EPISOADE ALE ISTORIEI ROMÂNILOR CARE NU SE ÎNVAȚĂ LA ȘCOALĂ

 

 

 

 

 

 

Istoria unei țări nu se compune doar din momente glorioase, de apoteoză și triumf, când mulțimile exultă de fericire, iar conducătorii sunt nimbați de haloul gloriei.

Din nefericire, adesea memoria colectivă reține traumatizant momentele oribile ale decăderii și agoniei. Nici în cazul poporului român acestea nu au lipsit.

De pildă, atunci când Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost uciși și mutilați barbar la Stambul sau atunci când, în 1812, într-o sală a Hanului lui Manuc, Rusia țaristă ne fura prima oară Basarabia, sau atunci când, pe 30 august 1940, la Viena, cu complicitatea lui Hitler și a lui Mussolini, Horthy împlânta pumnalul în trupul Transilvaniei, ori atunci când, în decembrie 1989, cripto-comuniștii confiscau revolta populară…

 

 

 

 

 

De la animă spre ceriu este o carte despre istoria României, scrisă cu mult respect pentru adevărul istoric și care propune o viziune îndrăzneață asuprea evenimentelor, legându-le intre ele prin fire nevăzute, dar logice, probabile și posibile.

Un capitol fascinant din istoria României îl constituie evenimentele din anii 1848-1849 din Transilvania, de departe cele mai sângeroase și mai tragice din tot spațiul românesc al acelor vremi.

Din păcate, aceste evenimente sunt pe de o parte insuficient cercetate și lămurite, pe de alta, cei mai mulți dintre cei care au încercat, n-au reușit să le clarifice, rătăcind ei înșiși drumul bun.

Are oare vreo șansă un neistoric să aducă o oarecare lumină în hățișul de fapte, uneori contradictorii, ale istoriei, scriind un roman?

Este nevoie de multă atenție și perspicacitate pentru a găsi răspuns la ghicitorile istoriei. Mult mai periculoase sunt însă dezinformările istorice, țesute cu grijă în jurul unor fapte ale glotașilor lui Avram Iancu, care sunt exagerate de sute de ori în sens negativ.

De exemplu, unii istorici au pretins că numai la Preseaca românii au măcelărit 640 de civili maghiari, printre care femei și copii, fără alegere! Autorul a cercetat cu grijă documente referitoare la aceste evenimente și a arătat, cu argumente ce nu pot fi răstălmăcite, că printre așa zisele victime se aflau cel puțin 350-400 de gardiști maghiari înarmați până-n dinți și care au opus rezistență. Iar o cercetare militară dispusă de guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, în anul 1851, a cuantificat victimele nevinovate ucise de părțile aflate în conflict.

Rezultatele obținute și publicate ale investigației respective au menționat că gardele maghiare au ucis, din 15 martie 1848 și până în august 1849, un număr de 4425 de români și 252 de sași, iar românii 165 de maghiari.

Este de remarcat faptul că în nici un document nu s-a găsit nimeni ca să prezinte aceste cifre într-un mod relevant și expresiv. Autorul a avut ideea de a face o mică socoteală, care arată fără nicio îndoială, un adevăr de necontestat: (4425+252):165 = 28,34.

Mai exact, la 28 de persoane civile ucise de gărzile maghiare, românii au răspuns cu un singur omor.

Nu înseamnă că omorurile sunt justificate. Dar în acele vremuri tulburi, care națiune a dat dovadă de barbarie și care de compasiune?

Iată că adevărul, bazat pe documente și matematică, a așteptat 167 de ani ca să poată fi vizualizat și înțeles în forma lui cea mai simplă, dar cea mai revelatoare: 28 la 1!

De episoade despre care nu-și mai aduce nimeni aminte este plină cartea și, culmea, deși lucrarea este numită „roman istoric”, aproape toate personajele sunt reale, ca și faptele lor.

Cel mai neverosimil personaj, Karl Hocheder, are un CV cât se poate de real. Iar povestea cetății lui, dărâmată de moți, este relatată de Iosif Șuluțiu în numărul 5 din revista „Transilvania” din anul 1877.

Și câte povestiri minunate scoate autorul din ungherele uitate ale istoriei!

Cine își mai aduce aminte astăzi de armeano-unguroaica Suzana Kabos, care l-a pârât pe Acsente Sever împăratului cum că acesta i-a omorât bărbatul și fiul în podul casei lor de la Aiud, în ziua de 9 ianuarie 1849, apoi le-a tăiat capul și membrele cu sabia și le-a aruncat pe ferestruica podului în curte? Noroc cu un procuror croat de la curtea judiciară, care a trimis o comisie de investigare la fața locului.

Acolo, s-a constat că pe gaura de aerisire a podului nu încăpea nici pumnul unui copil.

Iar lupta moţoaicei cu cei doi honvezi, uciderea lui Ghiuri, rostogolirea bolovanului uriaș peste gardele maghiare în retragere, explozia care a distrus cetatea Devei la 14 august 1849 sau plimbarea guvernatorului Wohlgemuth prin gunoaiele orașului Sibiu de către Ioan Maiorescu sunt tot atâtea episoade reale, culese din documentele vremii, total necunoscute cititorului de azi.

 

Ce știu copii noștri despre tragicele evenimente pe care ar trebui să le evocăm neîncetat în cărțile noastre de istorie se întreabă https://eintegral.ro/pagini-din-istoria-tarii-pe-care-am-vrea-sa-le-uitam:

 

14 iunie 1574: Ioan Vodă cel Cumplit sfârșește după înfrângerea sa de către turcicu trupul sfârtecat de patru cămile

15 august 1714: Altân Bey, „Prințul Aurului” – Martiriul celui mai bogat domnitor român și al fiilor săi

28 februarie 1785: Nicola Ursu („Horea”) și Ion Oargă („Cloșca”) trași pe roată la Alba Iulia

16 mai 1812: Cum a fost furată Basarabia la Hanul lui Manuc

15 iunie 1889: Cine și de ce l-a ucis pe Eminescu?

1-6 septembrie 1916: Dezastrul de la Turtucaia

7 mai 1918: Pacea umilitoare de la Buftea

6 iunie 1930: „Restaurația” lui Carol al II-lea sau cum un rege își detronează propriul fiu

30 august 1940: Diktatul de la Viena, un pumnal înfipt în inima Transilvaniei

1942: 250.000 de români pier la Cotul Donului și în Stepa Calmucă

1944: Odiosul preambul de la Moscova din 9 octombrie 1944 – 90% drept de  furt  al rușilor în România și 10% amăgire pentru Churchill

10 februarie 1947: Tratatul de la Paris consfințește sovietizarea României urmată de jefuirea ei nemiloasă . 

Iar istoria noastră însângerată nu s-a oprit aici …

Publicitate

DISCRIMINAREA ISTORIEI ROMÂNILOR ÎN ȘCOLILE DIN ȚARA NOASTRĂ

 

 

 

 

 

 După 1989, istoriografia privind Marea Unire a cunoscut importante evoluții.

Desființarea efectivă a cenzurii, și a „comandamentelor politice”,

au permis istoricilor larga libertate de cercetare a tuturor temelor privind trecutul,

inclusiv a celor mai dificile, care nu au putut fi abordate până atunci.

 

 

 

Totuși, încă de la începutul anilor’ 90 câțiva intelectuali s-au erijat în exponenți ai „societății civile”, căutând să-și impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului și viitorului României. Aceștia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar și de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea.

Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice, cerând cu vehemență să se interzică apariția în mass-media a unor persoane (scriitori, artiști, profesori, oameni politici) care nu le împărtășeau punctele de vedere.

Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, așa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulțumindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era amenințată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea legionarilor și bolșevicilor staliniști.

Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție veche, antieuropeană și antisovietică.

Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”.

Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. 

Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș–Bolyai din Cluj-Napoca.

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu – se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.

Cei care, în iulie 1989, semnau Declarația de la Budapesta, în care se aprecia că Transilvania era un „spațiu de complementaritate” între Ungaria și România, se simțeau deranjați de argumentele istorice ale lui Ștefan Pascu.

Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50.

Adevărații istorici și-au continuat cercetările și au publicat lucrări temeinice privind Marea Unire din 1918. De o atenție specială a beneficiat Unirea Basarabiei cu România, temă care nu a putut fi abordată, la dimensiunile cuvenite, în ultimele patru decenii și jumătate.

În 1994 a văzut lumina tiparului „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, realizată de cinci istorici (coordonator Ioan Scurtu), care a cunoscut încă două ediții (în 1999 și 2003) în limba română și o a treia în limba rusă (în 2001).

De la ediția a doua, la colectivul de autori s-au adăugat trei istorici din Republica Moldova. Capitolul IV al acestei lucrări, intitulat „Unirea Basarabiei cu România”, a fost scris de Dumitru Almaș și Ioan Scurtu. Ion Agrigoroaiei a publicat, în 1999, cartea „Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: Ziarul „Mișcarea” (Iași 1918)”.

Foarte activi s-au dovedit a fi istoricii din Republica Moldova, care au abordat, cu precădere, Unirea Basarabiei cu România, Menționăm pe Ion Țurcanu cu „Unirea Basarabiei cu România 1918”, Anton Moraru și Ion Negrei, „Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc”, Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, toate apărute la Chișinău în 1998, cu ocazia împlinirii a 80 ani de la marele eveniment din 27 martie 1918.

În atenția istoricilor români a intrat și o altă temă importantă, despre care s-a scris deformat în anii ‘50 – ‘60 și anume intervenția armatei române în Ungaria, în anul 1919: problema de bază era eludată, accentul fiind pus pe „solidaritatea clasei muncitoare din România cu Republica Ungară a Sfaturilor”.

Pe linia trasată în cartea sa de Constantin Kirițescu („Istoria războiului pentru întregirea României”), dar cu o bază documentară solidă, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu și Costică Prodan au publicat, în 1999, o masivă lucrare intitulată „În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919. Capitolul II al cărții este intitulat Spre România Mare. 1 Decembrie 1918 – desăvârșirea statului național unitar”.

O altă direcție de cercetare a vizat rolul avut de unele personalități politice în realizarea Unirii. Până în 1989, acest rol nu a putut fi evidențiat, datorită disputelor politice din perioada interbelică și, apoi, după 1945, a cenzurii impuse de oficialități, care nu acceptau să fie prezentate personalități socotite a fi burgheze și reacționare.

Manualele școlare și Marea Unire

În mod firesc, rezultatele cercetării științifice trebuie să se regăsească și în manualele școlare. La doi ani după revoluție, au apărut noile manuale de istorie, degrevate de balastul politic și ideologic de până atunci, autorii fiind preocupați să prezinte istoria „așa cum a fost”. Manualul „Istoria Românilor.

De la 1821 până în 1989”, avându-i ca autori pe Mihai Manea și Bogdan Teodorescu, se adresa elevilor din clasa a XII-a și conținea un masiv capitol intitulat „Desăvârșirea unității naționale a statului român, cu următoarele lecții: Contextul intern și internațional: Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România – act cu caracter democratic și plebiscitar; Importanța istorică a Marii Uniri din 1918”.

 

 

 

Treptat, s-a înregistrat o discriminare a ponderii istoriei românilor în școală, astfel că această materie nu mai figura la două clase (a XI-a și a XII-a), ci doar la una singură (a XII-a).

Din 1999 se predă „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” (clasa a XII-a). În noul curriculum aprobat prin Ordinul Ministrului Educației Naționale, din 2 martie 1999, nu mai figura un capitol distinct privind Marea Unire, acesta fiind înglobat în tema „Unitate și diversitate în România Mare 1918 – 1940”, care avea următoarea structură:

„Neutralitatea și speranța României (1914 – 1916)”; „Jertfe pentru Unire (1916 – 1918)”; „Unirea – dorința devine realitate”; „Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei”; „Aspirații noi”; „Unificarea politică și administrativă”; „Diversitate etnică, confesională și soluții politice”.

Unii autori de manuale alternative au acordat un spațiu mai larg Marii Uniri, alții au tratat-o „în diagonală”. Din prima categorie face parte manualul realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, care cuprinde următoarele lecții: 

1) „Trepte spre Marea Unire. Participarea României la primul război mondial”.

2) „Marea Unire din 1918”.

3) „România interbelică, unitate și diversitate”.

Ofensiva asupra istoriei naționale a continuat. În 2006, din școală s-a eliminat Istoria Românilor, fiind înlocuită cu o nouă materie intitulată Istorie, în care trecutul era abordat pe „verticală”. În curriculum-ul pentru clasa a XII-a erau înscrise cinci capitole: I. „Popoare și spații istorice”; II. „Oamenii, societatea și lumea ideilor”; III. „Statul și politica”; IV. „Relații internaționale”; V. „Religia și viața religioasă”.

Evident, Marea Unire nu-și mai găsește un loc distinct, astfel că autorii – în funcție de propria lor opțiune – se puteau referi la acest eveniment acolo unde considerau că era potrivit.

De exemplu, în manualul apărut la Editura Economică, sub semnăturile lui Ioan Scurtu, Niculae Cristea, Marian Cuculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, la capitolul III, tema „Statul român modern, de la Independență la Marea Unire” a fost introdus un paragraf intitulat „Marea Unire din 1918” (p. 81 – 83).

În manualul publicat de Editura Gimnasium (autori Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Oșanu, Florica Stoica) la același capitol este abordată tema „Realizarea României Mari (1916 – 1918)”, ca o lecție distinctă (p. 89 – 92).

Alte manuale alternative au evitat pur și simplu să trateze Marea Unire într-o lecție distinctă, deoarece curriculum- ului aprobat de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului la 22 decembrie 2006, nu impunea o asemenea temă.

Treptat, după 1989, Istoria a devenit o materie periferică în învățământ, ponderea fiind redusă de la 2 – 3 ore la 1- 2 ore, cu tendința de a o goli de conținut.

O analiză comparativă cu „Istoria R.P.R.”, publicată sub redacția lui Mihail Roller, conduce la concluzia că, după o „evoluție” de patru decenii, s-a ajuns la același loc: Marea Unire nu figurează în manualele școlare.

 

Sursă: Historia.ro

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu – Titlul original: „Istoriografia românească de după 1989 privind Marea Unire din 1918”

MIRCEA DRUC, FOSTUL PRIM MINISTRU AL RSS MOLDOVENEȘTI, DESPRE UZURPATORII STATALIȘTI DE LA CHIȘINĂU

 

 

 

 

 

 

 

În august 1991,  la Moscova am avut parte de un puci.  Imperiul  s-a dezagregat.  La Chişinău, la 27 august, parlamentul  a votat  independenţa. 

România,  în aceeaşi zi,  a recunoscut  noul stat – Republica Moldova.

Grecia, într-o situație ceva asemănătoare cu a României, a luat din timp măsuri de siguranţă. Nu a recunoscut nici o Macedonie, nimic. A obţinut ca la ONU să fie înmatriculată  „Fosta Republică Iugoslavă Macedonia”.

Atunci m-am pronunțat public, mi-am exprimat temerea: încurând se va produce uzurparea! Tot mai des instigatorii, conștienți sau inconştienţi, vor spune şi vor scrie pur şi simplu „Moldova”.

Acum e limpede  pentru toată lumea – EI doresc Moldova Mare. Uzurpatorii post-sovietici reanimează abordarea imperială  și subminează aspirațiile legitime ale românilor basarabeni.

Da, este adevărat, din 2 martie 1992, când a obținut statutul de membru ONU, Republica Moldova (Chișinău) este de jure o realitate incontestabilă. Dar în realitatea realității există Moldova, percepută și recunoscută ca regiune istorică a Statului Național Unitar Român. Există  și Iașul, capitala  Moldovei medievale,  având   în prezent  statut de capitală istorică a României.

”Moldova”  și ” Republica Moldova” reprezintă două noțiuni distincte. Am putea accepta termenul  ”Moldova de Vest”, ca o parte componentă  a Moldovei  istorice  și a României moderne. Simetric, peste râul Prut, s-ar afla ”Moldova de Est”, cea de o doua componentă  a Principatului Moldova, de care în prezent aparțin, doar de jure, și unele teritorii de peste Nistru. În 1775, Imperiul  austro-ungar  anexează  partea de nord a Moldovei și o botează ”Bucovina”.

În 1812, Imperiul pravoslavnic al țarilor ne ”eliberează” de  Imperiul musulman al sultanilor și  ocupă ”Moldova de Est”. 

Administraţia Rusiei imperiale pune stăpânire pe o nouă gubernie/colonie și o numește impropriu ”Basarabia”. În 1918, Basarabia, sau ”Moldova de Est” și partea de nord a Moldovei, sau ”Bucovina”, se reunesc cu ”Moldova de Vest”, aflată în componența Statului Român modern, existent din 1859, ca rezultat al unirii  celor două formațiuni statale istorice – Moldova și Valahia.

În 1940, în urma invaziei Imperiului ideocratic bolșevic, dar tot pretins ”eliberator”, ca și cel pravoslavnic țarist, Moldova de Est, (Basarabia română), suferă o dezmembrare arbitrară: șase judeţe din perioada interbelică, sunt ciopârțite și incorporate într-o nouă structură improvizată de Kremlin: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească; alte județe anexate, unul din nord, două din sud și ținutul Herța din vechiul regat, precum și Nordul Moldovei, (adică partea de nord din fosta colonie austriacă numită impropriu Bucovina), sunt acaparate de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Cu aprobarea Centrului imperial, bineînțeles.

Important: Utilizarea ostentativă a cuvântului ”Moldova”, în loc de  ”Republica Moldova”, denotă  abuz, ignoranță sau chiar diversiune propagandistică dacă nu este vorba despre spațiul istorico-geografic respectiv în întregime.Cu alte cuvinte este, incorect, impropriu, inadmisibil să spui ”Moldova” și să subînțelegi ”Republica Moldova”.

Acum, pentru a tranșa verbal  și didactic cazul ”Moldovei”, apelez la analogie. Ați auzit pe cineva că spune ”China” când se referă la ”Republica China” (Taiwan)? Au existat un stat  Republica Democrată Vietnam (Hanoi)  și un  alt stat Republica Vietnam (Saigon). Nimeni nu poate nega realitatea Republicii Coreea (Seul) sau a Republicii Populare Democrate Coreene (Phenian). Îmi place Irlanda (Dublin), dar țin cont că există și Irlanda de Nord (Belfast) – o parte componentă a Regatului Unit. Republica Democrată Germană (Berlinul de Est) a fost o realitate și cu totul  altă realitate era Republica Federală Germania (Bonn). Ați văzut  undeva  scris ”Germania”,  fiind vorba doar despre fosta ”Republică Democrată Germană”?

Înainte de 1990, nu puteai să  fabulezi,  seară de seară, la un post TV din Berlinul de Est, într-o emisiune intitulată ”Germania – țară de minune! Țara lui Schulz”. Acest lucru este însă posibil la un post TV din Chișinău: ”Moldova – țară de minune!” Întrebare caustică: ”Care Moldovă, domnilor/tovarăși? Cea din dreapta Prutului? Sau tărișoara cea ”din Naslavcea în Giurgiulești?”,  formată în 40,  ”ca un strugure de poamă  pe harta  Uniunii”.     

Personal, în proiectul bolșevic  „Republica Moldova” nu am investit nici o speranţă.  De aceea nu încerc sentimente de frustrare.  Pe rusofonii „statalişti și moldovenişti” îi întreb retoric: ar putea regiunea Vologda (de la râul Vologda)  să existe ca stat aparte? 

Dar  fostul Cnezat Novgorod, care e mai vechi decât Moscovia, s-ar putea uni cu Estonia? Așa, din simple interese mercantile,  pentru a se integra,  la o adică, în Uniunea Europeană?  E posibilă revenirea la situaţia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut:  proiecte de constituire în Siberia și Extremul Orient a unor state  separate de Rusia? 

În principiu, totul e posibil.  Important e să doreşti cu ardoare. Însă, esenţa problemei constă în cu totul  altceva.  Merită să croieşti un stat din „trei judeţe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari? 

Face să crezi în viitorul unui stat din stânga Nistrului cu o populație de trei sute de mii de oameni?  Da, merită, dacă obiectivul,  urmărit de artizanii stătuleţului  respectiv, constă în cimentarea biurocraţiei, care naşte corupţie şi duce, în final,  la o degenerare cumplită.

Cât am fost „URSS” n-am  prea auzit de moldovenişti în ambalajul de astăzi.  Majoritatea alogenilor, ne băgau pe gât referendumul lui Gorbaciov: „Păstrăm măreața Uniune!” În 1991, gâștele colhoznice ar fi avut vreo şansă? Poate, numai  să nu fi  fost niște  separatiști  ordinari.  EI au luptat cu arma  în mână pe malurile Nistrului fiindcă  cineva i-a convins: în Pridnestrovie a fost lansat  un apel istoric, adică  startul pentru  refacerea Imperiului. Când și-au dat seama  că Uniunea Sovietică nu mai poate fi reanimată,  au devenit „statalişti moldoveni”mânioși.

Bine,  acum e democrație și se admite  pluralismul de opinii. Haideţi  să batem câmpii, că nu ne costă bani! Rușii, ucrainenii,  găgăuzii din fosta RSSM ar fi avut mai mare succes dacă ar fi lansat  proiectul ”Moldova Mare” în  toiul  reformelor din 1985-1990.

Să fi avut  un simt  nativ al Viitorului, elitele de la Tiraspol, puteau din timp iniția demersul pentru refacerea RASSM. În hotarele ei inițiale, bineînțeles. Liderii separatiști Igor Smirnov şi Grigorii Maracuţa  n-aveau decât să editeze actul de curaj  al conducerii de stat şi de partid a RSSM.După război, în 1946, conducerea comunistă de la Chişinău cerea şi motiva retrocedarea teritoriilor basarabene date Ucrainei. Iată documentul de arhivă, tradus din rusă. L-am intercalat  integral fiindcă este de  actualitate,  sugestiv, pentru  toți liderii basarabeni,  de ieri și de azi:

 

 

 

 

„Chişinău, 12 iunie 1946

La CC al PC (b) din Uniunea Sovietică, tovarășului STALIN

 

Dragă Iosif Vissarionovici,

 

CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti adresează CC al PC (b) din Uniunea Sovietică, Guvernului URSS şi Dumneavoastră personal rugămintea de a reîntoarce în componenţa RSS Moldoveneşti judeţele Basarabiei Hotin, Akkerman şi Ismail.

În 1940, după eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub jugul boierilor români, în baza unei părţi a raioanelor fostei RSS Autonome Moldoveneşti şi a unei părţi a judeţelor Basarabiei eliberate, a fost formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

La formarea RSS Moldoveneşti, în componenţa ei au fost incluse şase din cele paisprezece raioane ale fostei RASS Moldoveneşti şi şase din cele nouă judeţe ale Basarabiei. Iar opt raioane ale RASSM şi trei judeţe ale Basarabiei – Hotin, Akkerman şi Ismail au fost transmise în componenţa RSS Ucrainene.

Transmiterea către Ucraina a acestor judeţe ale Basarabiei, care au constituit istoric şi economic parte integrantă a Basarabiei, a fost motivată prin faptul că în ele ar prevala populaţia ucraineană faţă de cea moldovenească; componenţa etnică a populaţiei în momentul transmiterii către Ucraina a judeţelor basarabene Ismail, Akkerman şi Hotin se prezenta aşa precum urmează:

În judeţul Akkerman moldovenii alcătuiesc 18%, ucrainenii – 20%; în judeţul Hotin – 35% şi 41,6%; în judeţul Ismail – 31% şi 4,7%, iar în două judeţe în ansamblu moldovenii alcătuiesc 28,6%, ucrainenii 25,4%.

În regiunea Ismail, formată de RSS Ucraineană din judeţele Akkerman şi Ismail, ucrainenii alcătuiesc 11,9%, moldovenii 18,3%.

După cum se vede din datele prezentate, populaţia ucraineană din judeţele basarabene transmise Ucrainei este minoritară celei moldoveneşti.

La soluţionarea problemei transmiterii în componenţa RSS Ucrainene a judeţelor Basarabiei Hotin, Ismail şi Akkerman a ieşit din câmpul vizual comunitatea, istoric constituită, a teritoriilor Basarabiei; comunitatea economică a judeţelor de sud, centrale şi de nord ale Basarabiei, comunitatea lingvistică, culturală şi etnică a poporaţiilor ce locuiesc în aceste judeţe.

Se ştie că limba vorbită a populaţiei din judeţele Basarabiei, trecute la Ucraina, este limba moldovenească. Toate poporaţiile, inclusiv ucrainenii, ce locuiesc în judeţele Basarabiei  – Ismail, Akkerman şi Hotin, vorbesc în limba moldovenească autohtonă a Basarabiei. În virtutea faptului că populaţia judeţelor Basarabiei Ismail, Akkerman şi Hotin vorbeşte în limba moldovenească, pentru ea se creează o serie de dificultăţi legate de învăţarea limbii ucrainene, ceea ce se răsfrânge negativ asupra creşterii în continuare a nivelului cultural-politic al întregii populaţii din aceste judeţe.

Dezmembrarea politico-administrativă a Basarabiei, care s-a produs în urma transmiterii în componenţa RSS Ucrainene a judeţului Hotin din nordul Moldovei şi a judeţelor Akkerman şi Ismail din sudul Moldovei se răsfrânge negativ asupra dezvoltării economice şi culturale ale Republicii Moldoveneşti. Republica este lipsită de porturile dunărene şi de cele de pe Marea Neagră (Bugaz, Akkerman, Chilia, Ismail, Vâlcov, Reni). Republica este privată de interacţiunea economică şi culturală a sudului şi nordului Moldovei cu raioanele ei centrale.

Atracţia evidentă a judeţelor Basarabiei Akkerman, Ismail şi Hotin către Moldova, reflectarea lor în economia naţională a RSS Moldoveneşti, este vizibilă cel puţin din următoarele exemple:

1. Potrivit datelor de până la revoluţie (din anii 1911-1915), 30% din producţia globală de struguri din cele nouă judeţe ale Basarabiei reveneau celor două judeţe sudice ale Basarabiei – Akkerman şi Ismail. Acestea furnizau vinuri brute de înaltă calitate, care, în îmbinare cu cele din alte soiuri de struguri, dădeau posibilitatea de a produce cunoscutul „vin basarabean”.

2. După aceleaşi date de până la revoluţie, în întreaga Basarabie, inclusiv în judeţele Ismail şi Akkerman, se semănau cu culturi cerealiere 2,6 mln. ha de pe care se dobândea o roadă de 24 mln. chintale de cereale; judeţelor Ismail, Akkerman şi Hotin revenindu-le în acest sens 49,9% din suprafaţa însămânţată şi 41,5% din recolta globală de culturi cerealiere.

O asemenea necorespundere dintre suprafaţa însămânţată şi recolta de producţie globală, ce revenea judeţelor Akkerman şi Ismail şi restul teritoriului Basarabiei, se explică prin faptul că centrul actualei RSS Moldoveneşti (fosta Basarabie) era acoperit de codri (dealuri, acoperite în trecut cu păduri virgine), iar judeţele Akkerman şi Ismail dispuneau de vaste terenuri de pământ fertil.

3. Limanul nistrean, aflat în judeţele Ismail şi Akkerman, Dunărea, litoralul Mării Negre şi numeroasele lacuri sunt bazine de apă bogate în peşte, care lipsesc RSS Moldovenească de a asigura, cel puţin în proporţii minime, populaţia cu produse piscicole.

4. Imensele zăcăminte de ghips, cărbune brun şi de alte bogăţii subterane, aflate în judeţele Ismail, Akkerman şi Hotin, care nu prezintă pentru Ucraina o valoare deosebită, sunt de mare importanţă pentru RSS Moldovenească, căci duce o lipsă acută de ele etc.

Structura economică a Basarabiei, ce s-a constituit istoric, este de aşa natură, încât, rămânând inalienabilă în componenţa RSS Moldoveneşti, în cazul prezenţei unei îmbinări fireşti a pieţei economice, culturale şi etnice a sudului, centrului şi nordului Basarabiei, va conduce la o dezvoltare rapidă a raioanelor Moldovei şi va da posibilitate republicii de a lichida mai repede urmările războiului, rămânerea în urmă în dezvoltarea economică şi culturală şi de a ieşi în rândul republicilor avansate ale URSS.

CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti Vă roagă să examinaţi problema reîntoarcerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor basarabene Hotin, Akkerman şi Ismail, care în prezent fac parte din RSS Ucraineană.

Alăturăm la această problemă harta RSS Moldovenești în granițele proiectate.

Secretarul CC al PC (b) din Moldova

1. Salagor

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti

1. Koval”

Cu un demers similar s-a adresat lui  Nichita Hrușciov și academicianul Artiom Lazarev, ministru al culturii din RSSM, un autentic „moldovenist”.  Merită căutat în arhive ce a răspuns  biurocraţia  imperială de la Kremlin la demersul „bunilor moldoveni”. Din câte ştiu, Lazarev a fost tras pe linie moartă.

Adevărul e că separatiștii de la Tiraspol erau, în esență, doar un  instrument al Complexului militar-industrial sovietic. Şi,  în ajunul  deznodământului general, au procedat diametral opus demersului  comuniștilor Salahor, Koval și Lazarev. S-au aventurat să proclame RMN – Republica Moldovenească Nistreană. Unii separatiști se hrăneau demult  cu vise arzătoare: Marea Pridnestrovie și Marele  Bugeac. Şi, până în prezent, o mulțime de  gâște colhoznice de  la Tiraspol şi Comrat  sunt animate de  mituri similare. Se evidenţiază în acest sens Andrei Safonov, Ivan Burgungi şi Leonid Dobrov.

De reținut că în fosta RSSM  evenimentele se derulau aproape simetric: internaționaliștii din Pridnestrovie au hotărât să „se adreseze Ucrainei cu rugămintea de a reveni la sânul ei”, iar naționaliștii din Basarabia  visau  reunirea  cu România. Drept exemplificare,o mărturie a lui Igor Smirnov, din tată rus și mamă ucraineancă:

„La începutul anilor 90, eu, împreună cu tovarăşii de idei, am adoptat decizia  de a ne adresa Ucrainei  cu rugămintea  să revenim în componenţa ei.  Atunci,   însă,  nu am reuşit să realizăm această intenţie.  Dar cum stau lucrurile în prezent? Ce vă pot spune…  Mă înţelegeţi, ideea noastră ar trebui să revină în capul oamenilor.  Fiindcă  dorinţă de a fi cu Ucraina, cred, nu a dispărut nicăieri.  Fără îndoială, de la bun început  aceasta era o idee a ucrainităţii şi va fi ideea ucrainităţii noastre.  Este însă o cu totul altă chestiune, ce atitudine vor avea alțiifață de aspirația noastră”. (Sursa: Игорь Смирнов: Приднестровье – территория Украины. В интервью газете „Украина молодая”, 4 ноября 2911 года.)

Ipotetic, în 1991, nomenclatura  comunistă din RSSM ar fi putut să-i îndemne pe românii (moldovenii) din regiunea Cernăuţi să proclame RB – Republica Bucovineană. Acești băștinași  din codrii Cosminului  chiar erau  îndreptăţiţi s-o facă. Ulterior, RB cu centrul administrativ la Cernăuţi  putea  să adere la noua formațiune statală  post-rusă – Moldova Mare. În asemenea context, asupra moldoveniştilor şi a stataliştilor, în majoritate rusolingvi,  şi-ar fi aruncat  privirea,  probabil, alte forţe din exterior.

Nu doar gâştele colhoznice de la Moscova şi Kiev, sau  unele grupări ale  mafiei economice  transnaționale. Nord-bucovinenii n-au  fost susținuți de nimeni. Centrul imperial, prin separatiștii din Pridnestrovie și ofițerii Districtului militar Odessa i-a instigat  pe  găgăuzii din raioanele de sud ale RSSM.  Și urmașii  unor  coloniști din sudul Basarabiei, strămutați din Balcani de armatele țariste, acum două secole, și-au demonstrat curajul. Aceștia, vreo sută treizeci de mii la număr, s-au proclamat în august 1990  Republică Găgăuză în  componența URSS.

Primul model de construcţie geopolitică lansat  de moldovenii statalăşti rusofoni la Odessa şi Chişinău  nu a zguduit lumea. E vorba de «Фундамент Великой Молдовы.Как рождается новая национальнаяидеология.Аналитика журнала Moldova Today.net, 2008, Кишинев-Одесса». Oles Goncear, Alexandr Zankevici, Stepan Muntean, Florian Krasko și Ivan Kirioglu ne lămuresc cum se naşte o nouă ideologie naţională.  Ei pun bazele teoretice ale  Moldovei Mari. Din câte îmi dau seama, autorii proiectului  reprezintă viziunea Kremlinului. Sunt specia de gâște colhoznice,  care îşi imaginează o Rusie, revenind în forţă,  ca un  nou Imperiu, de această dată, liberal.

Iată  însă că, în 2012, a fost lansat pe piaţă  un proiect,  chiar în viziunea  mea  ironică, expusă mai sus. Tradiţional, unii zic mai bine mai târziu, decât niciodată. Mie  însă mi se pare că mai bine niciodată, decât mai târziu. Autorul,  Sviatoslav Mazur,  și-a intitulat  proiectul  Republica Federativă  Moldova (RFM). Din componenţa Federaţiei fac parte cinci subiecţi: 1. Moldova de Est (capitala Chişinău); 2. Moldova de Vest (capitala Iaşi); 3. Republica Bucovina (capitala Suceava); 4. Republica Moldovenească Nistreană (capitala Tiraspol); 5. Republica Găzăuzia (capitala Comrat). RFM mai include şi Regiunea Autonomă Basarabia, ca parte componentă a Moldovei de Est. 

Pe impetuosul Mazur, cu prenume predestinat Sviatoslav, îl percep  ca  românofob combativ. Mazur este prezentat  cu insistenţă pe  anumite portaluri, conduse de ruşi de profesie. Din acest motiv îmi vine greu să mă lămuresc în legătură cu proiectul Republica Federativă Moldova, pus în circulaţie de misticul ”patriot moldovean” Sviatoslav Mazur. Masca sa de moldovenist şi statalist ascunde un  fundamentalism pravoslavnic sui generis. Prin speculațiile  sale  mistice, Mazur îmi  aminteşte şi de Pavel Globa.

Un vizionar  în vogă la începutul anilor 90.  Profeţiile sale  cu privire la Republica Moldova şi România coincideau cu ceea ce KGB  ar fi dorit  să se întâmple în zona respectivă. Are afinităţi  şi cu Vladimir Bukarski, cetăţean al  mai multor state, inclusiv al Israelului, de unde a revenit la Chişinău, după o activitate controversată.  Bukarski trece drept propagandist înaripat al ideii de Imperiu, axat pe ideologia şi lideranţa Bisericii Ortodoxe Ruse.

Există, totuși, un impediment în calea realizării  unor construcții de tipul Republica  Federativă Moldova. E necesară o modificare substanţială a configuraţiei celor  două state europene – Ucraina și România.Mai e ceva: lipsa unei națiuni moldovenești civice  și multiculturaliste. Deocamdată, în Republica Moldova pare să persiste  o variantă de  moldovenism veche, bolșevică. Există și nuanțe mai recente de statalişti. Urmează să ne documentăm mai bine, pentru a inventaria moldoveniştii  și stataliștii,  pornind  de la interesele specifice  ale diverselor grupări.

”Patrioții moldoveni” de la Bălți şi Comrat  se pretează unei abordări separate. Fiecare categorie are propria ierarhie motivațională. Iar liantul tuturor uzurpatorilor Moldovei este excesul de incursiune în Evul Mediu, antiunionismul și românofobia. Deviza  lor demagogică  este: „Unire moldoveni!”. Să ne unim cu oricine, dar, în exclusivitate, contra muntenilor şi transilvănenilor, care sunt români. 

În Republica Moldova mai există gâște colhoznice pline de elan. În prezent, descendenții ”eliberatorilor” formează o nouă  ”mișcare  patriotică populară”  în sprijinul  lui Dodon  – ”un mare  luptător  contra  unionismului care vrea să transforme Moldova  într-o provincie  românească”. Uzurpatorii, vorbind la mitinguri  mai mult în rusă,  declară:  ”Numai împreună vom salva Moldova”.  Care Moldovă?

Basarabia  a fost  o colonie  a Imperiului ortodox-pravoslavnic al țarilor. Republica Moldova a fost  o colonie a Imperiului Ideocratic bolșevic.  URSS nu mai există. Basarabia  istorică  este  parte a României şi invers, România este parte a Basarabiei. România este membră a Uniunii Europene.  Și Re-unirea Republicii Moldova cu România este unica soluție viabilă,chiar dacă nu le place ”patrioților moldoveni” uzurpatori. Realizarea acestui deziderat depinde de voința elitelor, de capacitatea decizională a liderilor politici de la Chişinău. Adversarii Reîntregirii sunt  încă numeroși, stimulați din exterior,și deviza părților beligerante  rămâne una clasică: ”«Кто кого?».

Mircea Druc,

Un dac liber unionist

 

 

Surse:

http://basarabialiterara.com.md/?p=36010

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/07/o-istorie-a-zilei-de-7-februarie-video-3/