Hristos e viu ! Dacă în biserici creștinii nu au au avut voie să slăvească Învierea Domnului, atunci s-au adunat în magazine ! VIDEO

 

Dacă în biserici creștinii nu au au avut voie, atunci bănățenii s-au adunat în magazine pentru a celebra cea mai mare sărbătoare a românilor: Invierea lui Hristos.

 

 

 

 

Consemnări istorice despre românii din Banat

 

Mircea Rusnac – Mărturii istorice despre românii din Banat

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat în timp, fireşte, şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale.

Fiind etnia cea mai numeroasă, românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini.

Un exemplu elocvent îl reprezintă însuşi patriarhul istoriografiei bănăţene, Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte în 1780, cu calităţile şi defectele pe care le aveau.

Foto: Harta  Banatului.

Un pasaj merită relevat din lucrarea lui Griselini: „Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.” (1)

Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare.

Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

În acest sens, trebuie amintit că în timp Banatul a cunoscut o adevărată competiţie, întrecere economică, între aşezările locuite de cele mai diferite etnii.

Dacă în acest caz tonul îl dădeau aproape întotdeauna germanii, nici celelalte etnii bănăţene nu se lăsau mai prejos. Între acestea, românii nu erau în niciun caz cei din urmă şi putem aprecia că ei au făcut faţă cu cinste concurenţei impuse.

În timp, localităţile româneşti au ajuns să semene perfect cu cele ale altor etnii, care porniseră de pe poziţii mai favorabile.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Banatul cunoştea o dezvoltare economică amplă şi unitară, spre folosul tuturor locuitorilor săi.

În 1895, când a fost editat la Timişoara un cuprinzător ghid turistic bănăţean, colectivul de autori îi descria de pildă pe locuitorii din Sasca Română în cel mai frumos mod:

„Trebuie remarcat în mod deosebit că poporul român este foarte manierat şi amabil şi cele mai cunoscute trăsături de caracter ale rasei romane sunt evidente şi aici.”(2)

Iar în 1914 o publicaţie maghiară făcea aprecieri la fel de favorabile românilor:

„Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate. (…) Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur.” (3)

Aceasta era şi o urmare a cosmopolitismului bănăţean, a faptului că în permanenţă etniile au putut învăţa unele de la altele şi au reuşit să dezvolte împreună elementele pozitive comune.

Conştienţi de lucrurile bune învăţate, românii continuau să rămână modeşti şi să aprecieze aspectele favorabile înregistrate în imediata proximitate.

În anul 1814, Dimitrie Ţichindeal scria înFabulele sale: „Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace.” (4)

Dar în aceeaşi lucrare, Ţichindeal deplângea dezbinarea românilor de pretutindeni, punând-o pe seama diferenţierii religioase:

„Sfânta pace şi cea prea dulcea dragoste de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români, precum în Banat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni (…) cu cea de comun înţelegere dăruiţi (…) de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sunt de legea grecească unită, iar alţii de legea grecească neunită (…) ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc.” (5)

Dezbinarea este, din păcate, o boală veche a românilor. Şi, se pare, incurabilă…

Note:

1 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175.

2 Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, redactată de Karl Erdélyi, Temesvár, 1895, p. 459.

3 Ionel Bota, Mitteleuropa multiculturalismului şi un model: Banatul Montan, în Morisena, an. I, nr. 2/2016, Cenad, 2016, p. 42.

4 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 219.

5 Ibidem, p. 220.

 

https://istoriabanatului.wordpress.com/category/articole-de-istorie/

Publicitate

Nefastul an 1940 şi situaţia românilor din afara frontierelor ţării

Românii din afara graniţelor în anii ’40

 

Tabloul atitudinii autorităţilor maghiare faţă de populaţia românească din teritoriile cedate trebuie completat, istoriografic, cu informațiile vizând semnarea propriu-zisă a Dictatului de la Viena, atitudinea lui Antonescu, reiterată timp de patru ani în faţa lui Hitler, Ribbentrop, Göring, formarea comisiei mixte germano-italiene şi, în final, atitudinea permanent echivocă a lui Hitler faţă de solicitările românilor.

 

 

 

 

 

 

 

Dacă faptele nu pot fi contrazise de nici un document sau mărturie ulterioară, nu acelaşi lucru se poate spune despre comentariile realizatorilor sintezelor, dărilor de seamă, memoriilor asupra acestei chestiuni.

Unele documente sunt încheiate prin concluzii destul de realiste asupra realelor sentimente ale reprezentanţilor germani sau italieni faţă de ceea ce se petrecea în Transilvania:

„impresia delegaţiei noastre este că comisia va evita să precizeze în raport răspunderea unor comandanţi de unităţi maghiare şi delegaţii germani şi italieni se vor mărgini să atingă aceste chestiuni în conversaţiile lor la Berlin şi Roma”.

În genere, însă, se constată o adevărată încredere – reală sau impusă – faţă de bunele intenţii ale conducătorilor de la Berlin.

O altă problemă care a bulversat într-o oarecare măsură raporturile politice bilaterale a fost aceea a românilor din Peninsula Balcanică. Documente de sinteză cu privire la numărul, originea şi dificultăţile economice şi sociale ale lor sunt cuprinse într-un fond separat, Conferinţa de Pace de la Paris.

În anii 1942-1943, în cadrul Biroului special pentru problemele păcii, constituit la iniţiativa lui Mihai Antonescu, coordonat de diplomatul Vasile Stoica, a fost întocmit un material intitulat „Românii de peste hotare”, cu participarea unor profesori universitari şi membri ai Academiei.

Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.22; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români.

Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei.

Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat „Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”.

În material este cuprinsă o lucrare  întocmită de prim-secretarul de legaţie Mihai A. Blenche, în 1935, cu privire la soarta tuturor grupărilor româneşti din străinătate.

În ceea ce priveşte Iugoslavia, datele culese de Blenche au fost sintetizate astfel:

„Nici înainte şi nici după războiul mondial nu s-a publicat vreo statistică reală în Iugoslavia asupra minorităţilor române.

După datele oficiale ale recensământului iugoslav din anul 1921, numărul românilor din Macedonia sârbească şi din Valea Timocului ar fi de 151.829 suflete, din care numai 10.500 în Macedonia şi 74.090 suflete în Banatul Sârbesc, adică în total 229.398 suflete. În realitate, numărul lor total e mult mai mare”.

Problemele noului statut al Balcanilor, situaţia românilor din aceste zone şi  a atitudinii oficialilor români sunt cuprinse în Memoriul redactat de domnul ministru Mihai Antonescu şi remis domnului Killinger, în ziua de 23 aprilie 1941, în care, după analiza istoricului relaţiilor româno-iugoslave, a consecinţelor internaţionale ale schimbărilor teritoriale, se revine radical asupra vechii atitudini oficiale adoptată de România după încadrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles:

„România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-est, faţă de toate ţările din acest sector şi care au câştigat teritorii în 1940-1941”, solicitând formarea unei Macedonii libere, a unui teritoriu în care să fie recunoscută populaţia românească din Valea Timocului şi Vardar sau un condominium germano-româno-italian pentru regiunea Timocului.

 Vlad Hogea/ http://www.ziarulnatiunea.ro/