CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AROMÂNII DIN GRECIA

La sud sau sud-vest de tara noastra, in Peninsula Balcanica, pe langa acei numerosi frati ai nostri romani banateni, romani timoceni etc., elementul romanesc isi gaseste o larga reprezentare printre aceia pe care, ca aromani, ii intalnim si astazi in Grecia, Albania, Macedonia sau Croatia.

Pentru a intelege mai bine prezenta acestora, uneori chiar masiva in aceste teritorii ceva mai departe de noi, se cere sa ne reamintim si cateva cunostinte de istorie mai veche.

Astfel, trebuie retinut faptul ca daca romanizarea de la nord de Dunare a stramosilor nostri traci a dus in Dacia Traiana la formarea poporului roman in sec. I i. Ch., apoi, expansiunea romanilor in Peninsula Balcanica, sub numele mai frecvent de valahi, aromani, macedo-romani, megleno-romani sau istro-romani.

De asemenea este necesar sa precizam ca, daca crestinarea celor de la nord a beneficiat, in timpul romanizarii lor, de invataturile  Apostolului Andrei («cel dintai chemat»), cei din sud de Dunare au avut de profitat de pe urma invataturilor Apostolului Pavel, care i-a si vizitat de doua ori. Acestea ne permit sa dam deplina dreptate lui Vlad Bejan si Ion Caprean (1998), cand sustin ca, intr-adevar, «crestinismul nostru este peste tot, de origine latina».

ROMANII SI AROMANII –  aria de raspandire

Din punct de vedere lingvistic, asemanarea mare dintre limba vorbita de cei din nord si limba vorbita de cei de la sud de Dunare, de aceeasi origine latina, ne permite sa ne alturam acelora care sustin ca este vorba de o singura limba (formata inainte de orice alta influenta), cu eventual doua dialecte.

Sub raport etnic si istoric, este necesar sa mai facem si precizarea ca dintre popoarele nomade, de origine germanica, mongola sau slava, care au ajuns in rasaritul Europei si in Peninsula Balcanica, un rol mai semnificativ le revine slavilor care, in sec. V s-au oprit la sudul Dunarii, dislocandu-i spre sud, pe acei traci romanizati care traiau aici.

Imprejurari ca acestea au dus mai la sud, la aparitia aromanilor care, mai ales la inceput, s-au raspandit cu deosebire in jurul Muntilor Pindului, ocupand in acest principal «leagan», teritorii intinse (Terra Valachorum), in zone cunoscute si dupa numele lor semnificativ de Valahia Mare, Valahia Mica, Valahia de Sud etc.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine.

Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor:

Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten… şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor.

Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor.

De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus,împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

 

Originea aromânilor în primele izvoare bizantine: dacii lui Kekaumenos…

 

Potrivit acestei relatări, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii dacilor învinşi de Traian. Dar cum au ajuns între Sava şi Dunăre, adică în actuala Serbie? Dacă ne uităm prin istoriile romane contestate de istoriografia română, care povestesc despre retragerea aureliană, în urma căreia s-au înfiinţat două provincii sud-dunărene cu numele Dacia, ne apropiem de regiunea indicată de Kekaumenos la originea vlahilor.

Dar dacă acceptăm teoria cronicarului bizantin, ar trebui să acceptăm că cel puţin o parte a populaţiei romanizate din Dacia romană s-a retras, în 275, în sudul Dunării. Povestea despre Decebal a preluat-o din istoriile romane păstrate în mediul bizantin.

Care este sursa celorlalte informaţii? Cum face legătura între dacii lui Decebal şi vlahii din Balcani? Parcursul acestora este clar delimitat de autor: învinşi de bizantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia şi Elada, adică în regiuni în care sunt atestaţi din Evul Mediu până azi. Autorul i-a cunoscut destul de bine pe vlahi: descrie implicarea lor în răscoala antibizantină şi le cunoaşte obiceiul transhumanţei.

Cu ocazia pregătirii unei răscoale în vara anului 1066, vlahii, la întrebarea despre locul în care se aflau animalele şi nevestele lor în acel moment, au răspuns că în munţii Bulgariei, identificaţi de specialişti cu Munţii Balcanici până în Pind şi Rodope. Kekaumenos completează: „Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 31-33). Este prima dovadă a migraţiei sezoniere sau transhumanţei practicate de aromâni până la mijlocul secolului al XX-lea şi este prima atestare a principalei ocupaţii a aromânilor – păstoritul.

…şi romanii lui Kinnamos

Un secol mai târziu, un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, relatează episodul unei lupte dintre bizantini şi unguri. În 1166, împăratul bizantin plănuia să atace regatul maghiar din două părţi.

Una dintre oşti, comandată de Leon Vatatzes, urma să îi atace dinspre Marea Neagră. Vatatzes aducea o oaste numeroasă „ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia” (Fontes Historiae Daco – Romanae, III, p. 239, s.n. – M.D.).

Părerile istoricilor despre localizarea acestor vlahi sunt împărţite, unii susţinând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alţii îi plasează în Balcani sau Dobrogea.

În condiţiile în care bizantinii nu aveau autoritate în nordul Dunării, nu se poate accepta plasarea lor aici.

Nici Dobrogea, locuită de multe populaţii, printre care izvoarele nu îi amintesc de români, nu putea sta la originea unui contingent de români suficient de numeros încât să fie remarcat de comandanţii militari bizantini şi de cronicar.

Singura localizare plauzibilă a lor este în Peninsula Balcanică, teritoriu supus bizantinilor, de unde aceştia puteau recruta oaste şi unde sursele îi atestă cu sarcini militare. Dar mult mai importantă este consemnarea tradiţiei despre originea acestor români sud-dunăreni: „despre care se spune” arată o tradiţie care circula deja în cercurile culte de la Bizanţ despre originea romană a aromânilor.

Este o tradiţie cultă, care se vehicula în mijlocul învăţaţilor bizantini. Este exagerat să considerăm că exista o conştiinţă a originii romane la români, cu atât mai mult la românii nord-dunăreni (apologia acestei idei la A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp. 31-32).

Mica Valahie

Aceeaşi origine romană a românilor din sudul Dunării era invocată de Ioniţă cel Frumos, ţarul Ţaratului Româno-bulgar, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea.

Este frumos să credem că exista o conştiinţă a romanităţii la nivelul poporului (A. Armbruster, op.cit., pp. 33-35), însă mă îndoiesc că afirmaţia istoricilor poate fi susţinută. Să nu uităm că această corespondenţă cu Papa a fost iniţiată de mitropolitul ortodox, Vasile de Târnovo.

În condiţiile în care recunoaşterea titlului imperial pentru Asan de către papalitate presupunea recunoaşterea supremaţiei papale, adică o unire bisericească regională, trebuie să acceptăm rolul mitropolitului.

Iar acest mitropolit se putea forma doar în mediul bizantin, ceea ce poate sugera sursa cunoştinţelor despre originea vlahilor balcanici. În capitala bizantină se păstrau consemnate informaţiile despre popoarele cu care imperiul intra în contact, care locuiau în imperiu sau cu care aveau războaie.

În condiţiile în care o mare parte a izvoarelor bizantine au fost distruse, mai ales cu ocazia cuceririi otomane, putem admite că în Bizanţul secolelor XI-XI se aflau lucrări care au stat la baza acestor discuţii despre originea vlahilor, dar care nu s-au păstrat până azi.

Însă Kekaumenos, Kinnamos şi probabil mitropolitul Vasile de Târnovo le-au cunoscut. Mai amintim un alt izvor necunoscut istoriografiei româneşti.

Despre vlahii din Akarnania, în sudul Thesaliei, conduşi de un anume Constantin Aurelian, cronicarul bizantin Apokaukos afirma că se aflau un număr mare de colonişti romani, care acum se numeau vlahi (apud A. Koukoudis, The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, p. 86). Regiunea respectivă a fost denumită mai târziu Mica Valahie.

Potrivit primelor surse bizantine, care discută despre originea vlahilor balcanici, adică a aromânilor, este invocată originea romană (Kinnamos, Apokaukos şi Ioniţă cel Frumos cu papa Inocenţiu al III-lea) sau dacă (Kekaumenos), trecută probabil printr-un proces de romanizare. Trebuie să reţinem că deşi în secolele următoare aromânii apar adesea în surse bizantine şi otomane, locuind în special în regiunea muntoasă din Balcani, pe teritoriul de azi al Greciei, Albaniei, Macedoniei sau Bulgariei, nu se mai discută originea lor.

La intervenţia României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de numeroase conflicte regionale, în condiţiile răscoalelor sau a războaielor antiotomane.

În plus, după 1864 au apărut şcolile româneşti în Balcani, care au creat disensiuni între comunităţile de aromâni, împărţite între susţinători ai românismului, aşa-numiţii românofoni, şi adversarii, cunoscuţi sub numele de grecomani.

Conflictul a evoluat spre distrugeri de şcoli şi biserici, arderea cărţilor în limba română, terorizarea populaţiei românofone, chiar cu concursul autorităţilor turce locale.

În 1903, aromânii s-au implicat în răscoala macedonenilor împotriva turcilor, aşa-numita revoluţie Ilinden.

Dintre faptele lor de arme se remarcă bătălia de la Cruşevo (azi în Macedonia), unde aromânii, sub comanda lui Pitu Guli, au luptat o zi întreagă cu o armată turcă net superioară numeric şi ca armament.

Peste doi ani, la intervenţia diplomatică a României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la şcoală şi biserică în limba lor, de fapt în limba română.

La 23 mai 1905 a fost publicata , de către sultanul turc Abdül Hamîd, o IRADE (un decret imperial), prin care recunostea oficial pentru prima data naţionalitatea română (ullah millet) in  Imperiului Otoman protejandu-i totodata  si  autonomia culturală şi dreptul de autoguvernare locală.

De atunci,aromanii  sarbatoresc pe 23 mai in fiecare an  Ziua naţională a tuturor aromânilor , numiţi laolaltă de turci, greci şi slavi -vlahi,sau vlasi.

Iata  ce continea IRADEAUA  sultanului Abdül Hamîd cu privire la aromani  :

 „Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi religie, luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi ca să fie acordate facilităţi de autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului  în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

Data acordării acestui privilegiu, numit Iradea, 23 mai (stil nou), a devenit Ziua Internaţională a Aromânilor.

Adevăratul salt al aromânilor în viaţa politică din Imperiul otoman a fost determinat de revoluţia junilor turci.

În urma alegerilor parlamentare, doi aromâni au ajuns în Parlamentul Otoman şi au deţinut funcţii importante în administraţia otmană.

Succesul aromânilor a fost efemer din cauza războaielor balcanice. Nu au apucat să se bucure de libertăţile garantate prin Iradeaua din 1905 şi nici de libertăţile democratice câştigate de Junii turci.

Războaiele balcanice i-au găsit pe aromâni împrăştiaţi în diverse aşezări din Balcani şi divizaţi între statele care îi revendicau.

Încă de la declanşarea conflictului, grecii i-au terorizat pe profesorii şi preoţii finanţaţi de România. Abia în urma presiunilor diplomatice, când Grecia a înţeles că are nevoie de România pentru interesele sale în Balcani, guvernul de la Atena a luat măsuri pentru corectarea situaţiei celor arestaţi.

În schimb, presa greacă nu a încetat cu diatribele împotriva românilor şi românofonilor.

Cu ocazia negocierilor de pace de la Londra, o delegaţie de aromâni, rezidenţi în România, a făcut un turneu în capitalele Marilor Puteri, cu sprijinul României, pentru a susţine înfiinţarea unui stat macedonean în sistem federativ, în care sperau că şi ei, aromânii, îşi vor găsi, în sfârşit, drepturile.

În ciuda manifestărilor publice şi a articolelor de presă favorabile din România şi din Europa, interesele Marilor Puteri nu îi aveau în vizor nici pe aromâni, nici un stat macedonean. Nici măcar România nu a susţinut consecvent acest proiect politic, mai ales după ce s-a prefigurat urcarea pe tronul Albaniei a prinţului de Wied, nepotul reginei României.

Pacea de la Bucureşti a consfinţit împărţirea aromânilor între Grecia, Bulgaria şi Serbia, plus partea consistentă din Albania.

Practic, războaiele balcanice au îngropat orice speranţă a aromânilor spre o viaţă naţională proprie, fiind sortiţi de Marile Puteri să fie împărţiţi între statele balcanice, care i-au supus în deceniile următoare unei ofensive de asimilare.

Până la formarea statelor moderne din Balcani, asimilarea aromânilor a fost voluntară, prin căsătorii mixte şi amestecarea lor cu alte etnii. Religia ortodoxă a facilitat asimilarea prin căsătorii mixte cu grecii, bulgarii sau sârbii.

Lupta naţională a popoarelor balcanice împotriva stăpânirii otomane şi formarea statelor naţionale moderne au creat instrumentele asimilării în masă a aromânilor.

Primii aromâni asimilaţi de greci au fost cei care locuiau în aşezările urbane mixte. Biserica a fost primul instrument de asimilare, deoarece slujbele se oficiau în limba greacă, ce era limba de cult în regiune.

Tot prin intermediul Bisericii greceşti s-au format şi primii intelectuali aromâni, cei care au fondat Noua Academiei de la Moscopole. Practic, Academia moscopoleană a fost un instrument al luptei naţionale greceşti în secolul al XVIII-lea şi un moment de vârf al iluminismului grec.

Distrugerea oraşului Moscopole şi exodul locuitorilor, în special către Imperiul Habsburgic, i-a scos pe o parte a lor de sub influenţa grecilor.

Primii intelectuali aromâni din diaspora au sesizat pericolul grecizării, ceea ce le-a adus anatemizarea lor de către înaltul cler grec (cazul lui Mihail Boiagi, autorul primei gramatici aromâne, este elocvent).

Odată cu fondarea statului grec modern, în 1828, începe campania agresivă de asimilare a aromânilor. Unii aromâni şi-au asumat deja aspiraţiile poporului grec şi au avut un rol important în războiul de independenţă.

Statul grec a urmărit cu consecvenţă extinderea teritoriului său pentru a-i cuprinde pe toţi vorbitorii de limbă greacă din Imperiul Otoman, care au fost consideraţi automat greci.

Printre cei vizaţi au fost şi aromânii, mulţi dintre ei vorbitori de greacă. Până în momentul înfiinţării şcolilor româneşti printre aromânii balcanici, nu au prea existat piedici în asimilarea aromânilor. Cei care se pronunţau împotriva grecizării erau anatemizaţi de clerul grec, chiar dacă locuiau în diaspora.

Şcolile româneşti au împărţit în două tabere populaţia aromână: unii au considerat şcolile româneşti instrumentul necesar împotriva grecizării şi au devenit susţinători fervenţi ai învăţământului în limba română, în timp ce alţii considerau că prin acele şcoli se dorea românizarea lor şi au optat pentru identitatea greacă.

La finele secolului al XIX-le,a diverşi călători au sesizat diferendele dintre cele două tabere – de românofoni şi de grecomani – în aceeaşi comunitate, uneori chiar în cadrul aceleiaşi familii.

Conflictul greco-român în jurul aromânilor s-a acutizat după 1905, când sultanul a recunoscut minoritatea aromână şi dreptul la şcoală şi biserică în limba lor. Chiar şi documentul sultanului a fost obţinut la intervenţia fermă a României în urma unui abuz greco-otoman împotriva învăţătorilor aromâni.

Bandele greceşti au terorizat satele aromâne, omorând învăţătorii şi preoţii aromâni, arzând cărţile bisericeşti româneşti şi torturându-i pe liderii aromâni. În 1908, statul român a întrerupt relaţiile diplomatice cu Grecia din cauza acestor atrocităţi, sub presiunea opiniei publice, manipulată cu eficienţă în România de imigranţii aromâni.

În timpul Primului Război Balcanic, guvernul grec a refuzat să accepte finanţarea şcolilor româneşti de către Bucureşti în teritoriile otomane cucerite. La un moment dat au condiţionat acordul de sprijinirea de către România a integrării în graniţele greceşti a teritoriilor locuite de aromâni în Albania.

Până la urmă, deoarece aveau nevoie de România împotriva Bulgariei, în preajma celui de-Al Doilea Război Balcanic, grecii au promis autonomia şcolară şi bisericească pentru aromâni cu finanţare de la Bucureşti.

După Pacea de la Bucureşti din 1913, Grecia şi-a respectat angajamentele luate şi, în perioada interbelică, au funcţionat mai multe şcoli şi licee finanţate de statul român cu acordul tacit al guvernului de la Atena, în care, pe lângă programa din România, se mai preda şi limba greacă, precum şi istoria şi geografia Greciei (Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit., pp. 375-376.).

În schimb, bisericile româneşti au fost rând pe rând preluate de preoţii greci.

Deşi au supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, sub ocupaţia italiană şi germană (în condiţiile în care România era aliatul Germaniei), şcolile româneşti au fost închise de greci în februarie 1946.

Implicarea aromânilor în războiul civil din Grecia din anii următori a oferit guvernelor de la Atena pretextul strămutării masive a aromânilor (E. Ţârcovnicu, Aromânii din România, astăzi, în Revista Română de Sociologie, 2011, nr. 1-2, p. 160).

Abia după 1970, aromânii din Grecia au fost lăsaţi să fondeze asociaţii nonguvernamentale pentru promovarea identităţii lor culturale. Oficial, ei sunt consideraţi greci de limbă latinofonă.

Toate studiile istoricilor şi lingviştilor greci care se ocupă de vlahi susţin această teorie a originii greceşti a aromânilor, care sunt eleni latinizaţi sub stăpânirea romană, deşi uneori, printre rânduri, se observă în cărţile serioase de istorie că este o teorie de conjunctură (cea mai bună carte de istorie a aromânilor scrisă de un istoric grec este The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, scrisă de Asterios Koukoudis).

În prezent, toţi aromânii din Grecia acceptă, cel puţin oficial, această teorie, dar nu sunt de acord să fie trataţi ca minoritate etnică şi resping orice ingerinţă a românilor în această chestiune. Cel puţin oficial asistăm la un succes deplin al asimilării greceşti.

Românii nord-dunăreni ştiau de existenţa aromânilor sud-dunăreni cel puţin din secolul al XVII-lea. Rămâne o sarcină pentru istorici să clarifice dacă domnitorul Vasile Lupu era aromân de origine sau albanez; cert este că îşi avea originea în Epir, regiune cu o numeroasă populaţie aromână.

Tot în secolul al XVII-lea, primii negustori aromâni înfiinţează la Braşov prima companie grecească, care, în curând, va domina comerţul în regiune. Ori datorită negustorilor aromâni ajunşi în nordul Dunării, ori datorită contactelor personale în Imperiul Otoman, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir îi cunosc pe aromâni şi menţionează existenţa lor şi identitatea lingvistică cu românii.

 La mijlocul secolului al XIX-lea, aromânii balcanici au intrat în atenţia elitei intelectuale şi politice româneşti. Pe fondul renaşterii naţionale şi a euforiei idealurilor naţionale, intelectualii români s-au organizat pentru a acorda sprijin aromânilor să întemeieze şcoli în limba română. Unirea Principatelor Române a canalizat idealurile naţionale şi intelectualii din cele două principate unite s-au văzut la momentul respectiv în postura de lideri ai unei mişcări naţionale româneşti de ansamblu, atotcuprinzătoare.

Nu întâmplător, între 1860-1880 erau agitaţii româneşti în Transilvania, pe care autorităţile austriece şi maghiare le puneau pe seama guvernului României.

Sub influenţa acestor intelectuali, principele Alexandru Ioan Cuza aprobă alocarea unei sume de bani pentru instruirea unor învăţători aromâni la Bucureşti, cale necesară pentru dezvoltarea unui învăţământ românesc în sudul Dunării, menit să trezească conştiinţa naţională românească printre aromânii balcanici.

Astfel că, de la burse pentru formarea învăţătorilor, s-a ajuns rapid la susţinerea financiară a şcolilor româneşti din Balcani şi la conturarea unei politici a României faţă de aromâni.

Coordonarea politicii româneşti printre aromânii balcanici a revenit Societăţii Culturale Macedo-române, organizaţie non-profit ce adunase personalităţi importante ale culturii româneşti şi politicieni cu influenţă. Din ce în ce mai mulţi aromâni au venit la studii în România şi au rămas aici definitiv.

Ei constituie prima fază de emigrare a aromânilor în România. Deşi au fost emigrări individuale, au fost destul de numeroase. Mulţi aromâni s-au integrat societăţii româneşti şi au ocupat relativ repede funcţii în administraţie, chiar în aparatul guvernamental sau în instituţiile academice.

Numărul mare de aromâni stabiliţi în România, precum şi poziţia lor în societate, au avut un rol esenţial în susţinerea cauzei aromânilor la începutul secolului al XX-lea. Iradeaua din 1905 prin care aromânii erau recunoscuţi în Imperiul otoman a fost un succes al diplomaţiei româneşti. Ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia a fost determinată de atrocităţile grecilor faţă de învăţătorii şi fruntaşii aromânilor.

La începutul Primului Război Balcanic, problema aromânilor a fost în prim-planul obiectivelor politicii româneşti, surclasată însă curând de pretenţiile asupra Cadrilaterului.

Războaiele balcanice au cauzat un val masiv de imigrare în România din cauza atrocităţilor la care au fost supuşi aromânii. Pentru liderii aromânilor balcanici, formaţi intelectual sub influenţa şcolilor româneşti, România devenise ţara-mamă la care şi-au căutat scăparea. În acele condiţii, cetăţenia română se obţinea foarte uşor.

În ciuda eforturilor guvernului român de a-i repatria pe aromânii imigraţi în timpul războaielor balcanice, mulţi au rămas în nordul Dunării.

 

 

 

 

 

În Grecia, minoritatea aromână e considerată o ramură latinofonă a poporului grec

Numarul aromânilor  din Grecia, cunoscuti si sub numele de «cuto-vlahi», «valahofoni» sau «farseroti» (de la Farsala), ar putea fi cuprins dupa unele statistici,intre 700 000 si 1 200 000.

Daca putem vorbi de o reala prezenta romaneasca in Grecia, este destul sa-l citam pe istoricul Alexandru D. Dutu care, intr-un articol referitor la romanii din Grecia (aparut in «Dosarele istoriei», nr.6/1998, p.55-56) ne ofera date exacte asupra numarului mare de scoli si de biserici romanesti care functionau in aceasta tara, in perioada 1940 – 1942. (n.n. vezi si Adina Berciu Draghicescu – in lucrarea Romanii din Balcani : cultura si spiritualitate. Sf. Sec. XIX-inceputul sec. XX, Ed. Globus, Bucuresti 1996, dar si in alte lucrari de acelasi autor).

Astfel autorul inscrie printre altele Liceul Comercial si Gimnaziul Industrial de fete, din Salonic, Liceul din grebena si Gimnaziul din Ianina, cu un nr total de 410 elevi si 56 de profesori, precum scolile primare din Salonic, Veria, Doleani, Vodena, Fetita, Gramaticova, dandrova, Paticina, Nevesca, Beclamen, Vlaho-Clisura, Hrupiste, Cupa, Livezani, Ianina, Grebena, Baiasa, Breaza, Turia, Furca, Samarina si multe altele, cu un numar total de aproape 2 200 de elevi. La lunga lista a scolilor A. Dutu adauga si o lista a bisericilor romanesti, in care sunt mentionate cele din Veria, Doleani, Selia, Xilorivad, Gramaticea, Hrupiste, Grebena, Avdela, Turia, Drandova si Panadia, in care slujeau 25 de preoti romani.

Asemenea date ne fac sa deducem ca, intr-un trecut nu prea indepartat, numarul aromanilor din Grecia putea sa treaca de cifra de 1 million, cum apreciaza recent si Vasile Gh. Ion (2001). Aromanii din Grecia, considerati inca, de multe ori, ca «greci romanizati», au trebuit sa faca fata unei «ostilitati fatise», ori de cate ori au dorit sa-si manifeste apartenenta la romanism.

Cu o sensibilitate aparte, in special fata de cuto-vlahi (aromani), grecii au nesocotit interesele acestora, desi guvernul lor a subscris la Conventia Internationala referitoare la drepturile omului si ale minoritatilor.

Asa se explica faptul ca, in anul 1945 au inchis scolile cu limba de predare romana si faptul ca in Grecia nu apare nici un ziar de limba aromana (n.n. !?), si ca nici macar la Atena nu exista o biserica romaneasca, (‘) iar procesul de asimilare la care sunt supusi in mod sistematic aromanii din aceasta tara, continua nestingherit.

Cei 3 000 sau poate chiar 4 000 de romani, care reprezinta exilul romanesc de astazi (diaspora romaneasca), nu par, din pacate, sa poata face ceva substantial in acest domeniu, iar bursele pe care le acorda Statul roman copiilor confratilor nostri din Grecia, nu vor putea stopa procesul de asimilare la care sunt supusi.

Daca oficialii romani nu pot face mai mult in aceasta directie, este de dorit ca organismele internationale, mai vechi sau mai noi, din cadrul Uniunii Europene, sa-si spuna cuvantul, inainte de a fi prea tarziu.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat o grija si mai mare se impune sa fie acordata in aceasta zona si meglenoromanilor, acestui grup dialectal romanesc, care s-a constituit in Meglenia, situata la nordul Golfului Salonic.
Raspanditi pe un teritoriu de aproximativ 40 kmp, aromanii din Megleni, sau meglenitii, au devenit obiectul de studiu a numerosi cercetatori romani sau straini.

Astfel, pe langa F. Weigland care, in 1892 a publicat la Leipzig o lucrare despre meglenii in limba germana, alte lucrari despre acestia sunt publicate de I. Nenitescu (1885), apoi de Pericle Papahagi (1900 si 1902) si indeosebi merita sa fie amintita lucrarea in trei volume a lingvistului Th. Capidan (1925 – 1935).

O reluare a interesului pentru megleni se face mai tarziu, in 1980, prin cercetarile lingvistice ale Matildei Caragiu-Marioteanu si prin studiul «Despre muzica megleno-romanilor» al lui Gh. Oprea, aparut in 1981 (‘).

Un volum de Basme megleno-romane, de Maria Papagheoghian apare la Salonic, in 1984 iar, mai incoace, Petar Atanasov publica la Hamburg, in 1990, lucrarea Les megleno-romains de nos jours. Une aproche lingvistique. (n.n. aceasta lucrare a aparut si in limba romana in vara anului 2002 editata de Academia Romana). Tot Petar Atanasov scrie un articol recent Despre starea actuala si perspectivele romanitatii Sud-Dunarene, aparul in Scara, martie 2001, p. 170-173.

Tot interesul pentru megleno-romani l-a dus si pe cercetatorul roman Viorel Coman sa inregistreze cu atentie obiceiurile acestora, pe care le-a gasit «apropiate de cele ale romanilor nord-dunareni».

Am tinut sa citam toate acestea pentru a arata marele interes pe care l-a starnit, in lucrarea cercetatorilor, aceasta „enclava lingvistica” compacta, componenta evidenta a romanitatii balcanice. (n.n. iar noi tinem sa subliniem cu toata responsabilitatea ca exista curente de opinie obscure in special in Occident, dar care isi gasesc acoliti si pe meleagurile noastre dar mai ales la fratii nostri din Balcani, care vor sa acrediteze dialectul aroman drept limba, cu toate ca dovezile stiintifice si istorice dovedesc apartenenta sa la limba romana).

In monumentala lucrare «Marturii romanesti peste hotare » Acad. Virgil Candea are nevoie de aproape 200 de pagini pentru a se referi pe scurt la numeroasele marturii romanesti (asezaminte, documente, manuscrise, carti rare) din Grecia.

Cunoscutul cercetator roman afirma inca din introducerea lucrarii ca «pentru romanii din intreaga zona a Mediteranei Orientale a insemnat teritoriu de actiune culturala» si aceasta pentru faptul ca, dupa autor, «poate nu exista alt popor care sa fi inteles aria de manifestare a darniciei sale culturale, atat de largi, ca poporul nostru».

Surse :

 

«Romanii din jurul Romaniei» redactor coordonator prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003 , p.478-481.

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/cine-sunt-aromanii

01/11/2014 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

A fi român in Valea Timocului: «Io sunt rumân — în Valea Timocului sârbii au frica că o să ne unim cu România».VIDEO.

Românii din Valea Timocului nu au parte de un 1 Decembrie adevărat, şi asta din cauza politicii de deznaţionalizare a românilor, impusă de autorităţile sârbe. «Eu sunt rumân. Sunt în clasa a VII-a la o scoală sârbească din Bor.

Vorbesc rumâneşte, da’ nu ştiu să scriu. Vreau să învăţ la o scoală rumânească, da’n Serbia nu avem». «Am început să construiesc o biserică românească. Nu am primit autorizaţie, dar mi-au dat aprobare pentru construcţia unui garaj. Când au aflat că în loc de garaj am construit biserică, s-au aprins şi m-au condamnat».

Potrivit recensământului din 2002, în oraşul Bor, cel mai mare şi mai important oraş din estul Serbiei, locuiesc 10 mii de români (vlahi). La Bor am întâlnit mai mulţi români (vlahi), care mi-au vorbit despre problemele cu care se confruntă.

 «Io nu sunt sârb. Io sunt rumân. Muma şi tata au fost rumâni. La conducerea Serbiei nu-i place să audă asta. Ei cred că noi, rumânii din Timoc, o să urcăm dealul şi o să plecăm în Rumânia. E problemă că nu ştim să scrim. Nu avem scoli rumâneşti. Noi ştim să vorbim pe rumâneşte din ce am auzit acasă», spune pensionara, Draghiţa Ceasici.

«Pe rumâneşte nu mai e la modă»

 

În faţa unei şcoli, am întâlnit-o pe Vlasimirska Pişkici, elevă în clasa a VII–a. E din Mali Kriveli şi face zilnic naveta la Bor. «Vin la şcoală cu autobuzul. Dau 70 de dinari (echivalentul a 70 de eurocenţi). Eu sunt rumân. Vorbesc rumâneşte, da’ nu ştiu să scriu pentru că nu m-a învăţat nimeni.

 Învăţ la o şcoală sârbească. Nu avem şcoală rumânească. Mi-ar placea să învăţ rumâneşte. Sârbii de aici zic că pe rumâneşte nu mai e la modă şi trebuie să vorbim sârbeşte. Poate că şi aici o să fie şcoală rumânească».

La mina de cupru din Bor lucrează mai mulţi români-vlahi. Printre ei este şi Miroslav Gruici, inginer pentru protecţia muncii. Lunar, câştigă 800 de euro. El ne-a povestit mai multe despre exploatarea minei de cupru. «Aici a fost un sat care se numea Bor. Prin 1903, s-a găsit cupru şi până acum din aceste mine se extrage cupru, pe lângă acest metal se mai extrage argint şi aur, dar în cantităţi mult mai mici».

1 Decembrie în Valea Timocului

1 Decembrie. Ziua Naţională a României. Părintele Boian Aleksandrovici de la Biserica Românească din Malainiţa, Serbia, aştepta autocarul cu tineri din România, care întruneau toate zonele româneşti, inclusiv Basarabia. »Bine aţi venit dintr-o parte a României – în alta. Aici, la Malainiţa, locuiesc români din Transilvania, din Ardeal şi din Moldova. Avem acelaşi grai. Poate că nu vorbim foarte frumos româneşte, asta din cauză că aici nu am avut şcoli şi biserici româneşti».

 Părintele Boian a ţinut un Te Deum pentru tinerii veniţi de la Bucureşti, în prima biserică ortodoxă românească din Serbia de Răsărit.

 

În Valea Timocului trăiesc peste 300 mii de români. Sunt 154 de sate pur româneşti şi aproximativ 48 de sate mixte. Pentru o mare parte dintre românii de aici, ziua de 1 decembrie este o zi obişnuită. «Pentru românii din Serbia, Ziua Naţională a României nu e cunoscută ca sărbătoare naţională. Mulţi nu ştiu despre ziua de 1 Decembrie, pentru că nu au fost şcoli româneşti şi biserici unde românii de aici să cunoască mai multe despre sărbătorile naţionale ale României. Încercăm să educăm românii din Timocul sârbesc», afirmă părintele Boian.

În opinia sa, 1 Decembrie nu este doar Ziua României, ci a tuturor românilor din întreaga lume. «Dacă s-a format astăzi un stat român modern, asta este şi garanţia pentru toţi românii care trăiesc în afara graniţei că ei pot să îşi păstreze identitatea.

Dacă n-ai o ţară mamă, măcar spirituală, culturală, atunci nu putem să mai rezistăm, ne pierdem. Acum 15 ani, dacă spunea cineva că la Malainiţa se va sluji româneşte, s-ar fi zis că e nebun. Am ajuns să ne bucurăm de o biserică românească».

Condamnat pentru o biserică românească

Prima biserică ortodoxă românească, unde slujeşte părintele Boian, a fost construită în 2003, cu mari dificultăţi şi presiuni din partea autorităţilor sârbe. «Am solicitat de la Primărie să îmi dea autorizaţie pentru construcţia bisericii.

 

Autorităţile au fost împotrivă. Responsabilul care eliberează autorizaţii mi-a spus: tu eşti singur pe de o parte, da’ de altă parte, ai o grămadă de duşmani. Şi mi-a zis că el nu vrea să îşi piardă lucrul, că nu are din ce să trăiască. «Eu nu îţi dau aprobare, dar poţi să ne acţionezi în judecată». Totuşi am scris o cerere pentru eliberarea autorizaţiei, însă a trecut un an şi nu avem un răspuns oficial».

Părintele mai povesteşte că, în Malainiţa, 99% din construcţii sunt ridicate fără autorizaţie. În ciuda presiunilor, el a început construcţia. «Am fost la Inspectorat şi am zis: vreau să fac un garaj, am nevoie de aprobare?

 Nu. Du-te şi fă. Am zis: nu s-a găsi vreun vecin care să spună că eu construiesc fără aprobare şi voi să îmi opriţi lucrările? Zice: nu, mă, nu vezi că toţi fugiră în străinătate, să dea Dumnezeu să mai rămână cineva pe aci. Aşa am început construcţia bisericii. Când s-a aflat că în loc de garaj construiesc biserică, s-au aprins cu toţii».

S-a iscat un scandal între preotul Boian şi autorităţi, care solicitau demolarea lăcaşului. Boian a fost chemat pe la ministerele din Belgrad. Acest caz a ajuns subiect de discuţii şi la Consiliul Europei. La sfârşit de 2006, preotul a fost condamnat la 2 luni de închisoare, cu suspendare, din motiv că a construit ilegal o biserică românească. Astăzi, preotul răsuflă mai uşor, poate ţine slujbe în română, dar cazul e pe rol, la Strasbourg, povesteşte preotul.

Copii români, botezaţi cu nume sârbeşti.

 

Bunicul părintelui Boian, Liubomir Aleksandrovici, se declară român. «În Valea Timocului toţi suntem români. Sârbii nu vor ca noi să vorbim pe româneşte. Le este frică că o să ne unim cu România. Noi le spunem că suntem români din România şi că am venit aici, în Valea Timocului, aşa cum au venit sârbii în România».

În Valea Timocului întâlneşti puţini români cu nume româneşti, şi asta pentru că, acum 150 de ani, autorităţile sârbe au depus la biserici o listă cu nume şi au impus o regulă potrivit căreia românii nu mai pot să-şi boteze copiii cu nume româneşti: Ion, Tudor, Dumitru, ci cu nume sârbeşti: Peter, Iovan, Todor, spune Zavişa Jurj, preşedintele Asociaţiei pentru Cultură a Românilor-Vlahilor din Serbia. Zavişa e cunoscută în Valea Timocului ca una dintre luptătoarele pentru limba română, pentru deschiderea şcolilor şi bisericilor româneşti, pentru lansarea unui ziar regional românesc.

Prin Bor sunt amplasate panouri informative pe care sunt afişate anunţuri cu persoane decedate. «Aici scrie cine a decedat, la ce oră, ce profesie a avut şi din ce motive a decedat. Astfel de panouri sunt în toate oraşele din Serbia», îmi explică un bătrân, care analiza fotografiile celor decedaţi.

 

 

La 1 Decembrie, tinerii veniţi de la Bucureşti cu sprijinul DRP, al Autorităţii Naţionale pentru Tineret şi Sport şi OSB Bucureşti au serbat seara românească alături de românii-vlahi din Timoc. Tihan Matasarevici, preşedintele Partidului Democrat al Românilor din Serbia, a afirmat că există o lege a Parlamentului de la Belgrad, prin care minorităţile din Serbia au mai multe drepturi decât acum câţiva ani.

 El afirmă că problema nu mai constă în lege, ci în starea populaţiei de aici, care a fost lipsită de educaţie românescă. «Într-o zi nu putem schimba mentalitatea. E nevoie să înlăturăm barierele lingvistice şi culturale româneşti, ca să mai putem şi mâine-poimâine să existăm în Valea Timocului ca naţiune românească».

Iurie SANDUŢA

Ziarul de Garda -Chisinau

 

 

 

08/12/2011 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: