CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce stiu strainii despre aromâni si despre problema aromână ?

 

 

 

 

 Intr-un  documentat  articol despre aromâni, publicat în urma cu ani in  „Die Presse” din Viena,  cunoscutul scriitor şi publicist Karl Marcus Gauss vorbeste  in articolul “Was wir erst noch lemen” (Ceea ce trebuie să mai învăţăm) despre  Noua Europa si problemele ei, vorbindu-ne  pe un spatiu amplu despre  problema aromanilor din Balcani..

Iata un extras care nu poate sa nu ne preocupe pe noi,români si aromâni deopotriva :

“Toţi vorbesc despre „Noua Europă”. Dar cum va vorbi noua Europă? Englezeşte? Franţuzeşte? Sau poate chiar aromâneşte? Despre bucuria diversităţii, teama simplicităţii – şi cu ce se află în avans faţă de noi un mic, aproape uitat popor din Balcani.

Cunoaşteţi aromânii? Aţi dobândit deja primele cunoştinţe de bază ale limbii aromâne? Nu? Este mereu acelaşi lucru, toţi doresc să fie europeni şi nici nu ştiu măcar că viitorul Europei va fi decis de modul cum va fi rezolvată problema aromână!

Recent am văzut la televizor doi oameni impunători, vorbind despre Europa. Unul se numea Kohl, celălalt Chirac.

Aparatul de repetiţie verbal, pe care oricine îl etalează, dacă în zilele noastre i se pun întrebări cu privire la Europa, a decurs la ei un timp în mod statornic fără întrerupere: Că viitorul Europei înseamnă diversitatea culturilor şi a popoarelor sale, şi-au asigurat reciproc cu voie bună, şi că în zona comercială fără vamă se vor schimba nu numai mărfuri, ci şi gânduri.

Cine a fost invocat cu vorbe măreţe, acesta ă fost europeanul de mâine: un om, ale cărui virtuţi sunt receptivitatea faţă de tot ce există în lume, a cărui cinste este toleranţa, a cărui patrie mai largă este întreaga Europă.

Curios să afle tot ce se petrece la vecinul său, dincolo de graniţele vechi, el va fi flexibil şi, atât în metropole cât şi la ţară, el va fi foarte bine informat, cel puţin prin televiziune, cu privire la problemele de cultură europeană, căci bogăţia Europei constă nu (Kohl), nu numai (Chirac), în nici un caz doar (Helmut-Jacques) în forţa economică a continentului, ci… etc.

Există deja acest Nou European? Germanii ar fi flexibili? Asta nu le-a reproşat încă nimeni. Francezii s-ar simţi acasă şi în Germania? Mai degrabă nu, dacă facem abstracţie de bucătăria germană.

Şi austriecii şi-ar avea bucuria lor în faptul că în ţara Eu-soră, Spania, domneşte multitudinea de limbi şi că în afară de limba spaniolă se mai vorbeşte şi catalana, galiciana, basca şi calo?

Atunci noi nici nu am fi aşa de singuratici în strădania noastră onestă de a menţine naţionalităţilor autohtone limbile croată, slovenă, cehă, bineînţeles şi cele române. Vai, precum o ştie toată lumea, stăm prost cu virtuţile, care se pretind de la noi, europenii de azi, cei de mâine.

Şi, totuşi, există deja aceşti oameni receptivi faţă de tot ce există în lume, care nu se bazează în mod grosolan pe posesiunile lor naţionale; cărora nu le vine greu, ci le face plăcere, să gândească şi să vorbească în două sau mai multe limbi; care nu-şi referă acţiunile şi năzuinţele, în mod meschin, asupra unui singur stat, ci mereu la mai multe; pentru care graniţele nu înseamnă o obsesie ci o depăşire cotidiană; care dintotdeauna practică comerţul şi circulaţia între est şi vest, nord şi sud; care îşi câştigă identitatea tocmai din contactul cu diferitele culturi; cărora toate acestea nu trebuie să li se impună ca nişte ţeluri măreţe, fiindcă ei din timpuri străvechi trăiesc toate acestea.

 Pe scurt: Există noul om european. El este aromân…

…Aromâni? Noul lexicon dă doar informaţii scurte: „Aromânii, macedoromânii, macedovalahii, ţintarii, două ramuri principale, dintre care unul constă din meşteşugari, celălalt din păstori nomazi”. A face atâtea greşeli şi a da şi ghicitori în cuvinte aşa de puţine, asta este de asemenea o artă. Dar aşa nu ajungem mai departe.

Izvoarele istoriei dau mărturie despre aromâni cu mult timp înainte de a vorbi, să zicem, despre danezi şi despre austrieci, despre flamanzi sau despre germani. Metropola lor Moscopole era deja un important centru comercial, prin care veneau produse exotice din Orient în nordul Europei, iar de la Veneţia, mărfurile europene erau transportate la Bagdadi când la Bonn, acolo unde astăzi se află Ministerul Economiei, se afla încă frumosul „nimic”. Căci aromânii sunt europeni ai primei ere.

Ei apar din întunecimea istoriei împreună cu vechii greci, la care europenii de azi se referă cu plăcere, când vor să prezinte civilizaţia, democraţia, individualitatea drept o moştenire, pe care nu le mai poate contesta nimeni. Aromânii, ca şi două duzini de alte popoare, se află în Balcani dintotdeuna.

Din încăpăţânare pură ei nu sunt slavi, ci romani. În loc să se ţină docil de cel de-al doilea popor roman, cu românii, ei se orientează semeţ după greci, cu care lingvistic nu au absolut nimic comun.

Mai târziu, când au pătruns slavii în Balcani, ei au intrat în relaţii strânse cu aceştia; în înţelegere foarte bună au trăit mai ales cu bulgarii, indiferent dacă diferitele mari împărăţii ale acestora tocmai se întemeiau sau se prăbuşeau iarăşi. Cu toate că şi ei s-au creştinizat, în varianta ortodoxă, au refuzat totuşi patriarhatul sârb-ortodox ca şi limba bisericească bulgară veche, şi nici scrierea chirilică nu au adoptat-o.

Spre deosebire de francezi sau germani, aromânii dintotdeauna au fost destul de progresişti, să nu-şi lege identitatea lor naţională în mod fatal de ideea unui stat naţional.

Un stat propriu, în care aromânimea să se realizeze în forma sa supremă, în forma statală, ei nu au întemeiat niciodată şi nu au tins spre aşa ceva.

Dintotdeauna ei nu trăiesc izolaţi, numai pentru ei, în contact şi întrepătrundere permanentă cu alte popoare. Astăzi ţinuturile lor sunt împărţite unor state care, în parte, se duşmănesc de-a binelea, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Turcia.

În evul mediu, poziţia lor de comercianţi de mărfuri şi de bunuri spirituale era necontestată.

Ceea ce a fost transportat de la Brindisi în Europa de Est, ceea ce a fost dus de la Veneţia în Imperiul Bizantin, ceea ce la Viena s-a aşteptat grabnic din Orientul apropiat (condimente!), nu a sosit fără să fi fost transportat o bucată de drum de către aromâni. în izvoarele istorice ale Imperiului Otoman se găsesc pe alocuri plângeri, că tocmai trecătorii de strâmtori cei mai de nădejde şi comercianţii intermediari cei mai iscusiţi, aromânii, arată o dibăcie deosebită, de a scăpa de plata impozitelor prin fel de fel de trucuri şi stratageme.

Dar ei, talentaţii comercianţi ambulanţi şi conducătorii de caravane, nu au fost ahtiaţi numai de bunăstarea lor materială; oricum, nenumărate cărţi greceşti au fost tipărite tocmai la Moscopole, în metropola aromânească, care niciodată nu s-a prezentat fiind exclusiv aromânească, în ea aflându-se mereu şi sârbi, bulgari, otomani, greci, veneţieni şi levantini.

Pe scurt: Mai bine decât le fac pe toate aromânii, de fapt nici nu se poate. Nu-i de mirare că azi ei o duc atât de rău.

Desigur că există la noi în Austria, precum şi în aşa numitele ţări-nucleu ale Uniunii Europene destui oameni inteligenţi, care confundă raţiunea cu raţionalizarea şi cred că dezvoltarea liberă a limbilor ar cauza încetineala apropierii unificării Europei, ar împiedica integrarea.

Astfel de oameni, care îşi imaginează Europa ca un bloc uniform al progresului şi se cred din această cauză oameni progresişti, visează o naţiune comună europeană, în care engleza (sau franceza) ar funcţiona ca limbă de stat şi ar grăbi în felul acesta sfârşitul de mult scadent al anarhiei lingvistice a marginilor.

Cunoscutul lingvist austriac, Georg Hoffmann-Ostenhof, spre exemplu, în revista „Profil”, a proclamat cu câtva timp în urmă, limba engleză ca limbă a unei viitoare Europe, vărsându-şi conştiinţa critică îm emfaza: „Statele Unite ale Europei, ori că vor avea o limbă comună, o „lingua franca”, ori că nu vor exista deloc”. Ca şi mulţi alţi gânditori, care aveau imaginea unor lucruri la fel de măreţe, şi acesta are la îndemână câteva măsuri administrative, care ar fi potrivite să ajute această viziune puternică să răzbată.

Căci, de câte ori nu eşuează lucruri măreţe din cauza unor prejudecăţi mărunte! Astfel ar trebui să se interzică, de pildă, în întreaga Europă sincronizarea unor filme pentru cinematograf sau televiziune.

Aceasta şi încă o serie de alte măsuri briliante de pedagogie forţată ar fi suficiente ca fiecare european să posede, pe lângă dialectul său de acasă, şi limba engleză, deja după o singură generaţie.

Dar, astfel, britanicii, care ştiu engleza deja din copilărie, nu ar fi avantajaţi pe nedrept? Aici se dovedeşte că în fiecare veritabil poliţist al limbii pândeşte şi un poliţist de circulaţie spirituală. Drept contra-serviciu, aşa se exprimă Hoffmann-Ostenhof, englezii ar trebui să renunţe la circulaţia rutieră pe banda stângă, aşa cum au fost obişnuiţi până în prezent!

Această propunere pare să fie simplă, conţine ceva genial. Deoarece Uniunea Europeană este şi o comunitate de schimburi, noi ar trebui, în sfârşit, să recunoaştem în mod creativ câte toate cele se pot schimba! Limba contra maşină de pildă, şi, într-adevăr, acestea două sunt foarte asemănătoare între ele.

Limba maternă, ca şi maşina familiei sunt esenţiale pentru fiecare om, dar, pe de altă parte, acestea nu ar trebui să le fie prea importante, căci teorema lingvistică emisă de Hoffmann-Ostenhof este valabilă şi pentru circulaţie: Statele Unite ale Europei vor circula pe banda dreaptă, ori nu vor exista.

De îndată ce ai învăţat cu Hoffmann-Ostenhof să gândeşti europeneşte, soluţiile pentru multe probleme ale continentului îţi vin în cap, ca de la sine. Şi, în afară de aceasta, totul arată mult mai ordonat, când talmeş-balmeşul de limbi şi obiceiuri în sfârşit este ordonat mai clar. Europa face o impresie pur şi simplu mai prietenoasă, mai modernă, dacă se ştie în orice clipă, unde este voie de vorbit de stânga şi să conduci pe dreapta.

Ceea ce iese la iveală din nişte idei fixe, obsesii de genul acesta, desigur nu este doar o înţelegere cu totul degradată a progresului, care este conceput sub formă de uniformizare culturală şi administrare birocratică încordată, ci totodată şi o înţelegere pur şi simplu totalitară a limbii.

Cine se plânge că munca în diferitele comisii europene este îngreunată din cauza multitudinii de limbi europene, acela ar vrea să facă nu numai munca să meargă fără piedici, ci tot aşa şi funcţionarea limbii, precum şi pe aceia care o vorbesc să-i facă să asculte, să se supună necondiţionat.

Au existat miniştri greci, membri ai academiei sârbe, purtători de premii de stat bulgari, români participanţi la olimpiadă, eroi populari (slavo)macedoneni şi albanezi, care erau aromâni.

Numai că nimeni nu a trebuit să ştie asta. Sau ei înşişi nu trebuia să accentueze prea mult aceasta. Căci aromânii, oricum ar fi fost ei numiţi, de mai bine de 100 de ani, în toate statele în care trăiesc, nu sunt prea agreaţi.

Nu sunt tocmai persecutaţi; ceea ce deranjează la ei este doar că nici acum încă nu s-au abandonat pe ei înşişi întru totul şi nu s-au asimilat încă; aşa încât să nu se mai deosebească.

Aşa numitele recensăminte, la care cine recunoaşte că aparţine unei naţionalităţi nedorite trebuie să se aştepte la neplăceri, au făcut ca, în ultimele decenii, numărul aromânilor să se reducă peste tot, în mod drastic.”

 

 

Karl-Marcus Gauss  este un autor şi un critic literar din Salzburg-Austria.

Din 1991 este editorul revistei “Literatură şi critică” („Literatur und Kritik”) .

Dintre lucrarile  pe care le-a publicat, s-au remarcat  printre altele: ”Despotul binevoitor”, “Distrugerea Europei Centrale” (ambele în Editura Wieser), Alfabetul european  (la Editura Zsolnay) s.a .

 

Karl-Markus Gauß

 

 In 1995  i s- a decernat premiul european pentru eseuri „Charles Veillon”.

 

19/02/2015 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTRO-ROMÂNII – VALAHII DE LA ADRIATICA

 

 

 

VALAHII DE LA ADRIATICA/ISTRO-ROMÂNII

Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”,locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică.

În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică.

Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi).

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea.

 

 

În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 

Un alt mare istro-roman a fost Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

 

 

 

 

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor.

Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905  Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

 

 

Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003).

Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români).

În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istroromâna este ultima care s-a desprins din limba  protoromana si se presupune că istroromânii s-au așezat în Istria în secolul al XII-lea , deoarece atunci este menționat un domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc).

Totuși, primele atestări documentare elocvente ale istroromânilor, datează din 1329 , când cronicile sârbești vorbesc despre o populație vlahă în regiune. Aceasta sugerează că istroromânii au sosit în Istria în sec.al XIV-lea  sau mai înainte.

Locul de origine se bănuiește că ar fi bazinul munților Carpatii. Unii lingviști (printre care și Ovid Densusianu) sunt de părere că istroromânii au venit în această regiune din din Transilvania prin Serbia, acum aproape 1000 de ani.

Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme și două propoziții (urări) traduse în latina sau în italiana, notate într-o lucrare de istorie despre  Triest   a lui F. Irineo della Croce, apărută la  Venetia in 1693.. Următoarele atestări, mici texte izolate, apar abia la începutul secolului al XIX- lea .

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea sunt publicate culegeri importante de literatură populară: basme scurte, snoave, proverbe, mai puțin poezii.

Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română și influențate de aceasta

Majoritatea lingvistilor si istoricilor sunt de acord ca Istroromâna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna.

Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”.

În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.

Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu.

Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”.

Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor.

Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie


Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Prin Decizia Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2

 

 

 

 

 

 

 

30/10/2014 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTRO-ROMÂNII – o enigmã a românitãţii. VIDEO

     Click screen to close

 

 

 

Istro-romanii sunt un mic grup etnic care, se pare ca apartin chiar de stramosii nostri de la nord de Dunare. Cu o populatie autohtona nu mai mare de 1250 – 1500 vorbitori de limba romana,  situati izolat si la distanta de Romania , intr-o masa de slavi, ei au stiut, secole intregi, sa-si pastreze identitatea de neam, de limba si de traditie.

 Iata de ce, originea, istoria, limba si tot ce tine de cultura lor, a intrat in atentia a numerosi istorici lingvisti, filologi, etnografi si folcloristi din intreaga lume.               

 Asezati intr-o regiune extrem de saraca, din partea central-estica a Peninsului Istria, care astazi apartine Croatiei, putinii locuitori de aici care au fost capabili de acest adevarat miracol au dus intotdeauna o viata grea.

Dupa procesul de romanizare balcanica in care au intrat in secolele I si II d. Ch., cei din Peninsula Istria au facut fata invaziei slavilor si apoi celei otomane, cunoscand de-a lungul anilor si alte stapaniri, cum ar fi cea comunista, iugoslava.

 O asemenea istorie i-a pus pe cei din acest teritoriu la grele incercari si de aceea multi dintre ei au plecat in Italia sau mai departe. Asa se face ca multi dintre membrii acestei mici comunitati romanesti au fost nevoiti sa ia calea pribegiei.

Peste 500 dintre ei s-au stabilit la New York, iar cateva zeci au ajuns in Australia.

O situatie ca aceasta, pe langa multe altele, poate explica usor cum se face ca, din cei peste 5 000 de membri cat numara aceasta comunitate romaneasca la inceputul veacului, astazi nu mai sunt decat in jur de 1250 – 1500.              

  In prezent, mai multi sunt in localitatea Jeiani (Seiani), situata la cca. 20 km de Fiume (Rijeka). Mai putini se intalnesc (sau se mai intalneau) si la Susnevita, Sucadru, Letai, Bardo si Nosel. Oamenii de aici isi pastreaza constiinta si identitatea nationala si se numesc pentru aceasta rumari sau vlaschi.

De altfel, multi dintre cercetatorii care s-au aplecat cu pasiune si cu interes asupra intrebarilor ce se pun pe seama acestor comunitati, au ajuns la concluzia ca aceasta a fost fondata pe o colonie romana (poate chiar inaintea colonizarii Daciei de catre Traian) (P.Kandler) si ca limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite «latinei balcanice» (Carlo Taglavini).               

 Un interes deosebit l-au aratat istro-romanilor si romani ca Gh. Asachi, I.H.Radulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puscariu, T.T.Burada, Vlad Bejan si Emil Petru Ratiu    

Dintre conationalii nostri, este impresionanta contributia carturarului hertean Gh. Asachi (Herta), care si-a trimis si fiul pentru a cerceta si cunoaste pe acesti frati ai nostri si care a publicat in tara o culegere de texte in limba (n.n. graiul) comunitatii istro-romane.

Este de asemenea de apreciat Lecca Morariu pentru indemnul sau, ca sa se selectioneze si sa se trimita in zona «echipe de exploratori» care sa incerce «sa salveze acolo ce mai poate fi salvat». 

Importante sunt si observatiile facute de T.T.Burada, care constata ca istro-romanii, care «isi pastreaza limba» nu-si reneaga neamul si ca, desi au fost «dati uitarii» sute de ani, romanii de aici au «constiinta de sine». 

Iata deci, motivele pentru care consideram ca Tratatul bilateral incheiat de Romania cu Croatia in 1944, care creaza cadrul legislativ pentru afirmarea culturala a minoritatii istro-romane, este pe deplin justificat. (…)

* Material preluat din lucrarea «Romanii din jurul Romaniei» coordonata de Prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003.

 

Lecție de istorie: Istroromanii, fratii uitati din Croatia

 

 

Foto:

Istromani in Jeian

 

 

 

In vestul Croatiei,mai exact în Peninsula Istria,o comunitate mică de oameni,care se autodenumesc ,,rumîrii,, se luptă sa își pastreze graiul,traditiile,datiniile,folclorul,cultura…ei sunt <<istroromanii>>,fratii nostri,din păcate,uitati.

Procesul de slavizare a romanilor este din ce in ce mai agresiv:fie el în Republica Moldova,mai ales Transnistria,Buceag,Tinutul Herta,Bucovina de Nord,Timocul Sarbesc(Valea Timocului,uneori Tribalia,Cr?a??) sau în acest caz:Istria.

Ei se luptă să fie ceea ce sunt!

Un cunoscut savant cu origini aromane,și istroromane este sarbul cu cetatenie austro-ungara,croată,americană Nicolae Tesla .

,.Portul lor se aseamana bine cu cel daco-roman,cel meglenoroman și cu cel aroman.

Limba lor este mai asemanatore cu cea romana,decat de cea aromana.

De precizat ca un roman și un istroroman se pot întelege vorbind fiecare cu,cuvintele materne.

Limba lor,e caracterizată prin inlocuirea ,,n,,-ului cu ,,r,,-ul (roman-rumîr)Se crede ca sunt romani,veniti din Banat, Ardeal și Crișana.

Istroromani, rumeri, rumani, ciribiri, vlahi, vlașci, valahi, rumîri desemnează aceeași comunitate din Balcani.Este alarmantă ,deznationalizarea, slavizarea, sau pierdea datinilor. Statul roman,din păcate nu se simte răspunzator pentru această comunitate de romani.

De pe Wikipedia aflam despre prezența istromanească in Istria,aratata de numele unor localitati :

2 cu numele de Romania,și altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliște, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricic.

Prezenta latinitatii,dacogismului,romanismului între slavi nu se limitează doar la Istria,Macedonia,Grecia,Serbia(Voivodina și Timoc),Romania si Republica Moldova,și alte teritorii, provincii, pamanturi, plaiuri, meleaguri, tinuturi romanești, ci și chiar și în mai multe localitați slovene(partea slovenă a Peninsulei Istria)populate de istroromani.

De citit pe aceeași temă:

  • Istria,articolul Wikipedia,în care sunt amintiti si istroromanii

Harta etnică a Istriei:
Istroromanii reprezentati cu pete gri

jurnalulpolitic.blogspot.ro

 

 

Urmariti in continuare un documentar interesant despre situatia istroromanilor in zilele noastre :

 

 

 

 

07/11/2013 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: