ISTORIA MARILOR REFORME ALE EDUCAȚIEI ÎN ROMÂNIA

Istoric ieșean, despre primele mari reforme ale educației. De la Spiru Haret la „doctorul cărămidă”

Jurnalistul Cătălin Hopulele scrie în https://scoala9.ro., că Legea educației are deja 11 ani, iar despre o nouă reformă se discută încă din timpul primului mandat al președintelui Klaus Iohannis, adică din 2014.

Noul ministrul al Educației, Ligia Deca, are ca plan exact acest lucru: implementarea proiectului „România Educată”. Școala 9 a discutat cu istoricul ieșean Ovidiu Buruiană, conferențiar universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, despre cele mai mari proiecte de reformare a învățământului național în România încă din 1859, de la formarea statului. Astfel, am aflat că avem și un istoric în a crea reforme incoerente sau de neaplicat și că schimbările reale s-au văzut, de fapt, în zeci de ani.

Până la momentul Unirii, rangul social era mai important decât știința de carte

Primul moment fondator în crearea și reformarea învățământului din România a venit la scurt timp după unirea din 1859, când în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat impunerea unui sistem național cu învățământ obligatoriu.

Istoricul ieșean ne arată că în secolul al XVIII-lea nu exista o societate meritocratică în principatele românești care să pună știința de carte deasupra rangului social.

Din acest motiv, știința de carte și cultura în general nu erau mize ale ascensiunii sociale, iar educația nu era un scop în sine al indivizilor. Inițiativele de creare a unui sistem educațional sunt mai curând abordări punctuale, adesea cu un fundament religios, și departe de ideea învățământului public așa cum este el perceput astăzi.

Acest lucru s-a schimbat în secolul al XIX-lea în Moldova și Muntenia atunci când cele două principate au intrat într-un circuit al modernității întârziate, iar pentru elite ideea de învățământ începea să aibă o funcționalitate clară. Practic, învățământul în România de astăzi a început să fie dezvoltat la nivel organizat pentru că statul avea nevoie de cadre pregătite în noile administrații, care nu aveau o resursă umană adecvată, și pentru că se urmărea o aliniere la ceea ce elitele românești vedeau că se întâmplă în Occident.

„Am făcut România, acum trebuie să îi facem pe români”

„Era o chestiune de recunoaștere: dacă vrei să fii recunoscut de cineva, ai nevoie de instituții similare pentru a exista un limbaj comun și pentru a funcționa la același nivel. Dar de la început e important să înțelegem că învățământul avea un rol esențial nu în formarea individului, ci perspectiva este a statului, a elitelor care încep în prima jumătate a secolului al XIX-lea să conceapă ideea de învățământ național”, a explicat conf.dr. Ovidiu Buruiană.

Este momentul națiunilor, al comunităților care trebuiau să înlocuiască alte forme de solidaritate medievală. Cum a spus Camillo di Cavour, care a unificat Italia: „am făcut Italia, acum trebuie să îi facem pe italieni”. – Ovidiu Buruiană, conferențiar doctor

Foto: Ovidiu Buruiană

Prima Lege a Educației din istoria României a fost aproape imposibil de aplicat

Pe acest concept al școlii care formează ideea de națiune și a identității naționale apare unirea din 1859 și între reformele noului domnitor Alexandru Ioan Cuza apare prima lege a învățământului din România – Legea instrucțiunii publice din 1864.

Istoricul ieșean explică faptul că legea este importantă în sine, dar aplicabilitatea ei era în cel mai bun caz discutabilă. A unificat învățământul din cele două principate, oferea cadrul în care să se desfășoare acest proces de educație, stabilește statutul cadrelor didactice și cel mai cunoscut aspect: impune învățământ primar, de patru clase, obligatoriu și gratuit.

„Ceea ce nu se spune în general este că această Lege a instrucțiunii publice nu a fost aplicabilă în mare măsură. Este mai degrabă un deziderat, mai curând un semn al nevoii de modernitate decât o lege care să se aplice. Ca să fi făcut un învățământ primar de masă, gratuit, lipseau mai multe lucruri: statul nu punea la dispoziție nici profesori, nici clădiri și nici resurse financiare”, menționează conf. dr. Ovidiu Buruiană.

Amenzi pentru fiii de țărani care nu mergeau la școală

Era o reformă făcută fără o bază concretă și care se adresa unei societăți în mare măsură sărace, rurale și care era foarte rezistentă la schimbare. Șocul a fost atât de mare, explică istoricul, încât școala a ajuns să fie o traumă pentru țărani și copiii lor, fiindcă nimeni nu înțelegea de ce au nevoie copiii de carte.

Statul a impus în 1859 acest învățământ obligatoriu dublat de amenzi pentru cei care nu respectau prevederile legii, în contextul în care nu exista infrastructura necesară, nu doar la nivelul clădirilor, ci și la nivelul resursei umane. La momentul unirii și formării statului român exista o singură școală normală, cea de la Iași, care ar fi trebuit să pregătească învățători pentru toată țara.

„Avem un deficit enorm de învățători, iar acesta se va perpetua inclusiv în perioada interbelică. Așa se face că în 1913, când avem un recensământ, în România – Muntenia și Moldova – doar 40% din populație era alfabetizată. Și când spunem asta să nu vă închipuiți că acei oameni citeau sau scriau în mod direct. Recensământul pleca de la ideea că erai alfabetizat dacă erai capabil să te semnezi. Vorbim despre lucruri luate într-un sens foarte larg: dacă aveai capacitatea de a-ți desena numele era adesea o dovadă că știi să scrii și să citești”, a completat istoricul.

Foto: Miniștrii Instrucțiunii Publice Spiru Haret și Constantin Angelescu

După 40 de ani de învățământ obligatoriu, la școală erau 40% dintre copii

În acest context al respingerii necesității învățământului de către populație și a lipsei infrastructurii apare Spiru Haret în 1897 ca ministru al Instrucțiunii Publice. Reformarea sistemului educațional din România intră în a doua fază.

El este văzut ca unul dintre părinții învățământului din România fiindcă a creat primele legi și a dat primele direcții de dezvoltare, care s-au păstrat zeci de ani, până în perioada interbelică. Într-un raport adresat regelui Carol în 1903, Spiru Haret arată o înfrângere a conceptului de învățământ obligatoriu impus din 1864: după aproape 40 de ani în care copiii trebuiau să urmeze patru clase, altfel părinții erau amendați, din 800.000 care aveau vârsta necesară pentru a fi la școală doar 330.000 frecventau în mod curent cursurile.

Spiru Haret este cel care pune bazele învățământului secundar modern, spune Ovidiu Buruiană. Ministrul Instrucțiunii Publice își dă seama că învățământul secundar nu ajută statul în forma în care existase până atunci, așa că stabilește ca el să aibă 8 ani și două cicluri, inferior – gimnaziu – și superior – liceu –, iar pe acesta din urmă îl împarte în trei categorii: clasic, real și modern. Forma este similară cu cea de astăzi: liceul clasic este umanist, real vizează științele exacte, iar modern este un amestec între cele două.

Învățământul începe cu formarea profesorilor

Spiru Haret dă și o lege a învățământului profesional, încearcă să impună încă de la 1899 școli profesionale în statul românesc. Însă acesta se luptă foarte mult să dezvolte seminariile pedagogice pentru a crește numărului de învățători. În viziunea lui Spiru Haret, învățătorul primește responsabilități foarte mari.

„Învățătorul și, secundar, preotul, trebuiau să fie interfață între stat și sat. În sensul curentelor ideologice ale momentului, semănătorismul sau poporanismul, satul era spațiul rezistenței la modernizare, el scăpa controlului de stat în mare măsură și trebuia scos din această înapoiere prin intermediul acestei armate de învățători și de preoți”, explică istoricul.

„Astfel învățătorul devine element esențial al satului, nu era doar acel individ care stătea câteva ore la școală, ci trebuia să se implice în viața satului în mod permanent, să organizeze cursuri pentru adulți, cercuri culturale, să ofere anumite cunoștințe despre munca pământului, despre cultură în general, să vorbească la evenimente, să organizeze șezători etc.”, continuă profesorul.

Ministrul care a eliminat bacalaureatul

Spiru Haret pornea de la ideea că țăranul trebuia să fie transformat în cetățean, trebuia să fie implicat activ în viața țării, să răspundă anumitor necesități.

Ca o altă măsură majoră de reformă, acesta consideră că învățământul secundar este prea elitist și a hotărât eliminarea bacalaureatului ca formă de evaluare – măsură care rămâne în vigoare mai bine de două decenii, până în 1925.

Ovidiu Buruiană explică faptul că în perioada lui Spiru Haret are loc și o împărțire a responsabilităților, care a supraviețuit până în ziua de astăzi. Cum statul nu avea destul resurse pentru a susține un învățământ public funcțional, iar clasele erau organizate mai ales în școli particulare, clădiri închiriate pe bani mulți, Spiru Haret cere implicarea comunității: statul se va ocupa de salarizarea profesorilor și a învățătorilor, dar comunitatea locală trebuia să creeze școlile.

România la 1919 era doar un proiect de țară, dar învățământul era prioritar

Toate reformele educaționale s-au oprit până la finalul Primului Război Mondial, când lucrurile au arătat extrem de diferit și, din multe perspective, crearea învățământului de stat în nou formata Românie întregită a trebuit să fie regândit ca proces. Ovidiu Buruiană explică faptul că, de multe ori, nu avem o reprezentare corectă a felului în care arăta România la 1919, în primul an de după unificare.

„Noi vorbim despre unire și considerăm că unirea politică este suficientă pentru a ne raporta la unitatea spațiului românesc, dar el este un spațiu profund diferit. Unirea cu regiunile Bucovina, Transilvania, Basarabia face ca România întregită să cunoască mai multe societăți, toate foarte diferite: nu avem aceeași unitate de măsură, nu avem aceeași monedă, chiar doi ani au circulat mai multe însemne monetare. Cu atât mai mult diferă sistemul de învățământ – sunt diferențe uriașe, inclusiv în ceea ce privește alfabetizarea, inclusiv în ceea ce înseamnă români și cetățeni români la momentul respectiv”, a spus conf.dr. Ovidiu Buruiană.

Zonele cu cea mai mare alfabetizare

În fața unei o crize sociale și culturale profunde, elitele și-au pus problema redefinirii naționale. În contextul în care, la 1929, România avea 29% din populație alcătuită din minorități, care aveau și un nivel de instruire mai ridicat. Existau diferențe mari și la nivel de alfabetizare: în Moldova și Muntenia procentul era de circa 40%, dar în Banat era de 72%, iar în județe precum Brașovul era de 84%.

„Elitele Vechiului Regat încearcă să facă din țăran un aliat – este chemat să se educe în noua lui calitate de cetățean, de posesor de pământ. Să își părăsească mediul rural, să devină prin școală un cetățean, să se implice în ceea ce se numește gestionarea afacerilor publice. Dar ca și în perioada anterioară, ceea ce a lipsit a fost o comunicarea suficientă și eficientă – asta este o mare problemă a elitelor. Vorbim de un învățământ care este văzut ca o impunere pentru lumea rurală”, amintește istoricul.

„Evident că statul român a dorit un control al învățământului, era o problemă de supraviețuire, fiindcă în 1918 România a primit un dar aproape nesperat, dar pe care putea să îl piardă oricând, iar atunci ideea fundamentală a fost de românizare, control și unificare.”

Ministrul Constantin Angelescu a demarat un program național de construire de școli

Acțiunea de reformare a învățământului a impus și măsuri dure: au fost înființate școli chiar și în regiunile unde românii nu reprezentau majoritatea, au fost românizate unele școli confesionale, în special în Transilvania, a fost mărit numărul de învățători.

Constantin Angelescu, din cadrul Partidului Național Liberal, devine ministru al Instrucțiunii Publice și de numele său se leagă acest proces de reformare interbelică a învățământului din România întregită. Ovidiu Buruiană explică faptul că ministrului i se spunea „doctorul cărămidă” și pentru că a insistat crearea construcțiilor școlare în cât mai multe zone: a pus la dispoziție, prin experții de la minister, schițe pentru mai multe tipuri de școli pentru ca ele să fie făcute cât mai repede. De aceea, explică Ovidiu Buruiană, există și această uniformitate a felului în care arată multe școli din mediul rural.

Învățătorii care acceptau să meargă în zone unde românii nu erau majoritari, mai ales la granița de Vest sau în Cadrilater, primeau un salariu mărit cu 50% și teren dublu, într-o încercare a statului de accelerare a românizării sau de revenire la românism a locuitorilor zonelor respective.

Dar Constantin Angelescu rămâne în memoria colectivă ca fiind cel care a dat primele legi ale învățământului în România întregită: în 1924 legea învățământului primar și normal primar. Aceasta stabilește că învățământul de patru clase rămâne gratuit și obligatoriu, este unitar, unificându-se programa la nivelul întregii țări, dar introduce și un concept nou.

„Se încearcă o școlarizare de lungă durată pentru că cei care, după terminarea celor patru clase, nu urmau o formă de învățământ secundar erau obligați să mai facă un fel de învățământ practic, legat de școală, care dura încă trei ani. Practic, era un învățământ obligatoriu de măcar șapte ani, chiar și pentru cei care nu voiau să meargă în învățământul secundar. Această lege vorbește și despre obligativitatea alfabetizării: toți cei care până la 18 ani nu au făcut școala primară trebuiau să facă un fel de cursuri serale pentru adulți, cu scopul alfabetizării masive”, a subliniat Ovidiu Buruiană.

Acum 100 de ani, în România exista o lege pentru „homeschooling”

În iulie 1925 se dă legea învățământului privat, care specifică faptul că astfel de inițiative nu puteau exista la nivel de învățământ superior, programa la școlile private urmând a fi controlată de minister, iar examenele finale de absolvire se dădeau în școlile publice de stat, contra unei taxe. Această lege stabilea însă o formă de învățământ pe care statul român nu a reușit să o reglementeze în cei 33 de ani de la revoluție: învățământul acasă, în familie, „homeschoolingul”, care devenea legal și acceptat în România interbelică.

Învățământul primar, de patru clase, era gratuit, dar învățământul secundar avea costuri ce trebuiau acoperite de către familie. De aceea statul, interesat să aibă cât mai multe cadre, mai ales învățători formați la școlile normale, au început să ofere burse de școlarizare gratuită pe parcursul întregului ciclu de învățământ secundar.

Conf. dr. Ovidiu Buruiană spune că apare și obligativitatea ca măcar 10 ani de la absolvire beneficiarii să lucreze în învățământ, altfel trebuia restituită integral toată suma.

La 1925, dezbaterile pentru legile educației erau reale, nu formale

Se reintroduce bacalaureatul la 1925, ca formă de uniformizare și de echivalare a diplomelor. Dar la nivelul perioadei interbelice, istoricul ieșean spune că bacalaureatul era cu adevărat un examen-fanion.

„Era un examen de maturitate, foarte dificil, avem tot felul de mărturii în sensul acesta. Se susținea în anumite centre, comisia era obligatoriu condusă de un universitar care trebuia să vadă, evident, cu ajutorul profesorilor din învățământul secundar, nivelul de cunoaștere”, a spus istoricul.

Ca o paralelă la prezent, legile educației ale guvernelor din care a făcut parte și Angelescu au fost dezbătute în mod real: în corpuri profesionale, congrese ale învățătorilor, ale profesorilor din învățământ secundar. Au fost dezbătute în reviste de învățământ, iar ministerul avea o structură de dialog între profesorii din mediu universitar și secundar.

„Dezbaterea legii era o realitate, se prelungește foarte mult în ziare: poate era doar o mască a timpului, dar sunt angajați foarte mulți intelectuali în procesul de consultare și e un angajament deplin, nu formal, în analizarea legii. Iar legea are o foarte serioasă expunere de motive în care se explica de ce este nevoie de lege, care sunt principiile și elementele de comparație cu legislațiile școlare din alte țări”, a completat acesta.

Legea în sine a fost o reacție venită din mediul profesorilor, spune istoricul ieșean, dar Angelescu a încercat o reformă care nu a fost pe placul tuturor. A transformat liceul într-o structură unitară, învățământ de 7 ani, nu opt ca până atunci, iar ciclul superior – liceul – pierdea un an, argumentul fiind de a furniza cât mai rapid cadre pregătite statului. În aceeași lege fetele și băieții – care învățau în școli diferite – au început să învețe aceleași lucruri, cu programe unificate. Unificarea celor trei variante ale liceului: modern, clasic și real, a fost anulată deja la nivelul anului 1931.

În perioada interbelică, învățământul secundar, de școli generale și liceu, era foarte diversificat, nefiind doar teoretic și tehnic. Erau școlile normale, pedagogice, seminariile teologice, școli agricole, licee militare, școli comerciale, dar și industriale, care erau pe modelul celor profesionale de astăzi: de arte și meserii sau ucenici. „Scopul final era să fie un învățământ cât mai practic, cu o finalitate cât mai utilă”, spune istoricul.

Publicitate

ZIUA DE 8 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

8 martie, sărbătoare oficială  

  

Ziua de 8 Martie a fost propusa in 1910, de marxistă Clara Zetkin (1857-1933), ca zi dedicată femeii, care sa fie sarbatorită la nivel international, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga.

  Prima sărbătorire a femeii la 8 martie, a avut loc în anul următor.

Cu toate ca 8 martie este numită“ziua internaționala a femeii”, aceasta zi nu a fost sarbatorită oficial decât în ţările din fostul „lagar socialist“, unde a fost impusă de păartidele comuniste aflate la putere.

   De ce 8 Martie?

   Unul dintre motivele cel mai des invocatre este acela că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale „femeilor muncitoare“, începând cu o greva a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857.

Foto: Comunistele Clara Zetkin şi Roza Luxemburg 

 Diac. prof. dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreiască a Clarei Zetkin, spune ca aceasta a propus ziua de 8 martie, pentru ca s-a gândit la sarbatoarea evreiască Purim, care rememoreaza anual un cumplit masacru (dupa traditie, 75.000 de morti – bărbaţi, femei si copii) întreprins asupra poporului persan de iudeii aflaţi atunci în exil.

Personajul-cheie al evenimentului a fost tocmai o femeie, Estera, devenita intruchipare biblica a “eroismului“ feminin evreiesc.

El susţine ca Esterei îi este închinata cea mai vesela sarbatoare a evreilor – Sarbatoarea Purim.

Astfel, în viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare pentru întreaga lume de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a de a serba Purimul.

   8 Martie – o sarbatoare necreştină

   Ortodoxia nu a asumat ziua de 8 martie ca zi inchinata femeii. Daca ar fi sa vorbim de o zi pe care Ortodoxia o inchina femeilor, acesta este Duminica Femeilor Mironosite, a treia duminica dupa Invierea Domnului.

Femeile Mironiste sunt cele care au urmat, au slujit lui Hristos atat inainte cat si dupa moartea Sa si au vestit pentru prima data ca El a inviat din morti.

Potrivit Sfintei Scripturi, ele au plecat de la mormant „cu frica si cu bucurie mare ca sa vesteasca ucenicilor Lui“ (Matei 28, 18). „Dar cand mergeau ele sa vesteasca ucenicilor, iata Iisus le-a intampinat zicand: Bucurati-va!“ (Matei 28, 9). Cu aceste cuvinte intampina Biserica femeia.

Astazi,  8 martie, Ziua Internațională a Femeii, este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) mai ales în fostele țări comuniste.

8 martie în istoria noastră

1407: Prima menţiune documentară a oraşului Târgu Secuiesc din Transivania.

Oraşul Târgu Secuiesc, centrul scaunului Kézdi de odinioară, s-a format pe malul pârâului Turia, lângă importanta arteră comercială ce lega Braşovul de Moldova, trecând prin Pasul Oituz. 

Numele oraşului Târgu Secuiesc a fost menţionat  prima dată în data de 8 martie 1407, iar în 1427 Regele Sigismund al Ungariei a declarat localitatea târg , având atunci încă numele de Târgul Turiei.

1441: Are loc prima menţiune documentară a demnitatii  „postelnicului ” în Principatul Moldova. În Muntenia această funcţie e menţionată pentru prima oară la 18 iulie 1437.

Foto: Marele postelnic Danciu Paraianu Milescu, boier gorjean, ctitorul principal al manastirii Polovragi.

POSTELNICUL  ocupa locul următor după hatman. Miron Costin socotea că titlul său provine de la cuvântul slav „postelia” (aşternut), pentru că avea „voie să intre la domn, chiar dacă domnul nu este încă îmbrăcat şi chiar dacă nu e chemat, ceea ce nu se permite nimănui altuia”.

Marele postelnic era echivalentul „Mareșalului curții domnești”. Lui îi era subordonat Postelnicul (sau Stratornicul) – cel mai apropiat și cel mai de încredere sfetnic al domnului, ce se îngrijea de camera de dormit a domnitorului și administra toate slugile de la curte.

Treptat a dobîndit sarcina de a introduce la domnitor soliile şi pe cei veniţi în audienţă – dregători şi pe postulanţi.

Ranguri 

În funcție:

vel postelnic – marele postelnic, cel mai înalt în rang dintre postelnici
postelnic al doilea – locțiitorul primului
postelnic al treilea – cel mai mic postelnic în rang

Foști:

biv vel postelnic – fostul mare postelnic
biv postelnic – fost postelnic, generic

Dimitrie Cantemir a descris dregătoriile boierești în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Despre postelnicul cel mare, el scria că „mai marele treburilor curții domnești, rânduiește toate la curte și are la porunca sa pe toți slujitorii dinlăuntru ai curții. El are de asemenea privegherea asupra oștenilor hotărâți pentru poșta de Țarigrad și de Crâm, numiți îndeobște beșlii.

În sfatul de taină el nu are, la drept vorbind, nici scaun și nici nu poate să hotărască, dar este lăsat să intre ori cu învoirea celorlalți, ori la porunca domnului; și atunci se socotește că ține locul domnului și îngrijește ca sfetnicii ceilalți să hotărască de îndată și după voia domnului în trebile cele mai grabnice ale țării. Pe deasupra mai are și oblăduirea Iașilor și judecă de obicei pricinile locuitorilor lui. La curte, ca semn al dregătoriei sale, poartă un toiag de argint.”

Postelnicul al doilea „ține locul postelnicului cel mare și priveghează toată curtea domnească. Singura lui treabă deosebită și mai de seamă este să ducă înlăuntru la domn pe boierii cei mari maziliți și pe toți ceilalți dregători de alte ranguri sau să ducă domnului plângerile celor care le fac și să le aducă îndărăt răspuns.

” De asemenea, „[…] postelnicul al doilea, ca și căpitanul de dărăbani, măcar că sunt la porunca altora, care au aceleași dregătorii în rangul marilor boieri, drept care ar trebui să fie socotiți mai mult de rangul al doilea, își au locurile lor între boierii cei mari și, odată cu ele, drepturi deopotrivă cu ale acestora, fiindcă dregătoriile lor le dau mai multă vază decât ale celorlalți și fiindcă ei sunt de obicei mai în toate zilele pe lângă domn.”

Postelnicul al treilea „care trebuie să se afle zi și noapte la curtea domnească împreună cu alți doi postelnici. Slujba lor este ca, atunci când domnul voiește să poruncească ceva postelnicului cel mare, să-i ducă acestuia poruncile. Mai trebuie să aibă grijă să fie împlinite și alte porunci domnești, care le sunt aduse de către cămărași și trebuie să aducă la urmă răspuns domnului despre ce s-a făcut. Din această pricină acestor trei postelnici le este slobodă intrarea în divanul cel mare, care nu este slobodă altor boieri.”

La începutul secolului XVIII postelnicul se ocupa de afacerile externe ale ţării.

În secolul XIX, pe măsură ce importanța diplomației a crescut și s-au înființat consulatele, marii postelnici au devenit un fel miniștri pentru relațiile externe și aveau uneori împuternicire să negocieze cu străinii în numele domnului.

1629: S-a născut Ioan Căianu (Caioni), primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, compozitor şi organist român, de la care s-a păstrat Codicele Caioni, importantă culegere de bucăţi muzical; (d. 25 aprilie 1687).

A fost călugăr franciscan din Transilvania și primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor și precursor al iluminismului.

În 1675 Căianu a fondat o tipografie la Șumuleu Ciuc , unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele scolare  necesare pentru școala franciscanilor din aceasta localitate. În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși notează: „Natus valachus sum” („M-am născut român”).

Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orasenesti).

Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloristii  de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Căianu însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici  de  madrigale, motete, arii dar si piese instrumentale.

 Analiza conținutului culegerii oferă o vedere de ansamblu asupra muzicii gustate în Transilvania secolului XVII. Ținând cont de mărturiile foarte fragmentare în privința muzicii românești premergătoare secolului al XIX-lea, descoperirea  Codex Caioni atestă cu lux de amănunte interesele corespunzătoare unei perioade disputate din istoria culturii române – epocă când au pătruns simultan influențele (contradictorii) Renasterii  târzii și ale Barocului.

Ghidându-ne după codice, în viața muzicală a epocii pare să fi coexistat o mare diversitate a preferințelor.

 De interes s-a dovedit a fi marcarea provenienței unor piese („dans valah” – Olah Tancz„”dans din Nireș“ – Nyiri Tancz), cât și confirmarea răspândirii unor dansuri practicate și azi – este cazul „dansului lui Lazăr Apor” (Apor Lazar Tancza), foarte apropiat de melodia „Banu Mărăcine” .

1830 (8/20): S-a născut la Lipova, Arad, istoricul, juristul, scriitorul și folcloristul român Atanasie Marian Marienescu ; d.6 ianuarie 1915, Sibiu.A fost membru titular (din 1881) al Academiei Române.

Primii trei ani de facultate i-a urmat la Facultatea de Drept din Budapesta, iar ultimul la cea din Viena. 

În 1856 a trecut examenul de Magistratură, iar în aprilie 1857 a trecut examenul Administrativ de stat.

Diploma de Doctor în Jurisprudență a obținut-o în 1861 la Budapesta. A practicat în funcția de notar, apoi avocat, a intrat în magistratură, la tribunalele din Lugoj și Oravița.

Ca istoric a explorat latinitatea poporului român, a scris despre cucerirea Daciei de către romani, despre retragerea aureliană din Dacia, despre formarea limbii române.

A alcătuit un manual de istorie, folosit în învățământ timp de 15 ani în Banat și Transilvania. Principala sa preocupare a fost folclorul, a cules multe informații despre datini, pe care le-a publicat în revista Familia și în cartea Cultul păgân și creștin.

A popularizat folclorul românesc peste hotare. Lui i se datorează publicarea primei culegeri de colinde, Poezia poporală. Balade culese și corese.

1848: A  avut loc la Paris, în locuinţa lui Nicolae Bălcescu, o întrunire a revoluţionarilor români (munteni şi moldoveni), unde s-a hotărât declanşarea revoluţiei simultan în cele două Principate şi s-a redactat programul acesteia.

Foto: Revoluționarul muntean Nicole Bălcescu

Coordonarea celor două mişcări s-a dovedit mai greu de realizat la faţa locului, evenimentele urmând un curs deosebit în fiecare dintre cele două capitale.

1856: Contele  Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franței in timpul domniei imparatului Napoleon al III-lea și președinte al Congresului de Pace (fiul natural al lui Napoleon I), propune, în timpul Congresului de pace de la Paris, unirea Moldovei cu Muntenia, sub conducerea unui prinț străin.

După votul în favoarea Unirii, Marile Puteri au decis, totuşi, ca fiecare stat să aibă un domnitor separat, iar Unirea ar fi fost redusă la o simplă ficţiune diplomatică. Însă cele două adunări din Iaşi şi din Bucureşti au decis să aleagă acelaşi domnitor, Alexandru Ioan I Cuza.

Unele surse istorice spun că Alexandru Ioan I Cuza, ar fi acceptat ca mandatul său să fie de şapte ani, iar apoi să abdice în favoarea unui principe străin, care avea misiunea să consolideze Unirea.

Din nou, Alexandre Walewski a acţionat în sprijinul românilor, pentru a obţine recunoaşterea internaţională a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan I Cuza, sub titlul de uniune personală, adică o formulă prin care fiecare stat românesc îşi păstra individualitatea, dar care avea acelaşi principe.

Numai că Alexandru Ioan I Cuza a dat, la rândul său, o lovitură de stat prin intermediul căreia, cu sprijinul Franţei, a transformat uniunea personală într-o Unire efectivă.

Alexandre Florian Joseph, Duce de Colonna-Walewski (n. 4 mai 1810 – d. 27 octombrie 1868), a fost fiul lui Napoleon I și al amantei sale poloneze, Maria, contesa Walewski. 

1864: Liubov Beliugova deschide la Chişinău primul liceu de fete din gubernia Basarabia, care din 1871 s-a numit „de zemstvă „.

1871: A murit (S.N. 20 martie, Napoli, Italia) publicistul și omul politic Alexandru Hurmuzaki; (n. 16 august 1823, Cernăuca, Cernăuți).

A fost  membru fondator al Societății Academice Române  din 1866 și unul dintre fruntașii mișcării naționale din Bucovina, deputat din partea Bucovinei în Parlamentul austriac.

Alexandru Hurmuzaki a fost președinte al Societății literareromânești din Bucovina.

1879: S-a născut medicul Constantin Popescu; primul operator român de film, pionier al filmului ştiinţific mondial (între anii 1898 şi 1901, împreună cu medicul Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie, a utilizat cinematograful în studierea unor maladii psihice);(m. 1956).

1882: S-a născut la Orșova în Austro- Ungaria/ Mehedinți, pictorul, desenatorul și artistul decorator, Ignat Bednarik; (d.11 martie 1963, București). 

Foto: Bednarik, autoportret – 1919

A studiat la Școala Națională de Artă din București, între 1898–1900.

Și-a făcut debutul artistic în 1910 la Paris, la Salonul de Toamnă organizat la Grand Palais cu un taler decorativ executat în cizelură, reprezentând un urangutan fabulos și un papagal kakatos.

Opera sa artistică include lucrări de pictură, acuarelă, desen și ilustrație de carte.

Împreună cu soția sa, Elena Alexandra Barabaș-Bednarik, a participat la fondarea Cenaclului Idealist.

A fost, printre altele, membru fondator al Sindicatului ArtelorFrumoase din România, adept al curentului Art Nouveau și ilustrator al cărților Reginei Maria a României.

1888: S-a născut la Miercurea Sibiului, sculptorul român Cornel Medrea (autorul lucrărilor „Victorie”, „Dragoş-vodă şi zimbrul”ș.a.; (d. 25 iulie 1964, Bucuresti).

A fost profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din București (respectiv Institutul „Nicolae Grigorescu”) și din anul 1955, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat Școala de Arte Decorative din Budapesta (1909–1912), unde a lucrat cu sculptorul György Zala.

Din 1914 a participat la Saloanele Oficiale din București, la expozițiile grupărilor Tinerimea artistică, Arta română, etc.

Portretele, evocările istorice (Dragoș Vodă, Zimbrul, reprezentările sale alegorice( Atlas, Pescarii, Victorie), converg spre manifestarea unei plenitudini, a unui optimism bazat pe afirmarea imaginii umane.

A practicat toate genurile sculpturii, cultivând forme pline, robuste, având ca ideal simplitatea realității.

A expus la Bienala din Veneția (1928, 1938, 1956 și 1958) și la multe alte manifestări artistice din străinătate.

1891: S-a născut la Budapesta, Gábor Gaál, critic literar, publicist, estetician şi sociolog, membru al Academiei Române, teoretician al „realismului socialist”; (d.13 august 1954, Cluj).

O mare parte a creației sale a fost inclusă în cele patru volume deVálogatott írások [Scrieri alese] (1964, 1965, 1971, 1975) și în volumul Levelek, 1921-1945 [Scrisori] (1975).

Într-o caracterizare a secției de cadre a Comitetului Județean de partid Cluj, din 17 aprilie 1948, Gábor Gaál era apreciat ca „unul dintre cei mai pregătiți teoreticieni ai filosofiei și literaturii marxist-leniniste din Ardeal (…), devotat, cinstit” (cf. Arh.St. Cluj, Comitetul Regional PMR Cluj, fond. 3, dos. 475/1948, f.1).

1894: George Enescu a debutat la vârsta de 13 ani la Ateneul Român susținând un recital la vioară, fiind acompaniat la pian de profesorul său din Viena, Jos. Hellmesberger Jun și de Elena Livezeanu.

George Enescu (n. 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța ), a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor considerat cel mai important muzician român.

1895: S-a născut Agatha Grigorescu Bacovia, soția poetului simbolist  George Bacovia ; (d. 1981).

Foto:  alături de soțul ei, George Bacovia.

Poetă simbolistă minoră, prozatoare, memorialistă. A studiat Literele și Filosofia la Universitatea din București și a fost profesor secundar de literatură română de liceu.

A început să publice în 1918 în revista Scena primele sale poeme sau opere în proză. Are marele merit că a avut grijă de poetul George Bacovia și s-a zbătut ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin.

Dintre volumele sale: Armonii crepusculare, Muguri cenușii, Pe culmi de gând, Bacovia. Viața poetului, Cu tine noaptea’, Șoaptele iubirii.

1896: S-a născut la Piteşti renumitul cantăreţ de muzică populară românească și de romanțe din perioada interbelică, Zavaidoc (Marin Teodorescu); (d. 13 ianuarie 1945).

1899: S-a născut la București,  Valeriu Marcu, scriitor, istoric și eseist evreu de origine bucovineană, care a scris mai mult în limba germană;4 iulie 1942, New York.Comunist convins în tinerețe, a trăit în anii 1920 la Berlin. S-a dezis de comunism în 1926, alăturându-se așa-numitei revoluții conservative. 

A publicat articole în reviste care au fost ulterior interzise de naziști: Weltbühne, Tage-Buch, Literarische Welt. A fost colaborator al revistei din exil a lui Klaus Mann Die Sammlung. În România a fost colaborator al Revistei Fundațiilor Regale. Când naziștii au venit la putere în Germania, s-a refugiat în Franța (sau Elveția), ulterior, în 1941, emigrând în SUA. Se pare că a fost modelul personajului Ignazio Morton în romanul autobiografic Die Wenigen und die Vielen (Cei mulți și cei puțini) al scriitorului german Hans Sahl.

1910: S-a născut in localitatea Blejoi, județul Prahova, scriitorul român Radu Tudoran  („Toate pânzele sus”); (d. 18 noiembrie 1992, București).

În 1940 i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Orașul cu fete sărace, urmat de Un port la răsărit, roman care evoca Basarabia și portul Odesa și analiza cu o luciditate necruțătoare lumea pan-slavistă aflată sub controlul rus-sovietic, astfel că din motive politice, a trecut în conul de umbră al uitării odată cu venirea la putere a regimului comunist.

A scris articole în care critica deopotrivă extremismul de dreapta și politica sovietică.

Radu Tudoran (numele la naștere, Nicolae Bogza), a fost fratele scriitorului Geo Bogza si autor al romanelor de mare succes: „Un port la răsărit” (1941) și „Toate pînzele sus!” (1954). „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.”

A revenit pe scena literară cu Toate pînzele sus! (1954), descriind călătoria pe care nu a mai putut să o facă. A trăit retras până la sfârșitul vieții sale, dar a publicat numeroase best-seller-uri: Întoarcerea fiului risipitor, Dunărea revărsată, O lume întreagă, Maria și marea.

Este și autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, „Sfârșit de mileniu”.

1911: S-a născut Piatra Neamț, Emanuel Elenescu, compozitor, dirijor al al Corului Academic Radio și al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii Române; (d. 17 iunie 2003).

A înregistrat peste 80 de ore de muzică din toate genurile, dirijând orchestre, coruri, operă și un concert de jazz, alături de formația lui Sile Dinicu. A întreprins turnee artistice ca dirijor în Iugoslavia, Italia, Bulgaria, URSS, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Belgia, R.D. Germană, R.F. Germania, Cuba, Franța, Spania și Venezuela.

A lăsat moștenire și o creație componistică pe care muzicienii și publicul au primit-o cu prețuire: Variațiuni simfonice pe o temă haiducească, Rapsodia română pentru vioarăși orchestră, Burlesca pentru pian și orchestră, Liturghia pentru cor mixt, cântece pentru voce și pian.

1917: În Rusia a început Revoluţia de la Petrograd care a dus, în 15 martie 1917, la abdicarea ţarului Nicolae al II-lea.

După victoria de la Petrograd a revoluţiei democratice, abdicarea înpăratului rus Nicolai II-lea şi constituirea Guvernului Provizoriu, publicaţia „Cuvînt moldovenesc” de la Chişinău îşi anunţă cititorii că „noi de acum nu mai suntem robii stapînirii vechi, care ani de-a rîndul și-a bătut joc de noi în chipul cel mai grozav„.

1917: S-a născut la Segarcea vale, Teleorman, poetul și prozatorul Dimitrie Stelaru (pseudonim pentru Dimitrie Petrescu), un personaj enigmatic, nonconformist, boem al literaturii române.

A debutat ca poet la mijlocul anilor ’30 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. A fost salahor în portul Constanța, zidar în Bacău, brutar la Iași, hamal și redactor la București.

Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Orafantastică, Cetăṭile albe. Romanul autobiografic Zeii prind șoareci (1968), ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe. Alte volume publicate: Melancolie, Mare incognitum, Păsări incandescente, Îngerul vagabond. 

Deși Istoria literară nu l-a reţinut între marii poeţi ai secolului al XX-lea, însă în scurta lui viaţă  a trăit momente  de adevărată glorie.

Una dintre marile capcane în care a căzut presa românească în 1940, a fost pusă la cale de Dimitrie Stelaru, când şi-a înscenat moartea, dintr-o poftă nebună de a-şi bate joc.

„Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului”, şi-a explicat el gestul.

S-a întâmplat mereu, se întâmplă şi azi ca la moartea unui scriitor sau artist, prietenii dar şi duşmanii să se repeadă să evoce plenar memoria defunctului.

Asta a făcut şi deliciul poetului, care a putut să citească pe îndelete ce scriau despre el confraţii, după ce i s-a anunţat decesul…

1918:A fost semnat Acordul Averescu-Racovski.Acordul Averescu-Racovski reprezintă un acord de încheiere a conflictului militar existent între Guvernul României și organele revoluționare din Odesa (Colegiul Superior Autonom, RUMCEROD). Acordul între cele două părți a fost semnat în perioada 20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918. Din partea României a semnat generalul Alexandru Averescu, în calitate de prim-ministru și de ministru al afacerilor externe, iar din partea organelor revoluționare ruse activistul politic dr. Cristian Racovski. Acordul a intrat în vigoare la 23 februarie/8 martie 1918.

1923: S-a născut la Constanța, diplomatul și traducătorul Agop Bezerian,membru în Uniunea Scriitorilor din România din 1993.

A studiat la Academia Comercială din București și la 20 de ani a fost încorporat, urmând Școala de Ofițeri de rezervă de la Ploiești, unde a prins și ultima fază a celui de-al Doilea Război Mondial. 

A urmat apoi Institutul de Relații Internaționale din București, după absolvire fiind angajat în Ministerul de Externe, funcționând în acest domeniu timp de trei decenii și jumătate.

A lucrat aproape 19 ani în misiunile diplomatice ale României din Turcia, India, China, Iran, Irak, Liban, Sri Lanka, R.P. Mongolă, Pakistan. Datorită lui Agop Bezerian, am putut citi lucrări precum Mahabharata, Ramayana, Om bogat, om sărac de Irvin Shaw, Fălci de Peter Benchley, Enciclopedia fenomenelor neelucidate de Jerome Clark și alte peste 20 de titluri, unele traduse împreună cu fiica sa, Daniela; de asemenea, a tradus lucrări din română în engleză.

1927: Guvernul Italiei a ratificat Tratatul de la Paris cu privire la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România, semnat la 2 octombrie 1920.

1928 : La această dată, prin hotărârea judecătorească nr. 6728 a Tribunalului Ilfov, Liga Navală Română (LNR) a căpătat personalitate juridică.

Comitetul de iniţiativă, constituit dintr-un grup de personalităţi din marină, din viaţa culturală şi politică, printre care: viceamiral Vasile Scodrea, contraamiral Ioan Coandă, profesorul universitar Marin Ştefănescu şi comandorii Ion Bălănescu, Aurel Negulescu, Mihai Negru, Eugeniu Botez, a pus temelia înfiinţării LNR în anul 1927; în februarie 1928 a avut loc adunarea de constituire a Ligii Navale.

1936: S-a născut renumita actriță română Gina Patrichi, (filme: „Pădurea spânzuraţilor”, „Trecătoarele iubiri”); (d.18.03.1994).

A urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” din București, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind  admisă cu dispensă de vârstă, la 16 ani (1952), la clasa Aurei Buzescu, dar exmatriculată în anul III din motive disciplinare.

În ciuda exmatriculării din Institutul de Teatru, a fost angajată la nou înființatul teatru din Galați, unde a debutat în spectacolul Nota zero la purtare de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956.

Experiența dureroasă a alungării din școală s-a dovedit în timp benefică, determinând o schimbare de atitudine ce o prefigura pe artista perfecționistă de mai târziu și contribuind, așadar, la formarea conștiinței unei adevărate profesioniste.

Gina Patrichi a jucat la Teatrul Dramatic din Galați până în anul 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de regizorul, actorul și scenograful Liviu Ciulei.

Aici și-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiași Valeriu Moisescu.

In film debuteaza in 1965, cu rolul Rozei Ianosi din „Padurea spanzuratilor”, opera castigatoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani a intruchipat  personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: „Trecatoarele iubiri”, „Nemuritorii”, „Dincolo de nisipuri”, „Proba de microfon”, „Morometii” etc.
A lucrat cu mari regizori, precum Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, și a colaborat extrem de bine cu actorul Ion Caramitru, în postură de regizor, sau coregrafa Miriam Răducanu.

În film, actrița și-a făcut debutul, remarcabil, alături de Victor Rebengiuc, în lungmetrajul realizat de Liviu Ciulei după cunoscutul roman Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu (1964).

A creat de asemenea nenumărate personaje memorabile la teatrul radiofonic, jucând în peste 150 de piese transmise pe calea undelor hertziene.

1945: La două zile după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, Churchill s-a adresat preşedintelui american Roosevelt, printr-o telegramă personală şi strict secretă, în care îşi manifesta îngrijorarea faţă de instalarea, prin forţă, a unui guvern comunist şi prevedea ”epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”….

Foto: Winston Churchill și F.D.Roosevelt

În telegrama de răspuns, preşedintele american, recunoscând amestecul conducerii de la Kremlin în numirea unui guvern comunist, menţiona: „sunt de acord, [spunea președintele Statelor Unite] că prin înșelăciune și prin fraudă rușii au fost impus un guvern pro-comunist la București, dar, ce să-i faci, România este pe traseul liniilor de comunicație către front, dar pe de altă parte, nu este un test pentru noi, Aliații, fiindcă testul pentru noi va fi Polonia și nu România […] eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu rușii”.

1945: Guvernul român a adresat guvernului sovietic o telegramă în care solicita reintegrarea nordului Transilvaniei la România, teritoriul fiind sub ocupaţie hortistă, ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940.

În telegrama de răspuns, din 9 martie 1945, I.V.Stalin consimțea la reinstalarea administraţiei româneşti în N-E Transilvaniei.

La 13 martie 1945, la Cluj, a avut loc proclamarea oficială a reinstalării administraţiei româneşti în această parte a ţării.

Teofil Vescan (președintele FND din Ardealul de nord) declara:
„Aprobarea Mareșalului Stalin de a permite, la cererea guvernului nostru, instalarea administrației românești în nordul Ardealului, va fi imboldul cel mai puternic pentru democratizarea țării noastre și suntem convinși, prin măsurile pe care le vom lua pentru apărarea liniștei în spatele frontului și respectarea drepturilor de egalitate ale popoarelor conlocuitoare, că pacea va reveni între popoare”

Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, intre România și Națiunile Unite, va  consemna și consfinți revenirea nord-estului Transilvaniei la România.

1961: S-a stins din viaţă scriitorul, preotul ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, Gala Galaction (Grigore Pişculescu).

Foto: Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână

Gala Galaction devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Rîmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici.

Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost publicat postum.

1970: Reprezentativa de handbal masculin a României cucerește pentru a treia oară titlul de campioană mondială.  

Eroii acelei zile au fost : Alexandru Dincă, Cornel Penu, Gabriel Kicsid, Gheorghe Goran, Roland Gunesch, Mihail Marinescu, Cezar Nica, Ioan Popescu, Ștefan Orban, Ștefan Birtalan, Cristian Gațu, Gheorghe Gruia, Ghiță Licu, Titus Moldovan, Cornel Oțelea, Valentin Samungi. Antrenori: Niculae Nedeff, Eugen Trofin, Oprea Vlase.

1972: A fost semnat Acordul privind aplicarea garanțiilor în cadrul Tratatului de neproliferare a armelor nucleare între România și AIEARomânia este membru fondator al AIEA din 1957. Acordul de garanții între România și AIEA a fost semnat la 8 martie 1972 și a intrat în vigoare la 27 octombrie 1972.

Sub incidența acestui acord intră centrala nuclearo-electrică de la Cernavodă, reactorul de cercetări nucleare Triga de la Pitești–Colibași, reactorul de cercetări nucleare WWR 5–Măgurele (în curs de dezafectare), fabrica de pulberi UO2–Feldioara și uzina de combustibil nuclear Romfuel–Pitești.

1987: A încetat din viață la București, Zoe Băicoianu (n.15 august 1910, Predeal, România).

Sculptoriță și ceramistă, a realizat în colaborare cu Boris Caragea, unul dintre reliefurile monumentale de pe fațada Operei Române din București.

1991: S-a înființat AM PRESS, prima agenție de știri cu capital privat înființată după 1989.

Inţialele „AM”sunt ale fondatorilor agenţiei, poetul Lucian Avramescu şi prozatorul Eugen Mihaescu.

De fluxurile A.M. PRESS beneficiază ziare centrale şi locale, posturi de radio si televiziune, ambasade, bănci, ministere, instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale, agenţii străine de ştiri, firme mixte sau străine, persoane particulare.

Prin A.M. PRESS se pot realiza campanii publicitare sau studii în exclusivitate pe teme dintre cele mai diverse. A.M. PRESS a organizat şi organizează întâlniri, conferinţe de presă, activităţi de promovare.

Pentru a-şi asigura independenţa economică, mai mulţi ani A.M. PRESS a deschis o largă reţea de traduceri în scopuri comerciale şi a avut una din societăţile de rent-a-car din Bucureşti extrem de active.

Astăzi, A.M. PRESS este una din instituţiile de presă private cu un prestigiu consolidat, care a reusit să îmbine profesionalismul şi experienţa unor nume consacrate în domeniu, cu valurile de tineri care s-au format aici.

În importante redacţii există oameni care au dobândit experienţa jurnalistică la A.M. PRESS şi care, atunci când este vorba de valori reale, nu se sfiesc s-o declare cu mândrie.

Este membră fondatoare a celei mai importante instituţii care reprezintă presa română – Clubul Român de Presă.

Venirea la putere a regimului Băsescu a însemnat pentru A.M. Press o perioadă de sporite dificultăți. Abonamentele la ministere și instituții de stat au fost reziliate fără excepție. Agentia a  fost nevoita să restructureze rețeaua de corespondenți și să renunțe la unii redactori, dar nu a acceptat  niciodată, compromisuri cu puterea, rămânând fidela principiilor  informării rapide și corecte a cititorilor.

1993: A murit compozitorul, muzicologul, violistul şi dirijorul român de naţionalitate germană Wilhelm Georg Berger, membru corespondent al Academiei Române din 1991; (n. 4 decembrie 1929, Rupea).

A fost distins cu premiul Prinţul Rainier III de Monaco, Monte Carlo (1964), Premiul I la Concursul internaţional de compoziţie pentru cvartete de coarde de la Liège (1965), Premiul I la Concursul Internaţional Regina Elisabeta de la Bruxelles (1966), şi a primit premii din partea Academiei Române (în 1966 şi 1985) şi U.C.M.R. (în 1967, 1974, 1977, 1981 şi 1985). A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural, cls.IV (1967), cls III (1969) şi cls. II (1974), şi cu Ordinul 23 August (în 1979).

1995: S-au deschis oficial lucrările Comisiei de elaborare a strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, compusă din oameni de știință și din reprezentanți ai tuturor partidelor parlamentare.

2002: A decedat profesorul şi politicianul Dan Marţian.

A fost primul președinte după 1989 al Camerei Deputaților. S-a născut la 23 noiembrie 1935, în comuna Șoimuș-Petreasa, din județul Bihor.

  Între anii 1954-1955 a fost student la Facultatea de Economie Generală din cadrul ASE București, iar în perioada 1955-1960 a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității ”M.V. Lomonosov” din Moscova.

A fost cadru didactic (preparator, asistent, lector universitar titular de curs) la Facultatea Istorie-Filosofie a Universității din București (1960-1989).

A desfășurat o activitate politică în Centrul Universitar București, din februarie 1971 până în octombrie 1972, fiind ministru pentru problemele tineretului. Ulterior a fost înlăturat din viața politică și, timp de 15 ani, până în decembrie 1989, a desfășurat doar activitate didactică.

S-a numărat printre fondatorii Consiliului Provizoriu al Frontului Salvării Naționale, constituit la 22 decembrie 1989, iar la 27 decembrie 1989 a fost ales membru în Biroul Executiv al Consiliului Frontului Salvării Naționale, îndeplinind funcția de secretar.

2011: A murit inginerul agronom Marcu Botzan, autor al unor importante cercetări care fundamentează dezvoltarea şi rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României; considerat drept „creator al şcolii româneşti de cercetare în îmbunătăţiri funciare”. A fost membru titular al Academiei Române din 1993; (n. 1913).

 2016: România a preluat preşedinţia Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului (IHRA), pentru un an. IHRA, fostă ITF (Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research), este o organizaţie inter-guvernamentală, creată în 1998, la iniţiativa premierului suedez Göran Persson, având ca obiectiv principal încurajarea activităţilor legate de promovarea educaţiei, comemorării şi cercetării Holocaustului în statele membre, dar şi în alte ţări interesate, precum şi de a asigura sprijinul politic necesar în vederea materializării acestora.

România este membră a Alianţei din 16 decembrie 2004.

2021: A murit în noaptea de 7 spre 8 martie, în urma infectării cu SARS-COV-2, fondatorul popularei trupe Cargo, Adrian Bărar. A fost internat în stare gravă la Spitalul Judeţean Timişoara în data de 23 februarie 2021.

Trupa Cargo a fost înfiinţată în Timişoara, în 1985, în formula: Adi Bărar (chitară), Carol Bleich (baterie), Tavi Iepan (chitară), Tibi Gajdo (bas), Dinel Tollea (clape) şi Nae Tarnotzi (voce).

După mai multe schimbări de componenţă, Leo Iorga a fost cooptat ca solist.

În 2015, membrii trupei Cargo au primit Ordinul Cultural în Grad de Cavaler de la preşedintele Klaus Iohannis – „pentru contribuţia deosebită la promovarea muzicii rock în România şi îmbogăţirea patrimoniului acestui gen muzical” – şi au devenit cetăţeni de onoare ai oraşului Timişoara.

„Și de-o fi și eu să mor/ Nu vreau să vă întristați!/ Să cântați și să jucați, până în zori… / Și dacă din când în când/ O să mă primiți în gând/ VOI FI APROAPE DE VOI!” 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/08/o-istorie-a-zilei-de-8-martie-video

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Teofilact Marturisitorul, episcopul Nicomidiei.

Sfantul Teofilact a ales viata monahală în momentul alegerii lui Tarasie ca patriarh al Constantinopolului. Sfantul Tarasie il va unge pe Teofilact episcop in Nicomidia. El se va arata celor din Nicomidia binefacator al celor aflati in dureri, necazuri si nevoi.

Dupa moartea lui Tarasie, la conducerea imperiului a venit iconoclastul Leon. Sfantul Teofilact i-a cerut imparatului sa pastreze credinta crestina nealterata, inclusiv cinstirea sfintelor icoane, dar vazand ca imparatul nesocoteste adevarul, i-a prorocit:

“O, împărate, vei cădea cu cădere naprasnica si mare, si nu vei gasi pe nimeni care sa te scape de ea!”.

Din cauza acestor cuvinte, Sfantul Teofilact a fost scos cu nelegiuire din scaun si alungat in exil, unde a petrecut timp de treizeci de ani in cele mai mari lipsuri, necazuri si umilinte, si unde in cele din urma si-a dat sufletul in mana lui Dumnezeu.

Moaștele sale au fost aduse in Nicomidia, in biserica zidita de el, in vremea imparatesei Teodora si a patriarhului Metodie.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, Editura Universitară, București, 2006;
4. Keith Hitchins, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.
5. Istoria md.
6. Wikipedia.ro.
7. Mediafax.ro.
8. https://www.cinemagia.ro.
9. https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox

ZIUA DE 7 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 7 martie în istoria noastră

1395: Domnul muntean Mircea cel Bătrân și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană, în condiții de egalitate.

A fost primul tratat de alianță românescă anti-otomană si era îndreptat “împotriva acelor vrăjmaşi cumpliţi, vicleni şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri, care sunt turcii”.

Tratatul stabilea scopul, strategia și acţiunile comune contra otomanilor.

Foto: Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

Mircea a devenit vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin și în plus i-a acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate,„sub fide et iuramento nostris et baronum nostrorum, per nos prius debite prestitis” (sub credința și jurământul nostru și al boierilor noștri, prestat de noi mai înainte, după cum se cuvine).

Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în data de 7 martie 1395.

Foto: Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă). Regele maghiar se obliga să-l sprijine pe Mircea  în cazul în care ar fi fost atacat de turci.

În toate orașele și cetățile cucerite de la turci urmau să fie puse garnizoane ale lui Mircea, dublate de cele ale lui Sigismund.

Mircea cel Bătrân se angaja: “ca ori de câte ori de acum înainte regele maghiar va merge cu oştirea să împotriva aşa-zişilor turci sau împotriva unor părtaşi ai lor atunci tot cu oştirea, oamenii şi toată puterea noastră să fim datori a merge cu dânsul de asemenea noi înşine împotriva acelora”.

Dacă însă regele nu ar fi venit în persoană şi ar fi trimis doar oştirea, Mircea urma să procedeze la fel ca un egal al regelui, angajându-se să asigure liberă trecere precum şi hrană necesară, contra cost, oştirii regale ce va merge în părţile lui Dobrotici sau în orice alte locuri.

În scurt timp, la 20 mai 1395 s-a încheiat și un tratat între Țara Românească și Principatul Transilvania, practic, Mircea devenind membru al Alianței antiotomane.

1441:  Iancu de Hunedoara (1407-1456) devenea voievod al Transilvaniei, în paralel cu funcţiile de comite al Timişoarei şi ban al Severinului.

În această triplă calitate, dar şi ca guvernator (regent) al Ungariei (din 1446), a dus o îndelungată luptă împotriva expansiunii otomane, obţinând victorii de prestigiu.

Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara sau Ioan Corvin (n. ca. 1387 – d. 1456)  a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin al Ungariei.Apărător al creştinătăţii contra otomanilor, Iancu de Hunedoara, a fost învins la Varna (1444) şi Kossovopolje (1448), dar a reuşit să-l învingă pe Mehmed al II-lea Cuceritorul la Belgrad (1456).

1471:  Ştefan cel Mare a învins la Soci, lângă Râmnicu Sărat, oastea domnului muntean Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş.

 Ștefan cel Mare (Ștefan al III-lea) (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei.

Fără declaraţie de război, Ştefan a atacat Ţara Românească, la 7 martie 1471, incepând astfel un „ război cu Radul voievod la Soci” (Cronicile slavo-române).

Oștile lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș și domnul Moldovei și cele ale lui Ștefan cel Mare, s-au ciocnit pentru cetatea Chilia.

Despre localizarea bătăliei au existat opinii diferite – fie în Ţara Românească, fie în Moldova –, dar în ultima vreme, cei mai mulţi istorici sunt de părere că Socii se aflau în judeţul Râmnicu Sărat, la graniţa dintre cele două state (aşa cum a demonstrat istoricul Constantin C. Giurescu).

Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânșii [munteni] mulțime mare. Și toate steagurile lui au fost luate și schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Și mulți viteji au fost prinși atunci, care au și fost tăiați. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis și Stan logofăt” [Cronicile slavo-române].

Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânşii [munteni] mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt” (Ibidem).

Moldovenii s-au întors încărcaţi de prăzi şi cu 17.000 de robi ţigani. La 13 iulie 1471 , domnul moldovean scrie suzeranului său polon, la Cameniţa, relatându-i faptele şi anunţându-l că Radu a construit o fortificaţie la hotarul cu Moldova. Îi cere totodată să medieze pax vera et concordia între cei doi.

Foto: Radu cel Frumos (cca. 1437/1439 – ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475).

Radu cel Frumos construise o cetate pe cursul inferior al Siretului – Crăciuna , în apropiere de vărsarea Buzăului, pentru a preîntâmpina noi atacuri şi ca sprijin în vederea recuceririi Chiliei.

După incursiunea domnului moldovean, concretizată în arderea Brăilei, Târgului de Floci şi a ţinutului Ialomiţei, Cazimir IV (1447 – 1492), regele Poloniei, care se temea „ca nu cumva Basarab [Radu cel Frumos] să năvălească fără veste asupra lui [Ştefan cel Mare] cu ajutor turcesc” (Jan Długosz), încearcă o mediere, dar fără nici un rezultat.

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan dorea să aibă un domn prieten în Țara Românească, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos.

În noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea Dâmboviței de la București, și pune în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab.

1608: După abdicarea lui Sigismund Rákóczi din 5 martie 1608, Gabriel Báthory este numit de Dieta de la Cluj Principe al Transilvaniei.

Foto: Gabriel Báthory (Gábor Báthory; 15 august 1589 – 27 octombrie 1613), a fost principe al Transilvaniei între 7 martie 1608–22 octombrie 1613. A fost ultimul principe din familia Báthory.

Timpul domniei sale a fost caracterizat de instabilitate permanentă. Prin guvernare agresivă și atitudine imorală și-a făcut mulți dușmani în rândul nobilimii ardelene.

Odată cu ocuparea orașului liber Sibiu și-a atras și împotrivirea națiunii săsești. Din cauza războaielor pornite împotriva Țării Românești a stârnit mânia Porții Otomane. Gabriel Bethlen, care l-a susținut la început și l-a ajutat în obținerea domniei, a pornit cu ajutor turcesc șimuntean împotriva lui.

Pentru a-și salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat chiar de proprii săi soldați.

1821: Oastea lui Tudor Vladimirescu, Adunarea norodului, a ocupat Slatina.

Steagul lui Tudor Vladimirescu

Pentru a asigura controlul asupra țării, pandurii au pornit în marș spre București. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptămână mai târziu (7/19 martie).

Ostașii stăpânirii din tabăra de la Coțofeni (800 de arnăuți s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000 de oameni, 2.000 călăreți și 6.000 pedeștri.

S-a pornit din nou în marș către capitală, cu asigurarea flancurilor și a unor trupe de ariergardă și avangardă pe itinerarul Slatina–Șerbănești (Olt)–Tecuci (Teleorman)–Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie.

1845: A murit  dramaturgul și poetul român Constantin Faca; (n. 1800).

Se tragea dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca, fiind fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo).

  Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Până să primească rangul de clucer (1844), fusese, cu 10 ani mai înainte, vtori-postelnic, apoi paharnic. A fost deputat în Obşteasca Adunare a ţării (1838), prezident al Tribunalului de Comerţ din Bucureşti (1842) şi, un an după aceea, procuror la înaltul Divan. A fost membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843).

Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc.

I. Heliade-Radulescu, ii  editeaza lucrarile in 1860. Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh.

Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Franţuzite, scrisa în 1833 şi jucată în 1835 de elevii Şcolii de Mimica si Declamaţie a Societăţii Filarmonice, se numară printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste.

1847: S-a născut in localitatea Blejoi, jud.Prahova, compozitorul și violoncelistul Constantin Dimitrescu; (d. 9.05.1928).

A scris piese pentru violoncel si pian  („Dans țărănesc”, „Serenada română”, etc.), șapte cvartete pentru coarde, concerte pentru violoncel și muzică de scenă.

A  fost unul dintre principalii promotori ai muzicii de cameră în România.

1856: A fost înființată Facultatea de Drept la Iași,in Principatul  Moldova, prima facultate a viitoarei Universităţi din Iaşi

La 7 martie 1856 (24 februarie 1856, stil vechi) a fost înființată Facultatea de drept la Iași, Moldova, prima facultate din cadrul viitoarei Universități Alexandru Ioan Cuza.

În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova, acesta acordă o atenţie deosebită reorganizării învăţămîntului care se soldează cu activităţi concrete la nivelul celui mediu şi superior. În 1856 la Iaşi, Moldova sunt inaugurate primele facultăţi de Drept şi Filosofie. Un rol important în organizarea învăţămîntului în Moldova l-au avut învăţaţii dascăli ardeleni, Simion Bărnuţiu, August Trebonoi Laurian (Augustin Trifan), Florian Aaron, etc, care au găsit aici, după 1848, o ospitalitate binefăcătoare în condiţiile regimului absolutist din Transilvania.

Simion Bărnuţiu, în 1856, este numit profesor la Facultatea de Drept, unde ţine cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat şi public, de logică şi de psihologie.

 

1864: S-a născut Adolf Schullerus în localitatea Făgăraș, Principatul Transilvaniei), unul dintre cei mai renumiti intelectuali sasi ai timpului sau, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor si teolog. Intre 1919-1926 a fost senator din partea Partidului German din România.

Tatal sau, Gustav Adolf Schullerus, a fost pastor evanghelic in Făgăraș.

Urmând exemplul lui Lazar Saineanu, Adolf Schullers a incercat, in perioada interbelica, sa ordoneze vastul material al prozei populare românești, indeosebi cel circumscris basmului, dupa tipologia lui Antti Aarne, în voga la vremea respectivă și a scris lucrări etnografice şi folclorice privind cultura populară a saşilor, folclorul românesc şi maghiar din Ardeal.

Adolf Schullerus a publicat o prima varianta a „Dictionarului dialectului sasesc din Transilvania” (Siebenburgisch-Sachsisches Worterbuch), care a aparut in 1908 la Straßburg, la editura Karl Trubner.

A fost deputat în primul parlament al României reîntregite; (m. 1928).

A fost autorul unor cercetări referitoare la începuturile saşilor din această provincie (bazate pe documente istorice şi elemente de lingvistică).

A publicat un dicţionar al graiurilor săseşti din Transilvania.

1869: Înființarea Partidului Național al Românilor din Transilvania.

După alipirea Transilvaniei la Ungaria în anul 1867, la Miercurea Sibiului, a avut loc o conferință națională a fruntașilor politici ai românilor transilvăneni (23–24 februarie/7–8 martie), în cursul căreia a fost întemeiat Partidul Național al Românilor din Transilvania. Programul politic al partidului a fost acela al pasivismului, de nerecunoaștere a integrării Marelui Principat al Transilvaniei în Ungaria.

Președinte al partidului a fost ales Ilie Măcelariu. La numai o lună (23 martie/3 aprilie), partidul a fost interzis de autorități, întrucât, potrivit prevederilor legii naționalităților, singura națiune existentă în Ungaria era cea maghiară, nici o naționalitate neavând dreptul să se constituie într-un „partid național”. La 12 mai 1881 a fuzionat cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, în urma cărei fuziuni a rezultat Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria.

1887: Conferinţa Partidului Naţional Român de la Sibiu îl alege ca preşedinte al partidului pe George Bariţiu.

Alegerea lui George Barițiu ca președinte și a lui Ioan Slavici ca secretar al partidului consemnează victoria liniei politice a „tribuniștilor”.

S-a hotărât să se adopte în viitor tactica „pasivismului” pentru întregul partid (adică neparticiparea la alegeri nu numai în Transilvania, dar și în Banat și în părțile ungurene).

1893: S-a născut la Râmnicu Vâlcea,dirijorul și compozitorul de muzică laică și religioasă, Nicolae Oancea (d.4 mai 1974).A studiat la Conservatorul din București cu reputații muzicieni Dimitrie Georgescu Kiriac, Ion Nonna Otescu, Alfonso Castaldi, Constantin Dimitrescu și cu I. D.Ștephănescu.

 A fost profesor de muzică la Alba Iulia, fondatorul și dirijorul Reuniunii române de muzică și cântări „Gheorghe Dima” din Sibiu (1921–1932), apoi al Coralei Catedralei Patriarhale (1932–1940). A fost profesor de muzică la Liceele „Gheorghe Lazăr” și „Gheorge Șincai”.

A fondat și dirijat Corul Institutorilor din București, a fost profesor de Teorie-solfegii și director al Conservatorului Astra din București. A cules folclor, a susținut conferințe, concerte-lecții; a întreprins turnee artistice ca dirijor și compozitor în țară și peste hotare.

A compus muzică corală laică și religioasp, precum și muzică de teatru.

1907: În 22 februarie/7 martie 1907, peste 2.000 de țărani răsculați au pătruns în Botoșani, și au angajat ciocniri sângeroase cu armata.

1919: La Tarutino, in Republica Democratică Moldovenească, şi-a desfăşurat lucrările Congresului Nemţilor din Basarabia, care au votat unirea necondiţionată la România.

1931: A încetat din viață la Berlin, în Germania, regizorul, producătorul și scenaristul german din epoca filmului mut originar din România, Lupu Pick (n.2 ianuarie 1886, Iași).

 1939: In România se constituie  un guvern prezidat de Armand Călinescu; (7 martie – 21 septembrie 1939).Preluarea mandatului intervenea într-un moment de maximă încordare pe scena internațională, când s-a destrămat Cehoslovacia, iar trupele naziste au ocupat Boemia și Moravia.

În fața amenințărilor tot mai realiste de schimbare prin forță a status-quo-ului în Europa de Est și de Sud-Est, Marea Britanie și Franța au decis să acorde garanții pentru independență Greciei și României, dar nu pentru integritatea teritorială. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Guvernul Armand Călinescu, a decis „observarea strictă a regulilor neutralității stabilite prin convențiile internaționale față de beligeranții actualului conflict”.

1939: A murit chimistul Gheorghe Gh. Longinescu; contribuţii în domeniul chimiei analitice şi fizice; împreună cu matematicianul Gheorghe Ţiţeica a întemeiat revista „Natura”; membru de onoare al Academiei Române din 1936 (n. 1869).

1940: S-a născut arhidiaconul Jean Lupu, dirijor de cor, compozitor şi profesor; iniţiatorul, dirijorul (până în 2015) și directorul Corului de copii şi tineret „Symbol” al Patriarhiei Române.

  1941: S-a născut publicistul Radu Pascal, membru fondator al revistei de politică externă „Lumea” (1963); (m. 1996).

1942: A murit la București,Nina Arbore, pictor, grafician român (n. 8 octombrie 1889 la Tecuci, Galați).

În anul 1906 se înscrie și urmează cursurile Academiei de Pictură din Munchen unde studiază cu expresioniștii germani Friedrich Fehr, Angelo Jank și Karl Schmidt-Rottluff.

A urmat de asemenea cursurile profesorilor – creatori de referință în epocă, Wilhelm von Debschitz și Albert Weisgerber, dupa care făcut studii  la Paris în atelierul-școala al lui Henri Matisse, in  ultima promoție.

Mottoul dupa care lucra: „Urăsc tot ce-i vulgar și insistent, caut măreție și seriozitate clasică”.

Debutează cu trei lucrări: Pălăria verde, Portret, Un bătrân, la Salonul Oficial al Artiștilor în Viață, București, 1912.

A executat mpreuna cu pictorii basarabeni V. Manoli, I. Filatiev și V. Ivanov, în frescă, tempera și mozaic/ulei, lucrările monumentale la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, Constanța (1936-1937), și la Biserica Sf. Ilie Tesviteanul, Sinaia (1938-1939), acestea constituind un prinos înnoitor, neo-bizantin, marcat de originalitate pentru atare gen de creație din prima jumătate a secolului al XX-lea – în primul rând prin amplificarea rolului tandemului: componente grafice și cele cromatice.

1945: O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia a fost prezentat un Plan de comunizare a României.

Informații asupra acestui plan au fost transmise de un agent al Oficiului de Servicii Strategice, la 27 martie: „Se atrage atenția asupra evaluării F.O. Sursa care a furnizat această informație este neverificată, iar reprezentanții noștri în zonă nu au putut până acum să o verifice.

1. Sursa afirmă că comunizarea României urmează să fie realizată într-un plan de 3 ani și dezvoltarea instituțiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani.

2. O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia un plan a fost prezentat în fața grupului de către Evgheni Suhalov, reprezentantul Comitetului, care a spus că vine de la Gheorghei Dimitrov, conducătorul Comitetului. Erau prezenți: Ana Pauker, Constantin Doncea din Comitetul Central Comunist român, Constantin Pârvulescu, secretar al Comitetului Central comunist român.

3. Sursa nu a putut obține un exemplar, dar el dă punctele importante ale planului de 3 ani din memorie. (A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor. (B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu” (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic. (C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele. (D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ, de mașini și vite. Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist. (E) Abdicarea regelui și exilul familiei regale. (F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu SUA, Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică. (G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor. (H) Crearea unei organizații de poliție, întemeiată pe o „miliție populară” de tipul NKVD. (I) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România. (J) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influență sovietică nu i se va permite intrarea în România.

4. Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună” (Arhivele Naționale Washington, D.C., RG 226, Record of the Office Strategic Service).

1951: In Procesul verbal Nr. 10 al sedinței din 7 martie 1951  a Academiei Române, Secțiunea de Stiința Limbii Literatură și Arte, prezidată de  Acad. M.Sadoveanu, la care au  participat: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al.Rosetti, Al.Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu și tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Parpessicius și K.H. Zambaccian, dar si-au scuzat absența Acad. Gala Galaction și Lucian Grigorescu, sedinta care a fost convocata  în urma ofertei sculptorului român  Constantin Brancusi de a lăsa moșternire Statului Roman circa 200 de lucrari și atelierul sau din Impasse Ronsin no. 10.

Foto: Brancuşi în atelierul său parizian

Printre luarile de pozitie exprimate in acea sedinta s-a remarcat cea a Acad. Prof. Graur care s-a pronuntat  impotriva acceptarii în Muzeul de Artă al R.P.R a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă.

În Procesul-verbal al Academiei Republicii Populare Române, din 7 martie 1951, s-a constatat că „Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură pentru că nu se exprimă prin mijloacele caracteristice acestei arte” (G. Călinescu), „datele și faptele […] arată că Brâncuși, o figură mai puțin cunoscută, arată lipsa de sinceritate […] sub influența unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul și cubismul, a devenit formalist, chiar cînd folosește elemente din arta populară, speculînd prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze“ (G. Oprescu), iar Tov. prof. Graur este „împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă“.

Asa se face ca a fost respinsa oferta lui Brancusi și astfel o importantă parte a moștenirii genialului sculptor  a ajuns în proprietatea statului francez.

Ce a putut face propaganda comunista  din academicieni, din Academie și din arte, vedem abia acum,cand „omul nou” s-a făcut praf, iar „viitorul luminos” din anii comunismului s-a întunecat demult; Citiți Mai mult

1954: S-a născut la Petroșani, cântăreața de muzică ușoară Gina Pătrașcu, câștigătoarea trofeului Steaua fără nume și a premiului I la interpretare la Festivalul de la Mamaia (1983).

A câștigat trofeul Steaua fără nume și premiul I la interpretare la Festivalul de la Mamaia (1983) și a avut în palmares peste 400 de emisiuni de televiziune și 200 de melodii înregistrate.

Din anul 1999 s-a stabilit în orășelul Gummersbach, din apropiere de Koln, Germania.

Este director artistic al Asociației Culturale România, al cărei director general este actualul său soț, Ștefan Toma.

În anul 1999 s-a stabilit în orășelul Gummersbach, din apropiere de Koln, Germania.

Este director artistic al Asociației Culturale România, al cărei director general este actualul său soț, Ștefan Toma.

1955: S-a încheiat starea de război dintre România şi Germania, declarată la 24 august 1944.
România a fost, după URSS, prima ţară din blocul comunist care a stabilit relaţii diplomatice, la rang de ambasadă, cu R.F.Germania, la 31 ianuarie 1967.

1965: S-a născut Dan Teodorescu, compozitor, textier şi cântăreţ de muzică uşoară; membru fondator al formaţiei „Taxi”.

1977: A murit poetul, eseistul, muzicologul și pianistul roman Virgil Gheorghiu (volume: „Marea vânătoare”, „Cântarea de faun”); (n. 22 martie 1903, Roman).

A urmat Conservatorul din București (1928-1930), își continuă studiile la Viena și la Schola Cantorum din Paris.

Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefațat de Demostene Botez.

Între 1926 și 1928 ia parte la mișcarea de avangardă din Iași și – împreună cu Aurel Zaremba – editează revistele suprarealiste Prospect și XX-literatură contimporană.

Paralel cu cariera de muzicolog se desfășoară și cea de pianist, mai întâi în trio-ul Boniș (1932-1939) și, după război, la Filarmonica din București. Compune muzică vocal-simfonică și de cameră și este foarte activ ca cronicar muzical.

Cariera sa, împărțită între muzică și poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica și în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 – Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) – nu se înscriu, propriu zis, pe coordonatele avangardei.

 1983: A murit compozitorul, dirijorul şi profesorul Nicolae Brânzeu; (n. 1907).

1983: A încetat din viaţă Dumitru D. Panaitescu, eseist şi traducător, fiul criticului literar Perpessicius.

A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1938).  A fost doctor în litere (1974), cadru didactic universitar la Facultatea de litere din Bucureşti. A debutat la Revista Literară a Liceului Sf. Sava (1931); (n. 9/22 iunie 1915)

1996: Senatul României a ratificat un acord între NATO şi statele participante la Parteneriatul pentru Pace, privind statutul forţelor armate trimise să efectueze serviciul militar pe teritoriul unei alte ţări.

2001: Reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare au semnat Declaraţia politică privind aderarea României la NATO.

2002: A murit Alexandru Balaci, critic și istoric literar român, membru al Academiei Române.

S-a născut la 12 iunie 1916, în localitatea Aurora din județul Mehedinți.

 Alexandru Balaci a fost un italienist român, politician comunist, membru supleant al CC al PCR.

A fost  redactor-șef la ESPLA, vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, director al Bibliotecii române din Roma situată în fosta Accademia di Romania (Școala Română din Roma), între anii 1981-1990, profesor și șef de catedră la Facultatea de Litere din București, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei Viața românească.

S-a consacrat studiului culturii italiene, elaborând numeroase lucrări de referință și traducând din opera unor mari personalități ale ei.

A coordonat monumentală lucrare Istoria literaturii italiene și numeroase dicționare. A fost membru în numeroase academii, societăți europene și mondiale.

2004: A decedat Nicolae Cajal, medic microbiolog român de etnie evreiască, senator român, membru al Academiei Române (corespondent – din 1963 și titular – din 1990; (n. 1 octombrie 1919, București).

Specialist în inframicrobiologie, a avut valoroase  contribuţii în diagnosticul de laborator al virozelor, genetica virusurilor şi profilaxia unor viroze (vaccinul antirujiolos).

 În perioada 1994-2004 a îndeplinit funcția de președinte al Federației Comunităților Evreiești din România.

2004: A murit  medicul român Eugeniu Gh. Proca; (n.12 ianuarie  1927, Godeni, Arges).

A urmat cursurile Facultății de Medicină militară din București (1945-1949). După excluderea din Institutul militar, continuă studiile la Facultatea de Medicină din București (1951-1953). Deși șef de promoție, a lucrat ca medic într-o mină de cărbuni de pe Valea Trotușului.

În 1953 intră, prin concurs, la Spitalul Panduri. În 1957 și-a susținut teza de doctorat Insuficiența renală acută, iar în 1969 a obținut titlul de doctor docent. Până în 1965, când devine șeful Clinicii de urologie de la Fundeni, parcurge toate etapele didactice numai prin concurs.

Între 1963-1964 efectuează un stagiu la Institutul de urologie din Londra iar în 1967 efectuează cinci luni de stagiu la Boston, la Harvard.

În 1989, a reînființat Societatea Romană de Urologie (desființată în 1945), al cărui președinte a fost până în aprilie 1999, dovedindu-se un demn urmaș al profesorilor Herescu și Hortolomei; de asemenea, a reînființat Revista română de urologie.

A fost profesor de clinică chirurgicală urologică la Institutul de Medicină și Farmacie din București (din 1973); rector al Institutului de Medicină din București (1976-1978), ministru al sănătății (1978-1985). A fost elev al profesorului Th. Burghele, transferat la Fundeni după decesul profesorului Olănescu. A condus clinica Fundeni timp de 25 de ani, a avut o bogată activitate operatorie cunoscut ca un chirurg temerar, care a introdus în activitatea clinică tehnici noi.

Ca performanțe deosebite,realizarea primelor homo-transplante renale la om în România. 

A fost membru de onoare al Academiei Române, fondator al Societății Române de Urologie. A efectuat primele transplanturi renale din România. Membru al CC al PCR a fost ministrul sănătății în perioada 1978 – 1985.

A organizat primul Centru de hemodializă şi a efectuat primele transplanturi renale din România (1980);. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1992.

 2010: A murit medicul Ioan Drăgan, considerat „părintele” medicinei sportive din România. A fost director al Centrului Naţional de Medicină Sportivă între anii1966-1986; el este cel care a pus bazele Agenţiei Naţionale Anti-Doping; (n. 1930).

  2014: A decedat compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul Dragoş Alexandrescu; a fost redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române; (n. 1924).

2019: Primul laser de mare putere din România și cel mai puternic laser din Europa a reușit o premieră mondială: atingerea a 2×10.88 PW, reprezentând a zecea parte din întreaga putere a Soarelui pe Pământ concentrată într-o rază de lumină, adică cea mai mare putere atinsă de omenire.

Laserul se află la Centrul Integrat de Tehnologii Avansate cu Laseri (CETAL), inaugurat la 21.X.2014, la sediul Institutului Naţional de Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei, din localitatea Măgurele, lângă București.

Proiectul a beneficiat de o finanțare de 311 milioane de euro fonduri europene, prin POSCCE 2007-2013 si Programul Operational Competitivitate 2014-2020.

2022: A decedat muzicologul și criticul muzical Luminița Vartolomei (Luminița Preda); n. 3 august 1945, București.

După absolvirea Conservatorului ”Ciprian Porumbescu” din București a lucrat ca redactor la Radiodifuziunea Română (1968-1973), apoi ca și Consultant artistic la Filarmonica ”George Enescu” (1973-1975). Ulterior a preluat poziția de Redactor principal la revista ”Contemporanul” (1975-1990).

După 1989 a condus revista ”Actualitatea Muzicală” (cea mai lungă perioadă din istoria acestei publicații, și anume două decenii), ca și, în efemera-i existență, revista ”Spectacolul Muzicii” (1995-1997).

Revista ”Actualitatea muzicală” Luminiței Vartolomei i se datorează existența singurei reviste de critică muzicală din România, ”Actualitatea muzicală”, pe care a fondat-o în 1990 la cererea conducerii de atunci a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (Pascal Bentoiu, Adrian Iorgulescu, Octavian Lazăr Cosma), alcătuindu-i echipa redacțională, stabilind coordonatele editoriale, invitând toate condeiele consacrate, ca și pe tinerii talentați în ale criticii muzicale, să scrie cronici, recenzii, reportaje, interviuri etc. Tot în perioada în care a fost redactor șef (1990-2001) au fost fondate și Premiile Revistei ”Actualitatea muzicală”, primele premii de muzicală oferite de presa din România.

A fost membru al Colegiului Criticilor Muzicali din cadrul Asociației oamenilor de Teatru și Muzică (A.T.M.), membru fondator al Uniunii Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor – ajungând până în postura de Coordonator al Biroului Secției de muzicologie și critică muzicală a U.C.M.R. (2002-2010).

A fost distinsă cu numeroase premii, atât din partea Uniunii (triplă laureată), cât și din partea altor foruri culturale, inclusiv din partea Academiei Române. Premiiile UCMR pentru Critică muzicală în anii 1985, 1992 și 2001. Premiul Forumului Muzical Român.

I-a fost conferit și Ordinul ”Meritul Cultural”, clasa I-a.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/07/o-istorie-a-zilei-de-7-martie-video-4

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfinții Mucenici Episcopi din Cherson; Sfantul Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului

Sfinții Mucenici Episcopi din Cherson

Sfinții Mucenici Episcopi Vasilevs, Efrem, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatodor si Elpidie au fost episcopi ai Chersonului, in ani diferiti. Toti au fost trimiși de catre Patriarhul Ierusalimului ca misionari in aceste tinuturi păgâne, ca sa aduca in ele lumina Evangheliei. Ei au luat mucenicia din mâinile unor necredincioși, evrei, greci și sciți.

Dupa ce Vasilevs va invia din morti pe copilul conducatorului din Cherson, va fi ucis de pagani. Dupa moartea lui, au venit in Cherson, episcopii Evghenie, Agatodor si Elpidie. Si acestia au fost ucisi de pagani, tot in ziua a saptea a lunii martie. Efrem a fost omorat prin decapitare.

Episcopul Eterie, cerand ajutor de la imparatul Constantin cel Mare, reuseste sa-i alunge pe pagani, dar este omorat pe in momentul in care mergea la Bizant sa-i multumeasca imparatului pentru ajutor.

Cand ultimul dintre ei, Sfantul Capiton, a fost uns episcop pentru scitii cei salbatici si primitivi, ei au cerut un semn de la sfant ca sa-l poata crede. Astfel, l-au pus sa intre intr-un cuptor de foc, zicandu-i ca vor crede doar daca va iesi viu din el.

Cu rugaciune fierbinte si credinta mare, insemnandu-se cu Semnul Sfintei Cruci, sfantul episcop a intrat in foc si a ramas in acel cuptor vreme de un ceas, fara ca sa i se arda nimic, nici macar straiele. In urma acestei minuni primitivii sciti au strigat:

“Unul este Dumnezeu, Dumnezeul crestinilor, mare si puternic, Care le apara pe slugile Lui de flacarile focului!”

Atunci toata cetatea si imprejurimile au venit la Sfantul Botez. Dupa un timp, păgânii l-au inecat in râul Nipru.

Sfântul Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului

Sfantul Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului, este sarbatorit pe 7 martie. Este cel de-al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor greceşti şi latine. Sfantul Efrem s-a născut în sudul Dunării din părinţi creştini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu.

Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici şi a fost făcut preot şi slujitor la una din biserici. La vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, şi tracă (besă).

Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregătit din tinereţe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare” de la Gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioşii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creştinism numeroşi daci, romani, goţi şi sciţi şi răscumpărând de la moarte mulţi sclavi, pe care apoi îi creştina.

În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizaţi pentru credinţa în Hristos zeci de creştini daco-romani, sciţi, besi, traci, greci şi capadocieni surghiuniţi în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaşte episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălţa biserici de lemn sau de piatră peste ele şi rânduia preoţi să slujească noaptea Sfânta Liturghie.

În marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemniţat şi chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu şi a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-şi dea viaţa pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 şi i se face pomenirea la 7 martie.

În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae”, col. 517, la 7 martie, când se sărbătoreşte Sfântul Mucenic şi episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie, în timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile”.

Deşi sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciţia Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion, se menţionează la Tomis, în Sciţia Mică, un episcop Efrem.

Tot astazi, facem pomenirea:

– Sfintilor Nestor si Arcadie, episcopii Trimitundei;
– Sfantului Cuvios Pavel, ucenicul Sfantului Antonie cel Mare;
– Sfantului Efrem, patriarhul Antiohiei.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, Editura Universitară, București, 2006;
4. Keith Hitchins, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.
5. Istoria md.
6. Wikipedia.ro.
7. Mediafax.ro.
8. https://www.cinemagia.ro.
9. https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox