CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Academia Română își reafirmă punctul de vedere cu privire la identitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și din sudul Dunării

 

 

Imagine similarăImagini pentru aromâni photos

Foto: Români nord și sud-dunăreni

 

 

 

 

Identitatea și unitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și sudul Dunării

 

 

În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, Academia Română își reafirmă punctul de vedere cu privire la identitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și din sudul Dunării.

Conform adevărului științific, poporul român are patru ramuri istorice – dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni – vorbitori ai dialectelor limbii române, dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân. Toți acești români formează o unitate etnică și vorbesc aceeași limbă.

Dialectele românești – dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân – se întâlnesc într-un spațiu vast, din Maramureș și Carpații nordici (în nord) până în Epir și Tesalia (în sud), din Istria, la Marea Adriatică în vest până la Marea Neagră și dincolo de Nistru (în est). Vorbitorii lor sunt urmașii populației autohtone romanizate din Imperiul Roman de Răsărit.

Atestate în trecut pe un teritoriu unitar, în nordul și în sudul Dunării, dialectele românești s-au izolat de-a lungul timpului, în urma pătrunderii slavilor în Peninsula Balcanică, începând cu secolul al VII-lea, fapt care a determinat unele deplasări ale vorbitorilor în acest spațiu geografic în perioada Evului Mediu. Dacoromânii sunt continuatorii romanității nord-dunărene, în timp ce aromânii, meglenoromânii și istroromânii sunt continuatorii romanității sud-dunărene.

Unitatea dialectelor românești a fost susținută unanim de-a lungul timpului de către cei mai importanți lingviști români (Ovid Densusianu, Alexandru Philippide, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti, Tache Papahagi, Eugeniu Coșeriu) și străini (Wilhelm Meyer-Lübke, Gustav Weigand, Matteo Bartoli, Giuliano Bonfante, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Gerhard Rohlfs). Româna e prezentată ca o limbă unitară, cu cele patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân) în enciclopediile străine: The Encyclopaedia Americana, vol. 23, 1919; Encyclopaedia Britannica, vol 19, 1911; The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, vol. 15, 1981); Grand Larousse Encyclopédique, vol. 1, 1964; Brockhaus Enzyklopädie, vol. 17, 1981; Dizionario Enciclopedico Italiano, vol. 10, 1961.

Academia Română ia act cu îngrijorare de continuarea și intensificarea unor activități politice care urmăresc denaturarea adevărului cu privire la aromâni și la dialectul aromân.

 

Scopul acestor activități este declararea aromânilor ca minoritate națională în România, ca popor aromân, distinct de poporul român, având o limbă proprie, aromâna, diferită de limba română.

Aceste activități fac parte dintr-o acțiune mai largă de separare a românilor sud-dunăreni – aromâni, meglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, ca și a altor români din afara granițelor României (românii timoceni, basarabeni, herțeni, maramureșeni etc.) – de limba și poporul român.

Precizăm că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliului Europei la Strasbourg, în 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

 Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că, din Paragraful 1 al numitului articol nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective.

Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului.

  Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/19/o-istorie-a-zilei-de-19-ianuarie-video-3/

 

19/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine a folosit pentru prima dată toponimul „România”si de unde vine acest nume ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

De unde vine cu adevărat numele „România”?

Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea  Ρωμανία (Romania) sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileia Romaion), echivalentul latinescului Imperium Romanorum (Imperiul Roman).

După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi.

Revenirea de la romaioi la denumirea străveche de eleni, la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţional – patriotic, intr-o vreme in care grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX.

Ei au preferat o imagine de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” filoelenic”, adică iubitor de greci.

De fapt, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, mai multe regiuni ale fostului imeriu erau numite Romania.

Astfel,din secolul VI până în secolul al  VIII- lea, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni, ca reprezentant al împăratului bizantin, iar întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/itcuil.com/images/emilia-romagna-cartina_5.jpg

 

 

 

 

 

În zilele noastre această regiune din nord – estul Italiei a pastrat amintirea romana si se cheamă Romagna.

Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu si în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Intr-un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, se dovedeşte fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti „Romaniola“ sau „Romandiola“.

Acest document din secolul al XVI-lea, era un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”.

Clericul spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc o limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este evident un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spunea că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine, dar se înţelege însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească (Muntenia) de atunci, nu este surprinzătoare.

Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“,  explică istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitatii din Cluj.

Când francii  au devastat in timpul celei de-a patra cruciade în anul 1204, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Rasarit, in haosul creat în imperiu, aceşti aventurieri şi-au ales propriul împărat, dandu-i  titlul de “Imperator Romaniae” şi au proclamat propriul lor Imperiu Latin.

Împăratul ales de cruciaţi, Baldwin I (1204-1205), si-a luat titlul de “Imperator Romaniae”, împăratul Romaniei, Papa fiind unicul “Imperator Romanorum”.

Împăratul Romaniei era diferit faţă de cel bizantin, acest titlu aparţinând succesorilor germani ai lui Carol cel Mare şi Otto al III- lea, încoronaţi de Papa de la Roma.

După Otto al III- lea, regii germani s-au autointitulat “Rex Romanorum”, regi romani, în intervalul dintre alegerea lor în Germania şi încoronarea la Roma, care putea dura ani de zile.

Pe la jumătatea sec XIII, mulţi dintre regii germani încă nu fusereră încoronaţi, rămânând regi romani în teritoriile lor.

În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.

Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei.

În secolul al XI- lea , o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană.

Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor.

Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma.

Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia, pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în secolul XIV.

Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în secolul al  XIX- lea.

„Actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de invatatul sas Martin Felmer.

Asocierea numelui Romania cu cel al ţării noastre are rădăcini în secolul XIX fiind folosit pentru prima oară de către un istoric grec, Dimitrie Phillippide în 1816, care, în lucrările sale Istoria României şi Geografia României,se  referea la spaţiul vechii Dacii traiane.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale grecului Phillippide „au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

Când turcii au fost învinşi de armatele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată.

Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.

 

În primele menţionări istorice din evul mediu, în cronicile maghiare şi bizantine, românii erau numiti vlahi.

Un principat cu numele de Valahia a apărut în jurul anului 1300, urmat de un altul pe teritoriul actualei Moldove.

Limba vlahilor derivă din cea latină, asa zisii vlahi fiind  urmaşii coloniştilor romani care au locuit în Balcani şi nordul Dunării dupa invazia armatelor imparatului Traian.

Idea unei descendenţe latine le-a creat un motiv de mândrie, dar si motivaţia de a cere Franţei lui Napoleon III (1852-1870), ca unei surori mai mari, sprijinul pentru unirea principatelor Valachia (Tara Romaneasca) şi Moldova în 1859.

Acest lucru s-a petrecut în 1862, când şi sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul creării acestui nou stat.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi al  Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din teritoriul dintre Prut si Nistru (Basarabia). (…)

Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România, desi in străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia.

Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi a aceluia de valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea, că numele de România a fost «inventat»   sau folosit pentru prima oară in 1816 de către autorul grec, Dimitrie Philippide, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii Traiane .

In fapt, România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, spune profesorul Ioan Aurel Pop,rectorul Universitatii din Cluj.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…)

Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, a explicat  istoricul clujean.

 


 

 

 

 

 

Surse:   adevarul.ro/; Ioan Robert – 

 

 

 

 

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

După retragerea stăpânirii romane din Dacia Traiană

 

 

 

Harta Daciei romane

 

 

 

 

Dacia Traiană după retragerea stăpânirii romane

 

 

Provincia Dacia a cunoscut vreme de cinci generaţii (cea 100-275 d.Hr.) un masiv şi intens proces de romanizare, în urma căruia autohtonii daco-geţi, ramura de nord a tracilor, au devenit latinofoni, aidoma coloniştilor veniţi în provincie.

Împăratul Aurelianus (270-275), „văzând că Illyricum e devastat şi Moesia ruinată, a părăsit provincia transdanubiană întemeiată de Traian” şi, pentru a nu se spune că Imperiul Roman a pierdut Dacia, a întemeiat o nouă provincie cu acest nume, la sud de Dunăre, între cele două Moesii.

În noua provincie, împărţită nu peste mult timp în două – Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneană -, au fost strămutate armata, administraţia, înalţii demnitari şi aristocraţi, precum şi o parte a populaţiei latinofone din Dacia nord-dunăreană.

Evident, propaganda oficială romană, prin scriitorii puşi în slujba împăraţilor, a susţinut, în general, că întreaga populaţie a Daciei Traiane a fost retrasă la sud de fluviu, numai că acest lucru era imposibil din punct de vedere practic.

Pe de altă parte, atitudinea oficialităţilor este normală: ele nu puteau recunoaşte că un mare număr de cetăţeni romani au rămas fără protecţie, în afara graniţelor imperiului.

Populaţia Daciei la finele secolului III d.Hr. era de cca 800.000 de locuitori.

Niciodată în decursul istoriei, nici măcar în perioada contemporană, nu se cunoaşte o strămutare de populaţie de o asemenea amploare.

Este evident că nici romanilor, oameni practici prin excelenţă, nu le-a trecut prin cap că ar putea realiza aşa ceva.

De altfel, există o mărturie indirectă în acest sens: cu mai bine de 150 de ani înainte de Aurelian, la moartea lui Traianus (117), se spune că noul împărat Hadrianus, având de gând să abandoneze Dacia, a fost sfătuit de prieteni să n-o facă pentru ca „să nu cadă în mâna barbarilor atâţia cetăţeni romani”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Este clar, deci, că la 271-275 au rămas la nord de Dunăre un mare număr de provinciali ai fostei Dacii.

Nici măcar noua provincie sud-dunăreană – un teritoriu restrâns, cu propria reţea demografică – nu avea cum să absoarbă o populaţie atât de numeroasă.

Pe de altă parte, cercetările ultimilor 70 de ani au adus argumente solide, de natură arheologică, epigrafică, numismatică şi lingvistică, în favoarea continuităţii, a prezenţei populaţiei latinofone daco-romane şi protoromâneşti la nord de Dunăre, după retragerea aureliană.

În acest sens, stau mărturie zecile de aşezări şi cimitire de după secolul III, aparţinând dacoromânilor, mulţimea de monede şi tezaure postaureliene (cu precădere, circulaţia monedelor mărunte de bronz este semnificativă), inscripţiile în limba latină, prezenţa grupurilor de populaţie creştină latinofonă, evoluţia limbii române, hidronimia de origine daco-romană perpetuată până astăzi etc.

Continuitatea de locuire în regiunile din sudul Banatului, Olteniei, din Dobrogea şi chiar din sudul Munteniei, adică de pe Valea Dunării pe ambele sale maluri, nu poate fi pusă la îndoială şi datorită faptului că în aceste zone stăpânirea romană şi apoi romano-bizantină a continuat până spre 602 d.Hr., consolidându-se sub împăraţi precum Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565).

Dar, în Dacia nord-dunăreană, regiunea cu cea mai densă locuire, unde s-au păstrat cele mai numeroase mărturii ale prezenţei daco-romane după 275, este Podişul Transilvaniei.

Faptul nu are de ce să mire pe nimeni, deoarece Transilvania a fost o zonă căreia autorităţile romane i-au acordat o atenţie specială.

De altfel, raţiunea economică principală pentru care Dacia a devenit parte a Imperiului Roman au fost resursele Transilvaniei: aurul, argintul, alte minereuri, sarea.

Aceste resurse trebuiau exploatate în condiţii optime, fără incidente, opoziţii sau chiar răzvrătiri.

Aceste incidente riscau să apară – iar romanii ştiau acest lucru – deoarece tocmai în Transilvania fusese nucleul statului dac liber, capitala religioasă şi politică a dacogeţilor, precum şi centrul rezistenţei antiromane.

De aceea, în Transilvania a fost plasată capitala noii provincii – Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici au rezidat cele mai multe legiuni şi trupe auxiliare (legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica, care au staţionat cvasipermanent în Dacia, şi-au avut garnizoanele la Apulum şi, respectiv, la Potaissa), aici au funcţionat, raportat la teritoriu, cele mai multe colonii şi municipii, cu cea mai numeroasă populaţie, faptul atestând existenţa în zona intracarpatică a celei mai active vieţi urbane din provincie.

În Transilvania s-a făcut cea mai intensă colonizare cu populaţie latinofonă ex Toto Orbe Romano (Eutropius), pentru extragerea eficientă a minereurilor, prelucrarea lor, cultivarea ogoarelor etc.

Romanitatea românilor, prioritar lingvistică şi spirituală, s-a manifestat însă în varii domenii, cum ar fi tehnicile de muncă sau structurile social-politice.

Astfel, după 275, se perpetuează la nord de Dunăre vechile artefacte romane, continuă prelucrarea metalelor ca şi activitatea minieră, extragerea sării şi construcţiile din piatră.

Contrar unor supoziţii, oraşele au continuat să fie locuite şi după retragerea aureliană, iar gradul de civilizaţie, inclusiv urbană, era net superior în raport cu barbarii.

De asemenea, în Dacia s-au păstrat diferenţierile sociale, mai exact distincţia dintre honestiores şi hum/flores.

Tezaurele în valoare de mii de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul IV sunt suficiente mărturii în acest sens.

Marea majoritate a acestor mărturii sunt concentrate în interiorul arcului carpatic, adică în Transilvania.

Cu alte cuvinte, Transilvania a fost un nucleu al romanităţii orientale înainte de retragerea aureliană şi a rămas un asemenea nucleu şi ulterior. în aceste condiţii, era firesc ca Transilvania să fie centrul de formare a poporului neolatin, moştenitor al acestei romanităţi, anume poporul român.

Până la formarea deplină a acestui popor, însă, peste populaţia daco-romană, rămasă la nord de Dunăre fără scutul statului roman, sau abătut o serie de grave dificultăţi.

Încă înainte de retragerea oficială a autorităţilor imperiale, în timpul crizei de sub Gailienus (253-268), carpii – un trib de daci liberi – pătrund în Transilvania şi se adaugă vechilor comunităţi daco-romane.

După 275, aşezarea carpilor şi a altor daci liberi veniţi din Moldova, Crişana, Muntenia continuă în fosta provincie.

În Banat, au intrat atunci grupuri de sarmaţi iazigi de la apus de Tisa.

Contrar opiniei curente, goţii au pătruns mult mai târziu, în secolul IV, după 350, pe teritoriul provinciei.

Descoperirile aparţinând lor, mai precis vizigoţilor, sunt mai numeroase la sud şi est de Carpaţi, ceea ce demonstrează că masa lor era situată în afara fostei provincii romane Dacia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aici, unii dintre vizigoţi se vor creştina şi vor trece în imperiu, la sud de Dunăre.

Ceilalţi, în 376, în regiunile est-carpatice, vor fi înfrânţi de năvălitorii huni şi vor trece şi ei, în mare măsură, la sud de fluviu sau, cei puţini rămaşi, se vor topi treptat în masa populaţiei băştinaşe.

Ostrogoţii au trecut mai târziu peste teritoriile nord-dunărene, în drumul lor spre Apus (secolul V).

Hunii, populaţie nomadă de neam turanic, venită din Asia, provoacă o perturbare generală printre germanicii din regiunea Dunării de Jos. După victoria lor din 376, hunii nu pătrund în vechea Dacie, ci trec prin păsurile Carpaţilor Păduroşi (Nordici) în Câmpia Panonică.

De aici, mai ales sub „regele” lor Attila, vor organiza numeroase expediţii de jaf, unele şi asupra daco-românilor din Banat, Oltenia şi Transilvania. „Imperiul” hunilor dispare în 454, când ei sunt învinşi de germanicii gepizi la Nedao.

Gepizii, stăpâni formali asupra Daciei timp de peste un secol, sunt prezentaţi ca o populaţie liniştită {quieta gens), trăitoare mai ales în părţile vestice, în Crişana şi pe valea Mureşului.

Ei au convieţuit cu autohtonii, în 566, ei sunt zdrobiţi de către longobarzi şi avari.

Cei din urmă, de neam turanic ca şi hunii, vor profita de victoria asupra gepizilor şi vor prelua dominaţia asupra unor regiuni din Europa Centrală, avându-şi centrul („ringurile avare”) în Câmpia Panonică.

Unele descoperiri arheologice le atestă prezenţa modestă în Transilvania, în secolele VII-VIII.

După expediţii de pradă în peninsulele Balcanică, Italică şi în Germania, avarii sunt înfrânţi în 796 de către franci şi bulgari, după care viitorul împărat Carol cel Mare le desfiinţează „khaganatul” (statul).

Populaţiile barbare enumerate până în prezent – goţi, huni, gepizi, avari -, deşi au provocat mari bulversări pe teritoriul nord-dunărean prin jafurile şi distrugerile comise, nu au putut schimba în mod hotărâtor soarta populaţiei daco-romane din Dacia.

Există mărturii clare că această populaţie, rămasă în vechile aşezări sau retrasă din calea năvălitorilor în locuri mai ferite din zona colinară şi de munte, pe văile superioare ale râurilor, s-a adaptat situaţiei create şi a supravieţuit.

Pe de altă parte, populaţiile migratoare şi-au avut centrele vremelnicelor lor stăpâniri în afara Daciei, de obicei în Pannonia, şi de acolo şi-au organizat expediţiile de pradă spre est. Lungi perioade de timp, însă, raporturile au fost paşnice, în sensul că şefii migratorilor percepeau o cotă-parte sub formă de tribut din roadele muncii autohtonilor.

Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au convieţuit cu aceştia şi au sfârşit prin a fi asimilaţi. În raport cu toţi ceilalţi năvălitori, situaţia slavilor prezintă o serie de particularităţi.

Ei au jucat în ţinuturile romanice dunărene rolul pe care l-au avut populaţiile germanice în apusul Europei.

Izvoarele literare şi arheologice atestă prezenţa slavilor pe teritoriul de azi ai României, în anumite zone extracarpatice, în a doua jumătate a secolului VI.

O bună parte a lor trec prin Moldova şi Muntenia spre Peninsula Balcanică, unde înaintează până în Grecia şi spre ţărmul Adriaticei.

Şi la sud, ca şi ia nord de Dunăre, slavii au găsit o populaţie romanizată, peste care şi-au impus propria dominaţie, lordanes şi Procopius din Caesarea scriu despre atacurile slavilor împotriva Imperiului Bizantin.

Pe teritoriul României, cei mai mulţi slavi au pătruns în secolul VII. Ei se ocupau cu creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi cu agricultura, cultivând mai ales mei şi ovăz.

La nord de Dunăre, deşi destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de daco-romani, protoromâni şi români.

Până prin secolul al XII- lea, ei au exercitat însă asupra românilor anumite influenţe în domeniul vieţii materiale, al organizării social-politice şi al limbii.

 

 

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

09/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

%d blogeri au apreciat: