CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

14/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Războiul pentru Transilvania

Prezentul articol analizeaza capitolul „Războiul pentru Transilvania“ din cartea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251.

 

***

Future Wars: The World's Most Dangerous Flashpoints

 

RĂZBOIUL PENTRU TRANSILVANIA

Trevor N. Dupuy

Retragerea forţelor militare sovietice şi, deci, a puterii şi influenţei sovietice din Europa Centrală şi Răsăriteană în anii 1990-1991 a îndepărtat marea forţă de menţinere a păcii în regiune din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Animozităţile etnice, naţionale şi religioase care au dominat multă vreme istoria Europei Răsăritene, în special în zona Balcanilor, nu au dispărut, ci au fost mai degrabă ascunse în timpul perioadei de hegemonie sovietică.

O dată independenţa – şi, împreună cu ea, rivalităţile interne – revenită în Europa Răsăriteană, s-a observat adeseori, aşa cum le plăcea să spună oamenilor de stat şi diplomaţilor europeni de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, regiunea balcanică a devenit încă o dată “butoiul cu pulbere al Europei”.

Speranţele că înfiinţarea unor instituţii democratice în ţările Europei Centrale şi Răsăritene ar impune stabilitatea şi ar reduce şansele ca o revoluţie sau naţionalismul reînviat să ducă la declanşarea unui conflict armat s-au realizat numai parţial.

 

PREMISE

 

Europa Centrală şi Răsăriteană este alcătuită din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi Grecia. Cu toate acestea, deşi Grecia este cuprinsă în această zonă din punct de vedere geografic, ea întreţine relaţii economice şi politice intense cu Europa Occidentală şi este afectată de cateva dintre divizările etnice care le provoacă greutăţi mari vecinelor sale din nord.

 

 

 

 

 

 

 

Pană în 1993, circa 86 de milioane de oameni trăiau între graniţele celor 6 naţiuni care se află între Grecia şi Polonia, împărţite în peste douăsprezece grupuri etnice importante (şi cîteva mai mici), printre care bulgari, turci, cehi, slovaci, germani, unguri, albanezi, macedoneni, români, sîrbi, croaţi, bosniaci, sloveni şi muntenegreni.

Distribuţia grupurilor etnice a fost (şi este) neregulată. De exemplu, deşi populaţia Albaniei este alcătuită în proporţie de 98% din albanezi (restul de 2% fiind în cea mai mare parte greci), mai mult de o treime din numărul total al etnicilor albanezi trăiesc în Iugoslavia.

De asemenea, deşi 96,6% din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România.

Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România.

Deşi Ungaria şi Albania au o populaţie în mare măsură omogenă, cu doar mai puţin de 4% aparţinînd unor grupuri etnice minoritare, această situaţie se întîlneşte destul de rar în regiune.

Aproape 15% din cei aproximativ 9 milioane de oameni care alcătuiesc populaţia Bulgariei sunt etnici ne-bulgari, majoritatea fiind turci (765.000) şi, în număr mai mic, ţigani şi macedoneni (pe care guvernul bulgar îi consideră bulgari adevăraţi).

Circa 12% din populaţia de 23,6 milioane de persoane a României aparţin unor minorităţi etnice; comunitatea cea mai mare este reprezentată de cei 1,9 milioane de unguri, dar există şi 930.000 de bulgari, germani, turci şi alţii.
Componenţa etnică a Cehoslovaciei este şi mai divesificată. Aproximativ doi din trei din cei 15,8 milioane de cetăţeni sunt etnici cehi (9,86 milioane) şi aproape încă o treime (cel mult 5 milioane) sunt slovaci.

Dar deşi numai un cetăţean cehoslovac din 20 nu este nici ceh, nici slovac, există aproximativ 600.000 de unguri, 80.000 de polonezi, 50.000 de germani şi tot atîţia ucraineni şi ruşi, plus încă aproape 60.000 aparţinînd altor grupuri etnice.
Actuala structură etnică şi demografică a zonei balcanice s-a creat datorită a două evenimente istorice majore.

Primul a fost migrarea slavilor către vest din secolul al V-lea pînă în secolul al IX-lea, din cauza căreia aceştia au ajuns de pe pămînturile lor natale aflate pe teritoriul Rusiei moderne, în vest şi în sud, unde se găsesc în prezent Cehoslovacia, Polonia şi Balcanii.

Populaţia pre-slavă a supravieţuit în România, Grecia şi Albania şi în enclave disparate.

La puţin timp după sosirea lor în partea vestică şi sudică a Europei, slavii s-au divizat pe considerente religioase în două grupuri.

Polonezii, cehii, slovacii, slovenii şi croaţii au devenit catolici; au adoptat alfabetul latin şi s-au orientat, în genere, către Germania şi Europa Occidentală.

Ceilalţi slavi, în special bulgarii şi sîrbii, precum şi ruşii, s-au alăturat Bisericii Ortodoxe Greceşti, au intrat sub influenţa culturii bizantine şi au adoptat alfabetul chirilic.
Această divizare între slavii catolici adepţi ai scrierii latine şi slavii ortodocşi adepţi ai alfabetului chirilic a fost amplificată de cel de-al doilea eveniment istoric important: cucerirea Balcanilor de către turcii otomani în perioada 1350-1560.

Grecia, Bulgaria, Albania şi cea mai mare parte din Iugoslavia au fost cucerite de otomani.

România a intrat, de asemenea, sub suzeranitatea otomană, dar autoritatea turcilor era mai puţin fermă acolo decît în alte zone din Balcani.

Turcii au cucerit o mare parte din Ungaria în anii 1525-1560, dar au fost izgoniţi de habsburgi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Eliberarea celorlalte zone balcanice de sub dominaţia otomană nu s-a realizat înainte de secolul al XIX-lea sau al XX-lea.

În timpul dominaţiei otomane, unii slavi au adoptat religia islamică şi există comunităţi mari de musulmani în Bosnia, Bulgaria şi, în special, în Albania.

În plus, ca problemă de securitate militară, turcii au înfiinţat colonii de soldaţi-agricultori în teritoriile cucerite de ei în Balcani, în special în nordul Bulgariei şi în sud-estul României, unde descendenţii lor se consideră în continuare turci.
Moştenirea dominaţiei turce a fost profundă şi de durată.

Autoritatea turcă în Balcani a început să scadă abia după războaiele napoleoniene, Serbia şi-a cucerit autonomia în 1817, iar Grecia şi-a dobîndit independenţa deplină cîţiva ani mai tîrziu, în 1832.

Acest proces nu s-a încheiat decît după ce partea europeană a Turciei s-a redus la actualele ei dimensiuni în urma războiului din Balcani din 1913. Secolele de dominaţie turcă au făcut ca cea mai mare parte a zonei balcanice să nu aibă o tradiţie a autonomiei, să aibă instituţii politice şi juridice puţin dezvoltate şi să păstreze o ostilitate considerabilă faţă de turci, dublată de prietenia faţă de oricare naţiune europeană care le-a susţinut cauza în procesul de dobîndire a independenţei.
Conflictul dintre România şi Ungaria este mai nou decît rivalitatea de secole dintre sîrbii şi croaţii din vecina Iugoslavie.

Desigur, pe timpul luptei comune împotriva turcilor Ungaria a ajutat principii din Valahia (dintre Dunăre şi Carpaţi) şi Moldova (dintre Carpaţi şi Prut). Acest ajutor a fost deseori întrerupt de disputele dintre liderii din tabăra antiotomană.

Ungurii au fost primul popor din Europa Centrală şi de Est care a cîştigat libertatea de sub stăpînirea turcească. Aceasta s-a datorat, în principal, victoriilor militare ale habsburgilor austrieci împotriva turcilor către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Domeniul habsburgilor s-a îmbogăţit cu Ungaria, Transilvania, Slovenia şi o bună parte din Croaţia.
România, formată din principatele Valahia şi Moldova, şi-a cîştigat autonomia de la otomani în 1829.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principatelor li s-a permis să se unească în 1859 prin tratatul de pace care a pus capăt răboiului Crimeii. România a cîştigat independenţa completă în 1878, devenind regat în 1881, după războiul ruso-turc dintre anii 1877-1878.

Sămînţa ostilităţilor româno-maghiare a crescut către sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din cauză că ungurii tratau represiv şi dur populaţia românească din Transilvania.

Cu toată această situaţie, România a întreţinut relaţii prieteneşti cu Austro-Ungaria şi Germania. Totuşi, o puternică presiune externă a adus România în tabăra aliaţilor, în august 1916, în Primul Război Mondial.

Puterile centrale conduse de Germania au provocat înfrîngerea rapidă a României. Numai suportul rusesc a permis României să păstreze un cap de pod în Moldova şi să reziste capitulării pînă la marea revoluţie din octombrie, care a scos Rusia din război, România n-a avut altă şansă decît să accepte, în mai 1918, un tratat de pace cam dur cu Puterile Centrale. Oricum, termenii tratatului s-au schimbat după victoria aliaţilor, şase luni mai tîrziu.

 

 

Înfrîngerea Austro-Ungariei a permis României să-şi îndeplinească scopul său de a cîştiga Transilvania, teritoriu privit de mulţi români ca leagănul culturii lor naţionale.

Regiunea a constituit inima regatului Daciei, cucerită de Împăratul roman Traian în războaiele din anii 101-106, pe care mulţi români îl consideră strămoşul lor.

Să nu ne surprindă, însă, faptul că Ungaria a obiectat la pierderea Transilvaniei şi nu numai pentru că acolo trăia o populaţie ungară destul de numeroasă.

Regimul comunist ungar al lui Bela Kun a încercat în două rînduri, prin măsuri militare, să restaureze dominaţia ungară în Transilvania. Forţele ungare dezorganizate au fost înfrînte categoric în ambele ocazii (martie-mai şi iulie-august 1919).

Forţele româneşti au ocupat Budapesta (august-noiembrie 1919), dar s-au retras sub presiunea Aliaţilor, acceptînd graniţa stabilită de Tratatul de la Saint-Germain (1919) şi Trianon (1920).

 

 

 

 

 

 

Harta Ungariei dupa Tratatul de la Trianon (1920)

 

 

Ungaria a primit prost pierderea Transilvaniei şi, din cauza acestei situaţii, alianţa cu Germania, care s-a dezvoltat către sfîrşitul anului 1930, s-a bucurat de un considerabil sprijin popular.

Ca un rezultat al pactului de neagresiune ruso-german din august 1939, România a fost forţată să accepte anexarea Basarabiei de către sovietici (regiunea dintre rîurile Prut şi Nistru cîştigată în 1918), iar mai tîrziu a pierdut şi jumătate din Nord-Estul Transilvaniei în favoarea aliatei Germaniei, Ungaria. (Această zonă va fi centrul de luptă în războiul Transilvaniei din 1993).

Deşi România şi Ungaria au evitat conflictul armat în această perioadă, consideraţia nu este valabilă şi despre ultima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, care l-a înlocuit pe generalul Antonescu şi a atras România în război ca aliată a sovieticilor, trupele române au luptat sub comandă sovietică împotriva trupelor germane şi maghiare din Ungaria.
Lunga asociere a Ungariei cu Axa, a determinat condiţii de pace mai grele la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Tratatul de la Paris (februarie 1947) stabilea restaurarea frontierelor aşa cum era prevăzut în Tratatul de la Trianon şi limita efectivul forţelor militare ungare.

De asemenea, el impunea Ungariei ocupaţia militară sovietică şi 300 milioane de dolari despăgubiri de război. Conflictul româno-ungar care, sub stăpînirea sovietică de peste 40 de ani a stat ascuns, a ieşit la suprafaţă către sfîrşitul anului 1980.

Regimul comunist din Ungaria, probabil influenţat de revoluţia eşuată din 1956, a început o reformă economică treptată între 1960 şi 1970. Prin 1980, economia Ungariei era cea mai liberă din Europa Centrală şi de Est. Deşi bunuri de consum erau puţine şi la preţuri mari, calitatea şi posibilitatea de achiziţie erau mai bune decît oriunde în blocul estic.

De fapt, economia Ungariei (la fel ca şi cele ale Cehoslovaciei şi Poloniei) a cunoscut o puternică dezvoltare după 1990. Reformele economice au fost urmate de o liberalizare politică în 1989-1990.

Deşi Partidul Muncitoresc Socialist Ungar şi-a abandonat ideologia în favoarea unui socialism democratic încă din 1989, el nu a fost în stare să-şi păstreze puterea în alegerile generale din aprilie-mai 1990, cînd un guvern de centru-dreapta a ajuns la putere.

Pe măsură ce aceste reforme interne progresau, guvernul şi populaţia ungare au devenit tot mai interesate de situaţia din România vecină. Programul masiv al preşedintelui Ceauşescu de restructurare rurală din anii ’80 a înăsprit relaţiile româno-maghiare.

Programul lui Ceauşescu includea distrugerea a vechi sate şi oraşe şi transferarea locuitorilor lor în centre rurale special construite.

Acest proces a întîlnit o deosebită rezistenţă din partea secuilor (ungurilor) din Transilvania, unde mulţi priveau aceasta ca pe o încercare de a distruge sentimentul comunităţii lor. Mulţi români de origine maghiară au fugit în Ungaria, la fel cum făcuseră şi mulţi dintre germanii din comunitatea din România.

Guvernul ungar a adresat plîngeri oficiale la diferite foruri internaţionale. În august 1988, primul ministru al Ungariei, Karoly Grosz, s-a întîlnit cu Ceauşescu la Arad, în România, dar acest efort de a rezolva conflictul s-a finalizat cu un eşec.

Revoluţia sîngeroasă şi violentă, care a răsturnat regimul lui Ceauşescu în ultima parte a lui decembrie 1989, a pus capăt conflictului imediat asupra tratamentului minorităţii ungare din România.

Şi totuşi, existau cîteva semne ale continuităţii ostilităţii române împotriva secuilor din Transilvania, demonstrate de confruntările masive din Tîrgu Mureş, din martie 1990, dar s-a putut constata că n-a mai existat nici un fel de politică oficială română îndreptată direct împotriva minorităţii maghiare din România.

Cu toate acestea, eşuarea ulterioară a acţiunii de creare a unui guvern republican cu reprezentarea mai multor partide a pus în pericol o mare parte a realizărilor revoluţiei.

În paralel, noi represiuni împotriva secuilor au întunecat relaţiile ungaro-române, dezvoltînd ostilitatea.

2.4. Paradigma manipulării

 

Deocamdată, însă, esenţial este să descoperim paradigma propagandistică a manipulării şi dezinformării aplicată de The Economist: ea este aceeaşi cu cea formulată de ministrul propagandei naziste, Goebbels, şi anume că o minciună repetată mereu sfîrşeşte prin a fi crezută (metodă demonstrată pe cazuri concrete în lucrarea Minciuni mass media).

Şi, într-adevăr, The Economist nu face decît să „ţină la zi“ minciuna The Clash of Civilisations – care este o penibilă balbîială cu pretenţii politologice –, prin care se împarte în două Europa – inclusiv România şi Ucraina – după linia de demarcaţie religioasă din harta sa.

Pe lîngă faptul că pretinsul studiu este acreditat cu o valoare ştiinţifică pe care nu o are, trebuie reţinut că harta tipărită acolo este inclusă într-un „atlas geostrategic care, în urmă cu 2 ani, se vindea la standul de carte din faţa Centrului N.A.T.O. din Bruxelles“21.

Dar, pînă să i se inculce valoarea „ştiinţifică“ din articolul lui Huntington, harta respectivă – conţinînd, în esenţă, aceeaşi linie de demarcaţie – a fost publicată în 1991, evident, pentru a pregăti opinia publică să accepte planurile oculte, de către revista germană Bünte22, sub semnificativul titlu de „Geografia Eliberării“ sau „Euroatlas-2000“ – hartă în care se anticipa viitoarea configuraţie politică a Europei şi în care România avea graniţele din 1914.

 

2.5. Falsitatea „teoriei“ conflictului între civilizaţii

 

Dar, vorba „anonimului“ din The Economist, ce-ar fi ca yankeul Huntington să tragă linii care să marcheze conflictul dintre yankeii şi „indienii“ din S.U.A.?!

De ce nu vorbeşte britanicul The Economist de războiul de secole dintre catolicii şi protestanţii din Irlanda de Nord?!

De ce nu vorbeşte despre Germania (predominant lutherană), Ungaria (predominant calvină) şi Vatican, care au alimentat războiul din Bosnia dintre ortodocşi, pe de o parte, şi catolici şi islamişti, pe de alta, manipulaţi şi înarmaţi inclusiv de către Vatican?!

Şi observaţi că acum islamiştii sunt aliaţi cu catolicii contra ortodocşilor, nu ca în „teoria“ ocultă şi interesantă – şi, oricum, falsă – a lui Huntington.

„Anonimul“ din The Economist – care ar putea fi protestant – atestă însă iezuitism catolic: laudă Reforma şi Luminismul, curente protestante anticatolice – de sorginte francmasonică (sau, oricum, revendicate de masonerie) –, dar le refuză ortodocşilor simţul dreptăţii, capacitatea de a respecta legile şi alte virtuţi umane, şi trece sub tăcere – crezîndu-ne „proşti“, ca şi Silviu Brucan –, faptul că Reforma şi Luminismul au apărut ca reacţie de protest împotriva împilării, a imoralităţii şi a abuzurilor manifestate de papalitate, de curia papală şi de autorităţile laice ale statelor occidentale iniţial eminamente catolice!

De asemenea, ignoră că au existat Contrareforma şi Inchiziţia, concepute de Vatican ca reacţie antiprotestantă şi aplicate sîrguincios în state catolice ca Spania, Italia, Franţa, Germania, Cehia etc., care dovedeau mult simţ al legii, al drepturilor omului cînd îi ardeau pe rug pe „eretici“ (acum „disidenţi“), indiferent că erau mari intelectuali sau personalităţi istorice ca Giordano Bruno, Jeanne d’Arc, Jan Hus, Miguel Servet, Jacques de Molay, Girolamo Savonarola etc., că erau cărţi importante condamnate prin faimosul Index librorum prohibitorum sau că erau doar animale, ca atît de nevinovatele pisici.

Numai în Spania Inchiziţia a pronunţat peste 300.000 de mii de condamnări la moarte, dintre care 30.000 au fost arderi pe rug23. Apoi, printre indienii din cele două Americi, Inchiziţia a făcut un adevărat genocid, precum, în timpurile noastre, S.U.A. au făcut în… S.U.A., Coreea, Vietnam, Irak. Acestea, fiind, deci, fapte ale civilizaţiei catolice.

După cum ignoră şi faptul că instituirea Inchiziţiei a produs o reacţie promptă în rezistenţa populară, căci, de pildă, Petru Martirul, unul dintre primii inchizitori, e asasinat în 1252, fiind imediat după aceea canonizat sfînt, probabil ca reparaţie „morală“ – după cum, peste secole, catolicul oriental Moisin-Monarhistul pretinde şi el reparaţie „morală“, dar, mai ales, materială.

Şi, pentru a marca spiritul de „dreptate“ al catolicismului, este semnificativ că, în anul uciderii inchizitorului, s-a aprobat practicarea torturii pentru descoperirea ereziei prin promulgarea bulei Ad extirpanda de către papa Inocenţiu al IV-lea (vedeţi ce nume fals: Inocenţiu, adică Nevinovatul) – decizia pontificală fiind reconfirmată de papa Urban al IV-lea.

Trebuie să recunoaşteţi că a fi papă, a te numi Inocenţiu şi a institui tortura ca metodă catolică pentru a-i sili pe enoriaşi să recunoască ceea ce nu au comis este nu numai culmea umorului negru, ci şi o veritabilă pedeapsă divină!

Cel puţin, după cum am văzut, papa Ioan Paul al II-lea se pregăteşte să pună la Index – sau măcar să dezavueze – Inchiziţia (instituţie care există şi azi, dar sub alt nume).

Unii sectanţi neoprotestanţi – iehoviştii, de exemplu, care îşi au sediul central în New York – îl prezintă pe papa Ioan Paul al II-lea ca fiind antihristul, „fiara care se ascunde în spatele numărului 666“, iar în oracolele lui Nostradamus, tot mai în vogă, este enumerat ca fiind antepenultimul papă24.

Într-un interviu referitor la cartea sa Minciunile de bază ale Bisericii Catolice, Pepe Rodriguez, cel mai de seamă cercetător spaniol în problemele sectelor, afirmă:

„Nu spun nimic din ce nu s-a mai spus: actuala Biserică Catolică este de nesusţinut. Să-i respectăm pe creştini, dar Biserica a minţit şi încă mai minte“25.

După cum se ştie, fenomenul sectant a apărut îndeosebi în arealul Occidentului, unde, chiar în zilele noastre, sectele se înmulţesc într-o proporţie îngrijorătoare – sectele satanice fiind cele mai nocive pentru că acaparează tineretul, viitorul nostru.

Or, principala cauză a acestei proliferări o constituie tocmai inconsistenţa spirituală a catolicismului.

Dar, a prezenta, în pragul Mileniului III – cum face un S. P. Huntington sau, pe urmele lui, The Economist –, civilizaţia catolică drept singurul model de urmat, ce înseamnă şi în ce scop se face?!

 

  1. România ca ţintă

 

În lumea ortodoxă nu a fost nevoie să apară Protestantismul fiindcă nu era necesar să se protesteze contra Bisericii Ortodoxe şi a prelaţilor ei, cum a păţit Biserica Catolică, fiind nevoită să apeleze la „Sfînta Inchiziţie“ ca să îşi apere averile (strînse inclusiv prin vînzarea indulgenţelor) sub pretextul că îşi apără dogmele.

 

3.1. Obedienţa faţă de plan

 

În cadrul mediatizării acestor idei confecţionate în mod ocult şi cu aparenţă de ştiinţificitate, ele sunt prezentate ca fiind deja axiome faţă de care „nu putem să ne opunem“ – cum s-a exprimat tendenţios un lider (greco-)catolic referitor la caracterul implacabil al vizitei papei în România – şi repetate insistent, pentru a crea cititorilor sentimentul de „deja cunoscut, familiar, elementar“, astfel ca, treptat-treptat, să li se inoculeze un anumit fatalism şi acea inerţie anesteziantă care provoacă apatia, lipsa de împotrivire la ceea ce le este prezentat ca fiind inevitabil.

Această metodă psihologică de manipulare (adaptată la condiţiile locale şi combinată uneori cu tehnici parapsihologice), des uzitată de anumite instituţii specializate în manevrarea maselor, este folosită acum inclusiv pentru a prezenta, printre altele, restaurarea monarhiei ca fiind „singura soluţie“ pentru a ieşi din marasmul în care a fost dirijată în mod ocult România.

În acest domeniu, un clasic exemplu de agent de influenţă – dar şi de „răspîndac“ în terminologia Academiei „Caţavencu“ – îl constituie „prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“, cum semnează de fiecare dată ca să impresioneze cititorii. În articolul „O nouă opţiune europeană?“ se exprimă astfel:

«… Occidentul a împărţit deja, în mod tacit, vechea Europă de Est, fostul lagăr administrat de Moscova, în Grupul de la Vişegrad, al ţărilor romano-catolice, şi în Trilaterala ortodoxo-balcanică, care va avea de străbătut un drum lung pînă la a fi compatibilă cu Apusul.

Cei mai pudici numesc Polonia, Ungaria şi Cehia „ţările de nord“, iar Bulgaria, Iugoslavia şi România „ţările de sud“ din estul Europei, cu deosebirile cu care suntem familiarizaţi: în sud – subdezvoltare şi duşmani, în nord – bunăstare şi prieteni.

De aceea, alegerile din cele trei ţări balcanice ar fi trecut aproape fără a fi observate, dacă la Bucureşti şi la Sofia nu ar fi cîştigat formaţiunile declarate prooccidentale şi anticomuniste ale d-lor Emil Constantinescu şi Petăr Stoianov. (…)

Şi, ca şi în trecut, vest-europenii sunt obligaţi să se orienteze, deci, spre Bulgaria, peste România, (…) preşedintelui României revenindu-i din nou un rol foarte important atît din perspectiva Occidentului, cît şi din cea a Rusiei, ca în trecut regilor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la Bucureşti.

La alegerile prezente, ne dezvăluie Mircea Dinescu într-un amplu comentariu pentru săptămînalul hamburghez Die Zeit, au venit la Bucureşti, să sprijine campania prezidenţială, specialişti americani electorali, fostul preşedinte George Bush şi chiar consoarta preşedintelui Clinton, desigur, inspiraţi de ambasadorul american în România, Alfred Moses, prieten de nedespărţit al d-lui Ion Iliescu.

Pe de altă parte, Emil Constantinescu culege, se pare, fructele politicii defunctului arhitect al Convenţiei Democratice.

Fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, Coposu, era pentru o politică clar europeană, tradiţională. Prin (greco-)catolicismul său, era oarecum imun la fascinaţia protestantă, baptistă a lui Bill Clinton sau a aşa-zisei supremaţii evreieşti, emanată de Alfred Moses şi Petre Roman.

Emil Constantinescu este ortodox şi, după cum a demonstrat, nu are nimic împotriva influenţelor de pe alte continente, recomandîndu-se electoratului şi într-o poză cu Statuia Libertăţii din New York în fundal. Opţiunea sa monarhistă este ambiguă.

Încă nu este clar dacă vrea monarhie sau o poziţie „regală“ a Preşedinţiei. Schimbarea de regim politic nu are nimic de-a face cu ofertele sau programele politice şi chiar mai nimic cu rezultatele sau performanţele concrete, ci are loc atunci cînd Poporul, alegătorii s-au săturat de vechiul regim – indiferent dacă a fost bun sau rău.

Acest adevăr electoral elementar, bine cunoscut în ţările apusene cu tradiţii democratice, a fost pus la grea încercare, pe 17 noiembrie, şi la Bucureşti.

Dar deja putem afirma, indiferent de rezultatul alegerilor, că situaţia politică din ţară este una nouă: o nouă opţiune europeană?» (sic)26.

Am citat exact şi suficient din articol pentru a fi mai evidente „ideile“ (exigenţele limbajului academic ne împiedică să folosim un nume propriu) d-lui „prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

Pentru că, deşi îi desfide pe coreligionarii lui Petre Roman, Viorel Roman ne consideră – ca şi Silviu Brucan – la fel de proşti, ca dovadă fiind, pe de o parte, enormităţile pe care ni le serveşte cu nonşalanţă şi care ar fi trebuit publicate la rubrica „Gîgă“ şi, pe de altă parte, fiindcă în alte dăţi scrie lucruri deştepte.

Viorel Roman este licenţiat al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, dar îl deranjează această calitate şi de aceea şi-o etalează pe aceea de „consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

Sună mai vest-european şi – crede el – îi dă dreptul (printre celelalte drepturi ale omului, pentru care militează vest-europenii, cum ar fi drepturile homosexualilor) să se exprime superior-zeflemist („consoarta preşedintelui Clinton“) ca să creadă cititorii că este „mare“ de vreme ce o „ia de sus“ pe nevasta preşedintelui celui mai puternic stat din lume; sau, ca să folosim titlul unui editorial al lui M. Dinescu, iată că mai apare încă „un mişel care ne ia cam de sus“ – care vrea să ne „dicteze“, cum spunea S. Brucan, într-un interviu cu Ilie Şerbănescu, despre Michel Camdessus, directorul executiv al Fondului Monetar Internaţional27.

Dar, chiar dacă nu este evident la prima citire şi un neavizat ar putea fi dus cu preşul, totuşi, ce altceva decît „abureală“ este să susţii că este un „adevăr electoral elementar, bine cunoscut în ţările apusene cu tradiţii democratice“, faptul că „Poporul schimbă regimul politic nu în funcţie de ofertele electorale, ci atunci cînd se satură de el, indiferent că a fost bun sau rău“?! Paremiologia românească are şi acest proverb:

„Cîinele, de prea mult bine, turbează!“ Să înţelegem că popoarele din S.U.A. şi, în general, din Vest, au turbat de bine ce le este şi schimbă regimurile doar aşa, pentru că le este prea bine?! Pentru că la asemenea concluzii absurde ne duce „raţionamentul“ d-lui „consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

 

3.2. Atacarea ortodoxiei

 

Fireşte, nu putem aici şi acum să demontăm – deşi ar fi meritat – fiecare propoziţie şi să arătăm absurditatea cu care vrea să ne îmbrobodească d-l „prof. dr.“, dar, s-a observat, credem, că Viorel Roman brodează pe canavaua lui Huntington, preluată de The Economist: încă de la începutul articolului, ca să-i dea valoare de axiomă, porneşte de la falsa premisă că „Occidentul a împărţit deja, în mod tacit, vechea Europă de Est“ în cadrul demarcării largi „catolicism contra ortodoxie (şi islamism)“, după care introduce „duşmanii“, printre aceştia figurînd şi România.

De ce ar fi acum România un duşman al Germaniei, de exemplu, cînd România a fost prima ţară – dintre cele foste socialiste – care a reluat relaţiile diplomatice cu Germania – în 1967, fiind prima aplicare a conceptului de Östpolitik – şi, apoi, a dezvoltat continuu relaţiile economice, culturale etc.?! Apoi, bate şaua să priceapă iapa în legătură cu casa de Hohenzollern, doar trăieşte în Germania.

E locul să amintim că România a avut un rol important în politica externă nu în timpul „regilor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la Bucureşti“, ci în timpul lui Nicolae Titulescu şi al lui Nicolae Ceauşescu (lăudat recent chiar de către S. Brucan).

Şi vă rog să remarcaţi că însăşi alocuţiunea dintre ghilimele este o făcătură: a spune „regii din dinastia de Hohenzollern“ înseamnă că ar mai fi existat şi alţi regi, din altă dinastie, ceea ce este fals; la fel, a spune „pe tronul de la Bucureşti“ înseamnă că alţi membri ai dinastiei ar fi domnit pe alte tronuri, ceea ce este la fel de fals – ca tot articolaşul lui V. Roman, un material de umplutură, ca să spună şi el ceva despre alegeri.

Oricum, fraza finală este „curat“ din Caragiale: „deja putem afirma, indiferent de rezultatul alegerilor, că situaţia politică din ţară este una nouă“ – adică, indiferent dacă ar fi cîştigat fosta putere sau actuala putere, situaţia este tot nouă!

Păi, atunci, ce rost mai au alegerile? Şi cum ar fi putut situaţia să fie deja „nouă“ dacă ar fi cîştigat tot vechea putere, care ar fi menţinut vechea situaţie?! Dar d-l „prof. dr.“ are „logica“ lui specială, de economist român-renegat-emigrat în Occident şi nu ne putem pune mintea cu el, căci, vorba unui alt proverb românesc, „… are mintea odihnită“.

Dar, pentru a vedea mai bine cum insinuează propaganda pentru care este plătit, este important şi să analizăm această propoziţie în panegiricul făcut lui Corneliu Coposu:

„Prin (greco-)catolicismul său, era oarecum imun la fascinaţia protestantă, baptistă a lui Bill Clinton sau a aşa-zisei supremaţii evreieşti, …“.

Cum adică „era oarecum imun“?! Ca în bancul cu olteanul întrebat în tren de controlor: „Ai bilet?“ „Nu prea am!“, răspunde acesta – evident, pentru a lăsa loc de negocieri cu „naşul“. Aşa şi aici: „oarecum“ ne aminteşte că „(greco-)catolicul“ Corneliu Coposu l-a trimis în S.U.A. pe deputatul Petru Dugulescu.

Acest Petru Dugulescu, preot baptist, după ce a făcut „misionariat“ cîţiva ani în S.U.A., după Revoluţia din 1989, strecurat în cohorta de evanghelişti care ne-a invadat ţara, a revenit în România cu diverse „misiuni“ şi a devenit prompt deputat28 de Timişoara al P.N.Ţ.C.D. încă din prima legislatură, fiind reales în noiembrie 1996.

În aceşti ultimi ani, fiind el „misionar“ baptist, a călătorit des în S.U.A., acuzînd Parlamentul şi Executivul că ar fi „neo-cripto-comuniste“, mergînd şi la Bill Clinton, pentru a apela la „fascinaţia“ lui, a-i cerşi sprijin şi a-i pregăti vizitele lui Corneliu Coposu în S.U.A., al căror „succes“ a fost intens mediatizat.

Deci, cînd era vorba ca Coposu să fie anti ceva, „(greco-)catolicismul“ său făcea corp comun cu fascinantul baptism-protestant al lui Clinton, iar cînd era vorba să fie anti altceva, corpurile lor se despărţeau – ca să zicem aşa.

Aceasta era „marea“ politică a aşa-zisului „senior“ – fostul ţinător al servietei lui Iuliu Maniu (unii erau, într-o vreme, „ţine-cal“, iar alţii, în vremurile mai moderne, sunt „ţine-servietă“). De fapt, prin „comuniunea“ de idei şi acţiune cu U.D.M.R., Corneliu Coposu a fost doar anti-România. Curios este faptul că, după cum singur recunoaşte, V. Roman „a participat ca observator la Revoluţia de la Timişoara şi Bucureşti din 16 decembrie 1989 pînă la 3 ianuarie 1990“ – adică a fost „omul potrivit la locul potrivit“!

Este, totuşi, de reţinut grafia lui Viorel Roman cînd relevă apartenenţa cultică a lui C. Coposu: „(greco-)catolicismul“. Aşadar, cultul „greco-catolic“ găsit pe antetul hîrtiilor emanate de la respectiva Biserică nu este – după cum, implicit, admite V. Roman (ca şi C. Karnoouh) – decît „(greco-)catolic“: adică putem face abstracţie de grecul din paranteză, pentru că de-aia este pus în paranteză – ca să-l ignorăm –, şi să-l luăm în consideraţie doar pe cel ce merită, pe catolic.

Prin aceasta, V. Roman recunoaşte că, într-adevăr, fostul cult „greco-catolic“ nu mai există, pentru că s-a catolicizat în întregime, transformîndu-se în opusul a ceea ce a fost iniţial greco-catolicismul29.

Trebuie să reţineţi că această aparentă speculaţie bazată pe grafia unor cuvinte este mai mult decît atît: este o veritabilă contradicţie, dar nu în sensul hegelian – ca izvor al dezvoltării –, ci în cel comun, adică în ceea ce aparent ar avea în sine contradicţia ca degenerescent, inadmisibil, periculos.

Adică paradoxul constă în faptul că, aproape de la apariţia revistei, Viorel Roman publică în România Mare, care este – suntem convinşi că nu doar declarativ – o publicaţie proortodoxă, dar unde face propagandă catolică! De altfel, în aceeaşi situaţie se află şi alte publicaţii, ca Românul, Vremea etc.

 

  1. Propaganda – armă redutabilă

 

Într-adevăr, analiza conţinutului articolelor principale ale lui Viorel Roman relevă că una dintre temele sale – pentru care, atunci cînd a avut cine s-o facă, aşa cum au procedat Ion Marin Almăjan, Ion Cristoiu, Mircea Alexe, Mihai Ungheanu, Radu Bărbulescu ş.a. a fost viguros criticat30 şi, semnificativ, din toate direcţiile –, care le străbate ca un fir roşu, era aceasta: că România nu poate intra în N.A.T.O., în organismele europene etc., dacă nu renunţă la Ortodoxie şi nu adoptă Catolicismul, pentru că religia ortodoxă ar fi veritabila frînă: cum adoptăm Catolicismul, cum ne primesc toţi, iar Vaticanul îşi va înmulţi filialele CARITAS (cele cu sediul la Viena, nu cele de la Braşov şi Cluj-Napoca, să nu păţim şi noi precum cei din Albania).

Şi, fireşte, nici nu ar mai revendica fostul patrimoniu, pentru că Vaticanul va fi în România mai ceva ca în Italia, cu care a dus, totuşi, războaie, pe cînd România i-a pus aproape totul la dispoziţie prin acel Concordat – mai permisiv decît cel semnat cu Mussolini! –, considerat act de trădare naţională, deoarece încheierea Concordatului fusese anticonstituţională, antiortodoxă, antipatriotică şi tulburătoare a păcii confesionale31 – şi, semnificativ, a fost încheiat şi ratificat prin maşinaţiile greco-catolicilor32. Oricum, Viorel Roman nu scapă nici o ocazie să facă propagandă antiortodoxă, cînd, referindu-se la România, scrie în genul acesta: „… o societate şi o economie dirijate pe un fundal religios bizantino-ortodox nu pot fi transformate peste noapte într-o democraţie occidentală şi o economie de piaţă de esenţă catolică şi protestantă“33;

sau: „Eu sunt convins că, dacă românii ar fi catolici, nu ar fi nici o problemă a integrării lor în Europa“, sau „dacă românii s-ar orienta spre Roma“, sau dacă românii „ar relua dialogul cu Roma“34; sau: „Ortodocşii preţuiesc contemplarea, responsabilitatea colectivă, occidentalii, acţiunea individului.

Ambele forme de existenţă creştină îşi au tradiţiile, meritele lor şi binecunoscuta obligaţie de a se uni. Aspiraţia creştinilor orientali spre modernizarea occidentală este desigur autentică, dar îi lipsesc încă voinţa, capacitatea de a se integra în normele vestice“35.

Dispunînd de o bună logistică, îşi diseminează propaganda şi în diasporă, articolele „reprezentative“ apărînd, de exemplu, în publicaţiile româneşti din Germania, Anglia, Elveţia, Suedia etc.

Dar, evident, obiectivul-ţintă îl constituie cititorii din România, căci ei trebuie, în mod deosebit, să fie convertiţi la catolicism şi, în genere, la valorile Occidentului – deşi Spengler, care a scris Declinul Occidentului, era german, nu român şi, în nici un caz, comunist.

Pe acest front al războiului informaţional, axiologic şi psihologic remarcăm principalele aliniamente ale propagandei antiortodoxe şi antiromâneşti pe care le folosesc cercurile occidentale, anume că poporului român i-ar fi proprii cîteva tare caracteriologice: abulia (starea „contemplativă“, „lipsa de voinţă“); propensiunea spre comunism şi degrevarea de răspundere (devreme ce „preţuieşte răspunderea colectivă“) cu corolarul lor, lipsa de inventivitate, de iniţiativă, incapacitatea asimilării normelor vestice şi, deci, încremenirea în tradiţionalism, în primitivism – sau „îngheţarea în proiect“, cum spune G. Liicheanu, filozoful-fără-operă, în lucrarea sa autobiografică Apel către lichele36; în rezumat, incapacitatea sa „funciară“ de progres, de modernizare atîta vreme cît nu se uneşte cu Roma.

Dar, fireşte, cu condiţia indiscutabilă să accepte primatul papalităţii şi „infailibilitatea papei“. Acest principiu, prin infatuarea sa, este satanic, deoarece, în deplina sa aroganţă, papa de la Roma se consideră locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt – ceea ce este o blasfemie şi, totodată, adeverirea avertismentului că „vor apărea prooroci mincinoşi“. Acest ultim fapt confirmă şi premoniţia lui Spengler, deoarece Occidentul îşi pregăteşte implozia, Ioan Paul al II-lea fiind antepenultimul papă, după prezicerile lui Nostradamus.

O altă dovadă incontestabilă a aplicării de către Viorel Roman a tehnicii propagandistice a lui Goebbels este că unele idei ale articolului din care am citat adineauri, „Actuala Putere legitimează Pactul Hitler-Stalin“, publicat în România Mare (în nr. 363-364), sunt reluate în articolul „Identitatea Naţională şi N.A.T.O.“ (publicat în nr. 370), în articolul „Conflictul româno-occidental“ (din nr. 372) şi, mai ales, în serialul „Tranziţia în România“.

Bazîndu-se pe lipsa acută de timp, pe nebăgarea de seamă şi pe buna credinţă a senatorului Corneliu Vadim Tudor, impertinenţa lui Viorel Roman a ajuns pînă acolo încît să publice acelaşi text cu titluri diferite şi doar cu alte cîteva cuvinte de început schimbate; de exemplu, episoadele din nr. 363-364 sunt identice cu acelea din nr. 375-377.

Dar ce contează autoplagierea pentru un „consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania“?! Contează doar efectul propagandei mincinoase a unuia imigrat (venetic) în Occident asupra fraierilor de „acasă“, adică, „orientali“, incapabili să sesizeze subtilităţile dezinformării, care se insinuează inclusiv prin repetiţie, chiar dacă repetarea se face ad litteram doar după trei luni.

— Cine mai are timp să reia la citit colecţia revistei respective şi, mai ales, cine are pregătirea profesională necesară pentru a face analiza conţinutului articolelor?!

„Analiza conţinutului“ este o metodă sociologică de cercetare aplicată în Occidentul dezvoltat – unde, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, cu ajutorul ei a fost dezvăluită propaganda mascată făcută în S.U.A. în favoarea Germaniei naziste –, dar mai puţin aplicabilă în România colonizată de azi, cînd oamenii, precum cîinii, au ajuns să caute mîncarea în gunoaie, iar lucrătorii din domeniul cercetării – elita intelectualităţii şi bogăţia inestimabilă a unei naţiuni – să facă greve pentru că nu au de lucru.

După cum se ştie, însuşi cuvîntul propagandă a fost inventat de către Vatican şi l-a pus în practică prin organizaţia sa, numită De Propaganda Fide. Periculozitatea lui Viorel Roman constă în calitatea lui de agent de influenţă, „indiferent“ – vorba lui – că ar fi plătit de Vatican sau de Germania.

Deoarece îşi diseminează propaganda nu numai în România Mare, ci în multe alte publicaţii, în conferinţe itinerante în multe oraşe, în apeluri la diferite personalităţi politice – adică în acţiuni tipice pe care le comite un agent manevrat de anumite Servicii Speciale.

Or, chiar din rudimentarul articol citat mai sus a reieşit canavaua „ideatică“ a lui Huntington37, publicată în Foreign Affairs, unde publică şi Brzezinski, Kissinger şi ceilalţi din faimosul Consiliu pentru Relaţii Externe (C.F.R.) al S.U.A., după cum relevă James Perloff.

Ne cerem, oarecum, iertare faţă de aceşti mari guru ai politicii occidentale pentru că le asociem numele lor cu al lui Viorel Roman, dar asta nu este invenţia noastră, ci realitatea publicistică şi „teoretică“; şi, în plus, ca francmasoni, politicieni şi politologi de „vîrf“, ei sunt versaţi în problemele Serviciilor Speciale, cu care colaborează şi de ale căror servicii beneficiază tot timpul, formulîndu-le şi „comenzi“ speciale, precum acţiuni de propagandă neagră, cenuşie sau albă.

 

NOTE

 

21) Cristian Negureanu, „România sub ocupaţie“, în România Mare, nr. 355, 2 mai 1997, pag. 11.

22) Florian Gârz – NATO: Globalizare sau dispariţie?…, pag. 227-229.

23) Victor Kernbach – Biserica în involuţie, Editura politică, Bucureşti, 1984, pag. 221 şi urm.

24) Peter Lemesurier – NOSTRADAMUS – Ultimele revelaţii, Editura Tempus, 1996, pag. 77-80.

25) apud Miguel Bayon, interviul „Biserica nu doreşte să se predea religia în şcoli, ci catehismul“, în El Pais, nr. 7264, 1 aprilie 1997, pag. 26.

26) Viorel Roman, „O nouă opţiune europeană? – Alegerile văzute din Germania“, în România Mare, nr. 333, 22 noiembrie 1996, pag. 10.

27) Vezi şi Tineretul liber, nr. 2066, 3 februarie 1997, pag. 5; Naţiunea, nr. 4, 24-30 ianuarie 1997, pag. 3; Politica, nr. 254, 18 ianuarie 1997, pag. 5; Ultima oră, nr. 90, 16 ianuarie 1997, pag. 1; Dimineaţa, nr. 7, 13 ianuarie 1997, pag. 3; Vremea, nr. 1111, 11-12 ianuarie 1997, pag. 1 şi 3; Oglinda, nr. 565, 9 ianuarie 1997, pag. 3; etc.

28) Despre unele dintre activităţile acestui Petre Dugulescu, vezi interviurile date în închisoare de către col. (r) Traian Sima, în Libertatea, nr. 2209, 9 octombrie 1997, pag. 19, şi în Atac la persoană, nr. 3, 27 octombrie 1997, pag. 15; în schimb, respectivului misionar îi ia apărarea – fără să ştie prea multe despre el – Geo Ciolcan, în Politica, nr. 294, 25 octombrie 1997, pag. 20.

29) Dan Zamfirescu – Războiul împotriva poporului român, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1993, pag. 161-178.

30) Ion Marin Almăjan, „Domnul consilier academic violează istoria românilor“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 960, 26 aprilie 1993, pag. 2; Ion Cristoiu, „O aberaţie prin ROMPRES“, în Evenimentul zilei, nr. 238, 6 aprilie 1993, pag. 1; Mircea Alexe, «„Domnul“ dr. Viorel Roman», în Căminul Românesc (Geneva), nr. 1(45), martie 1993; Mihai Ungheanu, „Provocarea intelectuală şi campania electorală“ în România Mare, nr. 117, 2 octombrie 1992, pag. 8-9; Radu Bărbulescu, „Elucubraţii

postceauşiste la poarta de serviciu a Romei“, în Românul liber, nr. 5, mai 1992, pag. 14; Radu Theodoru, «„Românologul“», în Europa, nr. 45, 15 octombrie 1991, pag. 7-8.

31) PATRIARHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ şi CONCORDATUL, Hotărîre luată de Sfîntul Sinod în şedinţa de la 24 mai 1929, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1929, pag. 23.

32) Valeriu Anania – PRO MEMORIA – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, 1992, pag. 51; vezi şi Ioasaf Popa, „Al doilea «PUCI» împotriva Patriarhiei Române“, în România Mare, nr. 384, 21 noiembrie 1997, pag. 4.

33) Viorel Roman, „NOUA ORDINE – O contribuţie la situaţia României (II)“, în Puterea azi, nr. 4, 15 noiembrie 1990, pag. 6; idem, „DIE NEUE ORDNUNG (2) – O contribuţie la situaţia României“, în Curierul Românesc (Suedia), nr. 128-130, aprilie-iunie 1991, pag. 12; vezi, similar, în: „Spre Europa (II)“, în România Mare, nr. 178, 3 decembrie 1993, pag. 7; „O Nouă Ordine în lumea veche şi dilema românilor (IV)“, în România Mare, nr. 217, 2 septembrie 1994, pag. 5; idem, nr. 218, 9 septembrie 1994, pag. 5; „Opţiunea occidentală a României“, în România Mare, nr. 121, 30 octombrie 1992, pag. 1 şi 16; „Antisemitismul românesc, diversiune cu vechi tradiţii“, în România Mare, nr. 183, 7 ianuarie 1994, pag. 12.

34) Viorel Roman, „O prognoză pentru România“, în Românul, nr. 37(75), 16-22 septembrie 1991, pag. 1, 3; vezi şi „Cele 12 alternative ale României“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 408, 5 iulie 1991, pag. 1, 10-12; „Imaginea României în Occident. Zece confuzii contemporane“, în Totuşi iubirea, nr. 25(145), iunie 1993, pag. 1 şi 7; „Toate drumurile duc la Roma? România spre Piaţa Comună. Dr. Viorel Roman. Editura Tehnică, 1992“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 787, 29 septembrie 1992, pag. 3; „Antiromânismul“, în Vremea, 17 aprilie 1993, pag. 2; într-un buletin ROMPRES din aprilie 1993; Vremea, nr. 1114, 15 ianuarie 1997, pag. 1 şi 3; „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“, în România Mare, nr. 160, 31 iulie 1993, pag. 8; „Să recîştigăm demnitatea pierdută a Romei“, în Sfatul Ţării (Chişinău), 26 decembrie 1992, pag. 3-4; „Capcana antimaghiarismului şi diletantismul politic“, în Cuvînt Românesc (Timişoara), nr. 15, martie 1993, pag. 1-8; „Imperiul, Evreii şi Românii (V)“, în România Mare, nr. 202, 20 mai 1994, pag. 7; etc., etc.

35) Viorel Roman, „Actuala Putere legitimează Pactul Hitler-Stalin (6)“, în România Mare, nr. 363, 27 iunie 1997, pag. 20; „Social-democraţia ortodoxă românească“, în România Mare, nr. 175, 12 noiembrie 1993, pag 11; „Românii occidentali şi antisemitismul (1)“, în România Mare, nr. 291, 2 februarie 1996, pag. 9; ibidem, nr. 292, 9 februarie 1996, pag. 21; etc.

36) Gabriel Iuga, «„Apel către lichele“ – o autobiografie», în România Mare, nr. 181, 24 decembrie 1993, referitor la articolul „Liiceanu sau plagiatul ca omor ritual“, publicat în revista ieşeană Neamul Românesc, de filozoful Tudor Ghideanu, articol în care acesta, arată, pe două coloane, cum Gabriel „Liicheanu“ l-a plagiat pe maestrul său, Constantin Noica; similar, vezi şi Achim Mihu – Maestrul şi iedera, Editura Dacia, 1988.

37) Viorel Roman promovează în mod expres această „teorie“ în, printre alte articole, „Primul război religios din Europa modernă (1)“, în România Mare, nr. 288, 12 ianuarie 1997, pag. 8; dar, semnificativ, oarecum chiar înaintea lui Huntington, în „Religiile – sursă de conflict“, în lucrarea colectivă Seminar internaţional, 4-6 iunie 1992, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, pag. 68-89; pentru teza opusă, vezi şi critica recentă a lui Heinz Brill, „Geocultura – un nou factor al politicii mondiale? Samuel P. Huntington şi criticii săi“, în Österreichische Militarische Zeitschrift, nr. 5/1997, apud Timpul – 7 zile, nr. 38-44/1997.

IZBUCNIREA RĂZBOIULUI TRANSILVANIEI

 

Ratarea ajungerii la conducerea României a unui guvern democratic la începutul anului 1992 a dus la instalarea unui guvern naţionalist-totalitar, cu influenţe comuniste, sub conducerea lui Ion Iliescu, liderul F.S.N. Identitatea naţional românească e puternică, românii considerîndu-se o insulă de civilizaţie a Europei Vestice într-o mare de slavi. Această identitate naţională duce la o campanie populară direcţionată împotriva minorităţilor etnice din ţară, începînd din ultimele luni ale lui 1992.

Către sfîrşitul anului, guvernul ungar, afectat de tratamentul la care sunt supuşi secuii, este impulsionat de cererea populaţiei pentru intervenţie în măsura în care represiunea românească împotriva ungurilor din Transilvania creşte în intensitate.

Intervenţiile primului-ministru ungar Josef Antall şi ale preşedintelui Arpad Goncz în primăvara anului 1993 nu au produs nici o schimbare în comportamentul românilor.

Datorită unui program românesc îndreptat împotriva secuilor, care i-a afectat şi pe cei cîţiva germani rămaşi în Transilvania, starea de război a fost creată. Românii ultranaţionalişti susţin politica şovină care, în curs de cîteva luni, se transformă într-o persecuţie autorizată de către guvern a minorităţii secuieşti.

Ungaria ameninţă cu acţiuni armate dacă nu se reduce persecuţia, iar preşedintele Iliescu, protestînd energic „împotriva amestecului în treburile interne“ ale României, atrage nenorocirea. Primul ministru Antall ordonă, ca răspuns, mobilizarea rezerviştilor pe 20 august 1993, iar România ia aceeaşi măsură a doua zi.

Statul major maghiar, care planificase un asemenea război de ani de zile, se aşteaptă ca trupele lui să fie gata de luptă pe 14 august. Înaltul comandament român, ale cărui patru divizii de infanterie motorizată din Categoria C nu vor fi gata de luptă decît în prima săptămînă a lui noiembrie (în cel mai bun caz), speră să amîne ori cel puţin să prelungească războiul, măcar pînă la intrarea acestora în luptă.

Conştienţi de situaţia României, ungurii fac eforturi mari pentru începerea ofensivei cît mai curînd posibil.

Ei se concentrează în mobilizarea corpurilor unu şi doi, înainte ca al treilea corp să fie gata, mizînd pe faptul că absenţa celui de-al treilea corp va fi contrabalansată de surprinderea prin care vor ataca cu cîteva zile mai devreme.

Pe 25 septembrie, generalul Ferenc Gyula, şeful de stat major maghiar, decide că armata lui va porni ofensiva pe 1 octombrie. Aceasta înseamnă cu trei zile mai devreme decît în planificarea iniţială, astfel că unele unităţi nu vor fi gata. Gyula crede, însă, că vor beneficia de avantajul surprizei. Printr-un imens efort, ungurii termină mobilizarea şi instruirea corpurilor întîi şi doi şi a brigăzilor 4 tancuri, 17 infanterie motorizată din cel de-al treilea corp, pînă la data de 30 septembrie.

Statul major general se aşteaptă ca restul celui de-al treilea corp să fie gata într-o săptămînă, pînă la 7 octombrie.

 

ÎNCEPEREA OPERAŢIUNILOR (1-6 octombrie 1993)

 

Maghiarii vor începe ofensiva înainte de ivirea zorilor, în ziua de 1 octombrie, prin bombardamente de aviaţie asupra aerodromurilor şi instalaţiilor de apărare româneşti din partea vestică a Transilvaniei. Luînd în calcul faptul că numai cu 85 de avioane de asalt nu pot realiza un atac efectiv împotriva tuturor aeroporturilor româneşti, ei vor opta pentru atacarea celor apropiate de frontieră, sperînd să reducă şi nu să elimine aviaţia militară a României, considerată net superioară.

După atacurile aeriene, corpul întîi de armată, condus de generalul Imre Esterhazy (cu brigada a doua de tancuri, 2 batalioane de artilerie şi două batalioane antitanc) va trece frontiera în Nord-Estul Ungariei.

Mult mai la sud, în dreptul Oradiei, corpul al doilea de armată, condus de general-locotenent Peter Nyers (brigada a 9-a de tancuri şi brigăzile 15 şi 51 infanterie motorizată) va trece frontiera, în timp ce celelalte corpuri de armată vor urma în spatele elementelor din corpul întîi.

În final, brigăzile 4 de tancuri şi 17 motorizate, din corpul trei de armată, condus de general-locotenent Laszlo Karoly, vor trece frontiera înaintînd spre Arad.

Trupele ungare vor zdrobi sau vor trece rapid de trupele de grăniceri, intrînd adînc în România. Pînă în seara zilei de 1 octombrie, toate coloanele atacatoare vor intra în contact cu forţele româneşti. Cele două brigăzi maghiare din corpul trei de sud vor întîlni elementele înaintate ale diviziei 9 mecanizate române de sub conducerea generalului-locotenent Radu Caposu.

Către nord, centrul celui de-al doilea corp de armată ungar se va confrunta cu divizia 17 mecanizată condusă de general-maior Ion Corneliescu, în timp ce corpul întîi va ajunge la periferiile oraşului Satu Mare, gonind de-a lungul văii Someşului divizia 7 motorizată română, condusă de general-locotenent Petre Rădulescu.

De asemenea, vor intra în luptă cu divizia 4 tancuri, condusă de general-locotenent Ion Tanasie. Românii vor fi luaţi prin surprindere şi replica lor slabă îi va costa; ei vor abandona poziţii şi echipament, în timp ce ungurii vor lărgi dezorganizarea şi confuzia pe parcursul întregii zile de 1 octombrie.

Pe la prînz, în ziua de 2 octombrie, comandanţii români vor avea o imagine clară a situaţiei şi vor începe să reacţioneze. În Sud, divizia a 9-a a lui Caposu va opri înaintarea ungară către Arad, deşi principalul său regiment mecanizat va fi distrus în prima zi. Karoly va pregăti un asalt cu artileria corpului, precum şi cu unităţi auxiliare.

La Oradea, divizia a 17-a a lui Corneliescu va fi incapabilă să organizeze o apărare efectivă, astfel că armamentul superior al ungurilor (autotunuri model 2S-1 şi vehicule de luptă pentru infanterie tip BMP) le vor permite acestor trei brigăzi ungare să împingă divizia românească la 12 km est de Cluj în zilele de 2 şi 3 octombrie. În Nord, divizia a 7-a română va fi puternic presată de brigăzile 1 tancuri şi 8 motorizate, astfel încît vor părăsi terenul din jurul localităţii Satu Mare.

Către sfîrşitul zilei de 2 octombrie, generalul român Tanasie va prinde ocazia de contraatac cu divizia 4 tancuri şi va lovi în brigăzile 11 şi 18 motorizate ale ungurilor.

La început, ungurii vor fi luaţi prin surprindere, dar vor rezista la atac. Acţionînd rapid, în noaptea de 2 spre 3 octombrie, generalul-maior Reszo Kalman, comandantul brigăzii 2 tancuri, împreună cu brigăzile 21 şi 51 motorizate, din corpul 2, vor acţiona pentru contraofensivă. În zilele de 3-4 octombrie, sprijiniţi de o escadrilă de elicoptere de atac de tip Mi-24 D, ei vor produce mari pierderi diviziei 4 tancuri a lui Tanasie.

Surprinsă neplăcut de superioritatea în armament şi conducere a ungurilor, divizia 4 tancuri se va retrage cu mari pierderi.

În noaptea de 5 spre 6 octombrie, pentru şeful Marelui Stat Major al armatei române, generalul Atanasie Stănculescu, va fi clar că România a pierdut „Bătălia pentru frontiere“. Divizia a 17-a va înceta să existe ca o formaţiune de luptă şi, în timp ce divizia a 9-a motorizată va rezista în jurul Aradului, aripa de nord a forţelor de lîngă frontieră (divizia 4 tancuri şi divizia 7 motorizată) se va retrage către Dej şi Baia Mare.

Singura parte luminoasă pentru români o va constitui aviaţia; deşi afectată de atacurile maghiare din prima zi de război, românii vor fi în stare să recapete supremaţia aeriană şi să atace liniile de aprovizionare şi unităţile de luptă ungare.

Maghiarii vor avea mai multe motive pentru a fi optimişti. Ei vor captura Satu Mare şi Oradea, iar unele unităţi vor avansa pînă la 60 km în interiorul României.

Ei vor distruge o divizie şi vor afecta profund alte două, deşi aripa de sud a atacului lor va fi oprită aproape de frontieră. Numai brigăzile 11 şi 18 vor pierde circa 15 la sută din puterea combatantă, dar ei se vor regrupa la Satu Mare. Aviaţia militară ungară, inferioară numeric celei româneşti, se va concentra în misiuni de atac aerian lăsînd numai 18 avioane MIG-21 pentru atacuri la sol.

Pe de altă parte, aviaţia ungară, care dispune de aparate şi piloţi de valoare, în special avioane F-16, va contrabalansa dezavantajul numeric.

 

OFENSIVA MAGHIARĂ (7-15 octombrie)

 

Generalul Stănculescu va pregăti forţele române pentru o luptă decisivă în jurul Clujului şi Tîrgu-Mureşului. El va ordona brigăzii 23 vînători de munte să se deplaseze în vestul munţilor Zarandului pentru a sprijini divizia 9 şi va pune în mişcare brigada 22 vînători de munte către valea Crişului Repede pentru a ameninţa flancul de sud al corpului 2 maghiar. Între timp, cum temuta ridicare a secuilor în sud-estul Transilvaniei nu se va materializa, diviziile 18 mecanizate şi 6 tancuri îşi vor concentra forţele în jurul Turdei, pe valea Mureşului.

Diviziile 4 tancuri şi 7 motorizate se vor retrage, de asemenea, spre Turda. Românii speră că forţa celor patru divizii unite în armata a treia, sub comanda generalului Titel Mihăilescu, vor fi în stare să oprească înaintarea invadatorilor şi să-i respingă. Pînă la acea dată, românii vor înţelege că diviziile lor din categoria C nu vor fi gata înainte de confruntarea din jurul Turdei, prognozată pentru 14 octombrie.

Ungurii vor continua înaintarea între 6 şi 11 octombrie. Divizia 4 tancuri a lui Tanasie va ocupa poziţii la curbura Someşului şi la nord-est de Dej în zilele de 8 şi 9 octombrie, aşteptînd ajutor de la diviziile mecanizate 7 şi 17, ajutor care însă nu se va materializa.

Divizia a 7-a mecanizată a lui Rădulescu va fi urmărită îndeaproape, suferind pierderi serioase în bătălia frontierei, iar divizia 17 mecanizată se va retrage în dezordine. De asemenea, divizia 7 tancuri va pierde teren. Pe data de 12 octombrie, aripa de nord a corpului întîi maghiar (brigada 1 tancuri şi brigăzile 8 şi 21 mecanizate) vor ajunge pe Someş, lîngă Dej, înaintînd 105 kilometri în 11 zile.

Unităţile maghiare din avangardă vor fi întîmpinate cu atacuri de elicoptere româneşti IAR-316 B plecate de pe aeroportul Cluj, dar multe dintre acestea vor cădea lovite de rachetele SA-9 şi de tunuri ZSU-23-4. Elicopterele ungureşti se vor confrunta cu armamentul antiaerian românesc, care este însă destul de nesofisticat, dar vor intra în bătălie numai după ce aviaţia militară ungară va putea ţine avioanele româneşti de-o parte.

În Sud, atacurile planificate cu grijă de către brigada 4 tancuri şi 17 motorizate ungureşti, din 3-5 octombrie, nu reuşesc să disloce divizia 9 românească, ci doar să adauge pierderi pe lista corpului trei armată a lui Karoly.

Restul brigăzii de infanterie din corpul 3 de armată unguresc va fi refăcut pe data de 8 octombrie şi va reîncepe atacul pe 9 octombrie, către stînga poziţiilor deţinute de divizia 9 motorizată română. În faţa pericolului de a fi încercuită, divizia se va retrage la vest de rîul Mureş, menţinînd înaintarea ungară la un ritm redus.

O veste îmbucurătoare pentru unguri: la 11 octombrie, generalul-maior Bella Hanak, cu brigada 74 motorizată şi cu batalionul de cercetare al corpului 3, condus de locotenent-colonelul Peter Spira, intră în Timişoara, abandonată de români. Capturarea acestui oraş, cu o puternică populaţie maghiară, dă un nou impuls propagandei maghiare şi moralului trupelor ungureşti.

Brigada lui Hanak va trece prin Lugoj la 13 octombrie şi se va apropia de Ilia-Deva fără să întîmpine rezistenţă, determinînd divizia a 9-a a lui Caposu să se retragă mai departe în zilele de 14-15 octombrie. Această înaintare aduce corpul 3 de armată ungar a lui Karoly la distanţa de atac de Alba Iulia la intrarea în platoul Transilvaniei, prin Valea Mureşului.

Armata a 3-a a generalului Mihăilescu se va reorganiza pe aliniamentul Cluj-Turda-Tîrgu-Mureş între 13 şi 15 octombrie.

Alături de ea se va afla şi brigada 27 paraşutişti, neatinsă, părţi ale unităţilor de elicoptere de atac şi diviziile 6 tancuri şi 18 motorizate, rămase la rîndul lor aproape neatinse.

Divizia a 17-a, aflată în luptă de aproape două săptămîni de-a lungul Crişului Repede, va fi redusă la aproape 40 la sută din fosta ei forţă, rămînînd numai cu 80 de tancuri şi 120 de TAB-uri.

După aprecierea comandantului Corneliescu, aceasta nu va mai fi aptă de a participa la operaţiunile militare. Divizia a 4-a tancuri a lui Tanasie se va prezenta mai bine, cu circa 70 la sută din echipamentul şi puterea originală, în continuare apte de luptă.

Divizia a 7-a motorizată a lui Rădulescu va avea circa 60 la sută din cele 17 batalioane, respectiv din cele 7 de tancuri şi cele 10 de infanterie. Forţele ungare vor fi într-o condiţie mai bună, menţinîndu-şi circa 75-80 la sută din puterea iniţială, dar brigăzile 8 şi 11 ale corpului întîi vor fi destul de afectate, astfel încît în fiecare brigadă, circa două batalioane vor avea mai puţin de 50 la sută din forţa iniţială.

 

 

SEMNIFICAŢIA RĂZBOIULUI-SCENARIU CONFECŢIONAT DE TREVOR N. DUPUY

 

 

Subliniez că acest tip de război-scenariu este confecţionat în maniera a ceea ce, în cadrul Serviciilor Secrete, se numeşte „propaganda gri“, prin care se urmăreşte influenţarea atât a conducerii ţărilor ţintă şi a opiniei publice interne în vederea diminuării moralului şi a inducerii unei stări psihice non-combat, cât şi a opiniei publice internaţionale, spre a se menţine „pe margine“ şi a nu interveni în favoarea vreuneia dintre părţi, astfel încât să se atingă obiectivele urmărite de propagandişti şi de cei care dirijează, din umbră, respectiva propagandă.

În mod evident, clişeele utilizate de colonelul (rez.) Trevor N. Dupuy sunt elaborate după reţeta tipică ca dezinformării: un sfert afirmaţii adevărate şi trei sferturi falsuri. Dacă la aceasta adăugăm ingredientul principal, ignoranţa aproape deplină a americanilor referitoare la geografia şi istoria popoarelor europene, dezinformarea are un succes deplin.

 

Falsurile istorice utilizate de T. N. Dupuy

 

Piesa „forte“ cu care Trevor N. Dupuy – care, între timp, şi-a făcut şi un institut – credea că rupe „inima tîrgului“ este pretinsul „şovinism“ al României canalizat, în primul rînd, contra „secuilor“, amplasaţi în Sud-Estul Transilvaniei, pe care trebuie să-i apere Ungaria.

Numai că nu explică, evident, ce legătură are Ungaria cu secuii. Doar că introduce, ex abrupto pentru cititorul american, afirmaţia că secuii sunt maghiari. Dar, la fel, nu explică de ce, dacă sunt maghiari, îi mai numeşte secui.

Ca militar versat în probleme de propagandă, colonelul (rez.) Trevor N. Dupuy ştie că nu trebuie să se împiedice de asemenea amănunte, fiindcă americanul mediu nu-şi pune mintea la contribuţie să înţeleagă. El acceptă ceea ce vede într-o carte scrisă de un individ cu prestigiu de militar – dacă o citeşte şi nu ia de bună propaganda televizată, calchiată după asemenea cărţi.

Şi, aţi văzut şi în filmele americane, tinerii recruţi sunt foarte îndoctrinaţi în privinţa patriotismuluii şi a respectării autorităţii superiorilor.

Revenind la secui, trebuie să reamintim că, după unele cercetări, ei, la origine, au fost un grup de populaţie românească din jurul lacului Balaton (care este rămăşiţa a ceea ce fusese cîndva Marea Panoniei), grup strămutat de regii Ungariei, ca să apere hotarele de la Răsărit.

Ca efect al acţiunii permanente de maghiarizare, ca şi alte grupuri izolate ale altor neamuri care intraseră sub incidenţa autorităţilor Ungariei medievale, secuii au fost complet maghiarizaţi – la ultimul recensămînt declarîndu-se, ca fiind secui, circa 150 de indivizi.

La 1848, pe Câmpia de la Lutiţa, secuii – care, sub comanda lui Gheorghe Doja, în 1514, luptaseră contra asuprii regilor Ungariei, iar sub comanda lui Mihai Viteazul, luptaseră contra turcilor –, secuii, aşadar, se declaraseră „complet maghiari“ şi au format Divizia secuiască, faimoasă prin atrocităţile comise contra românilor ardeleni, la incitarea lui Lajos Kossuth – un parvenit slovac care ajunsese la conducerea mişcării revoluţionare din acei ani.

Acum, foştii secui vorbesc exclusiv limba maghiară – fiindcă limba secuiască nu mai există şi, fireşte, se comportă ca fiind exclusiv maghiari.

 

Falsurile statistice diseminate de T. N. Dupuy

 

În capitolul „Război pentru Transilvania“, ofiţerul american – fie el şi în retragere – pretinde că „circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România.

Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România.“

Evident, i se aplică proverbul românesc „Spune două vorbe, trei prostii“. În primul rînd, T. N. Dupuy foloseşte metoda nazistă cu minciunea repetată la nesfîrşit pînă devine crezută ca fiind adevăr.

Pentru că îşi publică lucrarea în 1993, cînd, deja, se ştia de mult că la Timişoara nu numai că nu fusese „ucis un preot maghiar“, ci, dimpotrivă, din păcate, fusese protejat şi fusese mutat în altă parohie, iar acum a ajuns europarlamentar.

Dorin Suciu, care a fost corespondent la Budapesta al postului RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI şi cunoaşte îndeaproape tema, face o scurtă retrospectivă a câtorva dintre actele antiromâneşti comise de acest ticălos „ucis la Timişoara“, în articolul „Cine reprezintă România în Parlamentul Europei…“

La Timişoara, în 16-21 decembrie 1989, într-adevăr, „forţele de securitate au ucis“ 40 de indivizi, pe care i-a incinerat şi pe care, ulterior, nu i-a revendicat nimeni, cu excepţia garnizoanei ungureşti din Debreţin, care le-a ridicat în incinta unităţii un monument comemorativ.

Apoi, maghiarii din România nu însumează „1,9 milioane de etnici unguri“, ci cel mult 1,5 milioane, cu tot cu ţiganii maghiarofoni. După care umflă gogoaşa: ponderea lor ar genera „probleme grave şi periculoase“. Pentru cine periculoase?!

Pentru maghiarii din România în nici un caz! Magrebienii din Franţa şi turcii din Germania sunt mult mai mulţi decît moghiorii din România şi, totuşi, nu constituie un pericol pentru aceste ţări. E-adevărat, aceste grupuri etnice nici nu şi-au format partide politice pe criterii etnice şi nici nu au reprezentanţi în parlamentele şi în guvernele ţărilor respective – cum s-a impus să fie în România, prin agenţi de influenţă ca Bestia Brucan şi alţii.

După cum, e la fel de adevărat, s-a mai întîmplat, inclusiv anul trecut, să fie incendiate autoturisme ale francezilor şi germanilor şi, respectiv, tabere de străini din cele două ţări, dar în România nu s-a întîmplat aşa ceva cu maghiarii.

E drept că mai e timp, fiindcă încă nu ne-am „integrat pe deplin în Europa“, ca să deprindem şi asemenea acte specifice „democraţiei occidentale“.

Deoarece noi încă suntem grevaţi de ideea „convieţuirii paşnice cu minorităţile naţionale“, promovată de propaganda socialistă.

Pe de altă parte, înainte de 1989, Armata României avea circa 300.000 de militari. Dar, e-adevărat, în noiembrie 1990, s-a semnat Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa (C.F.E.), care a intrat în vigoare la 17 iulie 1992, împreună cu Actul final privind efectivele militare. În consecinţă, prin proporţiile de reducere care i-au fost impuse, „România a fost dezavantajată pe toate planurile, în raport cu vecinii săi, mai ales cu Ungaria şi Bulgaria“ (cf. Florian Gârz, N.AT.O.: Globalizare sau dispariţie? De la Războiul Rece la pacea pierdută. Editura Odeon, Bucureşti, 1995, pag. 121).

„La data semnării tratatelor amintite, efectivele Armatei Române erau de 255.299 militari, reprezentînd 1,08 la sută din populaţie şi un raport de 1.070 militari pe unitatea convenţională de suprafaţă (…). La aceeaşi dată, (…) Ungaria avea 130.070 (1,22 la sută din populaţie), reprezentînd 1.400 militari/1000 km pătraţi (ibidem, pag. 127).

Aşadar, chiar în condiţiile în care fusese puternic defavorizată la dezarmare, România tot avea o armată mai mare şi mai puternică si nu avea cum să fie bătută de armata Ungariei. Apoi, fapt esenţial, moralul Armatei Române este indestructibil şi ireversibil menţinut astfel de trei factori:

1) luptă pe terenul propriu, pe pământul străbun, care a fost mereu apărat;

2) are de răzbunat moartea militarilor şi civililor ucişi de armata şi bandele paramilitare horthyste în partea Ardealului cotropit după Diktatul de la Viena;

3) „maghiarii“ din România sunt, în proporţie de 90 la sută români maghiarizaţi; cam aceeaşi proporţie este valabilă şi pentru maghiarii din Ungaria, pentru că provin din maghiarizarea popoarelor asuprite de Imperiul Austro-ungar; or, prin maghiarizare, aceştia sunt nişte renegaţi, adică trădători de neam, iar pentru trădători pedeapsa este, din totdeauna, una singură!

Dar colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy avea alte planuri propagandistice: trebuia să arate lumii că România va fi bătută de Ungaria.

Corelarea unor momente propagandistice maghiare şi americane

Să ne amintim că, în toamna lui 1992, U.D.M.R. a lansat „Declaraţia de la Cluj“, care clama autonomia etnicilor maghiari. În 1993, reamintesc, T. N. Dupuy şi-a publicat cartea sa mizerabilă, al cărei capitol 8 l-am adus la cunoştinţa opiniei publice româneşti zilele trecute.

Oare nu există nici o corelare între evenimente?! Eu afirm, cu toată certitudinea, că există.

În anii următori, fasciştii din U.D.M.R. au intensificat pretenţiile lor privind autonomia şi secesiunea – ca primi paşi pentru desprinderea de România şi alipirea la Ungaria.

Printre ei s-a remarcat preşedintele aşa-zisului „Consiliul Naţional Secuiesc“, Jozsef Csapo. Acesta şi vicepreşedintele organizaţiei, Attila Tulit, s-au deplasat la sediul Forumului Uighur din München şi, în 5 iunie 2006, împreună cu preşedintele Forumului, Perhet Muhammet, şi, respectiv, prim-secretarul Umit Hamit Agahi, au parafat un „Tratat“ publicat pe http://www.sznt.ro.

Precizez că Forumul Uighur figurează pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de U.S.A. (cf. Luca Iliescu, „Scaunele terorii“, în Ziua, 1 aug. 2006, pag. 5). Dar aliatul acestuia, „Consiliul Naţional Secuiesc“, nu mai este trecut pe listă, deşi acţionează în stil autentic terorist.

În schimb, în Ungaria, în localitatea Palhalma, s-a înfiinţat o organizaţie paramilitară, aşa-zisa „Legiune secuiască“, deşi „Ţinuturile Secuieşti“ pe care le invocă moghiorii se află în România (cf. R.G., „Secuii paramilitari“, Ziua, 9 martie 2006, pag. 1, 4-5). Asupra acestei teme s-a revenit după aproape un an, în articolul „Secuii paramilitari se antrenează în România“ (în Ziua, nr. 3841 de luni, 29 ianuarie 2007).

Dar România nu avea voie să ia măsuri de contracarare a acestor activităţi antistatale şi antiromâneşti, fiindcă în S.U.A. ele erau văzute ca persecutare a „secuilor“.

Şi, aţi văzut, în 1996, importanţi oameni politici americani, ca Arthur Schlesinger-jr. şi Henry Kissinger, îşi scremeau creierii să găsească răspuns la întrebarea: „Închipuiţi-vă că România ar ataca Ungaria din cauza Transylvaniei. Ar trebui, oare, Statele Unite să intervină militar pentru a apăra Ungaria?!“

Adică, după peste 80 de ani de cînd România îşi întregise teritoriul cu Transilvania – „Cetatea Carpatică“, leagănul poporului român –, prin Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, cei doi politicieni americani îşi puneau această problemă isteaţă: România să atace Ungaria pentru Transilvania, deşi Transilvania este teritoriul nostru naţional! Cu asemenea gînditori politici nu e de mirare că, aşa cum constată Andrew Kohut şi Bruce Stokes, în cartea America împotriva lumii, „americanii sunt detestaţi“.

Din dorinţa iraţională de a intra în N.A.T.O., guvernanţii postdecembrişti au făcut sluj în faţa Occidentului, ridicîndu-şi „poalele-n cap“ ca ultima prostituată, iar U.D.M.R. şi Ungaria au profitat de situaţie pentru a-i şantaja şi a obţine chiar mai mult decît au sperat.

Cu indivizi nătângi ca Cătălin Avramescu, ex-ziarist, lector universitar, doctor în filozofie, autor al cărţii Filozoful crud. O istorie a canibalismului şi actualul şef al Cancelariei preşedintelui Traian Băsescu – care a fost caracterizat ca „fascist“ de către preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu – şi care a declarat că moghiorii din judeţele Harghita şi Covasna ar trebui să aibă „Parlament, Armată, Poliţie şi Administraţie proprii“, şi, apoi, cu preşedintele Traian Băsescu, care vrea – tardiv, e-adevărat, motiv pentru care fascistul Kelemen Hunor îl ia peste picior! – ca „limba română să fie învăţată de maghiari ca limbă străină“, nu ne-ar mira ca ei, foştii secui-români maghiarizaţi pe deplin încă de dinainte de 1848, să obţină şi aceste pretenţii.

Transilvania va rămîne, pentru Ungaria, un pretext permanent pentru a tensiona situaţia în zonă: cum am mai relevat şi în alte articole, propaganda hungaristă – fie făcută de U.D.M.R., fie de moghiorii din Ungaria – profită de orice ocazie pentru a denigra România şi a căina Ungaria pentru ceea ce a păţit la Trianon.

Un exemplu, dintre altele nenumărate, de astfel de act ostil este redat în articolul „ATAC MAGHIAR anti-românesc în Parlamentul European.

Autorităţile de la Bucureşti par handicapate“. Cu corectura de rigoare: nu că „par handicapate“, ci chiar sunt: o dovedeşte şi inacţiunea autorităţilor româneşti faţă de marele „MARŞ REVIZIONIST împotriva Tratatului de pace de la Trianon“, desfăşurat în 29 mai 2008!

Evident, cu ocazia acestui marş, fasciştii unguri au apelat la S.U.A. să îi sprijine: de vreme ce i-au ajutat, pe cale violentă, pe albanezii musulmani din Kosovo să-şi obţină independenţa, de ce să nu îi ajute – tot pe cale violentă! – şi pe „maghiarii“ (sau „secuii“, cum zice Trevor N. Dupuy) din judeţele româneşti Harghita şi Covasna.

Dar, repet, aceşti maghiari sunt, în marea lor majoritate, români maghiarizaţi. Şi, ca întotdeauna, renegaţii sunt cei mai „naţionalişti“ fiindcă sunt „mai catolici decît papa!“ – două exemple de această teapă fiind „ungurul“ Miclos Patrubany (al cărui nume „pur unguresc“ nu a putut fi maghiarizat decît în ultima literă), preşedintele Uniunii Mondiale a Ungurilor (U.M.U.), şi parlamentarul „român“ Gheorghe Frunda, care, în Parlamentul European a vorbit, tot timpul, contra României!

Ca să nu mai vorbesc de ignorarea sistematică de către guvernanţi a Asociaţiei Românilor Alungaţi din Judeţele Harghita şi Covasna; după cum, invers, despre tolerarea permanentă a aniversării zilei de 15 martie – o zi nefastă pentru români – şi despre comemorarea executării de către Împăratul Austriei a celor 13 generali „maghiari“ criminali – dintre care doar doi erau maghiari „puri“, ceilalţi fiind maghiarizaţi, am mai scris (cf. SANTINELA, nr.4/2006, pag. 15, şi respectiv, SANTINELA, nr.10/2006, pag. 10).

Fireşte, după ce s-au dat legaţi, guvernanţii români degeaba se vor mai zbate. Se va repeta cazul tratatului trădător cu Ucraina. Numai că, dacă guvernanţii nu mai ascultă Imnul Naţional şi dorm în comodele fotolii oficiale, totuşi, aşa cum a subliniat Tudor Ionescu, liderul Noii Drepte, „românii nu trebuie să rămână simpli spectatori“ la agresiunile mediatice, axiologice, informaţionale, imagologice hungariste! Şi, precizez eu, nici nu trebuie să mai rămână, în vreun fel, spectatori – ci, dimpotrivă, să devină militanţi activi pentru cauza românismului!

Aceasta este, printre altele, consecinţa propagandei pe care o face lobby-ul diasporei hungariste din S.U.A., comparativ cu lobby-ul făcut de „prinţul“ Radu Duda de Hopînţol, coroborată cu inacţiunea şi lipsa de voinţă politică a guvernanţilor şi, în primul rînd, a ambasadelor României.

Iar rezultatul final este „Agonia Românei“, ca să reiau titlul cărţii triste a lui Nicolae Baciu – deoarece, precum etapa 1944-1948, putem spune că Epoca Tranziţiei postdecembriste este „Agonia prelungită a României“.

Simptomatic, în acest sens, este faptul că lucrarea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy se găseşte în biblioteca M.Ap.N. încă de la apariţie, dar, în tot acest răstimp, nici un ministru al Apărării (sau alt oficial din minister) nu a dat vreo replică acestei forme virulente de propagandă, deşi incita şi încuraja Ungaria să pornească războiul contra ţării noastre; şi, deşi lectura acestei cărţi de propagandă subversivă îi poate induce cititorului de nivel mediu din S.U.A. şi chiar din lumea întreagă ideea că „Războiul pentru Transylvania“ chiar a avut loc, precum îl descrie Trevor N. Dupuy, şi nu este doar o elucubraţie concepută în laboratoarele psihologice de manipulare a opiniei publice.

Explicaţia este, cred eu, una singură: obsecviozitatea deplină a tuturor ocupanţilor fotoliului de ministru al Apărării, precum şi a celorlalţi înalţi oficiali ai statului manifestată faţă de Marele Licurici.

Pe de altă parte, faptul că, la trei ani după apariţia cărţii lui T. N. Dupuy, unii mari lideri politici americani, ca alde Schlessinger-jr. şi Kissinger, mai anticipau un posibil război al României contra Ungariei pentru a-şi apăra propriul teritoriu – cînd, cît de cît logic, ar fi trebuit să vorbească despre o eventuală agresiune a Ungariei pentru a-şi realiza pretenţiile absurde –, ei anticipau un astfel de eveniment cu triplul scop: de a poza în făcători de pace – „pacificatori“! -, de protectori ai membrilor N.A.T.O. şi, implicit, de a-i ameninţa pe cei care nu sunt membri ai N.A.T.O.; acest fapt, totuşi, face parte tot din propaganda gri şi albă, la fel de condamnabilă.

După cum existenţa „idioţilor utili“, capacitaţi de această propagandă, care consideră că nu mai este posibilă provocarea unui război „civil fierbinte“ în România – după modelul Kosovo – nu este decît balastul politico-social care trebuie lichidat într-o formă sau alta; deoarece, chiar dacă, într-adevăr, o provocare de acest gen este puţin probabilă, totuşi, războiul atipic – despre care am vorbit în studiile anterioare, în cadrul căruia războiul economic şi războiul axiologic sunt forme predominante – este deja în plină desfăşurare, cu consecinţa extrem de periculoasă pentru România: judeţele Harghita şi Covasna au devenit, între timp, enclave maghiarizate, deoarece epurarea etnică, segregarea administraţiei şi învăţămîntului şi acapararea valorilor imobiliare (pămîntului, clădirile, întreprinderile) în baza politicii restitutio in integrum continuă, în forţă, şi acum.

Or, pentru a înlătura această situaţie va trebui să facem eforturi deosebite, cu orice preţ şi cu orice mijloace!

Oricum, rolul de „pacificatori“ pe care S.U.A. şi l-au asumat în Irak, Afganistan, Iugoslavia şi Kosovo a eşuat, repetîndu-se tragedia din Vietnam tocmai din cauza politicii agresive duse de „şoimii războiului“ de la Washington.

Pentru că ele nu au vrut să implementeze democraţia – ci doar să acapareze rezervele de petrol, gaze şi uraniu din inclusiv aceste două zone strategice ale Globului: Orientul Mijlociu şi Balcani.

După cum se pare că scumpirea bruscă a preţului petrolului – decisă în arii geopolitice oculte – nu urmăreşte decît sufocarea economiei S.U.A. (ele fiind state mari – dacă nu cele mai mari consumatoare de petrol), ca măsură de retorsiune faţă de imperialismul american tot mai agresiv.

Dar, pe „tabla de şah“ a Planetei – cum zice Brzezinski –, mişcarea fusese, oarecum, anticipată, motiv pentru care, ca paravan, au trecut la contracararea ei politică prin „pacificarea“, printre alţii, a irakienilor şi afganilor, în maniera relaţiilor comerciale româno-sovietice: noi le dădeam porumbul, iar ei ne luau grîul.

Apropo de acest aspect, e locul să relev un aspect de sociologie a limbii adecvat situaţiei contemporane. Spiritul subtil al limbii străromâne – daco-române – pe care o vorbim noi, la fel ca strămoşii noştri, geto-dacii, a remarcat şi a ironizat falsitatea expresiei pax romana. Astfel, cuvîntul latin pācālis – şi, de fapt, străromân –, care desemna un simbol „de pace“ – ca, de exemplu, pācālis laurus, laurul simbol al păcii –, a dat în limba străromână, pe care o vorbim şi noi, cum am zis, cuvîntul… păcălici!

Tocmai pentru că Imperiul Roman se dovedise a fi un păcălici – el nu era făcător de pace cînd se pretindea a fi „pacificator“, ci impunea „liniştirea“ popoarelor pe calea armelor. Sintagma contemporană pentru pax romana este, precum se ştie, pax americana.

În conjuncţie cu pax sovietica, a devenit pax atomica în etapa Războiului Rece. După implozia U.R.S.S., pax americana a rămas iarăşi singură, fiindcă S.U.A. au rămas singurul jandarm mondial. Aşa au ajuns, acum, şi S.U.A., un păcălici.

Capitolul „Războiul pentru Transilvania“ din cartea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

http://www.altermedia.info/romania/2008/07/30/razboiul-pentru-transilvania-1/

 

08/11/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Naţiunea maghiară, originile spiritului naţional la unguri şi concepţia lor despre naţiune

Harta Ungariei inainte de Trianon

„Să examinăm originile spiritului naţional la unguri şi concepţia lor despre naţiune.
Nici în timpul lui Bela al IV-lea, nici la sfîrşitul secolului al XIII-lea, după marea furtună a invaziei mongolice nu se poate vorbi de reacţia unui spirit naţional unguresc – ne spune prof. Gh. Brătianu. De bună seamă, protipendada regatului putea fi geloasă de preponderenţa străinilor – cumani sau tătari – în sfaturile regelui.

Iniţiativa luptei împotriva acestora a fost luată de curtea de la Roma şi în bulele papale apare din nou noţiunea cruciadei: cruciada, întreprindere esenţial internaţională, pusă sub egida Sfîntului Scaun şi a creştininităţii universale.
Aprecierea că:”Regnum unis linguae imbecille est”, se opunea noţiunii unui stat „naţional”, deci unitar.

Adevăratul caracter al monarhiei Sfîntului Ştefan, stat poliglot, destinat să răspîndească credinţa bisericii apostolice şi romane între diferitele popoare ale bazinului carpatic şi dunărean, investit de Sfîntul Ştefan cu o misiune de cruciadă permanentă, reiese în mod cu totul evident. Tocmai pentru că misiunea Ungarie era cruciada, la care trebuia să participe întreaga creştinătate, această ţară nu putea fi, în sentimentul conducătorilor ei, un „regat al unei singure limbi”, deci un stat naţional.

Armatele cruciate erau expresia cea mai fidelă a feudalităţii internaţionale, care se ilustra atunci, pentru ultima oară pe cîmpurile de bătălii, cavaleri germani şi francezi mergînd şi luptînd alături de arcaşi englezi şi mercenari itelieni. Cruciadele împotriva turcilor, întreprinse de Sigismund de Luxemburg, la sfîrşitul secolului al XIV-lea, chemau sub drapelul lor toată cavaleria aventurieră a occidentului, ungurii nefiind niciodată singuri în înfruntarea puterii otomane.

Dimpotrivă, deseori, Domnii Munteniei şi ai Moldovei, care se aflau în avangarda creştinătăţii ameninţată de turci, s-au putut lamenta, cu mult temei, de ajutorul slab pe care l-au aflat în Ungaria şi în Polonia, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Apelurile repetate ale lui Ştefan cel Mare al Moldovei, numit şi „atletul lui Cristos” , constrîns a lupta deodată şi împotriva invaziei turceşti şi împotriva pretenţiilor ungureşti şi poloneze, sunt o dovadă în acest sens dintre cele mai elocvente.

Nimeni nu contestă – spune tot prof. Gh. Brătianu – sacrificiile ungureşti în luptele secolului al XIV-lea şi al XV-lea, dar cea mai elementară obiectivitate istorică ne obligă să le raportăm la ansamblul sacrificiilor susţinute cu atîta abnegaţie de toate popoarele creştine ale Europei orientale care au facut din corpul lor un bastion al occidentului.

Acest fapt l-a relevat atît de pregnant savantul istoric francez al evului mediu, Ferdinand Lot cînd a afirmat că: „Ceea ce interesează istoria europeană este rezistenţa faţă de turci a grecilor, sîrbilor, a ungurilor, a valahilor, a moldovenilor şi în sfârşit, a ruşilor, din secolul a XIII-lea pînă în secolul al XVI-lea. Graţie jertfelor „Balcanicilor” şi ale slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să se continuie în Europa occidentală şi de acest fapt germanii, italienii, francezii etc., nu îşi dau destul seama.”
O primă concluzie se impune – ne spune tot prof. Gh. Brătianu: sentimentul naţional în sens primitiv, al unui strîmt particularism, care deosebeşte limba şi obiceiurile unui popor de acela ale altui popor, a putut exista la unguri în măsura în care ei se manifestează în toate timpurile şi în orice loc.

Dar, ar fi absurd să se facă din aceasta fundamentul unei concepţii sau al unei teorii a Statului naţional; dimpotrivă, în evul mediu nu exista expresie politică mai perfectă a ideii internaţionale decît regatul unguresc „cu mai multe limbi”, care a primit de la Sfîntul Scaun adevăratul sens al misiunii apostolice. Acest mod de a vedea, se impune cu atîta evidenţă că, chiar istoricii maghiari s-au văzut obligaţi să ţină seama de el şi de a o opune teoriei de nesusţinut a „Statului naţional maghiar din evul mediu” o interpretare cu totul particulară a ideei maghiare de naţiune.
Despre caracterul „naţional” al nomadismului unguruesc, un cercetător maghiar se exprima astfel: „Această colectivitate – a poporului nomad maghiar, n. tr. – această naţiune nu este întemeiată pe legături de sînge şi nu este deloc etnică, ea putînd îmbrăţişa grupuri umane foarte deosebite din punct de vedere etnic.

Aceste din urmă grupuri pot să-şi păstreze liber etnia lor deoarece spiritul comunităţii, al imperiului nomad are corolar toleranţa”. Dovada acestei afirmaţii există în „Sfaturile” Sfîntului Ştefan, care „încredinţează urmaşului său un imperiu care uneşte obiceiuri şi limbi multiple, deci popoare deosebite”. Această concepţie se menţine de-a lungul întregului ev mediu maghiar: ea inspiră, după Arpazi, Casa de Anjou şi devine doctrina Sfintei Coroane. „Naţiunea maghiară este totalitatea membrilor Sfintei Coroane şi aceşti membrii sunt nobilimea. Sfînta Coroană este mai mult decît un simbol: ea este esenţa însăşi a naţiunii” (Vintilă Mihăilescu)
În statul de atunci maghiar existau două categorii distincte de oameni: privilegiaţii „care formează naţiunea” şi plebea, burghezii şi servii „care nu sunt membrii ai naţiunii”, dar care trăiesc şi „îşi pot păstra liber etnia lor”.

Ideea ungurească de naţiune se întemeiază numai pe loialitatea faţă de Coroana Sfîntului Ştefan deoarce ni se spune că: „nu sîngele ci spiritul determină apartenenţa la naţiunea maghiară”.
„Este esenţială constatarea – spune un alt autor (L. Spohr) – că „naţiunea”, aşa cum o înţelegem astăzi, nu s-a format în Ungaria decît în secolul al XIX-lea, deoarece nobilimea, care pînă atunci fusese susţinătoarea Statului maghiar, a devenit conştientă de particularismul poporului său şi de forţa propriului destin”.

Un alt autor ungur se exprima caustic cît priveşte funcţia nobilimii în „crearea” naţiunii maghiare: „Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare. De o mie de ani expresia „naţiunea maghiară” înseamnă doar domnia a 300 de magnaţi”. ( Dr. S. Fenyes)
Pînă la începutul secolului al XVIII-lea, în toată nobilimea Ungariei, inclusiv cea mai înaltă, se vorbea uzual limba maghiară. Însă de la Maria Tereza încoace, marea nobilime şi nobilimea de mijloc care era în funcţii şi demnităţi nu mai vorbeau deloc ungureasca sau o vorbeau foarte rău. De-a lungul secolelor, conceptele de „naţiune” şi „naţional” au fost complet identice cu conceptele de „nobilime” şi „interese ale nobilimii”.

Această idee „naţională”, era după venirea Habsburgilor, opusă ideii „regale”, pentru bunul motiv că „Statele” – adică clasele nobilitare privilegiate – se găseau în stare permanentă de apărare în faţa absolutismului regal. Şi acest absolutism s-a înfăţişat totdeauna în Ungaria sub costum german, rezistenţa aristocratică „naţională”, avînd şi o anumită nuanţă „maghiară”, deci „naţională” în sens modern.

Mai tîrziu, istoriografia maghiară nu a ezitat să considere aceste lupte, între caste, drept lupte „naţionale”, aureolate cu adausuri fanteziste de care este plină istoriografia ungurească. Pentru unii istorici nobilimea asumase înalte funcţii naţionale pe care le îndeplinea cu vitejie şi devotament pentru cauza maghiară; alţi istorici – realişti şi cu spirit critic – au recunoscut ca în această epocă nu nobilimea ci ţărănimea a păstrat maghiarismul.

Mai înainte, în timpul dominaţiei turceşti, tot ţărănimea păstrează spiritul maghiar în teritoriile ocupate din care nobilimea fugise; rămăsese cea mai mare parte dintre servi deoarece le era cu totul indiferent dacă erau exploataţi de unii sau de alţii. Şi atunci cînd au putut constata că jugul stăpînilor turci era mult mai suportabil decît acela al stăpînilor unguri,o mulţime de servi evadaseră în grupuri mari, din teritoriile rămase ungureşti, din acelea care aparţineau Habsburgilor sau seniorilor ardeleni, pentru a se aşeza în teritoriile turceşti. De altfel, servii mai erau atraşi şi de teritoriile roditoare şi aproape pustii ale Dunării şi Tisei, unde ei puteau – plătind biruri – să trăiască destul de liniştit şi în spiritul deprinderilor lor naţionale. Oraşele mari rurale din cîmpia ungurească, care şi astăzi sunt încă o caracteristică a acestor ţinuturi rămînînd şi în zilele noastre centrele ţărănimii maghiare, sunt de pe vremea dominaţiei turceşti.

Politic şi economic, populaţia maghiară era o turmă de sclavi. Totuşi ea exista. Acest popor aservit, a creat tot ceea ce era în această ţară viaţă economică. Nu numai că în mîinile acestui popor era toată agricultura, toată industria şi tot comerţul, atît cît puteau fi atunci, dar el singur suporta toate birurile necesare pentru întreţinerea statului aristrocratic şi a comitatelor nobile, numai el furniza soldaţii de care aveau nevoie regele şi seniorii.
Ideea şi sentimentul naţional maghiar s-au dezvoltat în sens particularist, împletindu-se cu frămîntări ale castelor în luptele lor pentru întîietate şi cu acelea de esenţă antigermană, mai precis antihabsburgică. Specificul maghiar, pe care mai tîrziu s-a fundamentat ideea naţională maghiară, l-au păstrat masele anonime rurale.

În frămîntările de la jumătatea veacului trecut conceptul de naţiune se cristalizase la unguri în înţelesul că este naţiune numai aceea care este depozitara şi purtătoarea idealului de Stat naţional maghiar. În decembrie 1847, Ludovic Kossuth a făcut următoarea declaraţie în dieta Ungariei: „Sunt în Ungaria multe naţionalităţi, dar nu este decît o singură naţiune: naţiunea maghiară”. Şi nimeni nu l-a contrazis. Şi trecuseră numai cinci ani de cînd Ştefan Szechenyi pronunţase la Academia maghiară celebrul său discurs în care, cu admirabilul discernămînt al geniului, prevedea însemnătatea pe care va urma să o aibă pentru Ungaria problema naţionalităţilor.

„S-au dezvoltat – ne spune prof. Csekey de la Universitatea Seghedin – două tipuri fundamentale asupra concepţiei de naţiune: noţiunea naţiunii-stat şi aceea a naţiunii-cultură. Aceasta e de origine franceză, cealaltă de origine germană. Naţiunea-stat franceză, de caracter liberal, vede în naţiune efectul puterii statului. Concepţia organică germană de naţiune exprimă, în naţiunea-culturală, relaţia necesară a poporului cu putere spirituală, cu evoluţia istorică a vieţii sale culturale”.
„Chestiunea care se punea era a şti dacă noi trebuie să ne însuşim această concepţie imperialistă şi să ne sforţăm metodic, cu ajutorul acesteia, de a absorbi elemente etnice de limbă şi de rasă străine, sau din contră, dacă noi ar trebui, în concepţia noastră despre naţiune, să rămînem fideli idealurilo noastre seculare consacrate de tradiţii şi să ne mlţumim să ne dezvoltăm aceste elemente, prevalîndu-ne de rezultatele obţinute în străinătate.

După cum se ştie, contele St. Szechenyi a recomandat să se apuce pe calea a doua, dar el a rămas singur. Partizanii sistemului francez l-au majorat şi ei au transplantat în Ungaria ideea de naţiune-stat, cu mijloace revoluţionare şi liberale”.
Este o recunoaştere importantă. Recomandarea lui Szechenyi – „cel mai mare ungur” – cum este socotit de conaţionalii săi – a fost nesocotită. Ungaria însuşindu-şi concepţia imperialistă , a Statului naţional maghiar, puternic şi dominator, cu parlament de stil şi dimensiuni, dar nu de spirit, englezesc, un stat mare al ungurilor care nu reprezentau nici jumătate din întreaga populaţie a ţării, minorităţile la un loc reprezentau majoritatea numerică absolută a Statului Sfintei Coroane.

„Ţinînd seama – spune prof. Csekey – că clasa mijlocie ungară este epuizată şi că trăsăturile caracteristice ancestrale, ca urmare a amestecului sîngelui străin, au pierdut din importanţa lor, aceasta ar aduce o mare împrospătare de sînge dacă s-ar reuşi, graţie unei adevărate politici sociale şi etnice, să se facă conştiente clasele populare şi să fie introduse în clasa mijlocie”.
Este mult sînge străin în nobilimea şi pătura conduicătoare maghiară; ni se spune că acelaşi amestec este şi în clasa mijlocie ungară, solicitîndu-se improspătarea sîngelui ei, prin acela al claselor populare. Vom vedea mai tîrziu, de cît surplus de vigoare dispun şi aceste clase ppulare maghiare cărora li se cere un împrumut masiv de sînge; dar pentru pătura nobilitară şi conducătoare de unde să mai ia sînge naţional?

Amestecul de sînge exotic îndeamnă pe unguri la prudenţă cît priveşte teoria rasială şi recomandările ei.
„Nu se poate verifica – ne spune mai departe acelaşi profesor – în Ungaria teoria rasială care figurează în concepţia germană despre naţiune. Nu s-ar puea imagina ceva mai periculos şi mai păgubitor pentru viitorul nostru naţional decît această concepţie. În primul rînd, ar fi să se rupă concepţia tradiţională a statului conceput de Sf. Ştefan. Dar, în afară de asta, ar însemna renegarea ideii de revizuire şi să se abandoneze posibilitatea restabilirii Ungariei Mari. De altfel, este grelit de a crede că noi suntem destul de numeroşi pentru statul nostru şi că pentru un stat nu trebuie altceva decît o populaţie a unui singur popor şi că, în consecinţă, un stat naţionalitar este o formaţiune indezirabilă. Această concepţie ar fi o condamnare gravă a Ungariei istorice care, mai ales după epoca invaziei turce, ar fi pierdut fundamnetul necesar colaborării diferitelor popoare în incinta Carpaţilor”.

Ungurii, foarte puţini la număr, şi-au însuşit teoria absurdă a Sf. Ştefan, deoarece nici ei nu pot astăzi afirma că, bunăoară, Franţa, Germania, Anglia şi alte multe state cu populaţie compact unitară ar fi „Regnum imbecille”, deasupra acestei imbecilităţi ridicîndu-se numai Ungaria şi alte cîteva state cu populaţiei eterogenă.

Iar, suntem lăsaţi să înţelegem „Ungaria mare” nu se va putea restabili decît prin aportul de naţionalităţi străine deoarece „este greşit a se crede că noi suntem destul de numeroşi pentru Statul nostru”. Constatarea aceasta duce atît la „condamnarea gravă a Ungariei istorice”, cît şi la condamnarea tot atît de gravă a „Ungariei mari în restabilire”. În incinta Carpaţilor n-a existat nici un moment o colaborare a diferitelor popoare în cadrul Statului maghiar care neexistînd nu a putut avea niciodată un „fundament moral”.

În incinta Carpaţilor – se mîngîie acelaşi profesor – şi în valea Dunării, forţe mai vii sunt comunitatea de soarte a popoarelor, istoria lor trăită în comun, spaţiul vital al aceloraşi popoare comandat de situaţia geografică, solidaritatea lor economică, raporturile lor culturale intime. Deci, în Ungaria, ideea istorică este mai profund înrădăcinată decît ideea etnică.
Aprecierile acestea, care nu au decît valoarea sonoră a unor adjective, nu corespund întru nimic nici stărilor de lucruri din Ungaria veche şi nici acelora dintr-o Ungarie dorită de autor. Se rostesc numai fraze de efect facil şi îndoielnic pentru acei care nu cunosc istoria maghiară şi nici relaţiile ento-politico-economice din incinta Carpaţilor.

Pe lîngă teoria plurităţii linguistice, ungurii invocă des şi teoria dreptului istoric. Scopul acestui studiu nu este decît de a adînci istoric, problemele, de istorie servindu-ne numai în măsura strict indispensabilă pentru o mai bună lămurire a tezelor înfăţişate. Iată o recentă „confirmare” a tezei maghiare a drepturilor istorice. Ne-o comunică d-l Gh. Balas, profesor la Facultatea de drept, a Univeristăţii din Budapesta.

„Faptul că Germania a invocat, anexînd Boemia, drepturile istorice de mai multe ori seculare ale imperiului, este pentru noi ungurii un memento a cărui importanţă nu va fi nicicînd prea mult subliniată. Facînd abstracţie de toate criticile şi acuzările politice la care a dat loc această anexiune şi fără a intra în examinarea legitimităţii sau nelegitimităţii sale din diverse puncte de vedere internaţionale, ceea ce îi conferă, după noi o semnificaţie particulară, este datorită faptului că cu acest act a avut înaintea lumii întregi manifestarea politică a unui mare principiu pe care îl vede afirmându-se în fiecare epocă orice observator al istorie universale şi care se iveşte, mai curînd sau mai tîrziu, la toate naţiunile, oricare ar fi celelalte curente sociologice care l-ar putea plasa în mod trecător, pe un plan secundar. Principiul istoric nu este altceva decît ataşarea naţiunilor la propriul lor trecut, la propriile tradiţii şi merite, la drepturile pe care ele le-au făurit şi le-au stropit cu sudoarea şi sîngele lor”.

Profesorul de la Budapesta n-a privit harta etnografică a ţinuturilor zise sudete, potrivit căreia se pare că în aceste ţinuturi esistă şi o numeroasă populaţie germană. Acesta a fost pretextul determinant al anexărilor acestor ţinuturi mărginaşe ale Boemiei, pretext făcînd parte din politica imperialistă a Reichului, iar nu o „manifestare politică a unu mare principiu”.

Confecţionarea de principii sau tălmăcirea lor tendenţioasă alimentează, de mult, istoriografia şi politica maghiară. Şi toate acestea din dorinţa fără spaţiu a ungurilor de a avea, cu orice preţ, un stat mare pe care nu-l pot obţine decît prin dominarea şi oprimarea altor naţionalităţi.
„Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate.” (Prof. Dr. Julius Jung).

În asemenea condiţii Ungaria n-a putut fi niciodată un stat naţional, ci numai un stat de naţionalităţi.
Iuliu Maniu exprima, răspicat, punctul de vedere al neamului său cît priveşte ideea de stat naţional maghiar, într-un discurs rostit în parlamentul maghiar în anul 1906.

„Noi nu avem încredere (mare zgomot) faţă de acest guvern, pentru că vedem, că acest guvern stă în slujba aceluiaşi sistem de guvernare, care de la 1867 încoace ţine încătuşată şi împiedică validitatea acelor puteri fireşti care într-adevăr susţin ţara aceasta (zgomot mare).

Pentru că slujeşte acelaşi sistem de guvernare , care de la 1867 conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei, şi care nu se poate numi altfel decît: dominaţia exclusivismului de rasă şi de clasă (mare zgomot)”.
„Statul unitar naţional maghiar – spunea tot Iuliu Maniu – înseamnă pentru noi renunţarea la cultura, limba şi devoltarea noastră naţională, declar – şi cred că toţi românii, slovacii şi sîrbii de bine vor fi de acord – că nu ne vom împăca niciodată cu statul naţional maghiar astfel contemplat şi nu vom fi niciodată adicţii acestuia. Nicicînd nu ne vom pleca înaintea acestei idei de stat maghiar, căci aceasta ar însemna pieirea. Căci datorinţa de căpetenie a orcărui popor este să se apere pe sine însuşi şi naţionalitatea sa”.

Întrebîndu-se despre originea chestiunii naţionalităţilor, Aurel C. Popovici dă următorul răspuns: „Chestiunea naţionalităţilor s-a ivit îndată ce pretinşi bărbaţi de stat au căutat să simplifice politica statelor polinaţionale înlăturînd din ele cu forţa caracterul polinaţional; căutînd să extermine din aceste state individualităţi de popoare ce trăiau în număr considerabil pe teritorii proprii, trăiesc şi vor să trăiască mai departe şi să se dezvolte în spiritul lor propriu naţional”. Înlăturarea caracterului polinaţional al statelor marchează tendinţa lor de a deveni state naţionale; numai că a fi sau a deveni stat naţional nu este numai o chestiune de voinţă, de program.

Kossuth preconizase ideea ruperii Ungariei de Austria pentru a da puterile în Ungaria exclusiv în mîinile ungurilor, ca în felul acesta să se poată proceda hotărît la transformarea polinaţionalismului acestei ţări într-un organism naţional uniform. Kossuth nu admitea în Ungaria decît o singură suveranitate, aceea a „naţiunii”, adică a naţiunii maghiare.

Ce s-a ales, ce s-a putut alege dintr-un asemenea program aplicat draconic se ştie: „naţionalităţile” au învins „naţiunea” maghiară, creîndu-şi sau ataşîndu-se de statele naţionale de statele naţionale proprii, înlesnindu-se astfel şi ungurilor să-şi realizeze idealul statului lor naţional, potrivit cu dimensiunile şi importanţa naţiunii maghiare.

Comparînd originea şi caracterul statului unguresc cu originea şi caracterul statului românesc, Nicolae Iorga spunea:
„Noi – Românii – cînd am constituit stătuleţul nostru la Argeş, l-am constituit pe baza unei idei naţionale şi de aceea i-am zis „Ţara Românească”.

Făceam un stat modern, cu caracter teritorial şi naţional în acelaşi timp. Statul unguresc însă nu s-a făcut de la sine, cu baza civilizaţiei maghiarilor şi potrivit ideii lor politice. Ei nici n-au noţiunea statului teritorial, ei au, cum este natural la un popor strămutat, concepţia statului de triburi, de seminţii”.

 

 

 

Victor Jinga, „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”, pag. 77)

22/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: