CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FALSIFICATORII ISTORIEI INCEARCA SUB INDRUMAREA PROPAGANDEI RUSE SA SE FOLOSEASCA FARA RUSINE DE DOMNUL STEFAN, PENTRU A-SI SUSTINE TEORIILE ”MOLDOVENISTE”

 
 
 

 

Înţelegerea semnificaţiilor domniei lui Ştefan cel Mare a constituit un deziderat perpetuu al cunoaşterii istoriei Ţării Moldovei.

Alături de contribuţiile mai vechi, noi lucrări vin să ridice vălul de negură ce încă mai acoperă anumite aspecte ale domniei şi personalităţii marelui domn.

Altele însă, au rolul de a mări confuzia şi de a interpreta ideologic istoria astfel încît să justifice pretenţiile politice ale unor rusofili comunişti de la Chişinău.

O astfel de carte este ‘Ştefan cel Mare – Voievodul Moldovei” (Chişinău, 2004) a „moldovenistului” Vasile Stati.

Apărută în stânga Prutului, în seria Biblioteca “Pro Moldova”, “monografia” îi are ca recenzenţi pe Petru Boico şi Anatol Dubrovschi. Cartea lui Vasile Stati se doreşte a cuprinde “concluzii şi generalizări ştiinţifice (sic!), interpretări oricum netradiţionale precum şi mărturii înveşnicite în memoria istorică a moldovenilor” (p. 9) cu privire la “Omul Moldovei, oştean a(l) pământului său moldovenesc”, “Simbol al Moldovei, patron al Republicii Moldovei” (p. 7).

Numai că autorul – aşa cum ne-a obişnuit şi în alte lucrări – se foloseşte de comemorarea celor 500 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ştefan cel Mare pentru a terfeli istoria naţiunii/ poporului din care se trage.

Dorind să demonstreze cu orice preţ că moldovenii şi românii sunt popoare/ naţiuni diferite, “istoricul” V. S. apelează la tot felul de tertipuri deprinse din şcoala istorică (istoriografică) sovietică (U. A. M. Lazarev, Organizarea statului sovietic moldovenesc şi problema basarabeană).

Astfel, din arsenalul său nu lipsesc citarea trunchiată din lucrările înaintaşilor săi, selectarea doar a istoricilor convenabili “construcţiilor” sale; menţionarea părtinitoare şi sublinierea la nesfârşit a mărturiilor documentare ce întăresc “viziunea” sa şi ignorarea celorlalte surse ce vizează problema abordată.

Pentru a nu da posibilitatea urmăririi în aparatul critic a spuselor sale, “cercetătorul” se dispensează de notele de subsol, mărginindu-se la trimiteri lapidare după pasajul citat. Şi aceasta nu întotdeauna.

În acest mod, dând dovadă de rea-credinţă şi de măsluirea instrumentelor de lucru ale unui istoric, V. S. reuşeşte nu numai falsificarea istoriei ci şi mânjirea chipului celui mai mare domn al Ţării Moldovei.

Nu ne propunem să subliniem toate erorile şi ororile din cartea lui V. S., pentru că ar însemna să întocmim o nouă monografie dedicată energicului domn.

Un asemenea demers nu-şi are însă rostul, în condiţiile în care există numeroase lucrări care au tratat acest subiect (v. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Bibliografie, Sfânta Mănăstire Putna, 2004), ignorate de “savantul” V. S.

De aceea ne-am hotărât să îndreptăm doar încălcările flagrante din “istoria” propusă de falsificatorul din stânga Prutului. Avem în vedere, în primul rând, discreditarea unităţii de neam dintre moldoveni şi români, idee în jurul căreia V. S. pendulează pe tot parcursul “monografiei” sale.

Privitor la originile lui Ştefan cel Mare, “cercetătorul” scrie: “Născut la Borzeşti, pe Trotuş, în inima Moldovei istorice, moldovan de viţă domnească moldovenească” (p. 9). În primul rând, Borzeştiul pe Trotuş nu poate fi inima Moldovei în nici un chip geografic, politic, strategic, economic sau cultural.

În al doilea rând, legenda cu stejarul din Borzeşti s-a dovedit a fi o creaţie cultă, aparţinând lui N. Gane (v. Sorin Iftimi, Ştefan cel Mare şi Borzeştiul. Dincolo de legendă, în vol. Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa, Iaşi, Ed. Alfa, 2003). În plus, studiul prin documente a regimului proprietăţii din zona Trotuşului nu confirmă existenţa unor domenii/ moşii ale familiei domneşti.

Şi în al treilea rând, Ştefan cel Mare nu era doar de “viţă domnească moldovenească”.

Se ştie că Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan, s-a refugiat o vreme în Ţara Românească, unde s-a căsătorit cu Maria Oltea, mama marelui domn (v. Ştefan S. Gorovei, Muşatinii).

De altfel, legăturile matrimoniale dintre cele două familii domneşti din Ţara Românească şi Ţara Moldovei sunt mai vechi. Avem în vedere aici legăturile dintre Roman I şi Mircea cel Bătrân, cu sprijinul căruia Alexandru cel Bun a preluat domnia în Ţara Moldovei.

O fiică a lui Ilie voievod a fost căsătorită cu Vlad Dracul, iar între Petru al II-lea şi Vladislav al II-lea se pare că au fost relaţii de rudenie.

Faptul că Vlad Ţepeş şi-a găsit azil la curtea lui Bogdan al II-lea şi Ştefan cel Mare în Ţara Românească condusă de acelaşi Vlad Ţepeş demonstrează strânse legături (posibile înrudiri) între conducătorii luptei antiotomane din această regiune (v. Ştefan Andreescu, Vlad ţepeş. Dracula).

Desigur, la stadiul actual al demersurilor istoriografice, nu se poate lămuri pe de-a-ntregul problema înrudirilor dintre cele două dinastii româneşti.

Dar, de aici până la a le nega cu totul doar pentru a demonstra “că Ştefan al III-lea cel Mare a trăit, a domnit şi a murit ştiindu-se moldovan în ţara sa – Moldova” (p. 9) reprezintă o dovadă clară că unele cercuri – cel puţin politice – de la Chişinău caută cu disperare o legitimitate istorică.

De oferirea unei legitimităţi politico-istorice conducerii de la Chişinău ţin şi eforturile lui V. S. De a demonstra că moldovenii sunt diferiţi de valahi, adică de românii de azi. Pentru a demonta o asemenea absurditate nu facem apel decât la o sursă documentară. Referindu-se la campania lui Mahomed al II-lea în Moldova în 1476 cronicarul polon Joannes Dlugoss relata: “Oastea basarabilor având aceeaşi limbă ca şi moldovenii şi cunoscându-i pe ei în toate ale lor (subl. n.) le da mai mult de lucru decât turcii”.

Care diferenţe domnule Stati?

E adevărat că N. Iorga a subliniat “caracterul osăbit al Moldovei”, însă marele istoric nu avea în vedere decât particularităţile procesului de întemeiere a Ţării Moldovei, respectiv a condiţiilor externe care au favorizat apariţia celor două state medievale româneşti. Româneşti pentru că în secolul al XIV-lea se întemeiază statul moldovean şi nu naţiunea moldoveană.

O naţiune moldovenească n-a existat niciodată (poate doar în mintea bolnavă a unor răuvoitori pseudoistorici); a existat în schimb poporul român din Moldova, condus de o dinastie românească. Că avem de-a face cu conducători români în Ţara Moldovei o demonstrează documentele maghiare.

Întemeietorul dinastiei din Moldova, Bogdan I, apare la cronicarul Ioan de Târnave ca fiind român: “Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând pe românii acelui district a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă coroanei ungureşti, dar din cauza vecinătăţii tătarilor de mult timp părăsită de locuitori.”

Că această familie domnitoare cârmuia o ţară românească ne-o arată o serie de documente externe şi interne. În corespondenţa cu Suveranul Pontif, mama domnului Petru I apare în formula “Margaritha di Cereth, domina Valahiae Minoris” (subl. n.) adică doamnă a Micii Valahii, a Ţării Moldovei spre deosebire de “Magna Valahiae”, denumire dată Ţării Româneşti.

O titulatură asemănătoare găsim într-un act emis la Caffa în 1455, unde Petru III Aron apare ca fiind: “voyvoda domini velachie inferioris et mocastri” (subl. n.) deci conducătorul unei Valahii.

Paralel cu numele de Ţara Moldovei, în documentele interne s-a folosit şi Ţara Moldovlahiei, adică Ţara Românească a Moldovei (v. D.R.H., I şi III, indice). Când se raportează la voievodatul de la sud de Carpaţi, Ştefan foloseşte – printre altele – sintagma “l’altra Vlahia” (cealaltă Valahie), diferită de Valahia condusă de el.

Supuşii domnului apar în unele izvoare ca fiind valahi, deci români. În faimoasa “Listă a oraşelor ruseşti”, târgurile ţării Moldovei apar ca fiind valahe, de unde deducem că locuitorii erau români. Documentele date de Ştefan cel Mare ilustrează realităţile etnice de la est de Carpaţi.

Cu toate că citează des documentul din 18.02.1470, V. S. foloseşte doar traducerea editorului I. Bogdan (p. 113 – 114), unde termenul de valah este tradus prin moldovean pentru a nu se face confuzie cu locuitorii Ţării Româneşti.

Însă editorii colecţiei “D. R. H.” au îndreptat această traducere, ceea ce pseudoistoricul V. S. se face că nu cunoaşte. Astfel, traducerea corectă capătă noi conotaţii care desfiinţează teza “Ştefan cel Mare s-a ştiut moldovan, domnitor al moldovenilor din ţara sa Moldova” (p. 101 – 102).

Prin documentul în cauză Ştefan scoate din robie pe tătarul Oană şi copiii lui fugiţi în Ţara Leşească: “să şadă în ţara noastră, el şi cu copiii lui slobod şi în bună voie şi fără nici o siluire, cum şed şi trăiesc în ţara noastră toţi românii, după dreptul lor românesc (…) şi să plătească după legea românească, cum e legea românească” (subl. n.).

Membrii familiei domneşti din ţara Moldovei apar ca fiind români. Pentru că ne aflăm în faţa unei false cărţi de istorie despre Ştefan cel Mare vom da un exemplu despre familia acestuia.

Este cazul Elenei, căsătorită cu Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea marele cneaz al Moscovei. Ea este numită în documentele ruseşti Elena voloşanca, prin urmare valaha/ românca şi nu moldoveanca cum insinuează V. S. (p. 98).

Şi cronicarii afirmă că moldovenii sunt români. La Grigore Ureche găsim scris: “Rumânii, câţi se află lăcuitori în ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”.

În faţa unei asemenea declaraţii de identitate naţională, calificarea operei lui Grigore Ureche ca fiind “prima cronică moldovenească, în limba moldovenească” (p. 42) demonstrează din plin profesionalismul “învăţatului” din stânga Prutului.

Miron Costin în “Cronica Moldovei şi Munteniei” are un pasaj edificator:

“Despre diferitele numiri ale poporului moldovean şi muntean. Numele cel mai adevărat, autentic de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii … până astăzi; acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor care locuiesc în ţara Transilvania.

Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman şi astăzi când întreb pe cineva dacă ştie moldoveneşte spune: ştiu româneşte aproape ca scis romanice. Un alt nume ei nu au primit niciodată”.

Nu-i aşa că “geniala” concluzie “cu acest nume (de moldovan) şi numai cu acesta au fost înveşniciţi în creaţia populară, în propriile documente ale Cancelariei de Stat, în toate cronicile moldo – slavone şi letopiseţele moldoveneşti în limba moldovenilor…” (p. 52 – 53) e de neclintit? Să fim serioşi!

În “Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor”, Dimitrie Cantemir întăreşte cele scrise de înaintaşii săi şi descalifică pe cei de-o teapă cu V. S.: “Arătă-să pre scurt”, citim în capitolul XII al acestei opere, “precum neamul moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, cari cu toţii de un nume de obşte români se chiamă să fie rodul său firişi romani”.

Poftim pe V. S. şi pe ciracii săi să mai mediteze asupra uneia din trăsnitele încheieri cu referire la români: “Dacă pentru denumirea unui fenomen sau a unei comunităţi în anumite epoci sunt folosite (…) apelative diferite, înseamnă că denominarea acestui fenomen sau a comunităţii nu s-a statornicit încă, n-a devenit fapt de conştiinţă. Aceasta e o axiomă.” (p. 52). Aşa-i că sunteţi istorici şi filologi de două parale chioare?

Din cronicarii sus menţionaţi, exponentul curentului pro-moldovenesc şi antiromânesc nu pomeneşte nici un rând din cele spuse de noi, însă din “Istoria ţării Româneşti” de stolnicul C. Cantacuzino se grăbeşte să citeze: “|ncă între dânşii (românii din Ardeal, moldovenii şi ceştea de ţara aceasta) mult se osăbesc, care aceasta iaste cum să vede din amestecătura vecinilor lor” (p. 55).

Nu am fi obiectivi dacă nu am admite unele deosebiri în cadrul provinciilor istorice româneşti. Diferenţe există în rândul tuturor statelor naţionale, din pricina condiţiei istorice în care au evoluat. A se vedea cazul Marii Britanii, Spaniei, Franţei, Germaniei, Italiei, Rusiei etc. Însă nu au generat – decât în mod artificial – două state de aceeaşi naţiune.

Astfel, “realităţile” – surprinse de stolnicul C. Cantacuzino – “pe care astăzi la Chişinău te-ai mira de le-ar publica cineva” (p. 55) sunt neconcludente. La o citire atentă a “Istoriei ţării Româneşti” se poate observa lesne viziunea unitară asupra spaţiului românesc:

“Însă Valahii, aceşti gheograri şi mai toţi istoricii câţi scriu zicea şi Moldovei şi ceşteia şţara Românească – n. m.ţ; apoi o împarte în două, una de sus; alta de jos îi zic.”

Având asemenea mărturii – extrase aleatoriu din scrierile cronicarilor români şi străini, din actele oficiale interne şi externe – cum poate U.S. să afirme existenţa unei naţiuni şi limbi moldovene? Chiar de la Ştefan cel Mare avem un document care denumeşte limba valahă, adică românească: “hec inscripsio ex valahico in latinum versa est…” (din omagiul prestat de Ştefan regelui polon la 16.09.1485).

Cu toate că citează acest document (p. 103), V. S. afirmă (preluând din comentariul lui I. Bogdan) că textul omagiului a fost redactat în moldoveneşte şi apoi tradus în latină. Ca doctor în filologie, autorul ar fi trebuit să ştie că “ex valahica” se traduce doar prin formula “din valahă”, adică din româneşte.

Dar când raţiunea este eclipsată de interes meschin nimic nu trebuie precupeţit pentru satisfacerea stăpânilor care te hrănesc din banii contribuabililor din Republica Moldova.

În aceste condiţii mai poate rezista concluzia tendenţioasă că “Ştefan cel Mare […] vorbea limba poporului său, a moldovenilor, limbă pe care ei o numeau şi o numesc şi astăzi moldovenească” (p. 103)?

Nu ne îndoim că asemenea elucubraţii îşi vor găsi locul în marele coş de gunoi al istoriei, dar ne întristăm când şleahta alcătuită din Vasile Stati, Petru Boicu şi Anatol Dubrovschi găsesc credibilitate şi sprijin de la forurile care ar trebui să vegheze la respectarea adevărului.

Lovind în istoria românilor şi limba română, aceşti trei “corifei” ai partidei pro-Moldova reuşesc să falsifice identitatea cărţii de căpătâi a propriei ţări – Republica Moldova.

Dacă ar fi fost cu adevărat istorici şi-ar fi dat seama că o ţară fără istorie sau cu una falsificată e sortită întotdeauna pieirii (v. Imperiul Ţarist, U. R. S. S.).

Autor: Ştefan PAVEL

Sursa: VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE, FOLOSITĂ ÎN SUSŢINEREA “MOLDOVENISMULUI”

 

 

 

10/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”

4

Istoricul si etnograful moscovit Nikolai Durnovo (1876-1936) declara la inceputul sec. al XX-lea ca “Basarabia trebuie sa fie româneasca”.

Observatiile lasate de acesta dupa vizita sa in Basarabia, intre anii 1910 si 1915, constituie argument ca Basarabia a fost intotdeauna româneasca.

Intalnirea pe viu cu limba româna, folclorul românesc, cu copiii români, cu realitatea basarabeana, dar si cu politica tarista de rusificare l-au determinat pe istoricul si etnograful rus sa scrie “a una mia oara ca Basarabia trebuie sa fie româneasca”.

Reproducem un pasaj din amintirile lui Durnovo, care ne edifica in problema apartenentei basarabenilor la neamul românesc:

Cand uneori ma coplesesc amintirile, deodata evoc din ele una, cea mai placuta pentru mine: o gramada de copii intr-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori de pamant ale Basarabiei – iesiti din scoala si scufundati in lumina soarelui, jucandu-se si balbaind româneste, pe cand profesorul lor, un tanar idealist rus, venit de curand in Basarabia, imi povesteste cu lacrimi in ochi ce durere ii cuprinde mintea:
“Doar asta-i ca si cum m-as fi dus in Spania sa invat copiii de acolo ruseste. M-am vazut nevoit dintai sa invat eu insumi moldoveneste”.

Si bietul “apostol” al Ministrului rus de Instructiune a inceput deoadata sa vorbesca vesel de niste zicatori si cantece moldovenesti, la auzul carora toti copiii au alergat repede la noi, cei doi rusi, si cu bucurie si mandrie ascultau ei atunci pe elevul lor comun!

Un baiat mic, dar serios, a vrut sa-l corecteze la unele versuri pe profesor, dar a fost retinut de tovarasi. Atunci i-am dat eu voie sa iasa inainte la mine, l-am sarutat si l-am rugat sa-mi spuna ce observatii si corectari voia sa faca.

Si ne-a dat o lectie buna, mie si profesorului, acest baietas. Ne-a descoperit el nou legi firesti ale limbii române populare, ne-a deschis o fereastra de etnografie si folclor – nu tin minte amanuntul, dar ne-a fost rusine!

El purta in capusorul sau mic o intreaga lume nationala, pe care noi nu o stiam, care a fost in limba lui copilareasca atat de frumoasa si care venea sa dispara in Basarabia din vina noastra!…

Atunci am inteles eu pacatul acela nespus de mare, ce se face in Rusia in privinta românului basarabean. Am studiat geografia si istoria acestei tari si am ajuns la convingerile mele de astazi.

Acuma, cand imi aduc aminte de copilasul acela, ma pun si scriu a mia oara ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”

Gheorghe Ghimpu

Teritorii din Moldova de-a lungul istoriei. Budjak: aproximativ Basarabia istorică. Bessarabia: Basarabia Ţaristă. Actuala Republică Moldova e reprezentată cu verde.

05/11/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 7 comentarii

DE NEAMUL VALAH AL MOLDOVENILOR

 

 

DIN NEAMUL MOLDOVENILOR CU CERTIFICATE DE VALAHI

„De la slavi şi de la greci veneau unii călare,
Polonii şi valahii se îndreptau în grabă într-acolo,
Pe cai puternici, admirabil călăreţ de ei…”
(„Cântecul Nibelungilor”, poem german din sec. al XII-lea)

 

Nu este un mit faptul că înainte de 1359, anul „statalităţii” Moldovei din Evul Mediu, valahii din Maramureş au descălecat la apa voievodatului, aşa că mai în glumă, mai în serios, strămoşii moldovenilor aveau certificate de naştere de…valahi (români) !

Nici măcar Ştefan cel Mare nu s-a numit domnitor moldovean, ci doar domnitor valah al Ţării Moldovei, chiar şi noţiunea de România e menţionată în istorie pentru prima dată în legătură cu numele lui Ştefan cel Mare, care apare în documentul unguresc din 1474 ca „domnitor al României” (vezi în acest sens volumul „Corpus Juris Hungariae”, editat la Budapesta, 1898, pag. 381).

Aşa că dacă „patri(h)oţii moldoveni” încearcă să ne convingă despre existenţa unei „statalităţi medievale” a Moldovei, atunci putem accepta in alternum şi existenţa unei „statalităţi valahe”, care, să fim sinceri, este mult mai veche decât cea a „naţiunii moldoveneşti”.

Pentru orice „patriot” al Moldovei istoria începe cu anul 1359, negând faptul că românii au o arie geografică foarte largă, care se întinde de la Carpaţii de Nord, Panonia (Tisa) până la Dunăre, Marea Neagră şi Transnistria.

Or, trebuie să le amintim acestor pseudo-istorici că Imperiul Roman i-a romanizat pe geto-daci şi le-a oferit cetăţenia romană (civis romanus) prin Constituţia antoniană a lui Caracalla din 217 e.n.

Drept rezultat, mă întreb cine este cel mai vechi „cetăţean” din acest spaţiu istoric? Oare nu vlahii?

De reţinut: şi Dimitrie Cantemir considera că până în sec. al XIV-lea tot teritoriul, locuit „cetăţeni medievali” (sic!) valahi (români), de la Tisa şi până în Transnistria, de la Carpaţi şi până la Dunăre şi Marea Neagră se numea VALAHIA.

Au fost nevoie de aproape 500 de ani ca formaţiunile pre-statale organizate pe atunci în Ţări: Ţara Oaşului, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului, Ţara Oltului, Ţara Haţegului, Ţara Baiei, Ţara Bolohovenilor (în Transnistria), Ţara Bârladnicilor, Cnezatul Litovoi etc. să se unească şi să se formeze cele două principate medievale: Ţara Românească la 1330, şi Ţara Moldovei, în 1359.

Despre cauzele existenţei acestei forme (geo)politice duale a blocului românesc (între anii 1330-1861) ne vorbeşte istoricul P. Panaitescu, care considera că unitatea celor două formaţiuni de stat medievale nu s-a reuşit din cauza năvălirii popoarelor migratoare, lipsind astfel aceste voievodate româneşti de „elementul de legătură”, şi anume Ardealul cucerit de Regatul Ungariei în secolul X e.n.

Din cele relatate mai sus se pot desprinde câteva idei de bază: aşa-numita „statalitate a poporului moldovenesc” din perioada medievală este inexistentă, deoarece cele două Ţări formau un tot întreg, iar domnii din ambele ţări manifestau tot timpul interes asupra situaţiei din „ţara” vecină şi nu de puţine ori intervenind pentru a schimba situaţia politică de acolo.

 De exemplu, nu mi-l imaginez pe Ştefan cel Mare ca domn al Ţării Moldovei fără ajutorul vărului său, valahul Vlad Ţepeş… Măi să fie! Iar s-au amestecat în treburile interne ale statului „moldovenesc” expansioniştii valahi.

Altfel spus, dacă această „statalitate moldovenească” ar exista, atunci cu siguranţă s-ar baza pe „cetăţenia valahă” conform dreptului roman (jus romanum), iar populaţia Moldovei de atunci a fost alcătuită din moldoveni, deci români pentru că sunt prezentaţi în izvoarele medievale sub denumirile de valah.

Aceştia demult şi-au luat „cetăţeniile” fără să stea pe la cozi la „ambasada” Romei…

 

 


 Nicu Ţîbrigan

Basarabia literara md.

03/02/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: