CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ABSENȚA GEOPOLITICII ÎN PREOCUPĂRILE POLITICIENILOR DE LA BUCUREȘTI

Seișanu (1936), aria comunităților istorice românești (consângenii)

Geopolitica este politica cu conștiința geografiei

Geopolitica este politica practicată cu conștiința geografiei.Geopolitica este o știință a acțiunii vectorizării politice a unui spațiu, intern (propria țară) sau extern (interesele externe ale țării).  

Ea revine în sarcina elitelor care au rostul de activa (vectoriza) un spațiu, prin intermediul resurselor, în special a celor simbolice așa încât acesta să fie utilizat sau servit cum se cuvine.

În plan intern, mobilizarea  resurselor se face pentru a utiliza cât mai aproape de potențial un spațiu în beneficiul societății (al națiunii).

În termeni economici, o geopolitică eficientă înseamnă că societatea se află pe curba maximei posibilități productive: făcută cu grija de a fructifica cât mai mult potențialul fără a limita alte posibilități.

În plan extern, geopolitica are în vedere spațiul de proximitate, al vecinilor mai îndepărtați, al intereselor de peste mări, așa încât acesta să servească cât mai bine interesului național. Sunt situații în care România trebuie să servească, nu numai să se servească.

Este cazul comunităților istorice, care constituie un halou extraordinar, aproape unic în Europa, România fiind înconjurată de o mare de consângeni, de câteva milioane de persoane, de a căror evoluție s-a dezinteresat cu succes în ultimii 30 de ani, fără a socoti comunismul.

Geopolitica interesului național întemeiată pe consângeni a fost formulată la noi de Golopenția:

„Națiunea nu se confundă cu unitatea net conturată, cuprinsă între granițele statului ei. Orice națiune se prelungește dincolo de granițele organizației ei politice. Are uneori grupuri însemnate de consângeni în statele vecine, dincolo de aceste granițe. Și are totdeauna mai mulți sau mai puțini cetățeni așezați, statornic sau pentru timp limitat, în «străinătate», care-și agonisesc acolo traiul.

Fiecare din aceste prelungiri sporește puterea și posibilitățile de afirmare în lume ale unei națiuni. […] Cetățenii care-și agonisesc traiul în străinătate înmulțesc posibilitățile de trai ale națiunii, câștigându-i spații suplimentare pe teritoriu străin. Sunt ca rădăcinile prin care unii pomi sug sevă din pământul altuia.” (Golopenția, p.528) 

    În absența acestui element cheie, geopolitica își pierde din legitimitate și se întemeiază tot mai mult pe dreptul forței.

România nu a practicat în relațiile cu vecinii dreptul forței decât ca răspuns la forță (invadarea URSS) pentru a rectifica o nedreptate (răpirea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și a Basarabiei). 

    Desigur, ca orice alt lucru inventat de om, geopolitica poate fi și ea practicată ca o formă fără fond, sau poate fi exagerată. Până în 2007 România a practicat o geopolitică indirectă, politica externă a țării fiind tractată la discursul integrării euro-atlantice care a căpătat proporții aproape cvasimitologice, mai ales prin eticheta subiacentă, aceea de „a fi european”, „a fi cu Europa”. Aceasta a fost posibilă prin nivelul superficial al conținturilor acestei politici externe, foarte apropiată de formele fără fond.

Dovadă negocierile de aderare la UE și privatizările însoțitoare, net defavorabile României. Reversul integrării euro-atlantice a României a fost dezindustrializarea ei accelerată. Pe de altă parte, cine nu reușea să fie încadrat zona etichetelor pozitive ale „europenizării” și „integrării” devenea paria.

Prima victimă au fost, desigur, „naționalismul” și gândirea națională. Adică tocmai elementul de conștiință al aparatului geopoliticii naționale. Instituțiile s-au emasculat treptat de reflexele gândirii naționale, adică de tot ceea ce însemnează urmărirea interesului național. 

Dosarul intern al geopoliticii: capitalului și educația

    Bucureștiul a renunțat să facă geopolitică în perioada ocupației sovietice (1944-1956), a reluat ideea puțin în perioada Dej și ceva mai mult în perioada lui Ceaușescu (după 1968). În general, acestea au fost formule de căpătare a autonomiei față de lagărul sovietic și s-au bucurat de oarecare succes.

Prăbușirea comunismului ceușist la noi s-a datorat, din punctul nostru de vedere, atât formidabilelor eforturilor rusești de subminare a României dar mai ales eșecului politicilor interne de menținere a coeziunii sociale – regimul a consumat România constant, nereușind să plaseze țara pe curba maximei posibilități productive, dezvoltarea industrială însemnând pauperizare. 

    După 1990, Bucureștiul a început să practice o geopolitică a absenței factorului național, ceea ce este o contradicție în termeni. De fapt, nici nu a fost geopolitică propriu-zisă, pentru că Bucureștiul a renunțat la atributele lui de vectorizare pozitivă a geografiei interioare, Budapesta făcând ce dorește în Transilvania (DW, 17 iunie 2020), iar în plan extern practicând o politică exterioară tractată sau de mimetism al intereselor unor mari puteri, funcție de conjunctură. 

    Problema este că inacțiunea Bucureștiului a creat în flancul sudic al NATO un vid de putere și de inițiativă românească. Vorbim nu doar de spațiul național, ci și de zona legitimă de interes dintre Nistru și Tisa, Carpații Păduroși și Kavalla.

Budapesta, oricât de activă, nu are mijloacele (încă) de a se substitui Bucureștiului pe atâta spațiu.

Prima urmare a inacțiunii geopolitice a statului român a fost estropierea elementului identitar din aria de competență a instituțiilor românești. Două victime importante: capitalul românesc și educația. Faptul că nu faci mișcare lezează nu doar mușchii, care se lenevesc, ci și inimii care moare sufocată de colesterol (capitalul).

În timp mintea o ia razna și devii ipohondru (educația).  Instituțiile românești macină în gol probleme secundare făcând o uriașă risipă a banului public.

Numai ancorarea țării la fluxul regional de împrumuturi a ținut aparatul de stat pe picioare, în condițiile în care economia națională se stinge de la an, ponderea capitalului românesc în economie ajungând în 2017 la 45% (Hotnews, 22 martie 2019).

În ceea ce privește educația, ca urmare a dezangajării Ministerului Educației față de marea cultură (și, implicit, față de valorile naționale) România este pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește abilitatea tinerilor de a scrie, calcula și gândi în termenii științei realitatea.

 Interesant de observat parcursul Poloniei care, în 1999 se afla într-o poziție comparabilă cu aceea a României.

În 20 de ani Polonia a ajuns între primele patru state europene la capitolul educație! „Pe lângă numărul mare de analfabeți funcțional, avem [în 2015] foarte puțini elevi excepționali: doar 4%, în comparație cu 20% în Estonia, 16% în Polonia, 14% în Cehia.” (Școala 9, 21 mai 2019)

Urmări externe. Cazul Ucrainei. Dezastrul 

    Situația, succint: 

Românii, împărțiți între „români” și „moldoveni”

    Din 1924, URSS a inițiat politica de deznaționalizare a românilor de pe cuprinsul său, inventând temenul de „națiune moldovenească”. Kievul operează cu această logică sovietică în continuare. Conform statisticilor oficiale: 

– peste 258.600 identificați în statistici drept „moldoveni”, locuind majoritar în Basarabia de Sud și parțial în Bucovina de Nord

– peste 151.000 identificați în statistici drept români, locuind majoritar în Bucovina de Nord și Maramureșul istoric (Transcarpatia).

Eliminarea școlilor în limba română

    În 1944, în zona Cernăuți erau 144 școli românești (astăzi mai sunt 62),  în zona Odessa erau 62 (astăzi mai sunt două). În fiecare an Ucraina închide o serie de școli cu predare în limba română. În 1990, în Ucraina erau 126 de școli cu predare în limba română („moldovenească”). În prezent, acestea mai sunt în număr de 62.  Din 2017 Ucraina a modificat Legea Educației reducând și mai mult drepturile de instruire în limba maternă, urmând ca din 2023 școlile românești să se desființeze. 

Dizolvarea administrativă a concentrărilor etnice românești

  Din 2020 a fost demarată reforma administrativă a Ucrainei. Comunitățile românești din Nordul Bucovinei sunt cele mai afectate, acestea urmând să fie comasate în masa ucrainizată înconjurătoare. Din cele 11 raioane existente vor rămâne doar 3.

Ponderea acestora se va reduce la 10%, ceea ce le va anula dreptul de a avea reprezentant în Rada Superioară, în condițiile în care românii sunt cea mai numeroasă minoritate din Ucraina după ruși! (Radio Europa Liberă, 16 iulie 2020).

În felul acesta asimilarea lor se va desfășura cu și mai mare agresivitate. Trebuie precizat că România a făcut excepții economice importante permițând importuri din Ucraina fără să condiționeze scăderea taxelor vamale de interesele sale legitime în această țară, recte dreptul la identitate a consângenilor români!

Astfel,

    Spre deosebire de alte state, societatea la noi a fost cu succes izolată de problema identitară. Practic, România e cel mai progresist stat din Europa, din acest punct de vedere. Până și finlandezii, care sunt atât de corecți politic în cazul Simicală,  au reușit să țină problema în termenii LOR, cu agresivitate.

Calea aceasta a fost încununată în ultimii doi ani, când, în câteva luni, Bucureștiul și-a lichidat instituțiile care se ocupau de comunitățile istorice, pe care oricum le finanța în bătaie de joc (din ICR, MAE, MPRP). În felul acesta, România a reușit să fie singurul stat care nu face politică națională în politica externă – nu îndrăznim să ne gândim la geopolitică. Situația din Ucraina a ajuns critică în privința ritmului și perspectivelor deznaționalizării comunității românești.

Singura țară care mai ține în frâu Kievul este Ungaria. În siajul bătăliei acestora de a-și proteja conaționalii (de câteva ori mai puțini decât românii care sunt circa o jumătate de milion) ar putea să se ancoreze și comunitățile românești din Maramureș, Cernăuți, Herța/Storojineț și Cetatea Albă.

Acestea au fost aduse la disperare de limbajul de lemn și de lipsa de acțiune a MAE și, în general a Bucureștiului.

Este aici o veritabilă ramificație geopolitică, un prim element de posibilă colaborare „la firul ierbii”, la nivel comunitar, între români și Budapesta. Nu credem că  va fi, însă, mai mult de-atât, având în vedere paradigma eurasianistă rusească în care lucrează Budapesta în Transilvania, și despre care inculții de la noi plătiți prea bine să ne apere au impresia că e „europeană” și „multikulti”.

    Situația este aceeași în Timoc (Bulgaria și Serbia), românii din Bulgaria fiind în pragul extincției, cei din Serbia fiind continuu presați să se identifice ca vlahi nu români, în Grecia – unde nu au dreptul să existe ca minoritate națională, în Macedonia și Croația – unde se sting ultimii megleni, respectiv istro-români.

Acolo unde situația pare mai încurajoare, în Albania, MAE își doarme unul dintre cele mai reconfortante somnuri, aromânii neavând școală, liturghie în limba română, partid, într-o țară care le recunoaște aceste drepturi. 

Încheiere

Oricât s-ar feri ignarii de geopolitică, cum că dacă ar fi mai patrioți ar face „politica Rusiei” (!!!?), aceasta se face și prin absență. În sensul că orice vid invită. Invită pe unii și pe alții să își facă treaba pe seama statului român, pe seama fiecăruia dintre noi.

Și, oricât de multilateral dezvoltați am fi noi, până la urmă acest lucru se simte: ai noștri sărăcesc, au demnitatea călcată în picioare, pentru că unii dintre cei mai bine plătiți inși din instituțiile românești își permit luxul să nu aibă conștiința importanței actului politic în adâncimea geografiei și în sprijinul semenilor.

Din Harghita-Covasna, Carei și până în Timoc și spre Cernăuți sau Cetatea Albă, românitatea este abandonată de politica românească de stat. 

Sursa: http://radubaltasiu.blogspot.com/geopolitica-absenta-bucurestiului

Referințe

Anton Golopenția, Opere Complete, vol. II, Statistică, Demografie și Geopolitică, [SDGII], ediție alcătuită și adnotată de prof.dr. Sanda Golopenția, introducere și evocare de acad. Prof. Vladimir Trebici, Ed. Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic, [2001]

Deutsche Welle, 17 iunie 2020, „Bogdan Aurescu: Cum răspunde România provocărilor venite dinspre Budapesta (SpotMedia.ro)”, https://www.dw.com/ro/bogdan-aurescu-cum-răspunde-românia-provocărilor-venite-dinspre-budapesta-spotmediaro/a-53841094 

Hotnews, 22 martie 2019, „Ponderea firmelor private cu capital românesc a coborât în ultimii 4 ani de la 47% la 45%. Companiile străine și-au urcat ponderea la 51%, iar firmele de stat rămân la 4% din economie”, https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-23043405-ponderea-firmelor-private-capital-romanesc-coborat-ultimii-4-ani-47-45-companiile-straine-urcat-ponderea-51-iar-firmele-stat-raman-4-din-economie.htm

Radio Europa Liberă, 16 iulie 2020,  Românii din Ucraina reclamă lipsa de interes a autorităților de la București, https://romania.europalibera.org/a/romanii-din-ucraina-reclama-lipsa-de-interes-a-autoritatilor-de-la-bucuresti-/30729562.html

Romanian Global News, 21 sept 2020, „Dan Dungaciu: Românii din Ucraina sunt lăsați de izbeliște și mă tem că printr-un consens politic! RGN: O fi consensul politic sau impus de către părțile oculte ale Sistemului?”, https://rgnpress.ro/2020/09/21/dan-dungaciu-romanii-din-ucraina-sunt-lasati-de-izbeliste-si-ma-tem-ca-printr-un-consens-politic-rgn-o-fi-consensul-politic-sau-impus-de-catre-partile-oculte-ale-sistemului/

Școala 9, „Ce spun testele PISA despre calitatea școlii din România?”, 21 mai 2019,https://www.scoala9.ro/ce-spun-testele-pisa-despre-calitatea-scolii-din-romania-/380/

15/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

HATMANUL UCRAINEI ROMÂNUL DĂNILĂ APOSTOL

Românii au jucat un rol important în istoria ținuturilor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu.

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost de-a lungul timpului marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp și-au exercitat dominația asupra regiunii, scrie istoricul Octavian Țîcu în https://moldova.europalibera.org.

Aceștia au avut contribuție importantă la organizarea căzăcimii ucrainene. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc, scrie Regiunea transnistreană de la Țara Moldovei la anexarea rusă 

Configurația teritoriilor de peste Nistru în sec. XVI

În această perioadă românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât au fost atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune.

Cea mai remarcabilă implicare au avut-o cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I.

O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor a fost ales hatman al Ucrainei.

Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru al II- lea, apoi la funeraliile acestuia în 1730.

Foto: DĂNILĂ APOSTOL (17 decembrie 1654 — 17 ianuarie 1734),hatman al Ucrainei între anii 1727 și 1734.

HATMANUL UCRAINEI DĂNILĂ APOSTOL, era român după ambii părinți.Tatăl său, polcovnicului Pavel Apostol, era fiul lui Efrem Apostol.

Pavel Apostol s-a născut în Moldova și a trecut în Hătmănie, ca polcovnic de Mirgorod (1671-1673 și 1676-1678), titlu pe care l-a purtat o vreme și fiul său Dănilă, scrie blogul https://cubreacovblog.wordpress.com.

Pavel Apostol a ctitorit, în 1670, mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din preajma satului Porteanki din cuprinsul regimentului de Mirgorod.

Mama lui Dănilă Apostol provenea din vechea familie boierească Catargi care trecuse de asemenea în Hătmănie.

În 1683 a zdrobit oastea tătărască în bătălia de lângă râul Ingul și în 1686 în cea de lângă râul Sokolka.

A participat la toate campanile împotriva cetăților turcești de la gurile Niprului, precum și în bătăliile din Liflandia și la asediul Varșoviei.

În 1722 este trimis să lupte în Persia și participă la lupta de lângă râul Sulak, în Transcaucazia. În una din bătălii și-a pierdut un ochi. S-a înfățișat de mai multe ori în fața țarului sau țarinei la Moscova și Petersburg.

Neamul său pe line bărbătească s-a întrerupt odată cu ultimul strănepot, astfel încât numele de familie a fost transmis lui Ivan Muraviov, un strănepot pe linie feminină, care a devenit Muraviov-Apostol, conform unui decret al țarului Alexandru I.

Dănilă Apostol a avut un singur frate, Vasile Apostol, despre care știm că a decedat în anul 1702.

A fost căsătorit cu Uliana Iskrițki, fiica polcovnicului Vasile Iskrițchi și nepoata hatmanului Pavel Teterea. A avut 7 feciori și 4 fiice.

Biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, Poltava, ctitoria și locul de înmormântare al Hatmanului Dănilă Apostol.

Este înmormântat în biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, ctitoria sa din ținutul Poltavei. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

28/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

UN REPUTAT JURNALIST DE LA CHIȘINĂU ARGUMENTEAZĂ că astăzi, România nu e pregătită – nici financiar, nici spiritual – să facă Unirea cu o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni…

Eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România !

Haideţi să pornim de la aceea că practicând mai mulţi ani o meserie începi să suferi de o anumită uzură emoţională.

De asemenea uzură suferă nu numai medicii, vânzătoarele de bilete de la gară, groparii ş.a.m.d., dar şi ziariştii, constată reputatul jurnalist Constantin Tănase, într-un articol din http://www.Timpul.md.

Din cauza (sau graţie!?) acestei uzuri emoţionale „mediatice” nu mai suntem atât de sensibili, nu lăcrimăm când scriem despre violuri şi crime. Facem „cronica criminală” senini, sorbindu-ne fericiţi cafeaua.

După decenii lungi de „nu se poate”, astăzi putem să discutăm deschis şi liber despre „unirea cu România”.

Dacă acum două decenii această sintagmă îmi umplea inima cu parfumul tuturor teilor din Copou, astăzi, atins şi eu de „uzura profesională”, reacţionez mai „pragmatic” la această temă. Aş avea nevoie de zeci de pagini ca să explic de ce se întâmplă asta.

Deşi azi sunt un unionist mai convins decât ieri, scriu mai puţin pe această temă. De ce? Poate de aceea că, în ultimele decenii, cunoscând mai bine România, am început s-o iubesc mai mult, mai sincer şi mai profund decât atunci când cunoşteam această ţară din cărţi.

Cred că în aceşti ani am devenit mai responsabil când trebuie să răspund la întrebarea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Eu nu mai pot striga ca Ilie Bratu „Unire aici şi acum!”. Ba mai mult, mă tem de astfel de oameni şi mă uit cu multă suspiciune la ei.

Am observat un lucru: când moldoveanul (mare meşter la fel de fel de „variante”!) vede că „treaba” nu mai merge şi statalitatea s-a înglodat, îşi aduce aminte de România – adică, staţi, bre, că mai am o „variantă”, unirea cu România! (O, zeilor, câţi potlogari şi aventurieri au făcut averi pe această idee!) Dacă în răstimp apare altă „variantă” – un gheşeft moldovenesc sau o funcţie bine plătită la stat -, moldoveanul devine din nou statalist. Întotdeauna am trăit un sentiment de adâncă ruşine faţă de România pentru acest „pragmatism” al moldovenilor mei.

Azi, când clasa politică s-a făcut de cacao, neputând timp de doi ani să rezolve o simplă problemă cum este cea a alegerii preşedintelui, împingând astfel Moldova în haos, unii şi-au amintit din nou de „varianta” unirii cu România.

Moldoveanul, ca să nu-şi pună la contribuţie materia cenuşie şi muşchii, e gata să declare ideea unirii drept un fel de „idee ciuce” nord-coreeană, dar – fiţi atenţi! – numai până ce îşi va vedea spinul scos din talpă, că după aceasta iar începe cu… variantele.

Astăzi, chestiunea unirii cu România e o problemă cu mult mai complicată decât a fost acum 20 de ani. Să nu uităm, am creat statul, avem armată, puşcării, guvern – o şleahtă numeroasă de funcţionari pentru care „ideea ciuce” e mulgerea Bugetului. Să ne amintim de ceea ce spunea Ernest Gellner în această problemă de principiu. Subliniez, să se vadă de departe:

 „Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe ca un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen, după unificare, vor fi n-l care l-au pierdut. Adică toţi acei n-l vor fi perdanţi ai unificării , chiar dacă naţiunea în ansamblu are de câştigat. La fel, este neîndoielnic că, dacă e bine să fii şef mai mare sau şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atât de pronunţată ca între a fi şef indiferent de ce mărime şi a nu fi şef deloc”.

În afară de şefi şi şefuleţi, mai există Măria Sa, poporul. Trebuie să recunoaştem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci şi cu poporul. De fapt, cum e sacul şi cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruşi.

Când trăieşti prea mult timp în rahat, te obişnuieşti atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa. De acest sindrom suferă nu numai curvele şi narcomanii, ci şi unele popoare eliberate de sub jugul ocupanţilor.

Întrebaţi-l pe un moldovean, chiar dacă se declară unionist, de ce vrea să se unească cu România şi o să vedeţi ce o să vă răspundă…

Cei care vorbesc azi la Chişinău despre „unirea cu România” nu ne spun dacă ne unim împreună cu Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin, Klimenko ş.a., cu partidele lor şi aderenţii acestora. Îmi imaginez, în cazul unei uniri „aici şi acum”, ce ar face aceştia din dulcea mea Românie!

E un fleac, de exemplu, că ar cere limba rusă limbă de stat la Iaşi! Aceştia au „variante” şi mai serioase! La aceasta să mai adăugăm un „fleac”: azi însăşi România are nişte probleme serioase. Chiar dacă a îngroşat culorile, Andrei Pleşu a pus degetul pe rană.

Citez: „România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun” expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei”.

Să vedeţi ce variante de „înflorire a naţiunii române” ar găsi aceştia cu… „omologii” lor basarabeni!

Eu iubesc prea mult România ca să-i doresc un asemenea viitor. Astăzi, România – nici financiar, nici spiritual – nu e pregătită să „înghită” o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni. La asta trebuie să ne gândim. Din acest punct de vedere, eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România după formula „aici şi acum”. Unirea nu poate fi „variantă de rezervă” pentru un popor care se crede mai şmecher decât este în realitate… Unirea cu România, îmi spunea cândva un prieten, e un destin. Iar destinul, adaug eu, nu poate fi tratat ca o „variantă de rezervă”.
Poate sufăr de uzură emoţională, dar aşa văd eu problema.

05/10/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: