoritățile istro-română, megleno-română și aromână și derularea de proiecte de cercetare etnografică în colaborare cu autoritățile statelor în care trăiesc aceste comunități (Serbia, Bulgaria, greu-Grecia). Protejarea identității culturale a acestora ca element de patrimoniu cultural universal.

10. Angajarea unui grup internațional de lingviști în cercetarea obiectivă a etimologiilor și a relațiilor dintre limba română și limbile vecine.

11. Redeschiderea Muzeului Național de Istorie a României. Finanțarea peste limita de subzistență a muzeelor de istorie, arheologie, etnografie, literatură și a caselor memoriale.

12. Re-inventarierea și studierea patrimoniului din depozite și arhive. Recuperarea pieselor dispărute și tragerea la răspundere a celor responsabili.

Un astfel proiect de anvergură, pe termen mediu și lung, care să-și propună cercetarea obiectivă, la înalte standarde științifice, a vestigiilor existente pe teritoriul României (și nu numai) ar avea trei mari efecte benefice:

a) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a poporului român dincolo de partizanate de orice fel.

b) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a unora dintre popoarele europene de azi ȘI a rolului pe care dialogul între aceste popoare l-a avut în conturarea identității europene actuale.
c) Un brand turistic românesc unic, coerent și de înaltă ținută care ar atrage un public matur și instruit. Noi călcăm pe istorie și ne promovăm cu ursuleți.

Dezvoltarea punctului c) necesită un material separat, amplu, pe care poate am să-l scriu cândva. Deocamdată aștept ideile cititorilor, fie ei instituționali sau particulari.

 

 

 

 

Sursa:

 

https://www.tedoo.ro/un-brand-de-tara-european-pentru-romania/

 

 

 

Citiți de același autor: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/11/arma-secreta-a-romanilor-si-tehnicile-de-manipulare-si-demoralizare-in-masa/#comments

De citit:

 

 

Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică
Vasile Pârvan – Getica
Georgeta Gardoș, Alexander Rodewald – Genomul Uman
Gheorghe Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: poporul român.
Marija Gimbutas – Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european (Editura Meridiane, 1989; o găsești la biblioteci.)
Harald Haarmann – Early Civilization and Literacy in Europe 
Theodor Capidan – Meglenoromânii.
Dan Romalo – Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb.
Alexandru Madgearu – The Dridu Culture and the Changing Position of Romania among the Communist States
Eugen Nicolaescu – Vorbele din plumb (o descifrare a tăblițelor de la Sinaia diferită de cea a lui Dan Romalo).
Eugen Lozovan – Dacia Sacră.
Douglass Bailey – The Figurines of Old Europe
Autor colectiv – Călușul, emblemă identitară și factor de cunoaștere și armonizare cu alte culturi europene.
The Journal of Archaeomythology
Dacica.ro
romanianhistoryandculture.com
Site-ul Institutului Național al Patrimoniului – Cimec.ro

 

Publicitate

SEMNALUL DE ALARMĂ AL UNUI STUDENT DESPRE CEI CARE INCEARCĂ SĂ SPULBERE ISTORIA ROMÂNIEI.

 

 

 

Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fărăistorieeste unpoporîncă barbar şi vai de acelpoporcare, şi-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.

 

 

Astăzi, când istoria ar fi trebuit să devină o disciplină care să contribuie la dezvoltarea culturii generale a tinerilor şi la o cunoaştere a valorilor naţionale, ea a devenit, mai degrabă, o disciplină derizorie şi lipsită de interes în cultura şi dezvoltarea viitoarelor generaţii.

A nu-ţi cunoaşte istoria înseamnă, cum s-a spus, a nu-ţi cunoaşte părinţii şi strămoşii, ai tăi şi ai neamului întreg, a nu beneficia sau a nu fi demn să beneficiezi de moştenirea ce ţi-au lăsat-o, cu suflet de părinte.

Istoria cui?

Pentru a distruge un popor şi a-l supune, este suficient a-l renega, a-i distruge miturile, tradiţia, istoria şi credinţele.Astfel, un popor fără identitate devine pleava univesului. Istoria naţională, din păcate, a devenit principala ţintă de denigrare sau de eliminare din conştiinţa românilor. Primii paşi au fost făcuţi în anul 2007 când istoria este acceptată ca materie a ,,bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoriaromânilor”, ci, simplu, „Istorie”.

Cui ii e ruşine de istoria românilor? Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie ,,Istorie”, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

De ce i-au tăiat pe „români” din titlul manualului? La acesta întrebare istoricul şi academicianul Dinu C. Giurescu facă o analiză destul de onestă şi limpede: ,,Ca să se piardă identitatea naţională aromânilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, breaking news, vibe radio etc. “.

Ioan Scurtu, prof. univ. dr. în istorie în capitolul ,,Concluzii” din cartea ,,Revoluţia româna din 1989 în contextul internaţional” precizează următorul fapt ,,Din manualele de istorie lipsesc teme importante, precum etnogeneza românilor, iar momente esenţiale, cum sunt cele privind lupta pentru apărarea fiinţei naţionale sau mişcările sociale sunt minimalizate”.

Domnilor ,,specialişti” din comisiile de educaţie din Parlament şi din minister se pare că pentru dumneavoastră părerea celor doi ,,monştri sacri” care ne-au scris istorie, atât în manualele şcolare cât şi în cărţile de specialitate şi care au scos la lumina istoria poporului român, această părere nu contează.

Regretatul nostru istoric, Florin Constantiniu, într-un interviu luat de jurnalistul Victor Roncea, concluzionează şi dansul acelaşi fapt: ,,Mă uitam pe manualul de istorie, ediţia apărută în 1939 de dinainte de război, a lui Giurescu, şi mă uitam ce serios se învaţă istoria. Spuneţi-mi mie, cum de atunci nu se considera că e prea multă materie, că elevul nu poate să înghită atâta materie.Acum, când te uiţi la manualele astea, ele sunt de 140 de pagini cu scheme şi fotografii mari. Am lucrat şi eu la un manual şi, poate nu credeţi, nicio lecţie să nu depăşească 2 pagini, să nu depăşească cumva 2 pagini “.

Manuale de Istorie?

În anii 2007, prin ordinele ministrului Educaţiei manualele alternative de istorie, de clasa a XII-a devin în număr de şapte. Şcolile şi le aleg pe cele care li se par mai accesibile, în funcţie de diverse contexte. Manualele de clasa a XII-a cuprind în prezent 5 teme generale socotite definitorii pentru ca tânărul de 17-18 ani să înţeleagă trecutul ţării, anume: I Popoare şi spaţii istorice, II Oameni, societatea şi lumea ideilor, III Statul şi politica, IV Relaţiile internaţionale, V Religia şi viaţa religioasă.

Cele 5 capitole sunt divizate în subpuncte, fiecare cu un titlu precis, însoţite de studii de caz. Lipsite de principiul cronologic şi, totodată, excesiv de lacunare, manualele prezintă istoriaca pe o înşiruire de fapte şi evenimente, de foarte multe ori nerespectându-se principiul cauzalităţii evenimentelor. Astfel elevii, în cel mai bun caz, memorează şi uită adesea destul de repede. La examenul unde istoria este materie opţională, candidatul se îndreaptă spre discipline alternative (biologie, geografie etc.).

Prezentarea celor 5 mari capitole ajuta sau nu la receptarea şi înţelegerea informaţiilor?

Spre exemplu, capitolul III începe cu ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII) şi se încheie cu ,,România postbelică. Stalinism, national-comunism. Construcţia democraţiei postdecembriste “.

Capitolul IV începe cu ,,Relaţiile internaţionale în spaţiul românesc în Evul Mediu şi ajunge la Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană, iar ultimul capitol începe din nou în Evul Mediu (,,Biserica şi şcoala”) şi se încheie cu ,,România şi toleranţa religioasă în sec. XX “.

Este de reflectat dacă receptarea şi înţelegerea se fac mai uşor şi cuprinzător plimbând peelevi, la fiecare capitol, din Evul Mediu până în anul 2000, sau dacă materia ar fi redată pe etapele mari cronologice, fiecare cu caracteristicile şi conexiunile ei de de epocă. Ei bine, situaţia sta cu totul altfel.

Profesorii sunt nevoiţi din învălmăşeala aceasta de capitole combinate să recurgă la un cadru cronologic şi firesc, şi brusc, situaţia cronologică a capitolelor se schimbă radical.

Capitolul I începe cu ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”, capitolul II ,, Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII), capitolul III ,,Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii ”, capitolul IV ,, Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX), capitolul V ,,Constituţiile din România”, capitolul VI ,,România şi concertul european: de la ,,criza orientală” la marile alianţe ale sec. XX“, capitolul VII ,,Secolul XX–intre democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa”, capitolul VIII ,, România postbelică.

Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste”.

Ce se va întâmpla cu elevii ai căror profesori nu mai acordă atenţie predării, explicării şi care lipsesc de la orele de istorie? Răspunsul este cât se poate de limpede.

Elevii sunt nevoiţi să îşi aleagă o altă disciplină pentru examen sau, dacă aceasta e obligatorie la examen, sunt nevoiţi să recurgă la ore de meditaţie la alţi profesori care au respect faţă de disciplina şi profesia lor şi care conştientizează responsabilitatea enormă pe care o are un profesor în destinul şi momentele esenţiale din viaţa elevilor.

O altă variantă ar fi parcurgerea manualului, care îngreunează şi înceţoşează viziunea elevului asupra cadrului istoric. Astfel, conţinutul devine monoton şi lipsit de interes, iar, în cel mai bun caz, elevii memorează şi uită adesea destul de repede. În asemenea situaţii, câţi stundenţi mai optează pentru Facultatea de Istorie? În mare măsură doar cei care au medie mică sau cei care nu au intrat la opţiunile dorite. Este şi o vorbă prin facultăţile de istorie din România la întrebarea ,,-De ce ai ales istoria?” – ca să am o facultate.

Geto-dacii, eliminaţi din manuale

Dacă dificultatea de a face o analiză a noţiunilor din carte şi pentru a le înţelege este mare, în sprijinul acestei dificultăţi se mai adaugă şi informaţiile excesiv de lacunare. Astfel, din principalul manual de istorie din învăţământul nostru preuniversitar lipsesc capitolele antichităţii şi stravechimii despre daci.

Pur şi simplu, pentru dânşii, pentru autori, pentru guvernul care prin Ministerul de Resort a făcut acest lucru, a eliminat complet orice informaţie despre strămoşii noştri reali,traco-geto-dacii.

Istoricul conf.univ.dr. Gheorghe Iscru a semnalat în nenumărate rânduri, atât prin articole publicate, cărţi, conferinţe cu caracter ştiinţific, dar şi prin scrisori adresate preşedinţiei şi ministerului despre politica antinaţională din manualele şcolare. Domnul Iscru îşi exprimă mâhnirea şi revolta împreună cu ceilalţi istorici menţionaţi mai sus:

,,însuşi Ministerul de Resort conformându-se unor „sugestii mai înalte”, din „alternativele” celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţi universitari, „manuale alternative” editate în anul „de referinţă” 2007 – an în care „demnitari” ai neamului ne-au cedat şi suveranitatea naţională cu de la ei putere! –, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu,istoria strămoşilor noştri reali.

Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi –, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor roman. Direct sau indirect, s-a micşorat, în preuniversitar, numărul de ore de predare pentru istorie, acordându-se în schimb, la gimnaziu, ore pentru cursuri opţionale de istorie, la inspiraţia profesorului, ca la Universitate.

S-au redus personalităţi şi evenimente, în pagina de manual, la câteva rânduri ,,compensate”, cu 1-2 şi chiar mai multe imagini. S-a menţinut viziunea stalinistă asupra naţiunii şi asupra statului naţional şi s-a alimentat în continuare blasfemia de acuzare a naţionalismului “.

Se pare că domnul Iscru, la o vârstă destul de înaintată când ar putea să îşi petreacă liniştit bătrâneţea, se luptă cu morile de vânt pentru că la nenumăratele scrisori şi întrebări oficiale, nimeni nu a fost amabil să-i dea un răspuns.

Politica guvernamentală prin Ministerul de resort, deja a mers prea departe, pur şi simplu a tăiat rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române.

Dacă în manualele din anul 2000, avem un capitol intitulat ,,Civilizaţia geto-dacilor” cu citate din izvoarele istoricilor antichităţii (Herodot, Strabon, Dio Cassius, Iordanes), în care aflăm lucruri elementare că dacii şi geţii sunt de acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă, dar aflăm şi despre cunoştinţele lor fabuloase de astronomie, medicină, filozofie, logică.

Spre exemplu, despre Decebal, Dio Cassius scria că ,,era priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp, dibaci a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Iordanes în ,,Getica” precizează despre cunostiintele ştiinţifice la geto-daci: ,,[…] Deceneu i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei. El i-a învăţat etica, dezvătându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; […] i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

Vezi ce mare plăcere, că nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrine filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte”.

Ei bine aceste informaţii nu apar în manualele noaste şcolare ca să stârnească mândria identităţii naţionale. În cele 4 manuale (cele 2 edituri Corint, Didactică şi Pedagogică, Corvin) nu aflăm absolut nimic despre cine a fost Traian, Decebal, Deceneu, zeul Zalmoxis, războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, care au fost cauzele războaielor, ce părţi au ocupat şi administrat Traian din Dacia, imensele bogăţii luate deromani din Dacia (165.000 kg aur şi 331.000 kg argint), ce s-a întâmplat în intervalul 106-271 când avut loc Retragerea Aureliană.

Despre toate aceste informaţii nu aflăm absolut nimic înmanualele de istorie, decât în cele 2 manuale coordonate de Ioan Scurtu (editura Gimnasium şi editura Economică şi Preuniversitară) şi în editură Niculescu, în care informaţiile sunt destul de comprimate, dar elevul poate să îşi facă o idee

Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca

Cât despre culturile preistorice din neolitic şi epoca bronzului care sunt unice în Europa cu o ceramică şi o vechime impresionantă (Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca), aceastea sunt practic inexistente în viziunea noilor generaţii de tineri.

The New York Times, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat la data de 30 noiembrie 2009 în secţiunea Science un articol despre expoziţia găzduită de Institutul pentru Studiul Lumii Vechi (Institute for the Study of the Ancient World) de la Universitatea din New York. Expoziţia a cuprins exponate de o valoare inestimabilă aparţinând culturii Cucuteni. Americanii se mândresc că în Europa şi în România există o asemenea cultură.

Paradoxal, noi o eliminăm din manualele şcolare ca nu cumva elevii noştri să cunoască că pe acest teritoriu au fost culturi antice unice şi o continuitate de locuire de mii de ani.

,,Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcinile de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră” – spunea Nicolae Iorga secolul trecut.

Putere şi mândrie care zac acum în ignoranţa elevilor şi studenţilor noştri care află că sunt ,,romani”, urmaşi ai Romei, conform ,,etichetării” de către unii istorici şi împăraţi bizantini pe parcursul secolelor din primul capitol intitulat ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”.

La Universitate se învaţă că românii au venit la nord de Dunăre în VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania

Dacă despre antichitate nu aflăm aproape nimic, nici despre evenimentele majore ale secolelor trecute nu aflăm prea mult. Comprimarea excesivă a informaţiei are consecinţe care nu pot fi evitate de autori, oricât ar fi ei de meşteri de a scrie multe, în puţine cuvinte. De ce a izbucnit primul război balcanic (1912) ? Manualele citate nu explică (Corint 1, p.121; Corint 2, p.97; Pedagogică, p.230).

De ce a continuat armata romană operaţiunile la răsărit de Nistru în 1941 şi a mers până în stepa Calmucă şi Cotul Donului? Două manuale nu dau vreun răspuns (Corint 1, p.124; Corint 2, p.98; cel al editurii Pedagogice explică la p.250).

Referitor la colectivizare nu se explică ţelul ei real nici consecinţele pe plan individual. Tema ocupa un paragraf în manualul Corint 1, pp.102-103, 6 rânduri în Corint 2, p.80.

Această conspiraţie împotriva istoriei nu se opreşte aici, ea atinge şi băncile facultăţilor deistorie din ţară. De pildă, la primul curs de Evul Mediu de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, aflăm de la domnul profesor (care nu este specializat pe etnogeneză) ca poporul român s-a format pe ambele părţi ale Dunării, în special la sud de Dunăre, asemănându-se cu romanitatea orientală, iar romanizarea Daciei nu aveam cum să se concretizeze în doar 165 de ani, fiind mai mult o colonizare de seminţii ,,din toată lumea romană”.

De asemenea aflăm că, după Retragerea Aureliană, populaţia de la nord de Dunăre s-a mutat la sud de Dunăre unde a revenit în secolele VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania.

Ştim cu toţii ca domnul profesor şi-a susţinut doctoratul în Ungaria şi că aceste teorii respinse de istoriografia românească încă mai servesc istoriografiei maghiare, sperând că într-un moment de răscruce (aşa cum se întâmplă acum cu autonomia ungurilor în Transilvania), aceste pseudo-argumente să fie invocate din nou.

Contradicţiile nu se opresc aici. Aflăm că românii nu au câştigat bătăliile de la Rovine, Călugăreni, Târgovişte, iar conştiinţa de naţiune şi unitatea teritorială au existat doar la 1918 (evenimentele din 1600 şi 1848 nu există în viziunea d-lui profesor), ceea ce manualele deistorie contrazic.

În final aflăm despre Mihai Viteazu că avea două ,,calităţi”: era viteaz şi ,,îi plăcea băutura”, iar dacă aducem argumente în defavoarea ungurilor suntem acuzaţi că ,,suntem obsedaţi după discursul naţionalist”.

Întrebarea firească ar fi următoarea: un studentcare termină Facultatea de Istorie şi doreşte să profeseze în învăţământ, ce teorie va scrie în examenul pentru ocuparea unui post de cadru didactic?

Teoria învăţată în liceu (teoria oficială) sau teoria predată la cursul facultăţii unde profesorul ne spune răspicat că istoriografia românească este plină de minciuni şi tributară discursului naţionalist?

După 23 de ani de la revoluţie, învăţământul nu este cu adevărat modern. Mai de grabă, în acest interval de timp, el a devenit un domeniu subfinanţat şi neglijat de către guvernanţi.

Prin elaborarea de noi programe şi manuale şcolare, eliminarea examenului de admitere, reducerea duratei învăţământului universitar la 3 ani şi salariile derizorii din învăţământ, degradarea sistemului a devenit evidentă.

Istoriaa devenit o disciplină oarecare, tinerii nu se mai îndreaptă spre facultăţile de istorie, deoarece pasiunea şi rădăcinile de cunoaştere au fost tăiate încă din liceu.

 

 

Surse : http://basarabialiterara.com.md/; ADEVARUL DESPRE DACI

Autor:MIHAI FLOROIU, student Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

Romanitatea românilor si disputele istorice

 

 

 

 

 

 

 

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 

 

    

Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi altor oameni de ştiinţă, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii.

Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române, formarea conştiinţei de neam a românilor.

Romanitatea românilor a determinat multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.

 

 

 

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?

 

In primul rând unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei si păstrarea datinilor şi obiceiurilor.

Dovezile continuităţii sunt de ordin arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul român, care apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine, sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care desemnează un popor de origine romanică.

DEX-ul defineşte Valahii ca nume dat în evul mediu românilor din stânga şi din dreapta Dunării de către alte popoare.

Etimologia denumirii « Vlahi » este legată de lingvistica germanică: cuvântul germanic walh sau walah, însemnând „străin”, „ne-german”, care provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf şi pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migraţia ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-IV, în contact cu slavii şi cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală şi orientală (pentru populaţiile romanice).

Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind iniţial numele de vloh în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoşii românilor. Mai târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită „Włochy”, iar în limba maghiară „olász” sunt italienii, „oláh” fiind românii. Termenii proveniţi din walh şi vloh erau exonime, deci folosiţi numai „în afară”, în timp ce respectivii (vorbitorii limbilor romane orientale între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din „romanus” pentru a se numi pe ei înşişi: „români” „rumâni”, „rumâri”, „armâni”, „arumâni”, ş.a.m.d.

Raspandirea exonimului de vlahi, valahi, olahi, dat de către străini românilor, marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprima caracterul său romanic.

Românii nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii mame care a fost Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959).

El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.
Originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman.
Numerosi cronicari bizantini, slavi, maghiari si de alte neamuri au scris despre originea romană a românilor.

Sursele bizantine menţionează referindu-se la români. sub numele de „ daci”şi „geţi”, populaţiile care traiau la nord de Dunăre, între secolele X-XIII.

Autorii bizantini aveau conştiinţa faptului că locuitorii ţinuturilor carpato-dunărene (românii) erau descendenţii populaţiilor antice ce au locuit de-a lungul istoriei pe aceste teritorii.

Cronicarii maghiari, Anonymus şi Simon de Keza, admiteau explicit prezenţa ,,vlahilor” sau a ,,păstorilor şi colonilor” romanilor în bazinul Dunării, înainte de cucerirea lui Arpad sau de cea a lui Attila.
In veacurile XV-XVI, umanişti apuseni ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius,erau preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani şi pentru cauza creştinismului, ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

La toţi, ideea descendenţei românilor din ,,coloniile romanilor”, aduse de Traian la nord de Dunăre, stă la baza teoriei umaniste asupra autohtoniei românilor, asociată cu latinitatea limbii lor.

Unul din argumentele de căpetenie în sprijinul romanităţii şi autohtoniei românilor este numele de „romani”, pe care românii înşişi şi-l dadeau.
In secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din „coloniile romane” ale lui Traian a prins şi mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor deveneau tot mai numeroase şi erau atestate pe tot continentul european.

In afirmarea autohtoniei românilor bastinasi în ţinuturile carpato-dunărene, un rol important l-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi în contact direct cu românii, care aratau că „atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian” (David Hermann).
Unii cărturari maghiari, ca Istvan Szamoskoszy, îşi exprimau încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, neîncrederea faţă de originea romana a românilor şi a autohtoniei lor, dar nu lipseseau nici cei care, ca Andrei Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea, susţineau teoria descendenţei românilor din romani.
In ceea ce priveşte cărturarii români, ei si-au exprimat susţinut convingerile legate de romanitatea românilor.

Printre primii a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), personalitate umanista de anvergură europeană , care considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, fapt care explica si limba latină pe care o vorbeau.

Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce,sau Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, exprimau cu toţii în scrierile lor aceleasi convingeri legate de romanitatea românilor.

Învăţatul domn moldovean , Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spunea că “Aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (…)”.
In secolul al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare naţională, a fost lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, care contesta romanitatea si continuitatea românilor la nord de Dunare.

Replica românească a venit din partea reprezentanţilor Şcolii Ardelene: Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu s.a. care, cu argumente preluate chiar din cronicile maghiare, de la cărturarii români sau de la erudiţii europeni,ale caror lucrari existau în bibliotecile din Viena şi Roma, au respins ca fiind falsa si nefondată teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea pur romană a românilor (o exagerare menită să arate nobleţea lor) şi continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.

Pe plan european, teoria imigraţionistă nu a găsit un prea mare ecou în lumea ştiinţifică, fiind clare scopurile politice pe care sustinatorii sai le urmareau.
După ce, în anul 1867, s-a realizat dualismul austro-ungar, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina în monarhia bicefală, teoria imigraţionistă a fost reluată de către Robert Roesler, în lucrarea sa intitulata „Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României” (”Die Anfange des Walachishe Studien Untersuchungen zur alteren Geschihte Romaniens”), tipărită la Leipzig în 1871.

Roesler încearcă să fundamenteze „ştiinţific” ideea ca românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde, în secolul al XIII-lea, au migrat la nordul acesteia, în teritorii care fuseseră deja ocupate de unguri şi saşi. El se foloseşte de progresele înregistrate de cercetarea filologică, are abilitatea de a înlănţui adevărurile si falsurile într-un ansamblu ceva mai coerent, menit să convingă pe unii dintre contemporani să susţină această teorie.

George Bariţiu observa că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (…)”.

Principalele idei ale imigraţioniştilor:

• dacii au fost exterminaţi ca popor;
• dispariţia vechii toponimii dace;
• romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană;
• toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia odata cu retragerea aureliană;
• poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor elementele lingvistice germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi albaneză; dialectele daco-român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunare unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult;
• românii sunt un popor de păstori nomazi;
• lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea;
• maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

In contradictie cu teoria imigrationista, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez, la sudul Dunarii, pentru ca apoi sa migreze iarasi in nord, istoria consemneaza faptul ca nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit .

De fapt, singura consemnare a unei astfel de migratii, este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, de altfel la o perioada mult mai tarzii, la secolul al XIV-lea.

Primul mare istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi faţă de exagerările latiniste, este savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Acesta susţine în lucrările sale supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare.

A fost urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor, bazându-se pe argumete solide.

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră extinsa de formare a poporului român şi teritoriul de la sud de Dunare.
Mai târziu, o nouă pleiadă de istorici români de mare anvergură, au susţinut autohtonia românilor şi romanitatea lor.

Printre ei se numără marele istoric Nicolae Iorga, care a evidenţiat aceste adevăruri în baza unei documentaţii impresionante de izvoare scrise, în contextul larg al istoriei europene.

Lui i s-a alăturat Vasile Pârvan, cu numeroase argumente arheologice crae puneau în evidenţă ideea latinităţii poporului român.

Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat si istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea ,,O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937), în care evidentiază fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.

Acestor mari savanţi li s-au alăturat şi alţi istorici şi filologi români de renume ca Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici, care au demonstrat, în baza unui imens material arheologic şi istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.

Etnogeneza româneasca, procesul de constituire a poporului român, s-a desfașurat între secolele I î. Chr si sec. VII-VIII p. Chr, parcurgând în mod specific, mai multe etape :

Astfel, în etapa preliminara (sec I î. Chr – I p. Chr), moesii si geto-dacii au realizat primele contacte economico-comerciale si politico-militare cu lumea romana, fiind preluate o serie de elemente superioare de civilizatie.

În cea de-a doua etapa, a stapânirii romane efective în Moesia si Dacia si a romanizarii propriu-zise (sec. I –VI p. Chr), spatiul carpato-danubiano-pontic a intrat în diferite forme de dominatie și influență romană, inclusiv teritoriile dacilor “zisi liberi”, petrecându-se o romanizare intensiva, directa si indirecta, cu nimic deosebita de cea desfasurata în alte parti ale imperiului, configurându-se un etnos neolatin, extins, puternic si distinct în cadrul romanitatii orientale, care a rezistat în timpul migratiilor germanice si asiatice.

Cea de-a treia etapa, a consolidarii si cristalizarii etnogenezei românesti (sec. VI – VIII p. Chr), cea a migratiei slave si a convietuirii slavo-romanice, având drept urmare asimilarea noilor veniți, nemodificându-se esențial caracterul neolatin al poporului român.

Realitatea istorică este ilustrata de insasi existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene.

Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

Istoricul Lucian Boia scria: „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor de la sud de Dunăre, a corespuns evident obiectivelor austro- ungare în secolele al XVIII- lea şi al XIX-lea , continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania” (”Istorie şi mit în conştiinţa româneasca”).

 

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică istoricul  Neagu  Djuvara.

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

 

 

Surse:

Wikipedia.ro

https:/ istorieconsultatiionline