5 februarie 1867- Acordul privind crearea statului dualist Austro-Ungaria

 

 

 

 

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrântă în mai multe bătălii în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace, exista posibilitatea dispariției acestui stat hibrid, care avea în stăpânirea sa numeroase popoare și teritorii străine.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor.

Îngrijorat de intensificarea tendinţelor centrifuge a popoarelor aflate sub stăpînirea sa, împăratul a preferat un compromis cu nobilimea maghiară, care deținea cele mai importante poziții politice și economice în cadrul statului după cele ale austriecilor, încheind Acordul austro-ungar privind constituirea unei monarhii dualiste.

La 5 februarie 1867, Acordul privind crearea statului dualist Austro-Ungaria intră în vigoare, în cadrul căruia teritoriile majoritar româneşti Transilvania și Banat erau încorporate Ungariei, Transilvaniei anulându-i-se autonomia pe care o avea.

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie), nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria a dobândit dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă.

A fost un stat dualist alcătuit pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, în partea vestică și nordică a statului austro-ungar și pe de altă parte, din Transleithania, care reunea teritoriile maghiare.

Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea inclusiv teritoriile locuite de croați, sîrbi, sloveni și de românii din Transilvania și Banat.

 

 

 

 

 

 

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată centralizat, iar politica față de minorități era dominată de politica autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare, care alcătuiau majoritatea în Regat.

Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranaṭionaliste în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 de persoane, faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Numeroasele popoare care se aflau sub dominația străină dualistă erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația naţiunilor din teritoriile dominate de unguri. Românii din Transilvania și Banat erau lipsiți de drepturi naţionale și supuşi  după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

Prin contrast, austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi.

La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat rege al Ungariei, jurământul său solemn pe legile ungureşti din 1848, care  aduseseră libertate naţională pentru unguri şi supunere şi integrare politică pentru neunguri şi instituirea dualismului, au avut semnificaţia unei contramăsuri de proporţii îndreptată împotriva democratizării şi armonizării geografiei politice europene, prin împiedicarea extinderii aplicării principiului naţionalităţilor la popoarele nemaghiare.

Statul austriac a fost salvat temporar, prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, pentru încă 51 de ani.

Sursa: http/istoria.md/istoriculzilei

Publicitate