CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DESPRE discriminarea limbii române în Ucraina

Politica struțului aplicată de Ministerul Educației din România

Deși este vorba despre un subiect delicat, speculat de propaganda rusă, Ministerul Educației nu este în stare să explice detaliile tehnice referitoare la subiectul studierii limbii materne de către comunitățile românești din Ucraina nici măcar atunci când presa le solicită acest lucru.

Subiectul educației în limba maternă pentru românii din Ucraina a fost unul intens speculat de propaganda rusă, atât înainte de război, cât mai ales după începerea acestuia, relatează publicația online https://ortodoxinfo.ro.

Pe scurt: ucrainenii își asupresc minoritățile pentru că nu-i lasă să învețe la școală în limba maternă.

În cazul nostru e vorba de români, dar putem extrapola acum și la ruși sau la alte naționalități de acolo. Iată, s-ar putea gândi unii, un alt motiv legitim pentru Putin să intervină militar în Ucraina pentru a-și apăra concetățenii.

Așa, judecat din avion, problema drepturilor românilor din Ucraina e legitimă și, în plus, prinde excelent la partea naționalistă din societatea românească.

Este cunoscut faptul că în lipsa unor informații și analize care să ofere și alte perspective și nuanțe asupra unui subiect, oamenii tind să îmbrățișeze retorici radicale sau care simplifică foarte mult o problemă.

Cine ar trebui să aducă acele clarificări asupra subiectului educației în limba română din Ucraina? Primul pe listă, statul român prin instituțiile responsabile.

Educația în limba maternă pentru românii din Ucraina este doar unul dintre punctele aflate pe lista negocierilor între cele două state, desfășurate în ultimii ani. Dar este probabil unul dintre subiectele cele mai tehnice. De aceea nici nu este indicat să fie prezentat publicului doar din perspectivă ideologică.

În realitate, românii din Ucraina au dreptul să studieze în limba maternă, dar, în mod evident, nu cum se întâmpla înainte de 2017 și nici cum își doresc acum comunitățile de acolo. De fapt, corect ar fi spus cum își doresc o parte din comunitățile din Ucraina, pentru că alții, statistic cei mai numeroși, nici măcar nu se recunosc a fi români, ci moldoveni.

După momentul Maidan 2014, când Ucraina s-a întors dramatic cu spatele la Rusia și cu fața la Occident, la NATO și UE, autoritățile de la Kiev au emis mai multe legi care au restrâns drepturile minorităților etnice. În special, dar nu numai, este vorba despre folosirea limbii materne (rusa, româna, maghiara etc), în educație, administrație etc.

Înainte de a merge mai departe, ar trebui să ne amintim totuși faptul că, până în 2014, Ucraina nu era foarte apropiată de vecinii din UE, fiind influențată de politica externă a Rusiei.

„Mult timp, exercițiile militare ucrainene aveau ca inamic posibil România, ca stat membru NATO, în timp ce Rusia era aliatul de bază”, remarca jurnalistul român din Cernăuți Marin Gherman, într-un articol publicat anul trecut de pe site-ul Veridica.O asemenea întoarcere a orientării unui stat, cu 180 de grade, nu poate produce efecte peste noapte.

Este astfel ușor de înțeles faptul că politicienii ucraineni, chiar și cei pro-europeni, au privit și după 2014 oarecum cu suspiciune către comunitățile etnice, cum ar fi cea română, poloneză, maghiară etc (comunitatea rusă reprezintă o poveste separată). Iar acest lucru s-a răsfrânt și în ceea ce privește dreptul la educația în limba maternă, care până atunci fusese garantat.

Iată, de exemplu, ce spune un român din Cernăuți care după începerea războiului s-a refugiat în România:

„O narațiune care nu mi-a picat deloc bine în anii trecuți a fost aceea că școlile în limba maternă din Ucraina pregătesc absolvenți pentru țările din jur. Cu alte cuvinte, românii, maghiarii, polonezii din Ucraina studiau pe banii statului ucrainean și după aceea plecau să muncească în țările respective. Nu știu pe ce statistici se bazau aceste afirmații, dar erau cât se poate de greșite.

O altă teorie pe care am auzit-o a fost că minoritățile nu se integrează în societatea ucraineană pentru că învață în limba maternă, nu în ucraineană. Din nou, fals, și aș putea să exemplific cu cazul meu și al soției: amândoi am studiat 11 clase în limba română, apoi am mers la universități și am făcut studiile în limba ucraineană și acum profesăm. Soția a studiat medicina, eu științe politice”.

Spuneam că politicienii pro-europeni din Ucraina au dat mai multe legi menite să consolideze folosirea limbii ucrainene pe teritoriul țării: în 2017- Legea educației, în 2019- Legea privind asigurarea funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat și în 2020-Legea privind educația generală secundară. Mai sunt și altele, acestea sunt cele mai importante.

Un lucru care trebuie menționat aici este acela că, în opinia legiuitorului ucrainean, educația în limbile UE, deci și în limba română, beneficiază de derogări de la prevederea generală și anume că „educația în Ucraina se face exclusiv în limba ucraineană”. Altfel spus, româna ar fi privilegiată de exemplu în fața limbii ruse.

În esență, este vorba despre faptul că, până în 2017, minoritățile naționale din Ucraina aveau dreptul să studieze exclusiv în limba maternă în învățământul preșcolar, primar și secundar general, iar limba ucraineană era studiată ca materie separată.

După 2017, noua legislație a prevăzut înlocuirea treptată a disciplinelor predate în limba maternă cu cele predate în limba ucraineană. Reforma a început cu clasele primare, iar de la 1 septembrie 2022 va fi implementată și la clasele medii, iar din 2027 și la clasele superioare (9-12).

Cum se întâmplă concret lucrurile în școlile din Ucraina îmi explică tot românul din Cernăuți:

„Copilul meu este în clasa a patra și în acest moment mai are o singură oră de română pe săptămână. Chiar din clasa întâi numărul orelor predate în ucraineană crește treptat, nu numai în detrimentul limbii române, dar și a limbii engleze, de exemplu.

În clasa a opta practic nu se mai predă nimic în limba română. Părerea mea personală este că se crează o adevărată ciorbă în capul copiilor care nu vor ști foarte bine niciuna din limbi: nici română, nici ucraineană. Și nici engleza, pe care am realizat că o învață foarte prost”.

Și Aurica Bojescu, secretarul executiv al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, organizație care a redactat inclusiv un memoriu pe care l-a adresat autorităților române și ucrainene, spune că rezultatul pentru românii din Ucraina al acestei reforme a educației nu poate fi decât acela că „nu se va mai putea forma o elită în rândul comunității românești. De pe băncile școlii vor ieși doar absolvenți cu slujbe simple, meșteri, mecanici etc, nu și intelectuali”.

Ucrainenii sunt, evident, de altă părere.

Cum motivează autoritățile din Ucraina aceste schimbări?

Totul pleacă de la răspândirea limbii ruse într-un stat care până în 1990 a făcut parte din URSS.. De exemplu, un argument concret îl găsim în motivarea Curții Constituționale a Ucrainei (care în iulie 2021 a declarat constituțională legea din 2019 privind folosirea limbii ucrainene ca limbă de stat), citată în articolul juristului Vasile Țiple de pe Contributors:

„(…) pentru că limba de stat a fost studiată ca materie separată a rezultat un nivel scăzut de înțelegere și folosire a acesteia. Rezultatul a fost acela că se folosea limba rusă ca mijloc de comunicare interetnică și formarea de comunități izolate de participare la viața publică și procesul democratic”.

Judecătorii constituționali au exprimat practic această teamă pe care autoritățile ucrainene o au față de limba rusă. O atitudine explicabilă, atâta vreme cât Rusia a folosit întotdeauna limba pe ca un instrument de expansiune geopolitică.

De aici, pot fi mai bine înțelese și tendințele apărute recent în Ucraina, mai ales în contextul războiului, de a înlocui pur și simplu denumirea limbii ruse, astfel încât Rusia să nu mai aibă acest pretext de a-și invada vecinii.

De aici, pot fi mai bine înțelese și tendințele apărute recent în Ucraina, mai ales în contextul războiului, de a înlocui pur și simplu denumirea limbii ruse, astfel încât Rusia să nu mai aibă acest pretext de a-și invada vecinii.

Un articol relevant pe acest subiect poate fi citit aici: ​​Limba rusă, pretextul Moscovei de a-și invada vecinii. „În opinia mea, Ucraina va pune în discuție la nivel internațional redenumirea limbii ruse”- expert ucrainean.

Sunt lucrurile pierdute definitiv pentru comunitatea românească din Ucraina?

În niciun caz. Aminteam mai sus despre un memoriu adresat autorităților din cele două țări și am să prezint, pe scurt, câteva dintre cerințele comunității românești din Ucraina doar pe subiectul educației:

  • Menținerea și chiar lărgirea rețelei de instituții școlare și preșcolare cu instruire în limba română în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa, acolo unde populația românofonă este autohtonă și locuiește compact și tradițional, dar asigurând și studierea limbii ucrainene pentru a facilita integrarea efectivă în societatea ucraineană.
  • Interzicerea în școlile mixte, după absolvirea claselor primare, a combinării din clasa a 5-a a claselor cu predare în limba română cu cele cu predare exclusiv în limba ucraineană, excluzând astfel procesul de educație în limba maternă în școala secundară pe motiv de insuficiență de fonduri sau număr mic de elevi.
  • Unificarea programelor prevăzute pentru studierea limbii materne în școlile din regiunea Odesa cu cele din școlile din regiunea Cernăuți și Transcarpatia, folosind doar termenul științific de „limba română” (limba moldovenească nu există potrivit deciziei Curții Constituționale a Republicii Moldova).
  • Burse de studiu din partea României, atât pentru elevi, cât și pentru profesori.

Aici trebuie făcută o mențiune importantă și anume aceea că datele oficiale ale MAE arată o diviziune a ceea ce noi numim generic „comunitate românească din Ucraina”: doar 151 de mii de membri ai acestei comunități se recunosc „români”, în timp ce 258 de mii spun că sunt „moldoveni” și vorbesc „moldovenește”.

Din nou, trebuie să ne întoarcem la narativele din perioada sovietică, care spuneau că românii și moldovenii sunt națiuni separate, idei care, din păcate, au fost îmbrățișate, până nu demult, și de o parte din „experții” ucraineni (să nu uităm de influența mare a Rusiei în această țară până în 2014).

Cel puțin la nivel oficial și declarativ însă, Ucraina arată (și arăta și înainte de război) o deschidere mare pe subiectul educației în limba română.

Anul trecut, l-am cunoscut la Kiev pe Iuri Kononenko, un oficial din Ministerul Educației (șeful Departamentului principal pentru școala secundară și educația preșcolară) care-și manifesta speranța că România și Ucraina vor semna totuși într-un termen rezonabil așa-numitul „Protocol de cooperare în domeniul învățământului.”

Războiul a stopat lucrurile, nu mă îndoiesc că ele vor fi reluate, mai ales în noul context creat de invazia Rusiei. Iar problema așa-numitei „limbi moldovenești” era și atunci în fruntea listei de revendicări a părții românești, mai ales în contextul în care există din 2013 o decizie a Curții Constituționale din Moldova în sensul în care „limba moldovenească” nu există.

Dar, mai spunea anul trecut oficialul de la Kiev, nicio instituție din Ucraina nu poate să-i oblige pe cetățenii respectivi să se recunoască „români”, dacă ei se consideră o minoritate distinctă și anume „moldovenească”. Greu de spus dacă așa stau lucrurile, practica a dovedit că schimbările țin mai mult de voință politică decât de altceva.

În orice caz subiectul va trebui să-și găsească o rezolvare în cel mai scurt timp. Așa cum de altfel a afimat și președintele Volodimir Zelenski, cu ocazia unui interviu pe care l-a dat în martie, când a promis semnarea unui acord cu țările vecine, printre care și România, pentru protejarea limbilor minorităților naționale.

Ministerul Educației din România refuză să vorbească pe acest subiect

Dar dacă tot vorbim despre ce nu au făcut ucrainenii pentru concetățenii noștri de pe teritoriul lor, să vedem și cum se poziționează și autoritățile din România.

Nicio lege din Ucraina nu interzice, de pildă, deschiderea de școli private pentru minoritățile de acolo.

România nu a deschis totuși niciuna, spre deosebire de Ungaria, de pildă, una dintre țările cele mai vocale în ceea ce privește apărarea comunităților maghiare din alte țări. Inclusiv Comisia de la Veneția a recomandat și acest mecanism pentru asigurarea educației în limba maternă, constată Gabriel Bejan în HotNews.ro.

În al doilea rând, nici nu este foarte clar despre câți elevi români din Ucraina ar fi vorba. Nu există date oficiale recente comunicate de statul român.

Dintr-un articol scris tot de juristul Vasile Țiple pe Contributors, aflăm că ar exista 69 de școli cu predare în limba română în care ar învăța aproximativ 20 de mii de copii aparținând minorității etnice române.

La o comunitate pretinsă de peste 400 de mii de români, potrivit datelor MAE, cifrele acestea ar trebui să dea de gândit.

În fine, am încercat să obțin toate aceste lămuriri chiar de la Ministerul Educației, care a fost parte activă în procesul de negociere care s-a întins pe mai mulți ani, dar m-am lovit de o tăcere extrem de neplăcută.

Pe 29 martie, am trimis o solicitare oficială pentru a mă întâlni cu o persoană care a participat la negocierile dintre România și Ucraina pe tema educației în limba română pe teritoriul Ucrainei.

Pe 7 aprilie, mi s-a cerut să trimit întrebările scrise pe mail pentru că nu dorește nimeni să se întâlnească cu mine pe acest subiect. Am trimis întrebările, degeaba însă.

Zilele trecute am revenit fără succes cu un telefon la Biroul de presă al Ministerului Educației. Nici până în ziua de azi nu am primit vreun răspuns.

În total, au trecut 44 de zile, minus cele nelucrătoare, în orice caz suntem în afara legii.

O politică a struțului, care-și băgă capul în nisip ca să scape de probleme, cum probabil numai autoritățile din România știu să facă.

Iar în acest timp,

și fake news-urile despre românii din Ucraina circulă libere pe internet.

12/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

AUTORITĂȚILE de la Kiev mint cu nerușinare în fața acuzațiilor conform cărora în Ucraina sunt încălcate drepturile minorităților naționale

Ucraina continuă să mintă în legătură cu politicile sale agresive de asimilare a minorităților naționale printre care ccei jumătate de milion de români sau cei 150.000 de unguri, transmite Romanian Global News.
Conducerea de la Kiev respinge acuzațiile Ungariei: Informațiile despre încălcarea drepturilor minorităților naționale sunt „inventate și politizate”.

România să ia măsuri asupra abuzurilor la adresa romanilor din Ucraina

Purtătorul de cuvânt al Ministerului de externe al Ucrainei, Oleg Nikolaenko i-a răspuns ministrului Ungariei Péter Szijjártò referitor la afirmația sa că în Ucraina se încalcă drepturile minorităților naționale, scrie BucPress.
„Este inacceptabil că guvernul de la Kiev, spune ministrul ungar, foloseşte provocările din estul Ucrainei drept scuză pentru a continua să restrângă drepturile minorităţilor naţionale, inclusiv ale etnicilor maghiari din Transcarpatia”.
Răspunsul mincinos al ministrului de externe Nicolaenko nu a întârziat:

Suntem categoric împotriva afirmației ministerului afacerilor externe al Ungariei, conform căreia în Ucraina sunt încălcate drepturile minorităților naționale. Sunt informații inventate și politizate. Dimpotrivă, în țara noastră se implementează o politică de creare a unui spectru larg de multiple posibilități de autorealizare a comunităților minoritare. Nu există nici o amenințare pentru identitatea lor națională. Noi apreciem diversitatea etnică și națională a populației”. „Astăzi, continuă domnul Nikolenko, nu există nici un motiv de a învinui Ucraina în încălcarea drepturilor minorităților naționale…”.
Alexandrina Cernov, director general al Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuți, membru de onoare al Academiei Române, a analizat pentru Agenția BucPress această discuție referitoare la situația minorităților naționale din Ucraina:
Propunem doar să comparăm acest răspuns patetic referitor la drepturile minorităților din Ucraina cu o altă afirmație a unui alt demnitar ucrainean, împuternicitul în problemele apărării limbii de stat, Taras Kremini, care a intervenit cu o comunicare pe Facebook, că începând cu data de 16 ianuarie 2022 va începe o nouă etapă de implementare a legii Ucrainei despre asigurarea funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat.
Domnia sa subliniază în mod special că devine obligatorie respectarea articolului 25 al Legii care reglementează folosirea limbii de stat în mass-media.

Kremini a explicat că, în corespundere cu legea respectivă, toate periodicele din Ucraina au dreptul să apară în altă limbă decât cea de stat cu condiția că toate materialele vor fi traduse în limba ucraineană, adică va apărea în paralel, în aceeași zi, și un tiraj în limba ucraineană?!
Amintim că statul ucrainean nu finanțează publicațiile în limbile minorităților.

Deci tirajul în limba ucraineană se va plăti de minoritatea națională, dar nu se știe din ce fonduri. Așadar, aceste publicații sunt condamnate la dispariție.
În 14 iulie 2021 Înalta Curte Constituțională a recunoscut această Lege ca fiind constituțională. Din 16 iulie au intrat în vigoare cap. 2-6 ale art. 23, în care sunt reglementate folosirea limbii de stat și în sferele culturii”.

Alexandrina Cernov a amintit și de situația școlilor cu predare în limba română:

„Nu mai amintim aici și de situația din școlile noastre care sunt transferate treptat și metodic în școli cu limba ucraineană de predare.

Punem și noi o întrebare în spiritul cetățeanului turmentat al lui Caragiale: Dar cu Constituția Ucrainei ce facem dacă chiar Înalta Curte o încalcă? Despre ce fel de drepturi vorbește dl. Nikolaenko?! Nici nu merită să mai comentăm”.

04/02/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

SITUAȚIA DIN UCRAINA ȘI ISTORIA UNEI TRĂDĂRI NAȚIONALE

Tratatul Romania-Ucraina 1997

Ucraina, un stat eşuat la frontiera de est a României?

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din U.R.S.S.), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării…), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt.

Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576.450 km2 fără Crimeea, cu un P.I.B. nominal pe cap de locuitor de 3.055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil scrie publicistul Petru Romoşan în https://www.art-emis.ro.

Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse: tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa.

Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi „Fondul Proprietatea” în România).

Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros.

La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă „The Saker” (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din S.U.A., din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură.

Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu.

Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : 

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”. În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul al XX-lea, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei: 

„Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov).

Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului. Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o « Mare Putere »?”[1].

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia):

 „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot: Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, Țările Baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia”[2].

Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În S.U.A. trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul S.U.A. pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei.

În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei S.U.A. şi a N.A.T.O., din care şi noi, românii, facem parte.

E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în S.U.A. şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din S.U.A., de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991:

Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a K.G.B., ca « activist antisovietic periculos » şi « provocator »; pe drept cuvânt, de altfel”[3].

 „Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri: în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr).

La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică « schimbare în care putem crede »”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul.

Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor.

Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte.

A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”.

Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate.

A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate !

Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme”[4].

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete” caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii; S.B.U.-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 şi ’80.

Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată”[5].

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei.

Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul.

La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual”[6].

Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului” a lui Hruşciov…). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie:

„Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din P.I.B.-ul ţării, iar P.I.B.-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media U.E.”[7].

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă”[8].

Ce înseamnă „stat eşuat” (rogue stateÉtat voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile.

Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Pin on Ukrainian Language Facts / Українська мова

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul.

În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350.000-400.000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40.000-50.000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10.000-11.000 de volohi la graniţa cu Polonia.

Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400.000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023.

Ukraine in my linguistic maps

Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens.

Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte -, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze.

Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari…


NOTE:

[1]Alexandre Soljénitsyne, Le Problème russe à la fin du XXe siècle, Fayard, 1994, p. 126.

[2] Ibidem, op. cit., p. 124-125).

[3] Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021.

[4] The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021.

[5]Idem.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Idem.    

15/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: