CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.III).

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

În continuarea articolului

”CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA” (Ep.II). https://wordpress.com/post/cersipamantromanesc.wordpress.com/164225

* * *

Multe din localităţile bejenilor români aveau nume româneşti: Arcaşi (pe malul drept al Bugului), Grădiniţă, Şerban, Solobozia Valahă (între Nistru şi Bug), Bucureşti, Vaslui (pe Nipru), Olteanka, Voloskaia (Valahă), denumirile geografice indicând explicit naţionalitatea locuitorilor.

O încheiere la această succintă prezentare a campaniei de identificare a românilor de la est de Bug ar trebui să cuprindă şi destinul oamenilor care au realizat studiul, ca şi posteritatea enormului material documentar rezultat în urma efortului de cercetare.

         OAMENII

Anton Golopentia şi-a continuat activitatea în cadrul I.C.S. în funcţia de director general 1947-19148). În 1950 a fost arestat (ridicat din Biblioteca Academiei) în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cu care colaborase anterior.

Nu a mai fost eliberat din detenţie. Moare în închisoarea Văcăreşti la numai 42 de ani, după ce “cunoscuse” tehnicile de interogare care începuseră să fie folosite în RepublicaPopulară Română.

În 1996, George Popescu, fostul său colaborator îi aduce un cald elogiu, spunând esenţialul despre Anton Golopentia: “Domnia sa ştia că nu eram doar un teritoriu şi o populaţie. Ci un popor şi o ţară”. Nicolae Betea a fost condamnatla 10 ani închisoare şi 5 ani domiciliu forţat în Bărăgan, lângă Feteşti. A murit intr-u azil de bătrâni din Bucureşti. Constantin Pavel, care a executat şi el, o condamnare identică, înnebuneşte.

Sabin Manuila a reuşit în 1948 să părăsească România, stabilindu-se la New York. Aflat pe pământ american colaborează cu dr. Wilhelm Filderman, fostul conducător al “Uniunii Comunităţilor Evreieşti”.

Împreună elaborează studiul” Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România”. Anton Raţiu, de asemenea, anchetat de securitate avea să scrie în volumul publicat în 1994: “Viaţa mi s-a scurs pe acelaşi făgaş, al aceluiaşi destin întunecat, amar, obscur. Destin hărăzit de mereu aceeaşi şi aceeaşi sursă cinică şi barbară”.

Nichita Smochină, recunoscut acum drept cel mai reprezentativ exponent al românilor transnistreni a fost nevoit să se ascundă în munţi ceva timp. Supravegheat operativ de securitate – situaţie de care era conştient – evită să-şi mai întâlnească apropiaţii pentru a nu-i expune unor eventuale măsuri administrative.

Târziu, i se recunoaşte calitatea de membru corespondent al academiei, dar fără să primească şi pensia la care era îndreptăţit în această calitate. Alexandru Smochină care funcţionase ca subprefect în Gvernamintul civil al Transnistriei (1941-1944) a fost interogat cu privire la activitatea sa din Tiraspol şi Berezovca în timpul războiului.

În decembrie 1948 a fost arestat de securitatea romană şi predat organelor sovietice de “specialitate”. Rechizitorul împotriva sa menţiona următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal al R.S.S. Ucrainiene: “spionaj împotriva statului sovietic”, “propagandă antisovietică pe timp de război” şi… “românizarea moldovenilor”.

În 1949 a fost condamnat la 25 de ani de Gulag, pedeapsa pe care a executat-o la Kolama, Republica Yakutia, dincolo de Cercul Polar. A fost eliberat în 1956.

Nu toţi colegii şi colaboratorii lui Golopentia au avut de suferit: Henri H. Stahl şi-a continuat opera.

În 1969 primeşte titlul de “profesor emerit al R.S.R”, devenind în 1974 membru corespondent al Academiei Române. Corneliu Mănescu a ajuns ministru de externe, demis în perioada Ceauşescu.

Traian Herseni a continuat să-şi publice studiile de referinţă până la încetarea din viaţă. Ovidiu Bârlea a lucrat la Institutul de folclor Bucureşti. În 1981 a semnat excepţionalul studiu “Folclorul românesc “(volum II publicat în 1983). Întreaga sa activitate a fost recunoscută ca o pagină de excepţie în istoria folcloristicii româneşti.

Nicolae Marin Dunăre va publica mai multe lucrări de arta populară, studii despre portul popular, broderii ţărăneşti şi ornamentică tradiţională. Gheorghe (George) Retegan, arestat în 1950 sub acuzaţia de “crimă de înaltă trădare” va fi achitat de Tribunalul Militar Bucureşti.

A publicat în “Revista română de statistică”. Până la pensionare a fost profesor la A.S.E. şi Universitatea Bucureşti.

MATERIALUL DOCUMENTAR

Represaliile care s-au abătut asupra unora dintre cercatatori au fost însoţite de o politică de respingere a oricărei analize a rezultatelor obţinute pe teren în condiţii vitrege, datorate numai şi numai abnegaţiei membrilor echipelor coordonate de Anton Golopentia.

Materialul documentar oferit cercetătorilor spre studiu, analiza şi, eventual, actualizare nu a mai fost valorificat din punct de vedere academic, ştiinţific sau documentar.În parte, acest dezinteres a fost încurajat şi de atenuarea interesului pentru destinul românilor din afara ţării, în general şi a romanităţii răsăritene, în special.

Volumul publicat de Anton Raţiu în 1994 a reprezentat singura apariţie în peste 50 de ani. Abia în 2006, când apare monumentală monografie a activităţii I.R.E.B., editată de Sanda Golopentia, preocupările unei generaţii de valoare au fost readuse în atenţia publică; o generaţie care a continuat opera înaintaşilor fără a căror eforturi am fi rămas doar o populaţie obscură, îngroşând rinduriele locuitorilor dintr-un imperiu vecin. Comunităţile studiate între 1941-1944 au suferit, ele însele un proces de deznaţionalizare/asimilare.

Simboluri populare la românii de la Est de Bug

Vasile Harea sesizase devreme că situaţia grupurilor izolate în stepa nu poate dăinui: Această stare de lucruri nu poate să se prelungească la nesfârşit. Înstrăinarea completă îi ameninţa…” (13). Lucurile s-au schimbat după cel de-al II-lea război mondial când, potrivit propagandei sovietice, aceste grupuri de populaţie au început: “Să trăiască în familia unită a popoarelor Uniunii Sovietice, fiind egali în drepturi, fericiţi şi liberi “. Procesul de pierdere identitară a continuat în ritm accelerat; aria limbii române s-a restrâns totodată dramatic. Dispariţia grupurilor etnice, minoritare, izolate de masă mare a contionalilor nu reprezintă, la scara istorică, un caz singular. În ceea ce priveşte evoluţia populaţiilor româneşti se cunoaşte cazul pisticosilor, locuitori valahi din Bitinia, nord-vestul Asiei Mici sau situaţia goralilor din Polonia, desprinse, în timp, din trunchiul lot etnic.

După decembrie 1989, nici noi nu ne-am mai preocupat de cei rămaşi departe. Exceptând fotografiile prof. Vasile Soimaru. (14) şi un documentar realizat de Marian Voicu pentru Televiziunea Romană nu există alte mărturii contemporane despre românii/moldovenii de la est de Bug.

Cu atât mai remarcabile au fost cercetările folcloriştilor din Chişinău, sub direcţia Academiei de Ştiinţe a Moldovei (la acea epocă, încă R.S.S.M.) în regiunile Nikolaev, Khirovograd, în raioanele Voznesensk, Arbuzinca, Pervomaisk, Olsansk (1969-1970) sau în Nordul Caucazului (1987-1988. Trebuie menţionate: culegerea de folclor moldovenesc “Şi cânt codului cu drag” publicată în 1987, volumul lui T. Colac “Nistrule, apleacă-ţi malul. Folclor poetic din Transnistria” apărut la Chişinău în anul 2004 sau lucrarea “Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din Nordul Caucazului” publicată în două volume sub egida Institutului de folclor al A.S. M., Chişinău, 1987.

Jurnalistul de televiziune, Marian Voicu a oferit un document impresionant care ne îngăduie să vedem astăzi, o comunitate românească, ce fusese studiată şi de participanţii la I.R.E.B. Sub titlul “Români uitaţi. Moldovenii de dincolo de Prut”, reportajul intră în viaţa locuitorilor din Martanosa şi Grutkoe, regiunea Kirovograd, sate aflate în stepa ucrainiana de peste 300 de ani. Aflăm un grup uman marginalizat care-şi practică limba maternă în cadrul limitat al relaţiilor de familie; o limbă de ogradă.

Deşi îşi vorbesc limba numai în jurul mesei – aşa cum apar filmaţi – limba română rămâne singurul reper de identitate şi o sursă puternică de confort identitar. Sunt conştienţi de precaritatea vieţii lor. Îi atrag atenţia reporterului ca mai vorbesc limba română, deşi influenţată de limba. ucrainiana, recunosc că “au calicit limba”.

Unul “grăieşte curat”, dar un puşti declara “Ia niznaiu moldovski “, cu toate că înţelege limba maternă.

Şcoala e în ucrainiana, iar biserica nu şi-a revenit după decenii de “ateism ştiinţific”. Matusa Maria Vartic se arata mai sceptică şi precizează, râzând, că ei vorbesc… “limba martanosa”. Mai au rude în Moldova (Basarabia), pe la Cahul.

“Acolo e România?” întreabă o mătuşă.” Nu “, vine răspunsul. “Nu încă”?, se mira mătuşă. (filmul, realizat în iunie 2000 este disponibil pe vimeo.com).

Gustul amar care persistă după vizionare avertizează că, în absenţa unui sentiment real de solidaritate culturală şi lingvistică, românii estici pot fi considerate de-acum încolo doar un subiect de arhivă, o pagină de carte cumpărată la anticariat, un expozeu istoric; fără materialitatea solidă a unei existenţe sociale. O amintire…

Temele de cercetare şi metodologia aplicată în teren aprofundate de poiectul I.R.E.B. constituie o operă unică care ne oferă şi în prezent argumentele pentru a înţelege mai bine mecanismele asimilării.

Subiectul este cu atât mai actual cu cât marile migraţii contemporane- spre statele Uniunii Europene, spre S.U.A sau Canada, şi nu numai – indică şi un scenariu posibil al pierderii condiţiei naţionale originare.

Ştiri de presă menţionau că în anul 2016 s-au născut mai mulţi copii români în afara frontierelor ţării, decât în interiorul lor; un avertisment care justifica abordarea de urgenţă a fenomenului. Exodul masiv al populaţiei României şi deteritorializarea sentimentului identitar pot fi urmate de un proces de deculturalizare, desfăşurat în etape desigur, dar ireversibil.

În sfârşit, soarta ţesăturilor expuse în 1943 la sediul I.C.S. trebuie umarita peste ani. Conform art. 12 din Convenţia de Armistiţiu (publicată în Monitorul Oficial nr. 219/22 septembrie 1944) semnată la Moscova de către Lucreţiu Pătrăşcanu şi mareşalul sovietic Rodion Malinowski, guvernul român s – a obligat să restituie, în “desăvârşită bună stare”, valorile luate de pe teritoriile Uniunii Sovietice în timpul războiului.

Astfel, toate cusăturile – textile de interior sau de port – toate ţesăturile lucrate în şezători de tărăncile române din Dombass au devenit “captură de război” care trebuiau restituite. Şterguri, şervete, păretare, chilimuri, paturi înflorate, scoarţe, broderii în fir de lână sau de mătase, căpătâie (feţe de perne) au devenit la insistenţa învingătorilor – subit interesaţi de arta populară românească – “pradă de război “a învinsului. Nu au mai ajuns în muzeele noastre etnografice. Au fost restituite Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

În mod cu totul miraculos, o mică parte din cusături rămăseseră în grija familei Golopenția în aşteptarea unor vremuri prielnice. După emigrarea doamnei Sanda Golopenția în S.U.A., o parte din ţesăturile achiziţionate la schimb pe malurile Donețului au reintrat în posesia fiicei sociologului Anton Golopenția.

În anul 2006, aceasta donează piesele Muzeului Ţăranului Român. După 71 de ani, ţesăturile ajung, din nou, în faţa unui public avizat: se organizează expoziţia “În urma acului. Românii de peste Bug”, coordonată de Ioana Popescu, M.T.R., 2014.

Un epilog nesperat, singurul, marcat de încrederea stăruinţei.

VA URMA

Note

13) citat de dr. hab. Nicolae Baiesu, “ Observatii privind cultura populara a romanilor de la est de Nistru, Bug, din Nordul Caucazului” , in revista “Akademos”, nr. 2 (13), iunie 2009, Chisinau
14) Vasile Soimaru, “Romanii din jurul Romaniei. Monografie etnofotografica”, Ed. Magic Print-Onesti si Ed. Serebia-Chisinau, 2014
15) Dr. hab. Nicolae Baiesu, op. cit., p. 109-111

SURSA:

Publicitate

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.II)

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.2)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

În continuarea articolului:

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.I)

(…) Echipa I.R.E.B. (Institutul Central de Statistică 1941-1944)  a plecat din Bucureşti, cu acceleratul de Tighina, pe data de 19 decembrie 1941, ajungând la destinaţie a doua zi, la ora 14:00. În total 14 specialişti, de formaţii diferite, cu orientări politice diferite (inclusiv comunistă), care împărtăşeau entuziasmul pentru cunoaşterea românilor răsăriteni. (Ulterior, numărul cercetătorilor din echipa iniţială a crescut, adăugându-se nume noi, iar alţii s-au retras din motive obiective).

 Începe inventarierea populaţiei româneşti de dincolo de Bug, expediţia coordonată de Anton Golopenția (foto) constituind, până în prezent, un model impecabil de obiectivitate şi probitate ştiinţifică. (5)

Iniţial, I.R.E.B s-a concentrate asupra satelor dintre Nistru şi Bug, în aşteptarea autorizaţiei organelor militare germane de a trece Bugul de Sud. (Transnistria se găsea sub administrare militară românească, în timp ce Germania controla restul Ucrainei. Singurele noastre forţe militare la est de Bug erau cele trei divizii ale Corpului de armată “Decebal”, condus de generalul Corneliu Dragalina).

Ataşatul militar german de la Bucureşti a comunicat Marelui Stat Major abia pe 3 martie 1942 încuviinţarea administraţiei germane că cercetarea să înceapă între Bug şi Nipru.

Anton GOLOPENȚIA undeva la Est de Bug, lângă epava unui avion sovietic doborât

Grupul de Armate Sud aproba, câteva zile mai târziu, că itinerariul de studiu să cuprindă şi românii din Crimeea şi litoralul Mării Azov. În cele aproape trei luni de aşteptare, au fost studiate localităţile apropiate de Bug (Bulgarka, Rakova, Novogrigorievski) şi satele transnistrene Kantacuzinka şi Valea Hoţului. Pe data de 4.6.1942 conducătorul statului autorizează I.C.S. să –si trimită echipele peste Bug. Până la sfârşitul lui 1943 I.R.E.B a acoperit o arie geografică vastă, în împrejurările excepţionale ale războiului, depunând un efort copleşitor.

Membrii echipelor, lucrând uneori singuri au izbutit să depăşească obstacolele create de terenul dificil, vitregia climatului, şi, mai ales, temperaturile aduse de “generalul ger”. Uneori, iarna erau blocaţi cu lunile într-o localitate.La început, întregul proiect părea caracterizat de expresia “a căuta acul în carul de fân”. Imensitatea spaţiului, lipsa iniţială a informaţiilor, ca şi complexitatea subiectelor abordate nu au afectat excepţionalitatea întregului demers. Într-o scrisoare din 1942 adresată soţiei sale Ştefănia, Golopentia afirma cu entuziasm nedisimulat:

          

Temele de cercetare, cuprinse într-un “Proiect de sumar” redactat de Anton Golopenția arată ample preocupări: cultura tradiţională, biserica şi credinţa, meseriile şi industria, colectivizarea satelor şi regimul colhozurilor, situaţia lingvistică, convieţuirea romano-ucrainieana (inclusiv căsătoriile mixte), cu toate aspectele adiacente.

Golopentia îşi îndemnă permanent colaboratorii să respingă tentaţia propagandistică, atent la corectitudinea datelor colectate.

         

În privinţa rosturilor mai adânci ale cercetării ne lămureşte o scrisoare trimisă lui Golopentia (5.11.1943) de către dr. Sabin Manuila, superiorul său direct şi finanţatorul programului I.R.E.B, corespondenţa care stabileşte în termeni cât se poate de categorici obiectivul fundamental.

Drumurile echipelor I.R.E.B. au acoperit spaţiul geografic dintre Bug şi Nipru, începând de pe malul stâng al Bugului de Sud (Nemirov, Olviopol, Alexandrova, Voznessensk, Şerban, Noua Odesa, Nicolaev), continuând spre răsărit spre Bazinul Donbass (Donet şi Lugansk), Cotul Niprului- cu grupul de sate româneşti Voloskoe pe Nipru, Kamenskoe, regiunea Dnepropetrovsk) trecând prin Mirgorod, Arkanghelsk, Krivoi Rog, pe râul Ingulet.

Traseele au străbătut efectiv judeţele (“oblast”) Vosnessensk, Pervomaisk, Nicolaev, Anamenka şi regiunile limitrofe; sute de sate şi cătune (“hutore”), localităţi urbane. Au fost cercetate Melitopol, “Poarta Crimeiei” (70 km de Marea Azov, 150 km de Crimeea), Mariupol la Marea Azov şi satele din “Donet oblast”. (Lista aşezărilor studiate e lungă, întocmindu-se în mod riguros listele care urmau să fie ataşate rapoartelor şi scrisorilor expediate în ţară. (De exemplu: lista localităţilor cu populaţie românească din Tauria de Nord – situaţia pe mai, iunie, iulie 1943 – cuprinde peste 35 de centre, inclusiv o ‘Moldova Noua” şi un sat “Volcanesti”).

Trebuie subliniat că nu am avut la dispoziţie hărţi contemporane pentru a verifica toponomia folosită în rapoarte şi am folosit o harta întocmită de Nichita Smochină, destul de sumară. Am apelat pentru numele actuale la informaţii pe internet întâlnind mai multe dificultăţi: toponimia din perioada 1941-1944 a fost schimbată, ca şi organizarea administrativ-teritoriala din Ucraina sau Federaţia Rusă. De exemplu: Ekaterinoslav poartă, din 2016 numele Dnipro; Kirovograd a fost redenumit Kropivnitki, tot în 2016. În alte cazuri, nu sunt disponibile date despre zonele regionale restrânse.

Astfel, râul Sută, afluent al Niprului nu este menţionat; pe harta lui N. Smochină, în această aria geografică sunt trecute satele româneşti Hotin, Dimitrievka, Român, Mala Divizia şi Varvara. Tot la Smochină apare localitatea Bucureşti pe cursul mijlociu al Niprului, în faţa localităţii Cremenciuc, acum dificil de reperat. Ca urmare, localizarea unor localităţi, ca şi denumirea lor contemporană nu au putut fi actualizate cu exactitate.

La începutul anului 1943 I.C.S. a organizat în sala bibliotecii o primă informare de etapă, prezentând rezultatele cercetării de dincolo de Bug. Cu această ocazie au fost prezentată o expoziţie de ţesături populare ale românilor din Bazinul Donetului, cusături care prin “izvoadele” lor constituiau un indiciu pentru stabilirea regiunii de origine a locuitorilor. Motivele cusăturilor expuse dovedeau o certă identitate cu arta popular românească. Exponatele erau destinate Muzeului de arta naţională din Bucureşti şi muzeelor din Sibiu şi Timişoara.

Pe simezele expoziţiei au fost expuse şi fotografiile realizate de Nicolae Economu, înfăţişând locuitorii cu diverse prilejuri: petreceri, nunţi, munca câmpului.Au vorbit Dr. Sabin Manuila, Anton Golopentia şi profesorul Constantin Brăiloiu. Interesul real pe care l-a stârnit manifestarea s-a vădit prin audienţa prezentă: Maria (Mareşal) Antonescu, Veturia (Octavian) Goga (ambele doamne se aflau în conducerea Consiliului de Patronaj), profesorii Ion Nistor, Alexandru Tzigara Sarmurcas, Vasile Stoica (din partea Ministerul Afacerilor Străine), etnograful şi scriitorul Emanuil Bucuţa.

Pentru a descoperi cât mai mult din spaţiul cu populaţie românească, pe teren s-a apelat şi la intervierea unor informatori – plecaţi din satele lor – care puteau oferi date despre cătunele unde nu ar fi putut ajunge specialiştii I.R.E.B.

Aşa este cazul informatorilor Straton, Nichita şi Grosu, întâlniţi la Tiraspol care au furnizat date despre satele româneşti din Caucaz.

În marea lor majoritate, românii dintre Bug şi Nipru se identificau drept moldoveni, numindu-şi limba “moldovenească”. Populaţia de aici, muncitori ai pământului, cu un nivel de instrucţie redus sau chiar absent nu puteau să distingă – şi nici nu li se putea cere – între un grai al limbii române şi limba romană pe care o vorbeau ei înşişi. În plus, unii dintre strămoşii lor veniseră chiar din Principatul Moldovei, colonizaţi de Ecaterina a II-a (1729-1796).

“Împărătiţa” planificase crearea unei “Moldove Noi” şi translarea graniţelor ‘Vechii Moldove”. Ajunşi în spaţial răsăritean înainte de unirea din 1859 nu ştiau nici de “români”, nici de “România”, memorând doar ceea ce l-ar fi povestit străbunii despre ţara moldovenească. Ca atare “amintirea patriei” româneşti nu exista; se considerau “moldovieni”, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor.

 Nu aveau o conştiinţă naţională – nu aveau cum – dar, folclorul lor se referă la originea lor etnică.

Motive populare românesti dincolo de Bug

(De altfel, până la 1792 când intră în componenţa Imperiului Ţarist, Transnistria era o “margine”, o “kraina”, unde se stabileau locuitori din Bucovina, Podolia, Moldova, laolaltă cu fugari slavi, ucrainieni, polonezi, cazaci, întemeindu-şi gospodării, departe de o autoritate care să controleze arealul geografic. 

Cu toate acestea, marea surpriză a echipelor I.R.E.B. a fost descoperirea faptului că locuitorii dintre Bug şi Nipru provenea, de fapt, din toate provinciile locuite de români înainte de crearea în 1918 a statului naţional unitar român. 

Pe lângă emigrarea naturală, spontană către un teritoriu subpopulat sau nepopulat a existat şi o politică activă de colonizare, promovată de autorităţile ţariste pentru a asigura populaţia/forta de muncă necesară imenselor teritorii dobândite în urma războaielor victorioase.

Începând din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, emigranţii din principate îşi părăseau locurile de baştină din cauza catastrofelor de tot felul (ciumă, foamete, războaie) şi a regimului fiscal; încă se mai păstrează expresia: “a da bir cu fugiţii”. Imigranţii din Transilvania suportau, mai ales după urbariile Mariei Tereza şi presiunea catolicizării şi a maghiarizării. Vremurile tulburi îi determină pe românii din Crisana şi din Banat să plece în bejenie spre Rusia “ortodoxă”. În Banat, demilitarizarea satelor grănicereşti româneşti şi sârbeşti a îngroşat rândurile românilor din Rusia.

În regiunea Kirovogradului, trei sate – Martanosa, Pancevo, Kani – purtau numele satelor de la vărsarea Tisei în Dunăre de unde plecaseră coloniştii. Fenomenul a existat şi invers – deplasări mai reduse către vest – în sensul că muntenii treceau Oltul în Transilvania. Un cântec popular, cu circulaţie până la sfârşitul sec. al XIX-lea suna astfel: “Hai mindro să trecem Oltul/Să schimbăm vorba şi portul/C-aici nu ne prieşte locul”. Aceeaşi stare de spirit trebuie să fi existat şi printre alţi imigranţi.

Începând din 1750 prinde contur regiunea Noua Rusie (numită iniţial Noua Şerbie), concept politico-adminstrativ care vehiculat din nou, după anexarea Crimeei în 2014. Conduşi de un anume colonel Lupu (Zverev), cetele de pribegi români primesc pământ în regiunea Ecaterinoslavului.

După Pacea de la Bucureşti (1812) boieri şi funcţionari din Moldova au fost împroprietăriţi în gubernia Kerson: un Catargiu primeşte 24.000 desetine (1 desetina rus. =1,09 ha. Rom.), Scarlat Sturdza (primul guvernator al Basarabiei) 12.000 desetine, un Cantacuzino 10.750 desetine, consilierul Cucu 6.050 destine, s.a. Un studiu cuprinzător publicat de Nicolae Dragomir urmăreşte transhumanţa ciobanilor din Mărginimea Sibiului.

Drumurile i-au purtat în Turkmenistan, Daghestan, regiunea Terek, Bataisk de lângă Don şi Caucazul de Nord. Unii dintre aceşti păstori iernau cu turmele lor în bălţile Niprului. Destui au rămas pe loc, suferind de pe urma politicilor de “rasculacire” (deschiaburire) de după revoluţia bolşevică. (6) Anterior acestui volum, unele surse au menţionat caravanele aromânilor (“carvanarii”) din Zagorul Pindului care ajungeau la Chişinău şi Odesa, înaintând până la Nijni Novgorod, la confluenţa fluviului Volga cu afluentul sau Oka.

          Până la adoptarea teoriei “moldovenismului”, autorii sovietici recunoşteau caracterul românesc al populaţiei stabilite la est de Nistru.

Astfel, geograful Lev Semionovici Berg (născut la Tighina), în lucrarea “Populaţia Basarabiei” (Ed. Academia de ştiinţe a Rusiei, Petrograd, 1923) preciză: “Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţile vecine Basarabiei, a guberniilor Podolia şi Kerson; într-un număr mai mic, ei locuiesc, de asemenea, în gubernia Ecaterinoslav “.

Folclorul românilor stabiliţi dincolo de Bug documentează, indirect, locurile de unde au plecat bunii şi străbunii lor. Surprinzător este faptul că ţărani stabiliţi la mii de km. depărtare de ţară – unii dintre ei fără să-şi fi părăsit vreodată cătunele izolate – pomenesc în cântecele lor de locuri şi localităţi care nu aveau practic de-a face cu orizontul stepei unde îşi duceau traiul.

Gheorghe Retegan, participant la cercetările I.R.E.B. povesteşte: “Mi-a cântat o babă din Bazinul Donetului “Jiule puştiule/Secati-ar izvoarele/Să trec cu chicioarele “. Nu zicea “picerele” cum zic oltenii, ci “chicioarele”. Deci se moldovenizase, chiar dacă ea fusese olteancă… Nu ea, străbunica ei.” (7)

          Anton Raţiu consemnează câteva cântece auzite la ciobanii din Crimeea:

                  – “Du-te drace de te suie/Pe masă la Orăştie/

                      Şi ie drumul care scrie/Muscalii la cătănie”

                   – “Câte târguri am umblat/Piste-ai tăi ochi n-am dat/

                    Numa-n tirgu’ Chişinău/Creste-0 floare-n chipul tău “

                  – “Cât îi Tara Ungurească/Nu-i ca fata rumâneasca/

                   Asa-nanta şi frumoasă…”

                   – “Murguleţ cu coamă val/Hai de-o vale şi-nca-un deal/

                    S-ajungem noi în Ardeal/Să-mi văd pe surori şi fraţi/

                    Cei de tara-nstrainati “

                  – “Murguleţ, inim-aprinsa/Hai mă scoate pân-la Tisa/

                   C-acolo-i tabara-ntinsa”

Într-un cântec baladesc, haiducul sta de vorbă cu murgul sau pe drumul până la Cernăuţi, unde îşi întâlneşte tovarăşii:

                   – “C-acolo toţi fraţii vin/Din Soroca şi Hotin/

                     De la Bălţi şi din Orhei “

Geografia subiectivă care apare în poezia populară e mai puţin amintirea unor experienţe personale, cât memoria reziduală a celor auzite cândva în familie. Astfel apar cele trei cursuri de apă (Bugul, Nistru şi Prutul) de care fusese legată existenţa comunităţilor:

                   – “Buhule malosule/Saca-ti-ar izvoarele/Să-mi petrec chicioarele/

                     Să-mi văd surauarele/Se mai fac sarneanele”

                    – “Nestri, Nestri, malu tău/Diparti-s di neamu’meu”

                    – “Trecu- i Nistru-n ceia parte/În neagră străinătate”

                    – “Prutu ista ne desparte/Prutu ista n-are moarte/

                    De ne-om pune noi cândva/Şi cu gura l-om saca “

                    – “Frunza verde saminoc/Am să trec/Prutu înot/

                    Ş-am să-l trec în cela mal/Să mă răcoresc de-amar”

Folclorul cules de echipele I.R.E.B. transmite repetat sentimentul apăsător de înstrăinare trăit de primii colonişti ai estului. Cântecul “Frunza verde păpuşoi” a avut o circulaţie quasi-generala în satele dintre Bug şi Nipru:

                    “Frunza verde păpuşoi/Ne-a avut maică pe doi/

                    Unu marţi, da unu joi/Şi-o umplu ţările cu noi

                    Frunza verde de secară/Şi-o purces maica prin ţară

                   Să ne strângă grămăjoară/Să ne strângă, să ne plângă

                   Da’ de strâns nu ne-o mai strâns/S-o pus jos şi tot ne-o plâns (8)

Fără să amintească locul de baştină, cei plecaţi departe tânjeau după “fraţi” (în sensul de “conaţionali”, de “neam”) şi o “ţară” unde să regăsească sentimentul de unitate, dorindu-şi – aşa cum mărturiseşte versul popular – să vadă “fraţii grămăjoară/adunaţi toţi într-o ţară”; fără să conştientizeze îşi doreau o patrie sanctuar. Câteva cântece din Transbugia amintesc amarul experienţei imigranţilor:

                    “Creşte plopu dintr-un sânge/Strainia mă mănânce/

                   Creşte plopu dintr-un glod/Pui străin am să mă-ngrop “.

Un studiu semnat de Ion Apostol, participant la I.R.E.B. (9) înregistrează onomastica frecvenţa în 15 sate aşezate pe malul stâng al Bugului şi alte 10 sate din regiunea Kirovograd. Onomastica era românească: Anghel, Albu, Balaban, Barbalata, Barladeanu, Căprior, Codreanu, Ciorba, Dinu, Dănilă, Florea, Focsa, Gaina, Galusca, Harbuz, Huţul, Iacob, Irimia, Lapusneanu, Lupaşcu, Manea, Moldovan, Munteanu, Oancea, Oprea, Pana, Picirita, Plăcintă, rasol, Rata, Roman, Sandu, Scarlat, Smochină, Sprânceană, Talpă, Tălmăci, Ţigănaş, Ursache, Ursu, Vasilache, Veveriţă, Zir, Zmeul. Potrivit autorului: “Tabloul acesta onomastic constituie una dintre dovezile puternice ale romanităţii moldovenilor de la est de Bug. El poate oferi interesant sugestii asupra ţinuturilor româneşti de unde au plecat băjenarii de odinioară “.

Etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, invitat de Golopentia să studieze folclorul musical în satele Lisa Horă, Martinosa, Horosco (Elisavetgrad) şi Alexandrovca (Vosnessensk) a intregistrat mai multe discuri pentru Arhivă de Folclor. Profesorul Brăiloiu a constatat mai multe asemănări cu muzica ţărănească din Muntenia şi Oltenia, decât cu melosul din Moldova, Basarabia sau Bucovina, ţinuturi apropiate de regiunile estice cercetate. După autoexilarea sa în Elveţia, Constantin Brăiloiu a inclus cinci dintre piesele muzicale înregistrate în Transbugia în colecţia pe care o editează la Geneva. În România, vechile înregistrări par de negăsit. (10)

Comunităţile ţărăneşti cercetate indicau o îndârjită menţinere a culturii tradiţionale comune, în linii generale, tuturor ţinuturilor locuite de români. Marile evenimente din ciclurile existenţiale (naştere, căsătorie, moarte) respectau modelele culturale cunoscute în etnografia noastră. Organizarea casei şi a gospodăriei (cultura materială) şi obiceiurile tradiţionale de sărbători (spiritualitate) au împrumutat mai puţin sau de loc de la ucrainienii şi ruşii cu care convieţuiau.

Colindele Crăciunului sau Pluguşorul cântat la trecerea dintre ani, de exemplu, nu sunt decât variante locale ale aceluiaşi tezaur folcloric. Păstrarea limbii materne (lb. Română în grai moldovenesc) – chiar dacă, inevitabil, ucrainizată sau rusificată – a dovedit cercetătorilor o rezistenţă etnică neobişnuită. În contact cu românii (militari din teatrul de război sau antropologi din echipele I.R.E.B) spuneau, cu vădită mirare: “Ori dumneavoastră sunteţi moldoveni, ori noi suntem români, că tari ghine ni-ntalegim…” (11). Anton Raţiu a vorbit despre o identitate de structură spirituală, explicând: “Toţi cei de acolo te primesc cu acelaşi căldură şi ospitalitate caracteristică neamului nostru, cu acelaşi suflet cald ca şi românii din preajmă Carpaţilor.

Iar dacă asişti la manifestările lor de sărbători, greu poţi crede că te afli atât de departe de pământul patriei şi foarte greu poţi crede că ei au trăit atâtea generaţii rupţi complet de trupul patriei. Când vezi toate acestea este cu neputinţă să nu te întrebi ce forţă i-a putut menţine atât de statornici în păstrarea identităţii lor, în ciuda tuturor tendinţelor de slavizare la care au fost supuşi, nu de puţine ori cu brutalitate”. (12)

Foto: Grup de romance de la Est de Bug

Fireşte, complexitatea studiului sociologic realizat sub conducerea lui Anton Golopentria nu poate fi prezentat aprofundat în spaţiul restrâns al unui articol. Ne limităm să enumerăm, strict ilustrativ, temele majore de cercetare – unele finalizate în studii şi referate, altele nu – pe care le-au urmărit echipele I.R.E.B.

Menţionăm astfel: observaţii lingvistice (Eugen Seidel), studii folclorice (Anton Gopolentia, Ion Apostol Anton Raţiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru), Crăciunul şi Anul Nou la românii de la est de Bug (Ion Apostol), graiul românimii orientale în cadrul unităţii şi latinităţii limbii române (Diomid Strungaru), românii şi ucrainienii (Popescu Gheorghe), organizarea administrativă sovietică (Ion Oancea), ideea de justiţie (Gheorghe Bucurescu), mecanismul şi principiile sistemului educativ (Nicolae Marin Dunăre), asistenţa socială (Traian Georgescu), funcţionarea colhozurilor (Bucur Schiopu), organizarea comerţului şi creditului (P. Mihăilescu), administraţia românească în Transnistria (Ion Oancea).

     În ceea ce priveşte răspândirea românilor în Rusia şi Ucraina (fosta R.S.S. Ucrainiana) două referate întocmite de Alexandru Smochină oferă perspectiva generală:

• Primul grup de localităţi cu populaţie românească se găsea între Nistru şi Bug (Trasnistria propriu-zisă). Aşezările începeau la nord de Moghilau, deasupra oraşului Baltă şi se întindeau în est pe ambele maluri ale Bugului de Sud. La vest, localităţile urmau cursul Nistrului, fără întrerupere până în sud, spre Limanul Nistrului, în apropiere de localităţile Maiaki şi Ovidiopol
• Al doilea grup ocupa malurile Bugului, începând la sud de oraşul Olviopol (aproximativ vis a vis de Golta pe malul sting), iar la est până dincolo de satele Moldovanka, Moldovka şi Odaia. Satele românilor continuau spre sud, pe malul drept, până la Novaia Odesa.
• Câteva aşezări exitau în regiunea Nicolaev, Teaghinka şi Kerson.. În oraşul port Odesa, unul din cele trei cartiere locuite de români se numeşte şi acum “Moldovanka”.

Alexandru Smochină a elaborat studiul (probabil în 1941), fiind destinat informării cercetătorilor din teren. Autorul – fiul lui Nichita Smochină – era la acea dată funcţionar în cadrul I.C.S.

Atât textul citat aici, intitulat “Aşezarea şi răspândirea românilor în Ucraina şi Rusia”, cât şi un al doilea referat, datat 25.5.1941 (cu titlul “Aşezările românilor de peste Nistru”) au fost descoperite, prin eforturile doamnei profesor Sanda Golopentia, după mai multe decenii (abia în iunie 2002) în “Fondul G”, arhivat obscur, fără alte menţiuni, în depozitele Institutului Naţional de Statistică.

În afara celor două grupe principale de populaţie românească au existat (mai exista oare?) insule compacte de sate în jur de Elisavetgrad, în regiunea Dnepropetrovsk pe Nipru, câteva aşezări în ţinutul Kievului, la est de Kiev. În regiunea Jitomir (cu localităţile Berdicev, Singura, Traian, Rauta s.a.) prezenţa românilor se datorează, probabil, colonizărilor dintre sec. XIV-XVI.

În reg. Harcov, unde se refugiase Dimitrie Cantemir, autorul apreciază – fără să dezvolte susţinerea – că românii/moldovenii se aflau acolo, dinainte de sosirea domnitorului. În Caucazul de Nord, pe râul Terek care se vărsa în Marea Caspică se aflau satele din apropierea oraşului Mosdok.

Dincolo de M. Caspică au fost menţionate colonii în jurul oraşului Vernoe sau în regiunea Akmulinsk.În urma războiului Crimeei, pe malul răsăritean al Marii Negre au fost aşezaţi primii colonişti români, între oraşele Krinsnodar, Novorossiisk şi Gagry.

În Peninsulă Crimeea, prezenţa românilor e semnalată în jurul localităţii Perecop, satele Subsan, Soloniesti, Tamaba. Studiile lui Al. Smochină oferă informaţii interesante despre românii din Siberia care au fost impropietariti acolo sau au fost exilaţi în perioada ţaristă sau după 1929 când a început colectivizarea.

Între 1914-1918 sunt duşi în Siberia românii căzuţi în prizonierat, majoritatea lor fiind transilvănenii care au luptat în armata austro-ungară.

SURSA:

VA URMA

Note

5) Prof.dr. Sanda Golopentia, editor, “Anton Golopentia. Romanii de la est de Bug “, cu introducere, note si comentarii, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2006. Lucrarea, publicata in doua volume ( vol. I- 615 pagini, vol. II – 926 pagini ) reprezinta o referinta esentiala, indispensabila pentru cunoasterea tuturor aspectelor asociate cu proiectul care a urmarit identificarea romanilor de la Bug.
6) Nicolae Dragomir, “ Oierii margineni din Basarabia, Crimeea, Caucaz si America de nord”, Cluj, 1939 ; de asemenea: Nicolae M. Popp, “Transnistria. Incercare de monografie regionala”, Bucuresti, 1943 si Stefan Metes, “ Emigrari romanesti din Transilvania in sec. XIII-XX . Cercetari de demografie istorica”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971
7) Interviu inregistrat in 1985 de Zoltan Rostas, publicat in Sanda Golopentia, op. cit., vol.II, p. 465
8) Pentru folclorul romanesc de dincolo de Bug a se vedea studiile semnate de Anton Golopentia, Ion Apostol, Anton Ratiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru in Sanda Golopentia, op. cit. , vol. II
9) Publicat in revista “Sociologie romaneasca”, anul V, nr. 1-6, 1943
12) Anton Ratiu, in Sanda Gopolentia, op. cit., vol.II, p.494
10) Constantin Brailoiu, “ La collection universelle de musique populaire enregistree”, 40 de discuri ,aparute intre 1951-1958, Geneva
11) Diomid Strungaru , “Numarul romanilor transnistreni”, in Sanda Golopentia, op.cit. , vol. II,p. 626
12) Anton Ratiu, in Sanda Golopentia,op. cit. , vol. II, p. 494

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.I)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

„FĂRĂ AMINTIREA PATRIEI”

ROMÂNII DE LA EST DE BUG ÎN CERCETAREA ECHIPELOR ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (1941-1944)

Episodul 1

          În ziua de 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste a semnat la Moscova, alături de Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic cel de-al 2-lea Tratat de Neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică. I.V. Stalin a fost prezent la eveniment. Actul a devenit cunoscut drept “Pactul Ribbentrop- Molotov”. Documentul reprezenta de fapt acordul la care ajunseseră cele două dictaturi ale Europei în ceea ce privea delimitarea sferelor de influenţă şi direcţiile de expansiune în Europa răsăriteană.

La sfârşitul anului 2019, Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse a criticat poziţia Uniunii Europene, referitoare la înţelegerea diplomatică din anul 1939, apreciind că “nu se bazează pe nimic real” şi a calificat-o drept “o minciună neruşinată”. Istoriografia rusă contemporană consideră documentul “un rău necesar”, aproape un act defensiv, pentru a preîntâmpina ofensiva nazistă asupra Uniunii Sovietice.

Indiferent de aceste aprecieri, protocolul secret – parte integrantă a înţelegerii – conţinea prevederi explicite privitoare la împărţirea Finlandei, Lituaniei, Estoniei şi Letoniei, o clauză referitoare la Polonia care aborda şi posibilitatea dispariţiei sale ca stat independent, dar şi o alta clauză referitoare la Basarabia. Partea germană şi-a declarat dezinteresul total faţă de teritoriul provinciei dintre Prut şi Nistru, achiesând la intenţiile sovietice de a modifica frontierele estice ale Regatului Român.

       Consecinţele tratatului semnat la Moscova sunt, de acum, bine cunoscute.

Pe data de 26 iunie 1940, ora 22:00 comisarul sovietic pentru afaceri străine îi transmite lui Gheorghe Davidescu, ministrul român la Moscova o primă notă ultimativă prin care România a fost somată – să înapoieze Basarabia, cu orice preţ, Uniunii Sovietice – să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, conform graniţelor indicate într-o hartă alăturată notei.

Cea de-a doua solicitare nu fusese agreată, în prealabil, cu partea germană, care s-a arătat surprinsă de pretenţiile Kremlinului. A doua zi, 27 iunie 1940, urmează al 2-lea ultimatum care solicita evacuarea administraţiei şi armatei. Guvernul român a consultat atât Germania, cât şi Italia, dar acestea nu au încurajat o ripostă militară – nici măcar “glonţul de argint” pentru salvarea onoarei militare.

Unele ziare din Germania şi Italia chiar au salutat “cu satisfacţie “rezolvarea “pe cale paşnică” a “diferendului dintre România şi puterea sovietică”.În aceste condiţii, guvernul Tătărescu a acceptat să îndeplinească cerinţele ultimative.

Pătrunderea în teritoriul românesc a prilejuit armatei roşii şi ocuparea Ţinutului Herţa, plasă cu acelaşi nume al judeţului Dorohoi care nu aparţinuse niciodată judeţelor nord bucovinene. Oficialii sovietici au insistat că ocuparea Herţei s-a făcut “din gresala”, dar faptul împlinit mani militari a rămas neschimbat până în present. Herţa a fost inclusă în R.S.S. Ucrainiana, împreună cu Sudul Basarabiei şi Nordul Bucovinei. Basarabia a fost reorganizată ca Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.

La est de Nistru, fosta Republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, înfiinţată în 1924 a fost împărţită între Ucraina şi noua Moldova “socialistă”. (actuala republică nistreană, cu “capitala” la Tiraspol). În perioada 1940-1941 ocupaţia sovietică în Basarabia, Bucovina de nord şi Herţa a avut un bilanţ devastator pentru români: 57.000 de morţi şi peste 100.000 de locuitori deportaţi în Siberia. Alte surse avansează cifra de 300.000 de români persecutaţi: condamnări, deportări, presiuni administrative. Încep colnizarile cu locuitori slavi, urmărindu-se programatic schimbarea demografiei în regiunile respective.

La sfârşitul lunii iulie 1940, Hitler i-a adresat regelui Carol al II-lea o scrisoare, redactată în termeni fermi, ameninţând cu “grave consecinţe la care s-ar expune Regatul Român, dacă nu ar da curs cererilor “. Mai precis, îi indica suveranului să înceapă tratative bilaterale cu Ungaria şi Bulgaria pentru revizuirea frontierelor din vest şi din sud. Sub “patronajul” şi presiunea directă a miniştrilor de externe german şi italian, România semnează în noaptea de 30 spre 31 august 1940 “Dictatul de la Viena” sau, cum este cunoscut, “Al doilea arbitraj de la Viena”.

Ungaria a primit în urma acestui act aproape jumătate din Transilvania, în total 43.492 kmp. Din cei 69.000 kmp pretinşi. Începând din 15 septembrie 1940, armata ungară trece la ocuparea regiunilor cedate de statul român.

Aproximativ 1.200.000 de români (cca. 50% din populaţia părţii de nord a Transilvaniei) au rămas înstrăinaţi. Trupele horthyste au început masacrele: Moisei, Traznea, Sarmasu, Mureşenii de Câmpie, Luduş, Câmpia Turzii, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lascud şi alte localităţi cu populaţie românească. Programul de maghiarizare propus de baronul Aczel Ede a fost adoptat de guvern, urmând a fi realizat oficial, dar şi cu sprijinul organizaţiilor paramilitare.

Cedarea Cadrilaterului s-a făcut fără implicarea “aliaţilor”, aşa cum s-a întâmplat la Viena. Totuşi, Hitler şi-a exprimat la 31 iulie 1940 “recomandarea” că România să cedeze Dobrogea către Bulgaria, sugerându-se că părţile să ajungă la restabilirea frontierei din anul 1912. Prinsă în menghină intereselor sovietice, ungare şi bulgăre, guvernul ţării acceptă, “de (ne) bunăvoie şi (ne) silit de nimeni”, să restituie doar Dobrogea de Sud/Cadrilaterul.

Guvernul ar fi dorit să păstreze Balcicul şi Silistra, propunere cu care “fuhrer” -ul nu a fost de acord. Tratatul de la Craiova s-a semnat pe data de 7 septembrie 1940. România renunţa astfel, la un teritoriu de aprox. 7.000 kmp, situaţie care a afectat rosturile populaţiei romaneasti (25% din totalul regiunii) ce cuprindea români, aromâni şi megleno români. Tratatul prevedea un schimb reciproc de populaţie. Iniţial România a propus transferul intregiilor comunităţi naţionale, propunere pe care bulgarii au respins-o. Shimbul de populaţie a însemnat evacuarea a cca. 110.000 de români şi cca. 65.000 de bulgari din Dobrogea, care au fost obligaţi să se mute în Cadrilater.

Urmările evenimentelor din anul 1940 au fost dramatice. Potrivit analizei lui Anton Golopentia (1) recensământul din 1930 indică o populaţie de 18.057.028 de locuitori pe un teritoriu de 295.049 kmp.. Pierderile teritoriale au redus suprafaţa ţării cu 1000.293 kmp. (31,4%), rămânând sub suveranitate naţională 194.756kmp., ceea ce a reprezentat 68,6% din teritoriul românesc de după Marea Unire din 1918.

Uniunea Sovietică ocupase 50.762 kmp. Ungaria câştigase prin Dictatul de la Viena o suprafaţă de 42.610 kmp., iar prin renunţarea la Cadrilater, România a pierdut 6,9 % din teritoriu. Pierderile de populaţie au reprezentat: 55,3 % din populaţia înregistrată la recensământul din 1930 în Basarabia, Bucovina de Nord, şi Herţa, 37% din populaţia anterioară Dictatului de la Viena în Crisana de Nord, Maramureş şi Transilvania de nord-est, plus un procent de 5,9 % ca urmare a Tratatului de la Craiova.

În aceste condiţii, ciopârtirea teritorială, împreună cu tragedia refugiaţilor au creat o stare de spirit generală favorabilă populaţiei rămase departe de vatra naţională. Factorul uman devenea esenţial în preocupările oamenilor, dar şi a conducătorilor politici. Diplomatul Vasile Stoica vedea situaţia românilor din străinătate ca un argument fundamental pentru aducerea în interiorul graniţelor naţionale (repatriere) a tuturor fragmentelor etnice româneşti din afara ţării. (2) Transferul de populaţie, practicat în cazul Cadrilaterului a creat impresia că tocmai această măsură ar putea fi soluţia înţeleaptă pentru a asigura protecţia conaţionalilor, dar şi eliminarea unor posibile viitoare conflicte.

Autorităţile cunoşteau soarta conaţionalilor rămaşi la discreţia noilor ocupanţi, urmărind persecuţiile începute de aceştia. Guvernul era, în linii generale, informat despre măsurile radicale dispuse împotriva foştilor cetăţeni români. Refugiaţii din teritoriile “desprinse” (termen uzitat în epocă) în 1940 erau, de asemenea, preocupaţi de soarta celor apropiaţi. Informaţiile pe care aceştia le primeau, prin “vama cucului”, de la familiile rămase pe loc alimentau sentimentul dezolant de pierdere personală. Aşteptările populare vizau, în primul rând, adoptarea unor măsuri protective şi, în final, de recuperare a românilor pierduţi.

În cazul grupului românesc răsăritean cunoştinţele erau, în cel mai bun caz, lacunare. Desigur existau studii elaborate anterior care ofereau unele informaţii, în principal istorice, despre existenţa romanităţii răsăritene. Încă din 1893 folcloristul Teodor Burada făcuse călătorii în guberniile Kerson şi Kamenitz-Podolsk constatând, la faţa locului: “identitatea aproape absolută a tuturor elementelor de căpetenie care alcătuiesc pe un popor: limba, credinţa, obiceiuriel, năravuri, cintele şi altele”. (3). După 1940, dar mai ales după începerea campaniei din est, numărul studiilor dedicate românilor din est au crescut exponenţial.

În contextul politic descris şi cu premisele amintite se organizează pe data de 6 aprilie 1941 noul Recensământul care s-a efectuat în teritoriul rămas României după pierderile din 1940.. După începerea campaniei din est (22 iunie 1941) şi eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa recenzarea a fost extinsă şi în aceste regiuni (începând din iulie 1941), dar şi Transnistria (noiembrie-decembrie 1941). Astfel Recensământul 1941 cuprindea Basarabia, împreună cu judeţul Hotin (azi reg. Cernăuţi, Ucraina), Tighina (azi, provincie separatistă), Ismail, Chilia şi Cetatea Alba, adică Sudul Basarabiei (azi regiunea Odesa, Ucraina). Peste Nistru au fost recenzate judeţele Movilau (Moghilau), Jugastru, Tulcin, Rabnita, Baltă, Dubăsari, Ananiev, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odesa, Berezovca şi Oceacov.

Institutul Central de Statistică (I.C.S.) a mobilizat 150 de funcţionari, conduşi de dr. Sabin Manuila (director general) şi D.G.Georgescu (secretar general). Recensământul din Transnistria a fost dublat de cercetări sociologice. Echipa care urma să “inventarieze” regiunea dintre Prut şi Nistru numara 50 de funcţionari din Serviciul Extern al I.C.S., fiind condusă de antropologul şi etnograful Henri H. Stahl. În aceeaşi perioadă, Institutul Social Român, condus de sociologul Dimitrie Guşti a iniţial, de asemena acţiuni de cercetare. (În 1931, I.S.R. finalizase, în cadrul monografiilor dedicate localităţilor româneşti, studiul dedicat satului Cornova din Basarabia). Coordonatorul echipei I.S.R. (13 specialişti), sociologul Traian Herseni va conduce în perioada războiului Departamentul Culturii din cadrul Guvernământului Civil al Transnistriei.

La cererea Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, I.C.S extinde cercetările şi dincolo de Bug. Pentru prima dată, românii uitaţi din Transbugia urmau să fie studiaţi de specialiştii români, într-un efort complex, mulţi şi interdisciplinar: sociologic, demografic, istoric, lingvistic, economic şi etnografic. Specialiştii I.C.S. urmau să păşească, în premieră, în teritoriul cu populaţie românească pe care, anterior, numai Teodor Burada se încumetase să-l străbată la sfârşitul sec. al XIX-lea. Expediţia purta numele: “Echipa pentru identificarea şi studierea sumară a aşezărilor româneşti de la est de Bug “; pe scurt: Identificarea românilor de la est de Bug (I.R.E.B.).

Conducerea colectivelor de cercetare a revenit sociologului şi geopoliticianului Anton Golopentia (1909-1951). Familiar cu metoda “şcolii monografice”, colaborator al profesorului Gusti (lucrase şi în campania amintită la Cornova), teoretician şi autor de excepţie, Golopentia ocupă funcţia de director al Oficiului de Studii din cadrul I.C.S. Activitatea propriu-zisă se vă desfăşoară între decembrie 1941 – februarie 1944.

Desigur, evoluţia războiului a determinat încetarea prezentei în teritoriu a echipelor de cercetare. Ulterior, după 23 august 1944, intrarea Armatei Roşii în Bucureşti şi schimbarea regimului politic în România a împiedicat publicarea studiilor de sinteză, cercetarea imensului material documentar colectat fiind abandonată.

Ca atare, nu s-a produs valorificarea cercetărilor I.R.E.B. Mai mult, până în decembrie 1989, o lege aspră a tăcerii a fost aplicată subiectului, în integralitatea sa. (Până de curând, multe din documentele legate de activitatea I.R.E.B au fost arhivate în depozitele SRI).

Anton Raţiu a fost primul care “a rupt tăcerea” publicându-şi, în 1994, însemnările şi amintirile din campanile la care participase, în calitate de membru al echipelor din teren. (4)

*Fotografii de Nicolae Economu si M.Petrescu („Sezatoare”). IMAGINI PRELUATE DIN CATALOGUL EXPOZITIEI ” IN URMA ACULUI. ROMANII DE PESTE BUG ” , MUZEUL TARANULUI ROMAN, 2014.

VA URMA

Sursa:

Note de subsol:

1. Anton Golopentia, “Populatia teritoriilor romanesti desprinse in 1940”, in revista “ Geopolitica si Geoistorie”, caietul I, 1941, p. 35
2. Robert Stanciugel, “ Lumea balcanica in viziunea si activitatea diplomatului Vasile Stoica, Ed. Colias, Bucuresti, 2008
3. Teodor Burada, “O calatorie in satele moldovenesti din gubernia Cherson (Rusia)”, Iasi, 1893 ; Dimitrie Onciul, “ Originile principatelor romane”, Bucuresti, 1899 ; Teodor Burada, “ O calatorie la romanii din gubernia Kamenitz-Podolsk (Rusia), Iasi, 1906 ; Justin Fratiman, “Administrarea bisericeasca la romanii transnistreni”, Chisinau, 1920 ; Stefan Ciobanu, “ Romanii de peste Nistru”, Chisinau, 1922 ; Vasile Harea , “ Romanii de peste Nistru”, Cernauti, 1923 ; Ion Nistor, “ Romanii transnistreni “, Cernauti, 1925 ;  Nichita Smochina, “ Les Moldaves de Russie Sovietique” , in “ Moldova noastra”, nr. 1, 1935 . Am mentionat numai citeva titluri dintr-o bibliografie relativ ampla.
4. Anton Ratiu, “ Romanii de la est de Bug”, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1994