CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lupta pentru recunoaşterea drepturilor etniei aromâne din Balcani. VIDEO

 

 

 

 

Aromanii sunt considerati de majoritatea istoricilor ramura sudica a poporului roman, despartita de trunchiul principal, aflat pe teritoriul Daciei istorice, dupa interpunerea populatiilor migratoare slave;


Sunt grupati in doua zone distincte:


–    primul grup, din  neamul farserotilor, se situeaza in zona montana din jurul localitatii Korcea, de o parte si de alta a Alpilor centrali albanezi, pana in Macedonia si Grecia;
–    cel de-al doilea grup, stabiliti in campia litorala din Albania de mijloc si din sudul tarii, sunt descendenti ai saracacianilor.

O statistica recenta a UNESCO, referitoare la chestiuni lingvistice, consemna cca.10 000 de vorbitori ai dialectului aroman. Alte estimari sunt de la 50 000 la 200 000 de oameni, sau despre cca 15% din populatia Albaniei. Potrivit celor mai recente estimari (oficiale), aromanii din Albania nu ar fi mai multi de 100 000. „Din pacate pentru Romania si pentru aromanii ei din Albania, la aceasta ora nu se poate discuta cu conducatorii tarii prietene, caci nu vor sa auda de aceste probleme.

In zadar presedintele Constantinescu i-a vorbit omologului sau albanez despre aceste probleme, in zadar prim-ministrii s-au intalnit. Raspunsurile sunt pline de tupeu: „daca in Albania sunt atatia aromani, atatia macedoneni si turci, unde sunt albanezii?”, s-a intrebat presedintele Meidani.

Albania continua sa evidentieze necesitatea efectuarii unui studiu aprofundat asupra genezei si trecutului populatiei aromane din Albania si din intreaga Peninsula Balcanica. Partea albaneza motiveaza, printre altele, ca insisi aromanii au divergente in ceea ce priveste definirea lor ca entitate etnica distincta.

Rezervele manifestate de Albania in problema aromanilor sunt determinate, in mare masura, de natura raporturilor sale cu Grecia. Este cunoscut ca Grecia revendica o serie de teritorii, intre care si Epirul de Nord, adica partea de sud a Albaniei. Pentru a-si justifica aceste pretentii teritoriale, Grecia sustine ca in Albania traiesc cca 700 000 de greci, adepti ai cultului ortodox.

De fapt acestia ar fi reprezentati de 400 000 greco-ortodocsi si 300 000 de greco-vlahi (aromani).

    Recunoasterea oficiala a Bisericii in limba stramoseasca ramane si astazi un deziderat al comunitatii aromane din Albania. Potrivit legislatiei albaneze o religie nu poate avea organizata decat o singura comunitate (in intelesul de biserica, organizatie de cult) religioasa. Prin urmare aromanii fiind de religie ortodoxa nu pot obtine recunoasterea intrucat Biserica Greaca, mai influenta,  a obtinut acest statut  mai inainte.

    In Albania aromanii nu au scoli in limba materna si nici nu beneficiaza de vreo recunoastere a drepturilor lor ca minoritate autohtona! Faptul ca astazi, personalitati marcante ale aromanilor sunt recunoscute oficial ca eroi nationali ai Albaniei („Papa Lambru” Belimace, de exemplu) face si mai greu de inteles atitudinea pe care autoritatile albaneze o au fata de acesti cetateni fideli ai statului albanez.

In 1912, o data cu debutul primului razboi balcanic, cand s-a pus problema impartirii unor teritorii care apartineau Imperiului Otoman, Romania a sustinut pe cai diplomatice infiintarea si recunoasterea unui stat albanezo-roman pe teritoriul ocupat astazi de Albania. La Bucuresti, cu sprijinul autoritatilor romane, se pregatea guvernul viitorului stat, in frunte cu primul presedinte al Albaniei, Ismail Qemali, cel care avea sa proclame independenta tarii sale in acelasi an, la 28 octombrie.

Desi creat cu contributia decisiva a Romaniei, si a aromanilor din respectivele teritorii, statul albanez nu s-a grabit sa acorde drepturile pe care le meritau concetatenii lor latini. Nici astazi nu se grabeste.”
„Este de mentionat ca Guvernul Romaniei a sprijinit printr-un „Pro-memoria”, remis la Foreign-Office cu prilejul Conferintei ambasadorilor (13-26 martie 1913, Londra), crearea unui stat independent albanez, care sa cuprinda cat mai multe din teritoriile locuite de aromani. Aspiratiile de unitate de stat si independenta ale Albaniei (1912) au fost sustinute de aromani

Pe vremea turcilor, a ,,paginilor’’! Puteau inflori acolo scoli pentru toate neamurile imperiului.
Au venit insa crestinii in locul lor, pentru care iarasi, toate neamurile s-au bucurat! Numai ca guvernele statelor crestine renascute si marite in urma prabusirii puterii turcesti in 1913, refuza apoi sa acorde minoritatilor chiar cele mai elementare drepturi!

Asa este in prezent in ,,democratica” Greciei, in Albania, in Macedonia-Scopie… Cum sa nu regreti, in aceste conditii, vremea…paginilor? Paradoxal, dar adevarat!
Iar Romania tace, in timp ce romanii – de la toate orizonturile – sufera aceasta nedreptate strigatoare la cer!
Ca Romania a tacut in deceniile de dictatura comunista, este de inteles: comunistii, numai de interesele neamului romanesc nu erau preocupati…
Dar astazi, dupa prabusirea totalitarismului rosu, tacerea Romaniei nu mai are nici o justificare! Oare, ce putea Romania mica, a regelui Carol I – nu mai poate Romania contemporana?
Daca lucrurile si-ar fi urmat cursul normal, lumea romaneasca din Balcanii anului 1903, deci de acum mai bine de 100 de ani, ar fi ajuns in prezent o realitate romaneasca superba si de neclintit!
In schimb, in zilele noastre, dupa un secol de inconstienta nationala, pe aceleasi meleaguri se stinge mindra stirpe a macedo-romanilor, in indiferenta criminala a mai marilor Statului Roman!

Pe care il acuz in numele inversunatelor articole ale celui mai mare poet roman, Mihai Eminescu, cel ce critica vehement guvernele Romaniei mici, din vremea sa, cind chiar se facea ceva, si nu putin, pentru astazi uitatii cu desavarsire frati ai nostri de la sud de Dunare!

Ca si de la toate orizonturile, al caror numar depaseste jumatatea populatiei Romaniei anului 2000! Ce rusine…!

(http://www.istoria.md/articol/82)

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat, fiind sprijiniţi ferm de Statului Român, să-şi folosescă propria limbă  în şcoli şi biserici.

Românii (aromanii) balcanici, populaţie minoritară aflată în sânul populaţiei majoritare greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, albaneze au luptat pentru obţinerea unor deziderate cu caracter naţional. Lupta naţională a românilor balcanici s-a dus pe trei planuri distincte: învăţământ în limba naţională, organizare bisericească proprie până la recunoaşterea unui episcop român, şi în cele din urmă reprezentare proporţională, pe baze etnice în diversele organisme locale.

 

 

 

 

 

 

 

Acţiunea de trezire a conştiinţei naţionale a început la sfârşitul secolului al XVIII lea, culminând în a doua jumătate a secolului următor cu înfiinţarea de şcoli şi biserici în limba română, cu sprijinul Statului român.

Tratatul de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 a stabilit o nouă realitate politică în Peninsula Balcanică. Cele trei state balcanice Bulgaria, Grecia şi Serbia se obligau, printr un schimb de scrisori realizat cu primul ministru al României Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care să poată să fie subvenţionate de statul român sub supravegherea guvernelor ţărilor respective şi să recunoască pentru români un episcopat distinct.

Toate statele balcanice au admis după 1913 existenţa şcolilor macedoromâne, cu excepţia Serbiei care considera tratatul de la Bucureşti caduc pentru ea, respingând recunoaşterea autonomiei şcolilor şi bisericilor din Macedonia sârbească unde s au închis toate şcolile primare de băieţi şi fete, un liceu, o şcoală normală, 10 biserici.

În Grecia, în schimb, situaţia a fost mai bună, mai ales sub guvernele democratice de după 1913. Acordul cultural bilateral încheiat cu statul grec relativ la autonomia şcolilor primare şi secundare româneşti şi dreptul guvernului român de a le subvenţiona s a încheiat în iulie/august 1913 şi era una din anexele tratatului de la Bucureşti din 1913.

Acesta prevedea autonomia şcolilor şi bisericilor aromânilor şi crearea unui episcopat român, finanţat de statul român dar sub supravegherea guvernului elen. Manualele de religie erau întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare după programele Ministerului Instrucţiunii Publice.

Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, comunitatile de aromani din Balcani au fost lipsite de sprijinul material al statului roman astfel incat scolile aromanilor, lipsite de subventii din partea Romaniei, au fost nevoite sa-si inchida portile.

In plus, guvernele tarilor comuniste balcanice (Bulgaria, Iugoslavia, Albania) dar si Grecia „democratica” au dus intre anii 1945-1990 o politica salbatica de persecutii si deznationalizare, indreptata impotriva minoritarilor aromani ramasi fara sprijinul si protectia Romaniei.

Abia dupa prabusirea comunismului, politica unor state balcanice fata de aromani s-a schimbat. Si nu peste tot. Bulgaria, Serbia si grcia se incapataneaza in continuare sa nu recunoasca existenta pe teritoriul lor a unei populatii aromane…

In R.Macedonia, a fost totusi recunoscuta oficial  existenta unei minoritati aromâne, astfel incat aceasta are acum o situaţie mai bună decât în alte ţări, fiind reprezentata în Parlamentul macedonean şi având dreptul să-şi păstreze identitatea etnică, lingvistică, religioasă şi culturală, precum şi dreptul la învăţământ în limba maternă.

De asemenea, in data de 13 octombrie 2017, Parlamentul Republicii Albania le-a recunoscut aromânilor statutul oficial de minoritate națională, prin adoptarea Legii privind protecția minorităților naționale.

Anterior, aromânii erau recunoscuți de Albania doar ca grup lingvistic și cultural, nebeneficiind, în calitate de minoritate națională nerecunoscută legal, de sprijin din partea statului albanez de reședință sau din partea statului român înrudit.

Noul statut oficial de minoritate națională recunoscută prin lege le conferă aromânilor dreptul la școli, biserici, presă în limba maternă, precum și sprijin cultural din partea statului înrudit România. Este foarte important ca România să se implice cultural în susținerea minorității aromâne înrudite din Albania, în cooperare exemplară cu autoritățile de la Tirana, oferind astfel un exemplu de bună practică europeană în domeniul relațiilor dintre țări și dintre statul înrudit și minoritățile naționale înrudite.

Începând cu mijlocul secolului XIX și până la dictatura comunistă, România a sprijinit financiar funcționarea a zeci de școli și biserici ale aromânilor din cuprinsul actual al Albaniei.

Fără acest sprijin cultural acordat de București minoritatea aromână din Albania nu și-ar fi putut păstra identitatea.

Aromâni, nu vlahi

Proiectul Legii privind protecția minorităților naționale a fost inițiat de Guvernul Albaniei la 13 martie 2017. Acesta prevedea în alineatul 2) al articolului 3 recunoașterea, prin constatare, a 8 minorități naționale, printre care și aromânii, singura minoritate trecută cu denumire dublă (vlahă/aromână – în originalul albanez: vlahe/arumune).

A devenit astfel posibila finantarea de catre ca Statul român a unor gradinite si scoli  în Albania  cu predarea în dialectul istoric aromân al limbii române comune și în româna literară.

Există de asemenea peste 100 de tineri aromâni din Albania bursieri ai statului român la diverse Universități din țară.

Un sprijin important pentru cauza culturală a aromânilor din Albania a venit din partea Institutului Cultural Român, prin Direcția Românii de Pretutindeni.(cubreacov.wordpress.com)

 

 

Şcolile aromânilor din Albania de-a lungul vremurilor

 

 

În jurul anilor 1900, după o activitate de 36 ani, aromânii aveau în sudul Balcanilor 113 şcoli elementare, 6 licee, precum şi o mulţime de biserici, unde slujbele se oficiau în aromână.

În perioada 10-12 iulie 1910, la Bitolia a avut loc Congresul comunităţilor aromâne din Imperiul Otoman, în urma căruia a luat naştere şi a fost votată o hotărâre privind constituirea unei Eforii a şcolilor şi a bisericilor aromâne.

Pentru rezolvarea problemelor cele mai importante şi de interes general, Eforia centrală urma să fie completată prin câte un reprezentant al “cercurilor culturale” din Bitolia, Salonic, Veria, Scopje, Meglenia, Korpa, Grebena, Ioanina, Berat, Elbasan, Giumaia de Sus şi câte un reprezentant al şcolilor secundare. În numele tuturor comunităţilor aromâne, Eforia, sau Consiliul general al lor, trebuia să se ocupe “de toate afacerile şcolare şi bisericeşti şi de altă natură care ar privi interesele culturale ale românilor otomani”1 (articolul 8).

În privinţa administrării fondurilor, Eforia avea dreptul de a numi persoanele respective “în temeiul drepturilor acordate prin Iradeaua imperială” (articolul 9) din 9 mai 1905, care îi recunoştea în mod oficial pe aromâni ca naţionalitate distinctă, cu drepturi civile ca şi celelalte naţionalităţi recunoscute, fără a avea însă un şef religios.

În Albania prima şcoală aromânească, cu limba de predare româna, a fost înfiinţată pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu cadre didactice pregătite în România. Tot atunci a fost deschisă prima biserică ortodoxă, la care a slujit patriotul aromân Haralambie Ballamaci.

După 1887 şi până la instaurarea regimului comunist, în Albania au funcţionat mai multe şcoli şi biserici aromâneşti.

Instituţii de acest gen, cu caracter instructiv şi cultural, au existat, până la sfârşitul celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale, în toate ţările balcanice, ceea ce mărturiseşte despre legăturile sufleteşti ale poporului român cu fraţii săi şi despre atenţia continuă a statului român faţă de comunităţile aromâne de pretutindeni.

În privinţa regimului la care au fost supuse şcolile aromâne din Albania, se pot distinge patru perioade principale:

a. În timpul dominaţiei otomane

Înainte de proclamarea statului independent albanez, la 28 noiembrie 1912, în timpul dominaţiei otomane, în Albania funcţionau 17 şcoli primare aromâne, cu predare în limba română, în localităţile: Plasa – două, prima deschisă în primăvara anului 18844, Korca în toamna anului 18843, Shipcka, Grabova, Niça, Moscopole, Berat, Elbasan, Frasher, Fier, Lushnja, Karbunara, Llenga, Vithkuq, precum şi un gimnaziu la Berat , toate subvenţionate de guvernul român.

Dreptul pentru aromânii din fostele provincii ale Turciei, de a avea şcoli naţionale, le fusese recunoscut de otomani încă din 1864 şi confirmat printr-un decret mare-vizirial din 1878, iar existenţa oficială a unui element românesc în Turcia europeană, după cum am menţionat mai sus, a fost recunoscută prin Iradeaua din 9 mai 1905.

Sub otomani, autorizaţia de deschidere a unei şcoli aromâne se obţinea în baza unei cereri făcute de 15 capi de familie, dar, odată deschisă şcoala, aceasta era întreţinută cu ştiinţa şi asentimentul autorităţilor otomane, de către Ministerul de Instrucţie român, care numea organele de control şi personalul didactic.

b. După ce Albania a devenit stat independent şi până în 1927

După războaiele balcanice, adversarii de atunci ai Turciei şi anume Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, au consfinţit, prin declaraţii oficiale, care fac parte integrantă din Tratatul de la Bucureşti (1913), starea de lucruri de mai sus luându-şi faţă de România angajamentul de a respecta modul de funcţionare de până atunci al şcolilor aromâne, atât existente, cât şi viitoare, în teritoriile pe care le luau de la Turcia.

Cât priveşte Albania, aceasta (după dobândirea independenţei) a început prin a respecta situaţia creată şcolilor aromâne pe timpul dominaţiei otomane; cu toate că ea nu a semnat în chestiunea şcolilor un aranjament în felul celor luate de celelalte state succesoare ale Imperiului Otoman prin Pacea de la Bucureşti, pace la care, de altfel, Albania nu a fost parte (fiind pentru ea res inter alias acta}.

În timpul Primului Război Mondial, şcolile din Albania de nord şi centrală, ocupată de armatele austriece, au fost închise. Cele din Albania de sud, de sub ocupaţia militară franceză, au continuat să funcţioneze.

După vicisitudinile Primului Război Mondial, în Albania mai funcţionau doar trei şcoli aromâne ( la Korca , Plasa şi Shipska). Toate încercările de a redeschide şcolile aromâne care funcţionaseră în Albania în timpul dominaţiei otomane, s-au izbit de ostilitatea guvernului albanez, pe care o putem pune în legătură şi cu refuzul României de a relua relaţiile diplomatice cu Albania, fapt care putea fi interpretat ca un refuz de a lua un angajament formal de a respecta integritatea teritorială a Albaniei.

(La 15 ianuarie 1915 reprezentantul României, M. N. Burghele, a plecat din Albania, fără a se numi un alt reprezentant român în Albania, cu toate insistenţele lui Burghele de a se desemna un girant).

După retragerea armatelor de ocupaţie şi după alipirea teritoriului Korcei, în anul 1922, în timp ce şcolile greceşti au fost închise, iar personalul didactic în mare parte silit să părăsească Albania, şcolile aromâne au fost “tolerate” (Jurnalul Consiliului de Miniştri albanez cu nr. 794 din 10 septembrie 1922). In acest Jurnal se preciza în modul următor atitudinea guvernului albanez:

“Până să se discute şi să se aprobe de către Parlament legea specială relativă la şcolile particulare, elaborată de către Ministerul de Instrucţie, Consiliul de Miniştri a decis să se menţină statu-quo asupra tuturor şcolilor particulare ce se găsesc deschise în statul albanez”.

După reluarea relaţiilor diplomatice (1925), chestiunea şcolilor a fost tratată de ministrul român la Tirana , Simion Mândrescu, în mod continuu şi neîntrerupt prin Ministerul Afacerilor Străine român şi Ministerul Instrucţiei Publice albanez.

În timpul cât a fost ministru al Afacerilor Străine ad interim Myfit bej Libohova. prieten cu S. Mândrescu, se ajunsese aproape la încheierea unei convenţii, prin care se acorda aromânilor deplina libertate de a se instrui în şcoli proprii. Convenţia avea la bază o cerere din iunie 1925. prin care guvernul albanez era rugat să permită deschiderea de şcoli pentru aromânii din Albania, cel puţin la nivelul şi numărul din timpul dominaţiei otomane.

Dar, odată cu căderea guvernului albanez, au încetat şi discuţiile privind încheierea convenţiei. Ele au continuat ulterior cu noul guvern şi în special cu Preşedintele Republicii, Ahmet Zogu, care s-a arătat dispus să satisfacă cererea României, supunând chestiunea Consiliului de Miniştri.

În ziua de 9 octombrie 1925 guvernul albanez a comunicat Legaţiei României următorul răspuns:

“Consiluil de Miniştri, în ultima sa şedinţă, după ce a discutat îndelungat cererea Excelenţei sale, ministrul României, relativ la crearea în Albania de şcoli şi internate particulare aromâne pe întregul cuprins al Republicii, a însărcinat pe ministrul Afacerilor Străine să aducă la cunoştinţa Legaţiei României următoarele decizii:

„Guvernul albanez acceptă cererea României pentru a face o bază de discuţie ce ar putea avea loc. Se grăbeşte însă să declare că orice fel de aranjament cu privire la şcolile primare s-ar face, trebuie să fie statuat printr-o lege specială, ratificată de puterea legislativă şi să fie, de asemenea, în mod obligatoriu, conform cu legea deja existentă a şcolilor primare. Dacă pe de altă parte comunităţile albaneze şi-ar exprima dorinţa să înveţe în şcolile noastre limba română, guvernul e dispus să creeze cursuri de limbă română la şcolile unde el va crede astfel de cursuri necesare”.

Cum reprezentantul român s-a declarat nemulţumit de conţinutul acestei comunicări, ea nu a fost semnată.

Într-o nouă audienţă la Preşedintele Republicii Albaneze, Ahmet Zogu, Mândrescu a obţinut promisiunea acestuia de a aduce din nou în Consiliul de Miniştri problema şcolilor, recomandându-i să pună la curent cu cererea sa pe Preşedintele Senatului, Pandele Evanghele, pentru ca el să facă propunerea în Consiliul de Miniştri albanez.

În consecinţă. Mândrescu a înmânat Preşedintelui Senatului albanez următoarea propunere:

“Consiliul de Miniştri, continuând discuţia asupra cererii domnului ministru al României pentru deschiderea de şcoli particulare:

Având în vedere că nu se poate preciza data prezentării în Parlament a proiectului de lege pentru organizarea învăţământului particular, date fiind studiile dificile şi îndelungate ce necesită un astfel de proiect;

Având în vedere timpul înaintat, dacă nu prea înaintat, pentru deschiderea de noi şcoli şi internate; având în vedere dorinţa sinceră a guvernului albanez de a satisface fără întârziere atât dorinţa României de a se interesa de cultura poporului nostru, cât şi nevoia şi dreptul fraţilor noştri aromâni de a-şi avea şcolile lor, pentru a nu se pierde un an întreg şcolar,

Hotărăşte:

1. Administraţia şcolilor şi bisericilor din Albania este autorizată să deschidă anul acesta şcolar următoarele internate şi şcoli: a) Tirana, 2 internate şi 2 şcoli primare, una de băieţi, alta de fete; b) Durazzo, o şcoală mixtă; c) Elbasan, o şcoală mixtă; d) Berat, o şcoală mixtă; e) Permet, o şcoală mixtă; f) Fier, o şcoală mixtă.

2. Celelalte şcoli româneşti care au funcţionat pe timpul dominaţiei otomane, ca şi noi şcoli în centre cu o populaţie numeroasă aromânească, se vor deschide anul şcolar viitor.

3. Atât şcolile existente, cât şi cele ce se vor  deschide, vor avea să se conformeze regimului legii de organizare a învăţământului particular.

4. Domnul Ministru de Externe va comunica în scris şi sub propria-i iscălitură ministrului României această hotărâre9.

La această propunere, ministrul de Externe albanez, Vrioni, conform hotărârii Consiliului de Miniştri, a făcut verbal ministrului român o comunicare în cuprinsul următor: “Guvernul albanez, pentru a satisface cererea dreaptă a României, va face toate înlesnirile pentru deschiderea de şcoli româneşti în comunele cu populaţie românească, cu condiţia ca deschiderea acestor şcoli să fie cerută de comunităţile respective”.

Faţă de nemulţumirea exprimată de Mândrescu, Preşedintele Republicii Albania a dispus ca ministrul de Externe, Vrioni, care era şi ad interim la Ministerul Instrucţiei Publice, împreună cu Preşedintele Senatului, Pândele Evanghele, să caute modalităţile pentru satisfacerea dorinţelor României.

Ca urmare, la l februarie 1926 a avut loc o întâlnire la Ministerul Afacerilor Străine albanez, de faţă fiind şi directorul general al învăţământului Public din Albania.

La această întâlnire s-a ajuns la următoarele soluţii:

Statul albanez îşi lua angajamentul să introducă chiar de atunci limba română în şcolile primare cu un număr suficient de elevi aromâni; să creeze în septembrie (anul şcolar 1926-1927) şcoli aromâne în comunele de populaţie aromână în care să se predea şi limba albaneză, într-o măsură cerută de nevoile statului albanez; să admită înfiinţarea clasei I-a a noului liceu aromân din Korţa, pentru absolvenţii celor trei şcoli primare aromâne de la Korça , Plasa şi Shipska.

În afară de acestea s-a mai promis reprezentantului român să se înfiinţeze o şcoală profesională de fete sau o şcoală de meserii cu personal adus din România.

Pentru cele 2 internate pe care reprezentantul român dorea să le creeze la Tirana , i s-a răspuns că guvernul albanez nu poate admite decât dacă Crucea Roşie ar cere şi s-ar angaja să le întreţină, dându-i-se ca exemplu cererea făcută de Crucea Roşie americană pentru un internat la o şcoala de meserii.

De remarcat că asupra acestor hotărâri nu s-a încheiat proces verbal, reprezentantul României refuzând să ceară în scris acest lucru, aşa cum i-a sugerat ministrul de Externe albanez.

Primul act oficial prin care guvernul albanez se declara hotărât să aplice deciziile luate la conferinţa de la l februarie 1926 de la Ministerul Afacerilor Străine albanez, este circulara Direcţiei generale a învăţământului din Albania, către inspectoratele din întreaga ţară, nr. 519 din 24 martie 1926, publicată în Monitorul Oficial albanez, nr. 54 din 29 mărie 1926, în următorul cuprins:

“Se aduce la cunoştinţa tuturor celor ce au servit mai înainte ca institutori de limba română, precum şi tuturor celor ce cunosc această limbă şi voiesc să servească ca institutori în şcoli din comunele în care poporul român formează mase compacte, să prezinte inspectoratului circumscripţiei din care fac parte, cererile lor însoţite de actele de studii ce le posedă, pentru a se avea în vedere la organizarea anului şcolar viitor şi pentru a fi numiţi institutori de limba română, care în viitor se va învăţa paralel cu limba oficială a statului”11.

Această circulară a fost primul pas făcut de guvernul albanez pentru recunoaşterea formală a drepturilor aromânilor de a se instrui în limba română, a fost un succes de necontestat obţinut de România, mai ales dacă avem în vedere faptul că la prezentarea scrisorilor de acreditare ale reprezentantului român la Tirana , S. Mândrescu, i s-a refuzat aprobarea de a introduce o frază în care să amintească despre existenţa elementului aromân în Albania.

Situaţia şcolilor aromâne din Albania, după angajamentele formale luate de guvernul albanez în februarie 1926 faţă de reprezentantul român de la Tirana , se prezenta în felul următor: la Korca , Plasa şi Shipska funcţiona câte o şcoală primară.

De asemenea, începând cu anul şcolar 1926-1927, pe lângă şcoala primară din Korca, a început să funcţioneze clasele I-a şi a II-a liceale, camuflate prin clasele a V-a şi VI-a ale şcolii primare, cursurile fiind predate de profesori supuşi albanezi şi numai la nevoie admiţându-se câţiva profesori de altă cetăţenie.

Despre acest lucru s-a căzut de acord între cele două părţi să nu se facă nici un fel de publicitate, dat fiind că legile albaneze nu permiteau înfiinţarea de şcoli secundare şi superioare străine.

Învăţătorii trimişi de Ministerul de Instrucţie român în Albania nu au fost recunoscuţi formal de guvernul albanez, deşi ei au făcut cereri în regulă, conform circularei albaneze din martie 1926. Guvernul român continua să plătească salariile acestor învăţători în aşteptarea aprobării guvernului albanez.

Din cele de mai sus se vede că angajamentele luate formal de guvernul albanez în februarie 1926 de a admite înfiinţarea de şcoli în toate comunele cu populaţie aromână, nu au fost aplicate decât în parte.

În această situaţie, negocierile cu reprezentanţii guvernului albanez au continuat, insistându-se din partea română pentru încheierea unei Convenţii speciale care să reglementeze problema şcolilor (convenţie la care nu s-a ajuns niciodată).

Astfel, în ziua de 19 ianuarie 1927, în urma discuţiilor ce au avut loc între reprezentantul român la Tirana, Trandafirescu, cu Preşedintele Senatului albanez, cu ministrul Justiţiei şi cu directorul general al învăţământului, ţinându-se seama de legile albaneze, s-a hotărât funcţionarea imediată a profesorilor de limba română în şcolile albaneze din centrele aromâneşti, în urma recomandării comunităţii aromâne din Korga, iar în ceea ce priveşte liceul aromân din Korga se făcea promisiunea aprobării înfiinţării lui în anul următor13.

Între timp guvernul albanez a căutat să rezolve chestiunea minorităţilor din Albania conform Declaraţiei albaneze14  la Societatea Naţiunilor, din 2 octombrie 1921, prin care, între altele, recunoştea minorităţii elene din Albania dreptul de a întreţine, a conduce şi a controla cu cheltuielile sale, precum şi de a înfiinţa pe viitor şcoli comunale şi a învăţa copiii lor în limba greacă (minoritatea greacă fiind singura recunoscută de statul albanez).

Termenii Declaraţiei erau similari cu ai diferitelor tratate de minorităţi.

Pornind de la cele consemnate în această declaraţie, autorităţile albaneze au comunicat Legaţiei României, în mai multe rânduri, că nu pot permite ca şcolile aromâne să fie subvenţionate de statul român, sau ca personalul lor să aibă altă supuşenie decât cea albaneză.

c. După etatizarea şcolilor (octombrie 1927) şi până în 1933

În octombrie 1927 guvernul albanez a decis etatizarea şcolilor aromâne, hotărând următoarele:

1. “Cele trei şcoli aromâne (n.n.: de fapt două pentru că cea de la Plasa încetase să mai funcţioneze ca urmare a emigrării majorităţii populaţiei aromâneşti din localitate) trec în bugetul şi sub controlul exclusiv al statului albanez.

2.Programul şcolar nu se modifică şi personalul didactic rămâne acelaşi, cu excepţia institutorilor străini care nu mai sunt admişi de a funcţiona.

3. Şcoala din Korga (care avea 6 clase) rămâne numai cu 5 clase şi cu program de învăţământ primar.

4. Se vor numi profesori de limba română în şcolile din Albania din centrele locuite de aromâni”15.

Această măsură a guvernului albanez a dus la nenumărate convorbiri între reprezentanţii României de la Tirana şi autorităţile albaneze competente şi la două proteste formale contra noului regim aplicat şcolilor aromâne.

Prin adresa16 sa din 17 ianuarie 1927 către ministrul Instrucţiunii (dr. Angelescu), ministrul Afacerilor Străine, N. Titulescu, îşi exprima părerea că acţiunea în Albania trebuie întemeiată “pe situaţiunea de fapt şi de drept a şcolilor noastre, creată prin continuarea funcţionării lor între 1913 şi 1932, în condiţiunile moştenite de pe vremea turcilor”, adăugând:

‘’Trebuie să propunem guvernului albanez încheierea unui aranjament în felul celor încheiate cu celelalte state balcanice în 1913; aceasta însemnează un aranjament prin care Albania să recunoască autonomia şcolilor noastre, cu facultatea pentru guvernul român de a subvenţiona, sub supravegherea guvernului albanez, zisele instituţiuni culturale prezente şi viitoare”.

În ziua de 19 noiembrie 1927 Consfătuirea de la Ministerul Afacerilor Străine român cu membrii Comisiei Şcolilor Române din Peninsula Balcanică de pe lângă Ministerul Instrucţiunii, aprobă în întregime părerea lui Nicolae Titulescu şi accentuează sub punctul “g” din procesul verbal17, “trebuie insistat în mod deosebit asupra situaţiunei şcoalelor noastre primare din Albania, cari în niciun caz nu vor trebui etatizate; vor trebui să funcţioneze ca până în prezent deoarece ele alcătuiesc însăşi baza instrucţiei române în Albania… Dacă nu asigurăm existenţa acestor şcoli, punându-le la adăpostul tuturor ameninţărilor, nu vom putea împiedica albanizarea minorităţii noastre din Albania”.

Şedinţa din 16 decembrie 1927 a Comisiei Şcolilor române din Peninsula Balcanică de pe lângă Ministerul Instrucţiunii (la care a luat parte şi ministrul României de la Tirana , Trandafirescu) – al cărei proces verbal18 a fost aprobat de către ministrul Instrucţiei – adopta în întregime procesul verbal din 19 noiembrie 1927 şi insista din nou sub punctul “b”: “să se înlăture cu totul, în negocierea acordului dintre guvernul român şi cel albanez, chestiunea statificării (n.n.: etatizării) şcoalelor noastre – cari vor trebui să continue a funcţiona ca şcoli româneşti, să aibe autonomia lor şi să fie subvenţionate de statul român sub controlul statului albanez”.

Sub punctul “d”, acelaşi proces verbal adăuga însă: “dacă albanezii nu acceptă soluţia de la punctul “b”, atunci urmează să se organizeze comunităţi, prin care se vor subvenţiona şcolile noastre”.

Această a doua soluţie, de sub punctul “d”, nu însemna deloc o renunţare la principiul autonomiei şcolilor române din Albania; ea nu avea alt scop decât să obţină de la guvernul albanez să consimtă la exercitarea drepturilor românilor, moştenite de pe vremea otomanilor, într-o formă deghizată însă, prin mijlocirea comunităţilor ce urmau să se organizeze.

Potrivit acestor instrucţiuni, la 4 ianuarie 1928, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Tirana , Trandafîrescu, a remis Ministerului de Externe albanez o notă, prin care cerea, în numele guvernului român, ca guvernul albanez “să consimtă a reda autonomia şcolilor aromânilor din Albania, cu facultatea pentru guvernul român de a subvenţiona, sub supravegherea guvernului albanez, aceste instituţiuni de cultură, prezente şi viitoare”.

Această notă a fost însoţită de un pro-memoria, prin care reprezentantul României căuta să demonstreze guvernului albanez necesitatea şi avantajele pentru ambele state de a rezolva problema şcolilor aromâne din Albania în felul cerut de guvernul român.

În răspunsul său din 12 mai 1928, guvernul albanez refuza acordarea autonomiei şcolilor aromâne din Albania, declarând că nu acordă decât şcoli primare minoritare şi o şcoală secundară cu caracter profesional sau tehnic la Tirana. Acest răspuns, care respingea cererea română, a dus la întreruperea tratativelor.

Cum nu s-a recurs nici la soluţia organizării comunităţilor, prevăzută sub punctul “d” al procesului verbal din 16 decembrie 1927, chestiunea şcolilor româneşti din Albania a fost reluată la 18 martie 1929, când Ministerul Instrucţiunii, găsind că “situaţiunea actuală nu poate fi lăsată să se perpetueze”, cerea Legaţiei României la Tirana să reîncepă tratativele “pentru încheierea unui aranjament menit să dea o bună soluţiune intereselor noastre culturale în Albania”.

În acest scop Ministerul Instrucţiunii, prin adresa sa nr. 3188819, trimitea Legaţiei de la Tirana instrucţiunile necesare, precizând “că măsura luată de guvernul albanez de a etatiza şcolile noastre nu poate fi acceptată” şi că această măsură “ar duce în curând la paralizarea mişcării noastre culturale în Albania”, deoarece ‘’sentimentul conştiinţei naţionale nu este încă îndeajuns de dezvoltat printre românii din Albania, pentru ca ei să-şi susţină şi să-şi valorifice singuri drepturile lor”.

Ministerul Instrucţiunii considera că “punctul nostru de vedere , pe baza căruia vor reîncepe tratativele, este tot cel stabilit în şedinţa de la 16 decembrie 1927 şi în consecinţă trebuie să se propună guvernului albanez încheierea unui aranjament în felul celor încheiate în 1913 cu celelalte state balcanice, succesoare ale Imperiului Turcesc”.

Prin aceste directive, Ministerul Instrucţiunii nu schimba nimic, ci propunea începerea negocierilor de la capăt, prevăzând iarăşi pentru cazul când albanezii n-ar accepta soluţia arătată mai sus “să propunem să se deschidă şcolile în urma autorizării ce s-ar putea obţine de către comunităţile din comunele respective”.

Ministerul Instrucţiunii înţelegea prin această a doua soluţie să se organizeze comunităţi, în centrele aromâne din Albania, care să ceară, potrivit Declaraţiei făcute de guvernul albanez în fata Societăţii Naţiunilor, în octombrie 1921, autorizaţia de a înfiinţa şcoli particulare confesionale îngrijite de comunităţi, întreţinute de acestea şi funcţionând cu un personal didactic autorizat de guvernul albanez, compus din supuşi albanezi sau, în lipsă, din supuşi străini angajaţi cu contracte temporare.

Aceste comunităţi ar fi prevăzut în statutele lor că şcolile se vor întreţine din taxele şcolare vărsate de părinţii elevilor, din cotizaţii şi din donaţii, ceea ce însemna în realitate din subvenţii date neoficial de statul român.

Cu alte cuvinte, această soluţie nu era altceva decât o variantă a autonomiei şcolilor române, variantă care, fără să atingă suveranitatea Albaniei, nu însemna din partea României o renunţare la principiul autonomiei.

Pe baza acestor instrucţiuni, la 24 august 1929, însărcinatul român cu afaceri la Tirana , I. Popescu-Paşcani, a remis Ministerului Afacerilor Străine albanez o nouă notă20.

Drept răspuns, guvernul albanez notifica la 30 septembrie 1929 Legaţiei României că nu poate admite vreun amestec în organizarea şi funcţionarea şcolilor aromâneşti, care sunt şcoli de stat, şi că consideră acest fapt ca o imixtiune în afacerile lui interne. Fiind totuşi vorba de elementul românesc şi de o cerere a guvernului român, guvernul albanez îşi lua angajamentul că va ameliora mult situaţia şcolilor aromâne din punctul de vedere al funcţionării lor21.

În urma acestui răspuns nesatisfăcător ca fond şi puţin curtenitor ca formă, însărcinatul român cu afaceri de la Tirana , declara ministrului de Externe albanez, Rauf Fitso, că răspunsul va face în România o impresie penibilă, la care acesta a răspuns că “sentimentele albanezilor pentru români sunt foarte puternice, dar din nenorocire aceste sentimente trebuie să lase să treacă înainte principiile de unitate ale statului şi pe de altă parte o concesiune acordată României în această privinţă ar putea deschide apetitul şi celorlalte minorităţi din Albania22.

Ministrul de Externe albanez a rugat totuşi pe reprezentantul român să asigure guvernul său că ameliorarea acordată şcolilor române va fi importantă.

Reprezentanţii români de la Tirana au căutat să arate autorităţilor albaneze că politica lor faţă de şcolile aromâne este în fond contrarie intereselor albaneze, deoarece slăbeşte elementul aromân, care nu poate prezenta nici un pericol pentru statul albanez şi întăreşte indirect minoritatea greacă, alcătuind o iredentă pentru integritatea Albaniei. (Albania, cum am menţionat deja, nu a fost parte la Pacea de la Bucureşti din 1913, prin care statele succesoare ale Imperiului Otoman îşi luau o serie de angajamente legate de drepturile recunoscute aromânilor în timpul dominaţiei otomane. Acestea au fost totuşi respectate sau mai bine zis tolerate până în 1927, în Albania).

După tratative de aproape trei luni, în iulie 1930 însărcinatul României cu afaceri la Tirana a prezentat următoarele cereri:

1. “Vechile şcoli româneşti de la Korca şi Shipska, actualmente etatizate, să fie cedate comunităţilor româneşti din acele localităţi.

2. Guvernul albanez să acorde autorizarea şi altor comunităţi româneşti care vor solicita deschiderea de şcoli.

3. Şcolile să fie administrate de comunităţi şi întreţinute de cotizaţiile, colectele şi ofrandele membrilor acestor comunităţi şi cu consimţământul tacit al guvernului albanez din subvenţii procurate de statul român.

4. Personalul didactic să fie numit de comunităţi, Ministerul Instrucţiunii albanez să dea de formă agrementul său.

5. Limba de predare să fie limba română; se vor preda câteva ore de limbă albaneză şi de geografie şi istorie albaneză în limba albaneză.

6. Bisericile româneşti urmează a-şi păstra situaţia lor actuală.

7. Încheierea unui acord în scris, care să statueze în mod definitiv regimul şcoalelor româneşti din Albania”23.

În răspunsul său la aceste cereri, guvernul albanez arăta că este de acord cu propunerile române, în afara punctului 7, socotind încheierea unui acord ca un precedent primejdios. Privitor la punctul 3 se arăta că în mod oficial guvernul albanez nu poate discuta chestiunea subvenţiilor acordate de statul român, în mod particular, ministrul de Externe albanez declara reprezentantului român că aceste subvenţii nu vor fi împiedicate dacă vor fi date cu toată discreţia necesară (pentru ca să nu afle grecii).

Desigur că fără un acord scris soluţionarea rămânea provizorie; dar, oricum se obţinuse scoaterea şcolilor de sub regimul etatizării.

Prin telegrama sa din 12 august 193024, ministerul Afacerilor Străine român comunica Legaţiei de la Tirana că “guvernul român acceptă propunerile verbale ale guvernului albanez aşa cum sunt ele cuprinse în cele 7 puncte”.

În acest fel şcolile din Korca şi Shipska, care fuseseră etatizate în 1927 şi la a căror restituire guvernul albanez se învoise încă din iulie 1930, au fost predate comunităţilor aromâne din aceste comune pe 1 noiembrie 1930, iar cursurile au început pe 3 noiembrie.

Din punct de vedere juridic aceste şcoli erau considerate ca şcoli particulare cu drept de publicitate şi ca prioritate a comunităţilor din Korca şi Shipska, iar institutorii ca angajaţi şi salariaţi de comunităţi.

Atât Preşedintele Consiliului de Miniştri albanez, Pândele Evanghele, cât şi ministrul Afacerilor Străine, R. Fitso, declarau reprezentantului României de la Tirana că aceasta este o faţadă şi că în realitate statul român va putea subvenţiona aceste şcoli, însă cu toată discreţia necesară25.

În audienţa la regele Zog I (începând cu anul 1928, Albania devenise regat, n.n.) în ziua de 22 decembrie 193126, întrebat fiind dacă este mulţumit de felul cum sunt satisfăcute cererile de şcoli şi biserici ale românilor din Albania, ministrul României a răspuns deschis că nu este mulţumit şi că sugestiile sale ca guvernul albanez să acorde câtorva centre aromâne şcoli şi biserici şi să repună definitiv limba română în biserica din Elbasan, au fost refuzate de către miniştrii de resort.

Zog I a promis că va lua personal măsuri ca în cel mult două săptămâni să se repună limba română în biserica de la Elbasan şi să se deschidă şcoli în comunele Llenga şi Grabova.

Cu toate acestea, abia în aprilie 1932 guvernul albanez a autorizat deschiderea unei şcoli aromâne în comuna Llënga (care însă nu a funcţionat); pentru şcoala de la Grabova se promitea autorizarea ei în toamna următoare.

d. După 25 aprilie 1933

Acest regim, descris mai sus, durează până în aprilie 1933, când a intrat în vigoare noua constituţie albaneză, care în articolele 206 şi 207 cuprindea următoarele dispoziţii:

“Învăţământul şi educaţia supuşilor albanezi sunt rezervate statului, care îşi ia sarcina să le acorde în şcolile sale.

Învăţământul primar este obligatoriu pentru toţi resortisanţii albanezi şi va fi acordat gratuit. Şcolile particulare de toate categoriile care funcţionează în prezent vor fi închise”27.

Aceste dispoziţii care vizau şcolile catolice28 au lovit în primul rând şcolile aromâne, care, fără a fi închise, au fost transformate în şcoli de stat albaneze, înlocuindu-se învăţătorii români şi introducându-se programul şcolar albanez.

Legaţia României la Tirana nu a încetat, ori de câte ori a avut prilejul, să aducă în discuţie problema redeschiderii şcolilor aromâne, primind întotdeauna asigurări de Ia guvernul albanez că va fi soluţionată în chip satisfăcător, întârzierea soluţionării poate fi atribuită conflictului cu minoritatea elenă (repetăm: singura minoritate recunoscută în Albania, prin Declaraţia albaneză din 2 octombrie 1921 la Societatea Naţiunilor ), care, nemulţumită de închiderea şcolilor greceşti, s-a plâns în toamna anului 1934 Societăţii Naţiunilor, invocând Declaraţia albaneză din 1921.

Această plângere a fost examinată de Consiliul Societăţii Naţiunilor, care a decis în şedinţa sa din 11 ianuarie 1935, la propunerea şefului delegaţiei Spaniei, Salvador de Madariaga, ca să fie cerut avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională de la Haga , în privinţa tezei albaneze referitoare la suprimarea şcolilor particulare.

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională de la Haga s-a pronunţat (cu 8 voturi contra 3 – între cei 3 şi Dem. Rădulescu, român) – în sensul că Albania trebuie să execute ad literam obligaţiile ce revin prin art. 5 al Declaraţiei sale din 1921. Astfel, în şedinţa sa din 6 aprilie 1935, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a pronunţat avizul său consultativ în chestiunea şcolilor elene din Albania, găsind neîntemeiată teza guvernului albanez potrivit căreia desfiinţarea şcolilor particulare constituia o măsură generală, conformă cu stipulaţiile art. 5, al. l, din Declaraţia sa de la 2 octombrie 1921.

Conform acestui aviz, care dădea deplină satisfacţie Greciei, Albania trebuia să execute obligaţiile prevăzute în articolul mai sus menţionat, care acorda minorităţilor etnice dreptul “de a-şi crea, dirija şi controla pe cheltuiala lor proprie, instituţii cu scopuri de binefacere, religioase sau sociale, precum şi alte instituţii de educaţie, în care vor putea întrebuinţa limba lor naţională şi executa liber religia lor”.

România nu putea folosi însă, oricât ar fi fost de avantajos pentru minoritatea aromână, avizul consultativ al Curţii Permanente de Justiţie Internaţională în problema şcolilor minoritare greceşti din Albania şi care dădea Declaraţiei albaneze din 1921 o interpretare consacrând adevărate privilegii în favoarea minorităţilor.

Avizul era, din punct de vedere politic, inacceptabil pentru statele cu obligaţii minoritare şi ca atare ar fi putut fi invocat de către alte state pentru a fi aplicat minorităţilor din România.

În acest context trebuie înţeles avizul nr. 85 din 21 iunie 1935, pronunţat de Consiliul Juridic al Ministerului Afacerilor Străine, în care după ce se arăta că dacă România ar sprijini pe Declaraţia albaneză din 1921 pretenţiile minorităţilor aromâne din Albania, ea ar fi în chip firesc legată de interpretarea dată acesteia şi implicit întregului regim al minorităţilor, prin avizul Curţii de Justiţie Internaţională, cu atât mai mult cu cât avizul ar putea fi opus statului român; Consiliul Juridic ajungea de aceea la concluzia că “România are tot interesul să ajungă la o înţelegere cu Albania lăsând la o parte textul şi interpretarea Declaraţiei albaneze din 1921” . (In acest sens a fost şi votul lui Dem. Rădulescu, membru în completul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională favorabil tezei albaneze).

Avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională nu a rămas fără urmări pentru oficialităţile albaneze şi în ceea ce priveşte şcolile aromâne.

Astfel, în 26 aprilie 1935, ministrul Afacerilor Străine albanez comunica reprezentantului român la Tirana , Aurelian, că regele Albaniei a dat ordin ministrului Instrucţiunii Publice albanez să ia imediat măsurile necesare pentru ca şcolile aromâne să fie redeschise integral şi să funcţioneze, cu începere de la 26 aprilie 1935, exact ca înainte de etatizarea lor.

Cele două şcoli au început să funcţioneze din 6 mai 1935, în mod provizoriu în aceleaşi condiţii ca înainte de etatizare (toate materiile fiind predate în limba română, de către învăţători români, elevii albanezi care le frecventau fiind mutaţi în şcoli albaneze), urmând ca de comun acord cu guvernul albanez să se stabilească viitorul regim (fie şcoli minoritare, fie şcoli de stat).

În septembrie 1935, Ministerul Instrucţiei Publice albanez comunica Legaţiei României din Tirana că şcolile aromâne din Albania vor fi considerate ca şcoli minoritare, iar elevii lor vor fi supuşi unui examen spre a fi admişi în şcolile statului, dacă se persistă în a cere menţinerea caracterului de şcoli private întreţinute de comunităţi, cu personal, program şi limbă de predare româna; dar dacă ele ar fi etatizate, certificatele eliberate de ele ar fi echivalente cu cele ale şcolilor albaneze, guvernul albanez binevoind a numi institutori de origine română.

Guvernul albanez urmărea astfel să creeze un precedent ce ar fi putut opune Greciei în chestiunea minorităţii greceşti, favorizate prin avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.

În octombrie 1935, guvernul albanez s-a arătat dispus a recunoaşte şcolilor aromâne avantajele de care se bucurau în baza înţelegerii verbale din 1930 dacă în schimb guvernul român ar accepta etatizarea acestor şcoli şi nu ar pretinde, dimpotrivă, pentru ele, regimul garantat de Declaraţia albaneză din 2 octombrie 1921, întărită şi dezvoltată de avizul consultativ al Curţii Permanente de Justiţie Internaţională de la Haga , din 6 aprilie 1935.

În felul acesta dilema şcoli etatizate-şcoli minoritare, pe care guvernul albanez o prezentase României, era considerabil atenuată şi practic anulată; adeziunea română la principiul etatizării devenea astfel posibilă fără ca în fapt situaţia anterioară Constituţiei albaneze din 1933 să sufere vreo modificare.

Ceea ce trebuia însă obţinut era, dacă nu un acord scris, cel puţin un schimb de note, prin care guvernul albanez să declare că, deşi etatizate, aceste şcoli vor continua să funcţioneze cu învăţători de origine română, recomandaţi şi remuneraţi de guvernul român, – în afara salariului, problematic, dat de guvernul albanez, – că limba română va continua să fie limba de predare pentru toate materiile; că programa va continua să se facă după indicaţia Ministerului Instrucţiunii Publice din România.

În aceste condiţii, la 16 decembrie 1935, reuniunea de la Bucureşti a reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerului Instrucţiunii Publice, la care a participat şi reprezentantul român de la Tirana , a ajuns la concluzia că regimul şcolilor de stat este cel mai convenabil.

Regimul acestor şcoli fusese reglementat prin art. 10 din regulamentul publicat de oficialităţile albaneze la 12 noiembrie 1935 şi care prevedea:

“Pentru localităţile minoritare, care declară că nu doresc sau nu pot întreţine şcoli particulare, Ministerul Instrucţiunii Publice, pe baza art. 6 al Declaraţiei albaneze din 2 octombrie 1921, va deschide şcoli de stat în care tot programul se va preda în limba minoritară. În acest scop Ministerul Instrucţiei Publice va trimite în aceste şcoli institutori capabili”29 .

La 9 mai 1936 regele Zog I a semnat un decret-lege30 asupra deschiderii şi funcţionării şcolilor private din Albania. Regele s-a servit de un decret-lege, deoarece nu voia să ceară aceluiaşi parlament, care votase etatizarea şcolilor private, de a reveni asupra măsurilor luate în 1933.

Decretul-lege preciza că orice supus albanez, persoană fizică sau juridică, avea dreptul să deschidă şi să menţină şcoli în această categorie fiind cuprinse şi comunităţile.

Pe această bază, aromânii puteau cere autorizaţia de a deschide şcoli secundare, în care toate materiile, cu excepţia limbii albaneze, a istoriei şi geografiei, să fie predate în limba română.

Decretul-lege mai prevedea că în şcolile primare private învăţământul trebuie să fie predat în întregime în limba albaneză.

În aceste condiţii, pentru şcolile primare aromâne nu rămâneau decât două posibilităţi: fie şcoli de stat albaneze în care toate materiile să fie predate în limba română de învăţători aparţinând minorităţii etnice aromâne, fie şcoli minoritare.

Toate acestea au făcut ca începând din 1936 cele două şcoli aromâne să funcţioneze ca şcoli de stat albaneze, cu institutori aleşi, numiţi şi plătiţi de statul albanez, materiile fiind predate în limba română.

La 5 mai 1937, Legaţia română la Tirana prezenta Ministerului Afacerilor Străine albanez o notă31 prin care cerea restabilirea învăţământului primar în limba română în Niçë, Llëngë, Grabovë, Fier şi Elbasan. De remarcat că aceste cereri se întemeiau pe sugestiile guvernului albanez însuşi, făcute în momentul în care avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 6 aprilie 1935 în problema şcolilor minoritare greceşti îl pusese într-o situaţie dificilă.

Ca urmare, în iulie 1937 guvernul albanez a încuviinţat să se deschidă, pe lângă cele două şcoli primare existente la Korga şi Shipska, încă cinci şcoli primare cu limba de predare română la Llëngë , Niçë, Grabovë, Moscopole (Voskopoja) şi Dishnicë.

Ca urmare a acestei hotărâri s-a procedat la un schimb de scrisori între Eqrem Libohova. ministrul Afacerilor Străine al Albaniei şi Nicolae Lahovary, ministrul României la Tirana32.

Rezultatul astfel obţinut era hotărât favorabil dacă ţinem seama de faptul că făgăduielile şi tratativele duse de peste zece ani în privinţa şcolilor şi mai ales în problema restabilirii învăţământului în limba română în toate vechile şcoli de pe timpul dominaţiei otomane, nu au dat nici un rezultat şi că se introducea învăţământul românesc, sau în comune unde n-a fost niciodată învăţământ românesc, sau în localităţi cu un nume istoric, ca Moscopole (Voskopoja), unde şcoala română rămăsese închisă de peste 20 de ani. Se poate socoti anul 1937 ca un an favorabil.

Din păcate se ajungea târziu la un atare rezultat. După desfiinţarea Ministerului Afacerilor Străine albanez (iunie 1939) a încetat şi activitatea Legaţiei române de la Tirana şi odată cu aceasta şi problema şcolilor a fost mai puţin abordată.

În 1940, la izbucnirea războiului cu Grecia, toate cursurile au fost suspendate. În legătură cu situaţia şcolilor aromâne în intervalul 1940-1944, precizăm că am mai găsit doar un singur material şi anume raportul,din ianuarie 1941, al directorului Serviciului cultural al românilor de peste hotare, Auguslin Caliani, privind situaţia şcolilor şi bisericilor române din Peninsula Balcanică. (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 1444Î1941, f. 5-7, copie).

In documentul sus menţionat, de la bun început se precizează că: “Pe urma tratamentului vitreg numărul şcolilor primare din vechea Macedonie (azi Grecia, Albania. Iugoslavia şi Bulgaria) a scăzut de la 105 la 35, din care 29 se găsesc m Grecia, 5 în Albania şi l în Bulgaria, iar şcolile secundare de la 5 la 4, toate în Grecia. La fel a scăzut şi numărul bisericilor de la 38 la 19” .

In ceea ce priveşte situaţia şcolilor româneşti în Albania, A. Caliani menţionează că statul albanez, după Declaraţia din 1921 şi până la 12 februarie 1935, a făcut dificultăţi continue şcolilor româneşti, încât în anul 1927 le-a închis pe toate, menţinând numai 2 ( la Korga şi Shipska), dar şi pe acestea ca şcoli de stat. Referindu-se la situaţia şcolilor în anul 1941, A .

Caliani afirmă că în Albania funcţionau 7 şcoli primare de stat, cu limba de predare română în următoarele localităţi: 1. Korça, cu 3 învăţători şi 177 elevi; 2. Disbnica, cu l învăţător şi 32 elevi; Moscopole, cu l învăţător şi 69 elevi; Niçë, cu l învăţător şi 32 elevi; Shipska, cu l învăţător şi 48 elevi; Llëngë, cu l învăţător şi 62 elevi; Grabova, cu l învăţător şi 65 elevi.

El mai sublinia că programa era cea oficială albaneză, la care se adăuga şi limba română, materiile erau predate în limba română, cu excepţia materiilor naţionale albaneze. Plata învăţătorilor se făcea de către statul albanez, statul român plătind învăţătorilor români de la aceste şcoli o indemnizaţie lunară de câte 1200 lei, ceea ce se cifra “anual cu lei 96000” . (Arhivele…, op. cit.).

În momentul de faţă, în Albania funcţionează doar una-două şcoli particulare, unde predarea este în aromână.

 

 

 

                             RECENZIA UNUI (ALT) FILM Am văzut […]

 

 

 

La “Un dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile, istorice şi actuale asupra aromânilor şi asupra limbii lor”, doamna academician Matilda Caragiu-Marioţeanu, ocupându-se şi de statutul aromânilor “autohtoni” locuind în ţările balcanice, îşi exprimă opinia că ei sunt minorităţi în raport cu populaţia majoritară din statul în care trăiesc.

Această calitate le conferă drepturi, acordate în lumea întreagă oricărei minorităţi, în orice ţară. Dar este necesar ca ei înşişi, aromânii care trăiesc în acele ţâri, să le ceară, să încerce să şi le obţină. Ea este de părere că orice intervenţie venită din afară, nu ar putea decât să înrăutăţească relaţiile dintre etniile balcanice.

“România, mai ales, după părerea mea, insistă doamna academician Matilda Caragiu-Marioţeanu, nu trebuie să mai repete greşeala comisă acum mai bine de un secol şi un sfert, intervenind în învăţământ (în româna literară şi, mai mult decât atât, predându-se exclusiv limba, literatura, istoria, geografia dacoromânilor, în timp ce copiii aromânilor îşi pierdeau limba maternă şi nu ştiau nimic despre istoria lor, despre cultura şi personalităţile lor…, nimic despre ei înşişi) şi în biserică unde se oficia slujba în limba română literară… QU1D PRODEST?” 

În acest context, dânsa subliniază că românii din sudul Dunării nu ţin geografic de românismul nord-dunărean, ci istoric, prin origine şi prin unitatea de limbă şi de nume; “deci România nu are de ce să se amestece în procesul însuşi; ea poate proceda ca orice altă ţară, înrudită sau nu prin limbă (Franţa, Italia, Germania, S.U.A. etc.), care îşi îmbogăţeşte zi de zi patrimoniul cultural în toate ţările. A relua vechea acţiune culturală aplicată începând cu 1864 înseamnă noi asperităţi şi fricţiuni, mai mult decât periculoase”35, concluzionează dânsa.

Nu am de gând să intru în polemică cu doamna profesor universitar Caragiu-Marioţeanu, dar nu pot să nu scot în evidenţă că, până la începerea studiilor liceale, aromâna ar putea să dea rezultatele aşteptate, imprimând în minţile şi în inimile copiilor acestei etnii dragostea şi mândria pentru predecesorii lor, precum şi pentru limba în care au vorbit în cursul secolelor.

Mai departe, însă, ştiinţele exacte în primul rând, dar şi celelalte discipline, nu pot fi asimilate chiar şi din singurul motiv: că nu sunt publicate în dialectul aromân. Ce să mai spunem apoi despre cunoştinţele la nivel universitar şi postuniversitar!

Care este soluţia? Saşii din România nu învaţă în dialectul lor, ci în germană cultă. In Germania se învaţă nu în cele şapte-opt dialecte, ci în hochdeutsch.

 La fel în Franţa, Italia etc. Deci, în limba literară, nu în dialect, în orice caz, românii nu văd o imixtiune germană când saşii şi şvabii învaţă în limba literară a lui Goethe şi Luther.

                             

            acad. Kopi KYÇYKU – Albania

 

 

 

 

 

 

NOTE:

 

1 Adică care locuiau în Imperiul Otoman (n.n.)

2 Vezi: Kopi Kycyku, Aromânii din Albania în context balcanic, Editura Getic, Bucureşti, 1999, pp. 215-239).

3 Epaminonda Ballamace, Cum s-au înfiinţat întâiele şcoli din Albania, în Peninsula Balcanică, anul VIII, nr. 5-6, p. 73.

4 Epaminonda Ballamace, op. cit., p. 74.

5 Vezi Mitu Bona, Colaborarea albano-română . în Graiul Românesc, anul I. nr. 9, p. 183.

6 Arhivele Ministerului de Externe al României, AMAE, Fond Albania, voi. 15/1926, Şcoli Albania.

7AMAE, Fond Albania, voi. LV 1920-1924. Şcoli Albania.

Idem.

9 AMAE, Fond Albania, voi. 15/1925, Şcoli Albania.

10 AMAE. Fond Albania, Raportul lui S. Mândrescu către MAS Român.

11 AMAE, Fond Albania, voi. 15/1926. Scoli Albania.

12 Vezi Raportul revizorilor şcolilor aromâne din Albania al lui N. H. Ballamace din 9 august 1926, în AMAE. Fond Albania, voi. 15/1926, Şcoli Albania.

13 AMAB, Fond Albania, vol. 15/1926, Şcoli Albania.

14 Idem, vol. 19, p. 92.

15        Idem, voi. 15, Şcoli Albania.

16        Idem, voi 26, p. 60.

17 AMAE, Fond Albania, vol. 26, p. 63.

18 Idem, p. 62.

19 Idem.

20        AMAE, Fond Albania, vol. 15/1926, Scoli Albania.

21        AMAE, Fond Albania, vol. 15/1926, Şcoli Albania.

22 Idem,vol26, p. 48.

23AMAE, Fond Albania, voi. 20, p. 42, Raport 391 din 8 iulie 1930.

24 Idem, vol. 15/1930, Şcoli Albania.

25 Vezi raportul ministrului român la Tirana , V. Stoica, din 13 noiembrie 1930, că tre M.A.S., AMAE, vol. 20, p. 77.

26 AMAE, Fond Albania, vol. 9, p. 178.

27 Idem, vol 26, p. 221.

28 “Închiderea şcolilor private a fost îndreptată contra Italiei”, declara ministrul de Interne albanez, Musa Juka, Idem.

29 AMAE, Fond Albania, voi. 15/1935, Şcoli Albania.

30        Idem, voi. 20, p. 214.

31        AMAE, Fond Albania, voi. 15/1937, Şcoli Albania.

32        Idem.

33 Aromânii, istorie, limbă , destin, Bucureşti, 1996, p. 175.

34 Idem.

35 Idem, p. 175-176.

 

 

 

 

Kopi Kyçyku, doctor în ştiinţe, inginer, academician, profesor universitar, scriitor, traducător şi eseist, născut la Pogradec (Albania) în 1943, a absolvit facultăţile de Geologie-Mine şi de Istorie-Filologie (secţiile limbă-literatură şi istorie).

Este membru al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania (din 1967) si autorul a numeroase volume cu poezii, povestiri, pamflete, articole de critică literară şi de studii ştiinţifice.

A tradus mai multe opere literare, istorice şi geologice din limbile română, italiană, franceză, turcă, rusă şi macedoneană. Este membru al diferitor organisme ştiinţifice internaţionale, a participat la congrese şi simpozioane ştiinţifice, organizate în multe ţări şi a predat, ca profesor invitat, la universităţi din Europa, din Asia şi din Africa. Este autorul a 19 cărţi originale de literatură, din care 11 volume de poezii, 5 de proză umoristică, 1 de povestiri şi 2 de literatură ştiinţifică-fantastică.

A publicat, de asemenea, peste 300 de articole, eseuri şi studii de lingvistică comparată, de istorie, relaii internaionale, de diplomatie şi de geologie în reviste şi manuale în Albania şi în străinătate; peste 40 de referate şi comunicări ştiinţifice, prezentate la congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale.

A tradus în albaneză din limbile italiană, franceză, turcă, română, engleză, macedoneană şi rusă, precum şi din albaneză în italiană şi respectiv în turcă, 33 de romane, volume de poezii, şi drame, aparţinând unor autori de seamă ai ţărilor respective.

Din literatura română, menţionăm: „Viaţa lui Eminescu” de George Călinescu, peste 100 de poezii ale lui Mihai Eminescu, ale lui Lucian Blaga, drama „Albanezii” a lui George Sergent, volume poetice ale lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marins Sorescu, Sorin Teodorescu, George Timcu, Alecu G. Croitoru, monografia „Viaţa lui Nicolae Titulescu” a lui Vasile Netea, „Discursurile lui Nicolae Titulescu”, „Antologie a poeziei româneşti” (de la „Mioriţa” până azi, cu fragmente din creaia a 185 de autori de limbă română) etc.

Reclame

29/11/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Un grup etnic misterios de români slavizați lingvistic cu secole în urmă – Torlacii zişi şi Şopi – VIDEO

 

 

 

Harta ariei de răspâdire al dialectelor torlace  în  Balcani Sursa: http://www.wikiwand.com/hr/Torlaci.

 

TORLACII, ZIȘI ŞI ȘOPI –  ÎNTRE DACOROMÂNI ȘI MACEDOROMÂNI

 

Torlacii, ziși și Șopi, din Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, sunt un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, făcând geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

Acest grup etnic nu a făcut niciodată obiectul cercetărilor metodice și sistematice ale etnografilor și lingviștilor români.

 

 

 

 

Termenul Torlac pare să aibă un element comun cu termenul Morlac (corupt fonetic după Maurovlah).

Cuvântul Șop nu este unul slav și nici latin, fiind unul preroman, păstrat în română (inclusiv în dialectele istorice aromân și meglenoromân) și albaneză, provenind din substratul traco-iliric.

A se conferi cu Șop, Șopan, Șopă, Șopârcă, Șopârlă, Șopină.

 

 

Unul dintre subgrupurile aromânilor fărșeroți din Albania este cel alȘopanilor.

Principalele orașe romane din spațiul locuit de torlaci/șopi au fost, până la invaziile avarilor și slavilor în Balcani, Naissus (azi Niș), Serdica (azi Sofia) și Iustiniana Prima (azi Lebene).

 

Sursa: https://cubreacov.wordpress.com/2017/06/11/torlacii-zisi-sopi-intre-dacoromani-si-macedoromani/

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/24/romanii-din-dalmatia-muntenegru-si-bosnia-maurovlahii-sau-vlahii-negri/

 

 

 

 

16/06/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ţările feudale româneşti existente în Evul Mediu la sud de Dunăre şi pe teritoriul fostei Iugoslavii

Harta statelor românesti – aşa zisele Valahii bizantine din sudul Dunării.

 

Specificaţie:

-cu verde, Ţara Rumâneasca a lui Radu I care cuprindea Vidinul si Margina;

-cu bleu, Ţara de Vidin, cunoscută în cronici sub numele de Ţaratul de Vidin;

-cu galben, Ţara Margina, incepand din 1565; avea capitala la Negotin, partea de Nord a ţării de Vidin , rezultată în urma ocupării Vidinului de către turci;

-cu albastru, teritoriul Valahiei Meglenilor cu capitala la Târnovo, domeniul Constantinopolului;

-cu roşu Epirul,cu capitala la Moscopole.

-cu portocaliu Macedonia, cu capitala la Thessalonic.

 

Ţările feudale româneşti din ex-Yugoslavia

 

 Anii 300-400.

Actualul spaţiu ex-yugoslav a fost cunoscut şi administrat în timpul Imperiului Roman (Roma dar şi Constantinopol) ca prefectura de Sirmium (318-379).

În fine această prefectură s-a format pe ceea ce istoricii români ai epocii numeau Dacia Ripensis în nord şi Dacia Mediteraneană în sud. 

Anii 400-500.

După împărţirea est-vest a Imperiului Roman, zona prefecturii Sirmium rămâne sub influenţa Constantinopolului, iar după 475  Zenone îşi întinde influenţa în Peninsula Italică prin fortificaţia de la Verona şi apoi de la Ravena.

Anii 500-600.

Asistăm în acea perioadă la consolidarea denumirii de Valahie Neagră , aşa cum rezultă deja din documentele Veneţiei ca urmare a ascensiunii la putere în Constantinopol a lui Iustinian, născut în fosta prefectură Sirmium devenită provincia Iliria. Împăratul de origine romano-macedoneană, era un bun cunoscător al problematicii regiunii. Cucerirea Italiei de către Iustinian a făcut ca provinciile Iliriei să se consolideze iar elementul roman să fie predominant în această perioadă.

Anii 600-700.

 După anii 600 odată cu împărţirea în teme a Imperiului Bizantin se nasc acele „parcele” numite şi vlahii  conduse de un princeps din care au derivat în timp feudele româneşti medievale târzii.

Este vorba de:

– Valahia Citerio ce cuprindea vestul actualei Ungarii , cu zona de nord a Croaţiei ,

– Valahia Neagră care cuprindea Bosnia-Herzegovina de azi plus coasta Dalmaţiei cunoscută şi denumită de italici ca Moro-Valahia ,

-Valahia de Vidin ce ajungea în sud până la râul Pec în actualul Kosovo, Macedonia şi în fine despotatul Epirului, care aveau ca centru aromânii noştri din Albania.

Actuala zonă a Bulgariei primeşte şi după 330 numele deRomania, aşa cum era numit şi  de dacoromani şi graniţa în jurul posesiunilor imperiale directe ale Constantinopolului.Anii 700-800.

Asistăm la expansiunea imperiului lui Carol Magnificul, cel care îi bate pe avari în Panonia şi găseşte aliaţi printre vlahii din zonă , dar şi din Valahia Neagră cu care avea „graniţă”  politică.

Anii 800-900. 

 Aceasta este perioada ascensiunii dinastiei Macedonene la Constantinopol (867-1057).

Anii 900-1000.

Este de mentionat ca in aceasta perioada imparatul Ioan Zimnisce (969-976) reuseste casatoria nepoatei sale  Teofana cu Otto I de Saxonia,  iar ca o consecinta a acestei casatorii apare pe harta lumii Sfantul imperiu romano-german .

Valahia Neagra devine astfel principala ruta politica si comerciala din nordul Germaniei inspre si din Constantinopol.

Este perioada venirii  saxonilor in Transilvania, ca urmare a intelegerii intre Otto si Ioan Zimnisce pentru aparare in comun a noilor frontiere imperiale.

Anii 1000-1100.  

Este interesant că după anul 1000,  grecii care veneau cu corăbiile lor în Macedonia au confirmat că,  pornind de la zona Larissa spre nord-vest se găsea din punct de vedere politic şi militar Megale Vlahia, adică  Marea Valahie.

Acest lucru corespunde faptului că un conducător al zonei ce se numea Berivoi şi care în anul 1066 s-a răsculat împotriva taxelor bizanţului şi a recăştigat drepturile iniţiale ale românilor !  

Acest fapt se încadrează exact în contxtul şi descrierea statului Blak centralizat care era condus de Vlad între anii 1064-1101, aşa cum rezultă din Codexul Rohonczi prin care se dovedeşte că acest stat al valahilor era de la Tisa la Nistru cu capitala religioasă la Ticina şi prin căpetenia Berivoi din Larissa ajungea la Marea Egee.

De reţinut că numele lui  Berivoi ne  trimite la o aşezare românească din Ardeal , respectiv Ţara Făgăraşului care,  după cum ştim, a dat pe Radu Negru – marele Herzeg (numele de Herzegovina este singurul care poartă titlul lui Radu), atestat până în 1291 în Făgăraş, în 1300 la Câmpulung, în 1326 în zona croato-istriana a Valahiei Negre şi ulterior la Oradea în 1328, zonă ce se învecina în sud cu Valahia Citerio.

Acest lucru ne explică faptul ca Radu Negru a fost contemporan cu Basarab I şi care după cum ştim a reputat o victorie împotriva lui Carol Robert d’Anjou în 1330.

Se pare că conflictul dintre Carol Robert şi Basarab se datorează morţii lui Radu şi a vidului de putere creat astfel, unde Carol Robert d’Anjou dorea să se impună.

De menţionat că Basarab I  a avut capitala, conform cronicilor genoveze, la Vicina- nume ce trimte la codexul Rohonczi, prin care se dovedeşte continuitatea şi statornicia feudelor Daciei medievale.

Azi localitatea este cunoscută ca fiind Isaccea, iar domeniile feudei lui Basarab I cuprindeau la acea dată,  inclusiv Podolia, adică regiunea dintre Nistru şi Don ce se mărginea cu Crimeea bizantină, conform descrierilor cronicilor genoveze .

Anii 1100-1200. Apare răscoala fraţilor Asan în 1185, cea care va duce în 1203-1207 la primul regat românesc numit vlaho-bulgar prin Ioniţă Caloian, cel care reface importanţa cetăţii Sirmium, întrucât acesta nu cucereşte Adrianopolul şi Constantinopolul.

Anii 1200-1300.

A 4-a cruciadă aduce pe Baldouin,  învins de Caloian, iar după moartea lui Caloian, noul rege român, Borilă ajunge la o înţelegere cu fiul lui Baldouin care se căsătoreşte cu Maria, fata lui Caloian.

Căsătoria durează doar 3 ani între 1213-1216, iar prin revenirea la putere a lui  Ioan Asan II se repornesc cuceririle până la Ragusa, trece prin Valahia Neagră a Bosniei şi ajunge la Sirmium unde face alianţă cu Ungaria prin căsătoria cu Ana şi trece astfel  Dunărea spre Banat şi Oltenia , ajungând până în 1241 la cea mai mare extindere teritorială.

După invazia mongolilor, ultimii urmaşi ai dinastiei Asăneştilor se retrag la Vidin şi Târnovo iar în Transilvania în 1291 se ridică Radu Negru, cel care ajunge în 1300 la Câmpulung.

Anii 1300-1400.

 Au loc mutări de centre de putere întrucât Vidinul îşi restrânge influenţa în defavoarea lui Radu Negru de Făgăraş, care este atestat în calitatea sa de mare Hertzeg înIstria -croată în anul 1326, iar în 1328, pentru ultima oară laOradea.

Venirea la putere a lui Carol Robet d’Anjou în Ungaria şi probabil moartea lui Radu, face iminentă o ciocnire armată între Basarab I şi acesta la Posada, în 1330 în urma căreia Carol Robert renunţă la multe pretenţii teritoriale în favoarea basarabilor, cei care din acel moment vor domina constant nordul Dunării, astfel ajungând ca în 1369 cu Vlaicu Vodă să anexeze Vidinul în urma victoriei împotriva lui Ludovic al Ungariei. Mărturia victoriei lui Vlaicu Vodă este consemnată la Cluj, unde printr-un document Vlaicu Vodă (Valdislav ) se proclama, fiind menţionat voievodul valahilor 

 

Situaţia Bosniei: Avem date privind pe Ştefan TVRTKO (n.1338-m.10 martie 1391) care ajunge rege (crai) în 1377 odată cu urcarea pe tron al lui Radu I înŢara Românească.

Suportul Basarabilor, se pare că a fost decisiv în înscăunarea lui Ştefan, acesta fiind astfel preferat la obţinerea titlului nobiliar în defavoarea altor Bani şi Cneji dinBosnia, întrucât acesta era căsătorit cu Doroteia, iar în cronica Ragusei se indică:

„Stephanus Rex…..cum materHelenaet coniuge Dorothea”, adică Ştefan rege…cu mama Elena şi soţia Doroteia. Pe linie parentală Ştefan avea ca mătuşă pe Maria- nevasta lui Nicolae Alexandru Basarab şi bunica lui Mircea cel Bătrân.

Cine era Doroteia? Din cronicile dintre anii 1376-1384, (perioadă ce corespunde perioadei de domnie a lui Radu I) rezultă că Doroteia era fiica lui Ioan Stratimir al Bulgariei, principe de Vidin (de pe linia dinastică a Asăneştilor) şi a soţiei sale ANA Basarab a Ţării Româneşti. Prin urmare, familia lui Ştefan TVRTKO se bucura de sprijinul celor două mari familii nobiliare româneşti, adică ale Asăneştilor şi Basarabilor.

Această pozitie l-a favorizat foarte mult întrucât în anul 1379, Ştefan anexează Croaţia de-a lungul golfului Cotor (excepţie cetatea Cotor).

După această reuşită, Ştefan îl ajută şi pe Jan Horvat, Banul de Macva, împotriva reginei Maria a Ungariei, invadează Dalmaţia Ungariei în 1387 şi cucereşte cea mai mare parte a Dalmaţiei şi Croaţiei (teritoriile extinse). Ştefan Tvrtko confirmă privilegiile acordate anterior Ragusei de către regii Serbiei Valahe şi Bosniei, la data de 10 aprilie 1378, iar în 1390 se autointitulează şi rege al Croaţiei şi Dalmaţiei fără să fie contestat de cineva pentru aceste titluri.

Aşa s-a mai scris o pagină de istorie cu regele Stefan Tvrtko şi Doroteia prinţesa de Basarab- Asan,reginăa Bosniei, Croaţiei şi Dalmaţiei! Şi pentru cunoştiinţa tuturor, capitala Bosnei era Cosacea, iar emblema cetăţii era aceeaşi cu emblema familiei Asăneştilor ! (scut cu dungi roşii şi galbene, dar pe diagonală).

În 1397 Ioan, nepotul lui Mircea cel Bătrân este atestat la Ragusa, semn că alianţa lui Mircea cu sârbii îi permiteau lui şi familiei salesă ajungă pe coastele Dalmaţiei.

1400-1470. Radivoi din Comotin.Ultimul rege român al Bosniei şi Muntenegrului.

 Dacă până acum datele istorice la dispoziţie indicau pe Radu I (1377-1383) ca pe vodă pomenit de românul Ivan Borojevici constructorul bisericii de la Cetine în Muntenegru, iată că noi date apar ca să confirme în acea perioadă existenţa lui Radivoi (prescurtatea lui Radu Voivodae).

Relatările din viaţa lui Ivan Borojevici îl indică pe vodă al lor, deci un domnitor contemporan lui, ceea ce corespunde întrutotul lui Radivoi.

Ştim că Ivan Borojevici s-a asezat cu familia în Cetine la începutul secolului XV şi prin urmare nu putea să aibe pe Radu I ca voievod, întrucât acesta era mort de mai bine de 20 de ani !

Istoria Bosniei, Ungariei şi cronicile Ragusei, indică în anul 1430 pe Radivoi cel care până la aceasta dată a fost considerat că a trăit la turci (sau în zonele deja ocupate de turci).

Radivoi intrat în Bosnia, primeşte susţinere de la Radoslav Pavlovic, ca rival şi reclamant al tronului Bosniei împotriva lui Ştefan II Tvrtko.

În anul 1431, Radivoi primeşte susţinere de la Sandali Hranici (nume românesc) din Cosacea şi se declară rege şi pe partea de est a Bosnei inclusiv pe Hum.

Ştefan II Tvrtko, regele moştenitor se refugiază la casa regală a Ungariei pentru a primi sprijin împotriva lui Radivoi, iar sprijinul soseşte în 1436, dar este Radivoi cel care obţine o victorie prin care îşi întăreşte poziţia lui şi a regatului său şi anihilează influenţa Ungariei în Balcani.

Victoria sa nu trece neobservată la cancelaria Papei.În acelaşi an Vlad II Dracul (1436-1442) îşi permite să se instaleze în inima Transilvaniei la Sighişoara unde bate monedă proprie ca simbol al suveranităţii sale pe acest principat.

Moneda lui Vlad II Dracul va circula apoi şi în restul Ţării Româneşti. Mai ştim că Vlad II Dracul la rândul lui a favorizat pe Ştefan II la tronul Moldovei în defavoarea fratelui acestuia, cel ce a cedat Pocuţia Polonezilor în schimbul recunoaşterii ca domn.

Relaţia cu Papa şi susţinerea Vaticanului devine atât de evidentă încât Vlad II Dracul este absolvit de acesta să meargă la lupta de la Varna în 1444, în binecunoscuta cruciadă condusă de Iancu de Hunedoara.

În 1443 se încheie domnia lui Ştefan II TVRTKO (probabil după ultima încercare de eliminare a lui Radivoi) an în care revine pe tron şi Vlad II Dracul până în 1447.

 

 

 

În 29 mai 1445 Radivoi din Comotin(Komotin) este legitimat de Papa iar domnia sa va continua până în 1449 după unele izvoare sau până în 1463 după altele mai credibile.

Din documente vremii rezultă că Radivoi avea drept soţie pe Katarina (von Velico), ceea ce corespunde numelui nepoatei lui Ivan Crnojevici, în conformitate cu relatările românului Ivan Borojevici de la Cetine.

Radivoi a fost asasinat de Ivan Crnojevici conform sursei româneşti a lui Ivan Borojevici, deşi sursa bosniacă indică pe turci ca autori ai asasinatului fără a menţiona vreun nume, ceea ce nu le exclude pe amândouă, întrucât sârbii la acea dată erau deja vasali turcilor şi o înţelegere în acest sens între Crnojevici şi turci nu este de exclusă.

 

 

 

 

Surse:Bagiu Ovidiu Ilie

https://astraromana.wordpress.com/2011/09/23/tarile-feudale-romanesti-din-ex-yugoslavia/;

http://info-valahia.blogspot.ro/

18/01/2017 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: