VIITORUL UNIRII REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA VĂZUT DIN PERSPECTIVA PREZENTULUI. O PĂRERE SUBIECTIVĂ

Despre Republica Moldova (și România) în anul 2023. Considerații subiective

În urma evenimentelor care au început să se întâmple de la finalul anului 2021 (momentul în care s-a pus problema iminenței unui atac al Rusiei asupra Ucrainei), a început să se vorbească din ce în ce mai des că „după Ucraina urmează Moldova”.

De atunci, numele Republicii Moldova revine aproape zilnic în presa românească și internațională în legătură cu războiul din Ucraina, iar în ultimele zile chiar mai mult decât până acum, constată istoricul Radu Mârza într-un articol publicat de https://www.contributors.ro.

Puțină istorie

Nu poate nimeni contesta faptul că multe secole, teritoriul de astăzi al Republicii Moldova a făcut parte dintr-un context cultural românesc. Poate cu excepția teritoriilor de dincolo de Nistru – dar și acolo e o discuție. Acest teritoriu a făcut parte din Țara Moldovei, fiind jumătatea ei răsăriteană. În acest context, teritoriul în discuție a avut parte de o istorie bogată și variată ca consecințe politice, etnice, lingvistice, culturale.

La 1813, Basarabia este ocupată de Imperiul Rusesc și rămâne parte a acestuia până la începutul anului 1918 când, ca o consecință a prăbușirii imperiului și a Primului Război Mondial, Basarabia se unește în mod legitim cu România și rămâne parte a acesteia până în vara anului 1940. În urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia împreună cu Bucovina de Nord sunt cedate Uniunii Sovietice.

După un an, ca urmare a celebrului ordin dat de mareșalul Ion Antonescu, Români, vă ordon, treceți Prutul!, armata română – implicată în planul Barbarossa alături de Germania nazistă și aliații acesteia, trece Prutul și eliberează teritoriile ocupate de sovietici.

După marea bătălie de la Stalingrad, Armata Roșie preia inițiativa și contraatacă. România a pierdut, din nou, aceste teritorii care revin în componența U.R.S.S.

Tratatul de pace de la Paris din 1947 consfințește realitatea de pe teren. Basarabia devine, în mare parte, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, în timp ce Bucovina de Nord este încorporată în R.S.S. Ucraineană.

În anii 1945-1991, procesul de rusificare început în secolul al XIX-lea este reluat și accelerat, odată cu procesul de comunizare și sovietizare.

În contextul prăbușirii U.R.S.S. și al unui surprinzător de viguros proces de redeșteptare a identității naționale românești, la 27 august 1991 Republica Moldova își proclamă independența, iar o zi mai târziu aceasta este recunoscută de România.

Au fost atunci voci care au observat graba cu care România regimului Iliescu a recunoscut independența Moldovei și care au atras atenția că această grabă nu a fost dictată de sentimente naționale românești, ci a fost un gest destinat să închidă practic orice viitor al reunificării.

Din anul 1991 și până acum, Republica Moldova este un stat independent, vecinul de răsărit al României. Un vecin cu care România are relații foarte bune. Din păcate, tranziția de la Pax sovietica la lumea democratică și prosperă a Europei este foarte lungă și dureroasă pentru Republica Moldova, dar drumul pe care aceasta îl urmează în prezent este încurajator.

De ce a fost necesar acest excurs istoric?

A fost necesar pentru a înțelege ce este astăzi Republica Moldova.

Câteva cifre: teritoriul de astăzi al Moldovei a fost, timp de cinci secole, parte a Țării Moldovei adică, așa cum arătam mai sus, parte dintr-un context cultural românesc. Apoi timp de un secol a fost gubernie a Imperiului Rusesc.

Apoi 22 de ani parte a României. Anii războiului nici nu merită luați în considerare ca „vremuri normale”.

A urmat aproape o jumătate de secol în care Basarabia a fost republică socialistă sovietică. În acest timp, populația ei a cunoscut o anumită dinamică. Ea a fost diversă și în epocile medievală și premodernă, dar în timpul secolului țarist s-a produs o puternică rusificare, făcută prin mijloace administrative și prin colonizări de populație rusofonă și de altă origine (mai… neașteptată, germană, chiar franceză etc.), aceasta din urmă motivată economic. Aceste colonizări au avut importante consecințe demografice, culturale și lingvistice.

Pe bună dreptate arăta Lucian Boia într-o carte despre Primul Război Mondial, contestată de mulți, că pentru Consiliul de Coroană care urma să decidă de partea cui să intre România în război în anul 1914, din punct de vedere național Basarabia ar fi fost o prioritate mai urgentă decât Transilvania, dar până la urmă intrarea în război a fost determinată de faptul că Rusia era aliată cu Anglia și Franța.

Între anii 1918-1940, elementul românesc s-a consolidat dincolo de Prut, dar după 1945 a suferit puternice lovituri din partea unei administrații sovietice care a practicat noi măsuri administrative de rusificare și mai ales a practicat deportări brutale de populație locală și a încurajat așezarea unor elemente străine, mai ales etnici ruși. Enclava Transnistria este un exemplu interesant din acest punct de vedere.

Prin cele de mai sus vreau să spus că, trecând secolele, teritoriul de astăzi al Republicii Moldova nu este un teritoriu ”înghețat”, monolitic, ideal din punct de vedere al elementului românesc, ci unul care a devenit mai divers, mai colorat din punct de vedere demografic și cultural. Unul în care elementul rus este puternic atât din punct de vedere etnic și lingvistic, cât și cultural și politic.

În general, societatea din Republica Moldova este – eu așa am înțeles lucrurile – una polarizată și complicată. Există persoane care susțin identitatea românească, altele care vorbesc românește (așa zicem noi), dar susțin că vorbesc moldovenește.

Există numeroși etnici ruși care trăiesc acolo deja de 50 de ani, poate de 150 de ani și se simt atașați de patria (?) lor (nimic anormal în asta). Există familii în care un soț se simte român și se uită la TVR sau TV Moldova, celălalt este și el român dar se uită la posturi TV rusești și nu vrea să audă de România, Uniunea Europeană și NATO.

Sunt, desigur, multe familii mixte, româno-ruse / moldoveano-ruse / româno-ucrainene etc. etc. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt foarte foarte complicate și, în același timp, interesante.

O idee care revine periodic în spațiul românesc este aceea a unirii Republicii Moldova cu România.

La modul ideal, acest lucru ar fi fost posibil – eventual – prin 1991-1992 (vezi mai sus), dar atunci nu s-a dorit la nivel politic în nici una dintre țări și, mai ales, nu era posibil din motive geostrategice (opoziția Rusiei).

Apoi, mai este și problema spinoasă și greu de rezolvat a Transnistriei. În anii următori, România a intrat pe drumul integrării euro-atlantice, a devenit membră a NATO și a Uniunii Europene și, în acest cadru, unirea este imposibilă.

Câteva întrebări trebuie puse la rece

Cine vrea unirea? Vrea cineva unirea? Care ar fi avantajele ei și mai ales care ar fi dezavantajele?

Este un exercițiu de imaginație și de politică și de economie pe care este bine să-l facă fiecare dintre noi, dar mai ales entuziaștii. Repet, Republica Moldova nu este un ”teritoriu românesc” care din greșeală nu este acum parte a României, ci este un stat independent cu un profil etnic, cultural și lingvistic foarte complicat. Astăzi nu poți veni să fluturi lozinci idealiste ca și cum Republica Moldova este un uriaș covor roșu care abia așteaptă să se unească cu România. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple și nu vor fi simple multă vreme.

În primul rând, ideea (idealistă a) unirii este doar una din cele câteva opțiuni politice pe care le are Republica Moldova. Așa cum arătam mai sus, mulți vorbitori de limbă română nu sunt nici ei pentru unire. (Este adevărat, și unioniștii și cei rezervați, ba chiar și vorbitorii de limbă rusă s-au grăbit să-și ia cetățenie românească și pașapoarte de Uniunea Europeană).

Nu poți construi – nici măcar la modul teoretic – un scenariu al unirii împreună cu un grup moldovean unionist care nu dispune de o majoritate convingătoare (sondajele de opinie vorbesc de-a lungul timpului de o susținere de 35-55%). Ultimul (cred) sondaj de opinie în această privință, dat publicității în decembrie 2022, vorbește despre 35% moldoveni care ar vota pentru și 47% împotrivă.

În România, susținerea pentru unire ar fi de 74%. La modul realist, sunt atât de mulți de ”dacă”, încât nici nu mai ajungem la argumente economice, politice sau culturale.

Dar în ambele țări discuția despre unire are o puternică notă de idealism. În acest moment, România și Republica Moldova nu se pot uni chiar dacă cele două țări ar dori 100% acest lucru, pentru că România este membră a UE și NATO. Paradoxal, tocmai aici se găsesc răspunsuri pozitive pentru cei care ar agrea această idee (vezi mai jos).

Apoi, mai este Rusia. Nu cred că sunt realiste (sper!) amenințările pe care tot felul de figuri încruntate de la Kremlin le adresează Moldovei, inclusiv în ultimele zile, dar realist este a nu trece cu vederea locuitorii vorbitori de limbă rusă, care nu sunt puțini și care nu sunt deloc seduși de ideea unirii cu România nici măcar dacă ar vedea în spatele acesteia Uniunea Europeană. Dimpotrivă.

Să nu ignorăm faptul că, în urma unei ipotetice uniri, România ar primi ”cadou” o minoritate rusă de câteva sute bune de mii de persoane, o minoritate ușor de manipulat, cu un mare potențial de coagulare și care nu ar avea nici un fel de sentimente pozitive pentru România, ci pentru fratele mai mare de la Răsărit.

Să nu uităm de Transnistria, care din punct de vedere teritorial este parte a Republicii Moldova, dar care din punct de vedere politic, militar și chiar și etnic și cultural este un teritoriu afiliat Rusiei. Faptul că Republica Moldova nu controlează acest teritoriu care este parte componentă a ei este o piedică importantă în fața oricăror sincere și lăudabile speranțe euro-atlantice.

Nu în ultimul rând, aspectele economice. În acest moment, Republica Moldova este în mare dificultate economică. Este mai mult consumator decât producător.

Este o țară subfinanțată cronic, are mari dificultăți în aprovizionarea cu electricitate și gaz, în schimb este un producător de vinuri și dulciuri de foarte bună calitate. Dar acest aspect pozitiv nu compensează nici pe departe problemele ei cronice.

Mai este și problema depopulării, o bună parte din forța de muncă activă și care ar putea să pună umărul la creșterea economică a țării și la progresul societății se găsește la muncă în străinătate. Dar, desigur, o guvernare de bună calitate ar putea schimba, pe termen mediu și lung, lucrurile.

Prin aceste ultime considerații nu vreau să se înțeleagă că „sunt vândut propagandei rusești” sau alte asemenea idei, ci pur-și-simplu că sunt realist în anul 2023 și nu idealist în vreun an 1859 sau 1918.

Trăim într-o lume reală…

… și nu într-o lume ideală a unei Românii Mari. Moștenirea politică, economică, culturală, chiar și militară a Uniunii Sovietice este una foarte greu de dus atât de către moștenitori (în cazul de față Republica Moldova), cât și de către vecinii binevoitori de la vest (România, Uniunea Europeană). Dar, așa cum arătam mai sus, o bună guvernare poate schimba radical lucrurile.

Pe lângă întrebările la rece, poate prea la rece formulate mai sus, trebuie să mărturisesc că de dincolo de Prut vin multe semne dătătoare de optimism. Apariția în politică a Maiei Sandu și faptul că a fost aleasă președinte a Republicii Moldova este un semnal extraordinar de pozitiv.

Apariția ei într-un spațiu care suferea de o anumită rigiditate este providențială (și spun asta având în general oroare de cuvintele mari). Este un om politic de o simplitate și cu o carismă pe care nu le găsești în România și cu o prestație de înaltă ținută. Faptul că Maia Sandu este președintele Republicii Moldova tocmai acum este un lucru extraordinar.

Fără să duc lucrurile în derizoriu, muzica (Zdob și Zdub, O-Zone), vinurile și bomboanele ”Bucuria” sunt și ei (ele), alături de Maia Sandu (și alți câțiva oameni politici moldoveni) niște ambasadori ai unui viitor normal, chiar optimist.

”Trenulețul” a lui Zdob și Zdub și frații Advahov este o melodie contagioasă prin ritmurile ei săltărețe și prin umorul pe care îl degajă, dar poate fi ”citită” și ca manifest politic.

Recent, un student al Facultății de Istorie și Filosofie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a fost premiat la Universitatea Central-Europeană din Viena pentru un referat despre ”Trenulețul” ca exemplu de diplomație culturală.

Există uniri și uniri

Unul din principiile pe care se construiește Europa noastră este prosperitatea. Nu doar prosperitatea noastră, a membrilor Uniunii Europene, ci și a vecinilor noștri – Republica Moldova, Ucraina și alte state. Așadar, în direcția prosperității trebuie să lucreze acei factori care privesc cu bunăvoință și cu sentimente naționale înspre Republica Moldova și primul lucru pe care ar trebui să-l facă, înainte de a se isteriza la TV, de a flutura tricoloruri și de a scrie cu spray lozinci pe ziduri, este să se întrebe: eu ce am făcut și ce pot să fac pentru Republica Moldova? Statul român și cetățenii săi pot ajuta în foarte multe feluri.

Dacă este să fie un viitor comun al României și al Republicii Moldova, acela este Uniunea Europeană, în care, încet-încet, punctele de frontieră cad și oamenii circulă liberi în căutarea unei vieți mai bune, în căutare de educație și locuri de muncă.

În urmă cu trei decenii, primii membri ai Uniunii Europene începeau să circule liber dintr-o țară într-alta. De când România este membră UE, cetățenii români circulă și ei liber prin țările Uniunii, deși rămâne în continuare neîmplinirea legată de Schengen.

De mai bine de zece ani, cetățeni români din Oradea sau Arad își cumpără case în primele sate de după frontiera cu Ungaria și se mută acolo, continuând să lucreze în România, iar elevii și studenții români frecventează licee și universități din alte țări membre. Libertatea și posibilitățile sunt neîngrădite (mai puțin controlul de frontieră de la Borș, Episcopia Bihor, Curtici și Nădlac) și cred cu toată tăria că acesta este viitorul care trebuie imaginat privind spre Prut.

Ar fi o unire mult mai deplină.

Publicitate

BASARABENII AU ALES DEJA UNIREA CU PATRIA MAMĂ ROMÂNIA!

Referendum, Nereferendum…

Ideea unui referendum pentru Basarabia a fost lansată pentru prima oară de ruși, mai întâi de albgardiși, iar apoi și de bolșevici, după ce Sfatul Țării decisese Unirea cu Patria mamă România.

Recursul viclean la o soluție plebiscitară, ca tertip sofistic aruncat de bolșevici în față României, avea drept țintă nu un autentic exercițiu democratic, ci insinuarea faptului că hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 ar fi fost contrară voinței populare și, astfel, nulă.

Bucureștiul a avut înțelepciunea să respingă oferta sovietică otrăvită, calificând-o drept provocare, după cum și era.

De fapt, ce este un referendum? O exprimare clară a voinței populare într-o anumită chestiune. Când peste jumătate dintre opțiuni se concentrează de o anumită parte, se respectă voința majorității.

Aici se exclud simulacrele de referendumuri de tipul celor organizate de Moscova în Transnistria, Crimeea, Donbas (Donețk și Lugansk), Abhazia sau Oseția de Sud, căci avem pe față simple și banale mascarade.

Referindu-ne la chestiunea reunirii cu România, un referendum continuu are loc latent și populația Basarabiei (indiferent de etnie/naționalitate, limbă maternă, apartenență confesională, vârstă, zonă geografică etc.) se pronunță de o manieră cât se poate de clară și imposibil de contestat.

Cunoaștem, în această etapă, rezultatele referendumului nostru continuu și acumulativ în chestiunea Reunirii.

Populația din Basarabia, în cea mai mare parte a sa, a optat deja: peste 1 milion și-a restabilit la cerere și sub jurământ de credință cetățenia română și încă peste 800 de mii au cerut oficial să le fie restabilită tot sub jurământ de credință.

Și asta la o populație totală de cca 3 milioane…

Într-un proces natural care nu contenește… Este lesne de presupus, observând atent tendințele, că în următorul an numărul acestor optanți va depăși 2 milioane.

Procesul acumulativ de restabilire a cetățeniei trebuie dus la bun sfârșit și nu mai e nevoie de niciun altfel de referendum special (organizat de cine?, validat de cine?, pentru cine?, cum?, în ce bază?, în ce cadru?, pe ce teritoriu? în care scop?), pentru că în sine acest proces liber și natural este mai bun și mai clar decât orice referendum.

Orice cerere de restabilire a cetățeniei române are valoarea unui vot exprimat, care suntem siguri că nu poate fi falsificat și reprezintă o alegere liberă, pe deplin asumată și perfect democratică, scrie pe blogul său militantul unionist Vlad Cubreacov.

Cheia și secretul Reunirii noastre stă în mecanismul de restabilire a cetățeniei și în viteza cu care funcționează acesta.

Avem atâta Unire (sau Reunire) câți basarabeni sunt deja restabiliți la cerere în cetățenia română.

Procesul natural de Reunificare cu România se va încheia în ziua în care ultimul basarabean va fi restabilit în cetățenia Statului Român, depunându-și în modul cuvenit jurământul de credință. Căci numai în aparență basarabenii își redobândesc doar cetățenia… De fapt, ei își redobândesc definitiv România și România și-i redobândește pe ei.

UN REPUTAT JURNALIST DE LA CHIȘINĂU ARGUMENTEAZĂ că astăzi, România nu e pregătită – nici financiar, nici spiritual – să facă Unirea cu o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni…

Eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România !

Haideţi să pornim de la aceea că practicând mai mulţi ani o meserie începi să suferi de o anumită uzură emoţională.

De asemenea uzură suferă nu numai medicii, vânzătoarele de bilete de la gară, groparii ş.a.m.d., dar şi ziariştii, constată reputatul jurnalist Constantin Tănase, într-un articol din http://www.Timpul.md.

Din cauza (sau graţie!?) acestei uzuri emoţionale „mediatice” nu mai suntem atât de sensibili, nu lăcrimăm când scriem despre violuri şi crime. Facem „cronica criminală” senini, sorbindu-ne fericiţi cafeaua.

După decenii lungi de „nu se poate”, astăzi putem să discutăm deschis şi liber despre „unirea cu România”.

Dacă acum două decenii această sintagmă îmi umplea inima cu parfumul tuturor teilor din Copou, astăzi, atins şi eu de „uzura profesională”, reacţionez mai „pragmatic” la această temă. Aş avea nevoie de zeci de pagini ca să explic de ce se întâmplă asta.

Deşi azi sunt un unionist mai convins decât ieri, scriu mai puţin pe această temă. De ce? Poate de aceea că, în ultimele decenii, cunoscând mai bine România, am început s-o iubesc mai mult, mai sincer şi mai profund decât atunci când cunoşteam această ţară din cărţi.

Cred că în aceşti ani am devenit mai responsabil când trebuie să răspund la întrebarea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Eu nu mai pot striga ca Ilie Bratu „Unire aici şi acum!”. Ba mai mult, mă tem de astfel de oameni şi mă uit cu multă suspiciune la ei.

Am observat un lucru: când moldoveanul (mare meşter la fel de fel de „variante”!) vede că „treaba” nu mai merge şi statalitatea s-a înglodat, îşi aduce aminte de România – adică, staţi, bre, că mai am o „variantă”, unirea cu România! (O, zeilor, câţi potlogari şi aventurieri au făcut averi pe această idee!) Dacă în răstimp apare altă „variantă” – un gheşeft moldovenesc sau o funcţie bine plătită la stat -, moldoveanul devine din nou statalist. Întotdeauna am trăit un sentiment de adâncă ruşine faţă de România pentru acest „pragmatism” al moldovenilor mei.

Azi, când clasa politică s-a făcut de cacao, neputând timp de doi ani să rezolve o simplă problemă cum este cea a alegerii preşedintelui, împingând astfel Moldova în haos, unii şi-au amintit din nou de „varianta” unirii cu România.

Moldoveanul, ca să nu-şi pună la contribuţie materia cenuşie şi muşchii, e gata să declare ideea unirii drept un fel de „idee ciuce” nord-coreeană, dar – fiţi atenţi! – numai până ce îşi va vedea spinul scos din talpă, că după aceasta iar începe cu… variantele.

Astăzi, chestiunea unirii cu România e o problemă cu mult mai complicată decât a fost acum 20 de ani. Să nu uităm, am creat statul, avem armată, puşcării, guvern – o şleahtă numeroasă de funcţionari pentru care „ideea ciuce” e mulgerea Bugetului. Să ne amintim de ceea ce spunea Ernest Gellner în această problemă de principiu. Subliniez, să se vadă de departe:

 „Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe ca un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen, după unificare, vor fi n-l care l-au pierdut. Adică toţi acei n-l vor fi perdanţi ai unificării , chiar dacă naţiunea în ansamblu are de câştigat. La fel, este neîndoielnic că, dacă e bine să fii şef mai mare sau şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atât de pronunţată ca între a fi şef indiferent de ce mărime şi a nu fi şef deloc”.

În afară de şefi şi şefuleţi, mai există Măria Sa, poporul. Trebuie să recunoaştem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci şi cu poporul. De fapt, cum e sacul şi cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruşi.

Când trăieşti prea mult timp în rahat, te obişnuieşti atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa. De acest sindrom suferă nu numai curvele şi narcomanii, ci şi unele popoare eliberate de sub jugul ocupanţilor.

Întrebaţi-l pe un moldovean, chiar dacă se declară unionist, de ce vrea să se unească cu România şi o să vedeţi ce o să vă răspundă…

Cei care vorbesc azi la Chişinău despre „unirea cu România” nu ne spun dacă ne unim împreună cu Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin, Klimenko ş.a., cu partidele lor şi aderenţii acestora. Îmi imaginez, în cazul unei uniri „aici şi acum”, ce ar face aceştia din dulcea mea Românie!

E un fleac, de exemplu, că ar cere limba rusă limbă de stat la Iaşi! Aceştia au „variante” şi mai serioase! La aceasta să mai adăugăm un „fleac”: azi însăşi România are nişte probleme serioase. Chiar dacă a îngroşat culorile, Andrei Pleşu a pus degetul pe rană.

Citez: „România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun” expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei”.

Să vedeţi ce variante de „înflorire a naţiunii române” ar găsi aceştia cu… „omologii” lor basarabeni!

Eu iubesc prea mult România ca să-i doresc un asemenea viitor. Astăzi, România – nici financiar, nici spiritual – nu e pregătită să „înghită” o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni. La asta trebuie să ne gândim. Din acest punct de vedere, eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România după formula „aici şi acum”. Unirea nu poate fi „variantă de rezervă” pentru un popor care se crede mai şmecher decât este în realitate… Unirea cu România, îmi spunea cândva un prieten, e un destin. Iar destinul, adaug eu, nu poate fi tratat ca o „variantă de rezervă”.
Poate sufăr de uzură emoţională, dar aşa văd eu problema.