CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MAREA TRĂDARE NAŢIONALĂ. Istoricul Dinu C.Giurescu trage un semnal de alarmă. VIDEO

 

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU

AFLĂ CUM EŞTI VÂNDUT ŞI TRĂDAT. REACŢIONEAZĂ  PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU !

DINU C. GIURESCU: “Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre.

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională.
Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România.

Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi?

Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României.
Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Aşadar, ce se întâmplă acuma cu desfiinţarea judeţelor se înscrie în două tendinţe foarte clare din ultimii ani. Pe de o parte destrămarea teritorială a României şi, pe de altă parte, ştergerea identităţii noastre ca români. Am să enumăr câteva argumente:

● Primul: regiunile de dezvoltare

Acel faimos proiect, din păcate al UDMR-ului: 50.000 Km², taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.

● Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte.

Dacă se adoptă, prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de la judeţele secuieşti, şi până la graniţa cu Ungaria.

● Al treilea argument: legea arhivelor

În speţă întoarcerea arhivelor la emitent!

Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde?
Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc?

Eu cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României.
Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.

● Al patrulea argument: legea educaţiei

Suntem educaţi după moda nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi!

Aceeaşi lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea acesteia.

 

 

Dinu C. Giurescu: Romania’s regionalization will lead to the economic disruption of the country 114

acad.Dinu C. Giurescu, istoric

 

Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene…
Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.

● Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor.

Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

● Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării sau personalităţile marcante…
În lege nu mai există incriminare penală pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun,dacă acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.

● Al şaptelea argument: Am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.

● Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este.
Nu mai există, pur şi simplu.

● În al nouălea rând
Desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a celor două judeţe şi jumătate secuieşti.

● În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar. Care poate să ducă foarte departe, spre dezastru…
Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului.

Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze Parlamentul.

Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spune Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul.

Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân.

Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I sau a lui Alexandru Cuza Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul monarhiei le-au întărit doar.

Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere această desfiinţare a judeţelor.

Este o mistificare grosolană, urâtă de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva.

Dar nu este adevărat! Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noile desfiinţăm.

Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor sa ne şteargă identitatea.

Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă – căci frunza este acum un simbol – să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean, aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric, într-o listă.

Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în străinătate, şi să se îmbrace bine.
Asta este tot, dar în cazul ăsta România: adio! Aici este partea cea mai gravă.

Prin desfiinţarea judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo.

Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi.

De patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?
Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-XIII…

Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea.

Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele regatului.

Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria, a reînfiinţat toate judeţele.

Judeţele din Transilvania sunt judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie: România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil.

Asta le trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt români.

Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1,2,3, 4 sau 5.

Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care reprezenta debutul obsedantului deceniu.
Aş spune cel mai urât, cel mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a României.

E vorba de Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinţa judeţele României, şi o făcea sub conducere sovietică.

Iată un extras: „Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române.

În temeiul art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea lege pentru raionarea administrativ-economică a teri-toriului Republicii Populare Române – Articolul 1”
… Fiţi foarte atenţi la acest articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50 seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, actuala coalitie (regimul Băsescu – “USL” (n.n.) – UDMR).

Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea judeţelor.

 

Iată aşadar ce spune acest articol 1:

„Pentru asigurarea dezvoltării industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN: REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE. Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:…”

Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacăacuma.

Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării.

Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva, dar nu obştea românească.
De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU.

„Nu!” – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră dintotdeauna.”

 

 

 

 

SURSA: basarabialiterara.com.md

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/12/profesorul-dnu-giurescu/

 

12/04/2014 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, YOUTUBE | , , , , , , , , , , | 69 comentarii

PRIMUL RAZBOI MONDIAL SI TRADAREA RUSEASCA


Trădarea rusească. Alte dovezi (1916)

MOTTO: “Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să-i lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria.

Generalul Erich Ludendorff, Șeful Statului  Major German

Trădarea rusească. Alte dovezi (1916)

Ultimul articol al meu Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) a stârnit multe reacții de neîncredere, era și normal. Mare parte dintre cititori a reacționat, pe bună dreptate, nevenindu-le să creadă faptul că Rusia ne-a putut trăda în asemenea grad, chiar înainte de a trage un foc de armă să se înțeleagă pentru împărțirea României între ruși și austro-unguri, doar pentru a ieși onorabil din război. Un alt articol (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) a descris modul în care s-a copt această trădare a cărei victime urma să fim noi, românii.

Dar dacă privim la rece, din perspectivă și experiență istorică, observăm că acest curs nu era oarecum în ordinea lucrurilor, dacă ne putem exprima așa. În cei două sute de ani premergători faptelor descrise, românii s-au aflat la confluența a trei mari imperii ajunse la granițele noastre, fiecare mult mai puternic decât noi, împărțiți în state românești, poziționați în calea tuturor răutăților, vorba lui Nicolae Iorga.

Imperiul Otoman, cel Rus și cel Habsburgic înconjurau teritoriile românești și smulseră câte o bucată fiecare. Problema lor, un accident istoric fericit până la urmă, a fost că nu s-au putut înțelege concomitent. Dacă eram la limita unui singur mare imperiu, probabil în timp ne-ar fi ocupat, dacă erau două, poate ne-ar fi împărțit, dar trei?

Problema la începutul secolului XX era că unul dintre cele trei imperii, cel otoman, era muribund, în decădere. Războaiele balcanice practic l-au alungat din Europa. Rămăseseră doar două care ne puteau împărți cu ușurință, dar au intervenit doi factori.

Primul a fost interesul și intervenția tot mai masivă a imperiilor occidentale în problemele orientului, implicarea lor uneori deschisă (ca și în cazul Războiului Crimeii 1853-1856) pentru păstrarea unui echilibru în estul Europei.

Al doilea a fost renașterea românilor într-un stat care devenea din ce în ce mai puternic, mai implicat în problemele regionale și diplomația europeană, o nucă tot mai greu de spart în cursul unor înțelegeri de culise.

Încă de la 1878 imperiului rus i s-a tras un semnal că nu mai poate să ocupe și să dispună cum vrea de teritoriul românesc fără să aibă parte de o confruntare militară care s-ar fi putut dovedi destul de problematică și cu rezultat incert, după cum răspundea atunci principele Carol I la amenințările rusești cu desființare armatei române: „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desființată”. Deci, grijă mare!

Dar în momentul în care cei doi factori ar fi anihilați? În cazul unui război mondial, când puterile occidentale erau incapabile să facă ceva în Orient, prinși de un război cumplit chiar pe teritoriul lor (cum s-a dovedit la Gallipolli și în armata lui Sarail de la Salonic), iar armata română bătută și zdrobită, mai funcționau cei doi factori menționați mai sus?

Veți înteba pe bună dreptate, care factori, din moment ce amândoi ar fi fost anihilați cu desăvârșire? Ce putea sta în calea împărțirii României între ruși și austrieci, din moment ce occidentalii nu mai făceau față puternicei mașini de război germane, iar armata română, prin complicitatea Rusiei, ar fi fost practic desființată de tăvălugul de oțel al armatelor a patru state, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia?

În acest caz, nu este logică și normală mișcarea rusă de a obține pacea separată printr-o împărțire a României, împușcând doi iepuri dintr-o dată? În primul rând, ieșea cu fața curată din război pe plan intern, în al doilea rând obținea câștiguri teritoriale mult visate, cum ar fi granița pe Carpați și poate și acces prin Dobrogea spre Constantinopol, visul multisecular al țarilor ruși.

Războiul dacă continua pe frontul occidental, englezii, francezii, germanii, austriecii, turcii ar fi sângerat încă la nesfârșit, iar Rusia și-ar fi conservat forțele ca în final să facă mișcarea decisivă spre Constantinopol și nimeni nu i-ar fi putut sta în cale. E simplu, era doar o problemă de geopolitică a acelor vremuri.

Spuneam că este greu de crezut pentru cititorul secolului XXI un asemenea grad de trădare. Unii au apreciat pe bună dreptate faptul că în 1916, la intrarea noastră în război, am fost trădați de toți, inclusiv de francezi. Perfect adevărat, și ei ne-au împins în război promițându-ne ofensive pe frontul de vest și ofensiva lui Sarail, lucruri care nu s-au întâmplat, atât francezii, cât și englezii, știau că nici nu avea cum să se întâmple. Ne-au folosit ca paratrăznet și atât.

Perfect adevărat. Dar diferența este că ei au recunoscut (e drept, cu jumătate de gură) că ne-au făcut-o și ne-au trădat, iar după ce am dovedit că nu am fost zdrobiți, ci doar învinși, și-au dat toată silința să ne readucă ca o forță puternică în regiune.

Efortul lor de a ne trimite material militar și muniții, efortul lor de a ne echipa și instrui, un rol de seamă jucându-l Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Berthelot a fost decisv în evenimentele grave viitoare.

Evoluția frontului de est în primul război mondial

În schimb, rușii au fost perfizi de la început până la sfârșit, fie că vorbim de Rusia țaristă sau de cea bolșevică. În acest sens, voi mai aduce ca dovezi unele documente mai puțin cunoscute publicului larg, tot așa, ale celor participanți direct în evenimentele de acum aproape un secol. Unele suplimentare față de cele prezentate în articolele mai sus menționate, după care veți putea judeca dumneavoastră despre ce grad de trădare putem vorbi.

Este greu de crezut, dar în perioada interbelică aceste lucruri erau publicate și cunoscute, dar după 45 de ani de comunism, care a ascuns aceste lucruri, și 23 de ani de democrație, care a ignorat aceleași lucruri deși le putea cerceta, poate acest articol ar putea îndemna și pe alții să cerceteze aceste evenimente negate sau ignorate cu bună știință de istoriografia rusă.

Oricum, nu sunt primele și nici cele mai importante evenimente pe care istoricii ruși, în concepția lor unică asupra istoriei, le denaturează cu bună știință. Dar pentru noi sunt importante, cel puțin așa cred. Sau mai sper.

Ședința secretă a Parlamentului francez din 28 noiembrie 1916

Înainte de a trece la acestă interesantă ședință a cărei stenogramă s-a publicat abia în 1920, aș aduce încă un citat, de data asta al generalului Petin, fost Șef de Stat Major al Misiunii Militare Franceze din România conduse de generalul Berthelot. Iată ce spune acesta după campania anului 1916:

Colonelul Petin inspectând frontul român, primăvara lui 1917

Ca piesa să fi putut fi jucată (planul de campanie) condiția era ca factorul rus să-și joace rolul. Absența rușilor a fost prea flagrantă pentru ca motivele să nu fie cercetate intens. A fost pronunțat chiar cuvântul trădare. Nu se poate aplica, desigur, aceasta, decât comandamentului superior și înseamnă că, în mod deliberat, a refuzat să-și ajute aliații în momentul cel mai critic… Trebuie remarcat, de asemenea, că fără doar și poate, că începând cu momentul sosirii lor, toate unitățile rusești de geniu au fost dirijate de la începutul lui octombrie pe linia Siretului pentru a stabili, între Focșani și Brăila, o puternică linie defensivă care să apere numai Moldova, lăsând Valahia… ”

Generalul Petin continuă seria argumentelor celor care îi acuzau pe ruși de trădare, amintind inclusiv de Sturmer, dar în final generalul nu achiesează la această teză, deși lasă multe semne de întrebare. Pentru el principala cauză era armata rusă și morbul revoluției care se va manifesta șase luni mai târziu. Dar această explicație nu lămurește înșiruirea lăsată chiar de autor.

Colonelul Petin pe frontul român, 16 martie 1917

Dar să revin asupra dezbaterilor secrete al parlamentului francez, când premierul Aristide Briand și miniștrii săi au avut de răspuns la multe întrebări și dat multe explicații referitoare la evenimentele anului 1916 care au precedat și succedat intrarea României în război și ce a făcut sau nu a făcut Franța, sau dacă a făcut destul. Au fost multe interpelări către membrii guvernului, în special către primul ministru, și toate au fost întrebări dure și grele.

Din discursuri și răspunsuri ne putem da seama de multe. Ședința secretă a ținut două zile și a început la 28 noiembrie 1916 (înainte de căderea Bucureștiului de la 6 decembrie) și a fost publicată în Jurnalul Republicii Franceze abia patru ani mai târziu, la 10 noiembrie 1920.

O mare parte din discuții au fost purtate în jurul corpului expediționar de la Salonic condus de generalul Sarail. Foarte instructive și interesante pentru noi aceste discuții, din păcate prea ample pentru a putea fi încadrate într-un singur articol. Pentru cei interesați voi da sursa la sfârșitul articolului.

Deosebit de interesante din perspectiva noastră sunt aceste interpelări ale parlamentarilor de opoziție și răspunsuri ale guvernului referitoare la acest subiect de mare impportanță pentru noi. De exemplu, interpelarea domnului Menier-Sourcouf care acuza guvernul că în presă se scria că expediția generalului Sarail dispunea de 400000 de oameni dintre care 300000 de combatanți, de fapt erau abia 140000 de baionete, alții au interpelat aducând argumente ale parlamentarilor care au fost acolo și descriau situația tragică a expediției Sarail, mare parte din oameni bolnavi fără a fi capabili de vreo acțiune militară. Și mai interesantă este interpelarea lui Emile Constant, care aruncă vorbe grele contra guvernului. Dau aici numai un scurt citat din discursul său:

Cu privire la ajutorul rusesc ați pronunțat o cifră foarte tulburătoare, ați vorbit de 50000 de oameni. Ce? Cu 50000 de ruși pretindeați să țineți pe loc un plan așa de întins, la o organizare atât de formidabilă ca și organizarea germană? Cu privire la concursul nostru prin Salonic ce indicii ați dat României? Nu ne-ați spus-o. S-a pronunțat cifra de 400000 de baionete.

Sper că nu le-ați spus-o fiindcă nu era conformă cu realitatea. În aceste condițiuni, mă întreb care putea fi situația acestor aliați, al căror curaj este mai presus de orice bănuială, care au meritat atestația germanilor înșiși care declarau că românii se bat cu un curaj admirabil, dar n-au mijloace materiale pentru a le rezista.

Premierul a fost interpelat și întrebat dacă a promis românilor 400000 de combatanți în armata condusă de Sarail, pentru a intra în război, deși aceasta avea doar 140000 de luptători. Premierul Briand a evitat într-un stil tipic politicianist răspunsul la această întrebare.

Premierul francez Aristide Briand

O altă parte a dezbaterii a avut loc asupra direcției în care ar fi trebuit să acționeze România, asupra Bulgariei sau asupra Austro-Ungariei în Transilvania. Guvernul francez a susținut ideea că Brătianu nu dorea să atace Bulgaria, dar nici rușii nu doreau asta. O dezbatere interesantă asupra acestui aspect, cu concluzia că atât românii, cât și rușii, sperau la o înțelegere cu bulgarii.

Bineînțeles că această nu a avut loc, cu deznodământul pe care îl știm cu toții. Bulgarii au atacat în Dobrogea fără declarație de război (au trimis-o doar a doua zi), rușii au dat înapoi în contact cu bulgarii (voi dezvolta într-un articol viitor).

Dar să revenim la ce ne interesează, respectiv războiul nostru. Andre Tardieu face o interpelare foarte critică la adresa guvernului acuzându-l de subestimarea capacității inamicului de a întreprinde acțiuni ofensive, fapt pentru care nu a sprijinit suficent România. Au fost aduse anterior și citate din presa germană referitoare la misiunea militară franceză trimisă în România.

Generalul Ludendorff ar fi declarat în presă referitor la misiunea generalului Berthelot: Foarte bine, dar atâta timp cât nu aduc și 500 de tunuri grele asta nu schimbă cu nimic situația. Și avea dreptate, trupele române erau prea prost echipate, conduse și înzestrate pentru un astfel de război contra unui astfel de inamic, superior numeric și tehnic la toate capitolele. Singurul lucru care nu le lipsea românilor era bravura, recunoscută chiar de către adversari.

Revenind la ședința parlamentului francez, trebuie să menționez faptul că premierul a subliniat faptul că atât el a trimis nenumărate telegrame și apeluri rușilor pentru a-i sprijini pe români în luptele lor, toate fără rezultat.

Mai mult, a insistat pe lângă aliații englezi și italieni să facă același lucru, cu același rezultat. Un exemplu relevat de premierul francez petrecut la 2 septembrie 1916, când generalul Joffre trimite o telegramă direct genralului Alexeev, șeful STAVKA rus, telegramă cu privire la refuzul opus de acesta din urmă la cererea franco-engleză de a trimite 200000 de oameni în Dobrogea. Urmează considerentele strategice ale unei astfel de întreprinderi, iar concluzia este dar tot ceea ce știu asupra stării militare a Rusiei și asupra intențiilor marelui comandament rus , mă face să mă îndoiesc că generalul Alexeev să primească a propune împăratului trimiterea a 200000 de oameni pe frontiera bulgară.

Trebuie să spun și faptul că aceste dezvăluiri din parlamentul francez au avut ca rezultat reacția lui Brizon care în mai multe rânduri a strigat Rusia a trădat Franța! sau Trăiască Franța! Jos Rusia! printre alte protestări ale parlamentarilor, făcându-l pe președintele parlamentului să-l atenționeze serios.

Citate din cuvântările premierului francez: Vedem deja că de la începutul campaniei, soldații români, care sunt excelenți soldați, și-au îmbunătățit situația încetul cu încetul sub focul mitralierei, în așa fel încât au făcut față în multe puncte atacurilor îndreptate contra lor.

Sunt multe de descoperit referitor la subiect în stenograma acestei ședințe, am pus-o la bibliografie și poate fi găsită pe internet în format PDF, pentru cei interesați. Concluzia o puteți trage singuri. Merg mai departe cu alte dovezi.

Raportul Polivanof

După preluarea puterii de căre bolșevici, aceștia, pentru a arăta lumii cât de rău și ingrat fusese regimul trecut, au publicat în presă o serie de rapoarte și documente secrete ale acestui regim, dar au renunțat și ei foarte curând, deorece deveniseră mai răi și mai ingrați, întrecând cu mult vechiul regim.

Între aceste documente publicate de o mare importanță pentru noi îl reprezintă așa numitul raport Polivanof după numele autorului său, general și fost ministru de război până în martie 1916. A fost publicat în ziarul Pravda cu nr 240 și are data îmntocmirii 7 (20 după stil nou) noiembrie 1916 și dă o ilustrare a politicii constante a regimului rus față de România. După ce citiți fragmentele din acest raport, gândiți-vă că nu este cu nimic ieșit din contextul epocii, doar cu patru ani înainte, la 1912, savantul rus de origine română Leon Casso publica cartea Rusia la Dunăre, chiar la 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

În această carte este descrisă politica rusă de expansiune  în Balcani, către Constantinopol și Marea Egee. Iar această expansiune întâlnea în cale un singur obstacol care nu aparținea blocului slav și se dovedise imposibil de asimilat chiar și după un secol de ocupație în Basarabia, anume poporul român. Deci nimic schimbat în politica Rusiei față de România. Această atitudine era comună întregii clase politice rusești, după cum ne spune istoricul Seton-Watson citându-l pe Miliukov, liderul liberalilor ruși (cadeți) și ministru de externe în 1917. Dacă întind cât pot brațul drept, pot să-l ating pe Pureșkievici, dacă întind cât pot brațul stâng, nu pot da decât de Lenin. Dar în problema Basarabiei, Pureșkievici, Lenin și eu însumi ne dăm mâna.

Iată și fragmente din celebrul raport Polivanof. După o introducere în care este prezentat istoricul negocierilor ruso-române din perspectivă rusească, finalizate cu tratatul de alianță și convenția militară, raportul precizează că teritoriile promise României nu sunt proporționale cu participarea României la operațiunile militare”. Mai departe raportul devine și mai explicit, partea interesantă fiind fragmentul de final, în care se trag concluziile: “… Din punct de vedere al intereselor rusești, considerațiunile următoare trebuie să ne conducă în prețuirea situației de acum din România:

Dacă lucrurile s-ar fi dezvoltat în așa chip încât înțelegerea politică și militară din 1916 cu România să fie cu totul îndeplinită un stat foarte puternic ar fi fost creat în Balcani, compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România de acum) din Transilvania, Banat și Bucovina (câștiguri în virtutea tratatului din 1916), un stat cu o populație de aproape 13 milioane.

În viitor acest stat cu greu ar fi hrănit simțăminte amicale față de Rusia și ar fi avut drept ambiție să îndeplinească visurile naționale în Basarabia și Balcani. Prin urmare, prăbușirea planurilor de mare putere ale României în proporțiile arătate nu se opune în chip particular intereselor politice ale Rusiei. Această împrejurare trebuie să fie folosită de către noi în vederea consolidărei acestor legături forțate cari unesc Rusia și România pentru cât mai lung timp cu putință.

Succesele noastre pe frontul român au pentru noi o importanță extraordinară cu o posibilitate unică de a sfârși, o dată pentru totdeauna, chestiunea privitoare la Constantinopole și strâmtori. Evenimentele de acum din România au modificat, de sus până jos, condițiunile tratatului din 1916. În loc de sprijinul relativ modest pe care Rusia era ținută să-l dea în Dobrogea, ea a trebuit să încredințeze apărarea teritoriului român peste tot aproape numai trupelor rusești. Acest ajutor militar al Rusiei a luat acum așa proporții încât făgăduiala de despăgubire teritorială a Rusiei pentru intrarea sa în război, prevăzută în acordul menționat mai sus, trebuie fără îndoială să fie supus unei revizuiri.”

Bine, dar cum s-a ajuns aici?  Cum a fost posibil așa ceva? A cui este vina, a românilor care s-au bătut pentru fiecare metru sau a rușilor care au refuzat să le dea concursul în Dobrogea sau pe Neajlov?

A românilor care luptau fără tunuri și mitraliere contra unui dușman mult mai numeros, experimentat și dotat cu tot ce e necesar războiului modern sau a rușilor care ne blocau munițiile și armamentul necesar pe teritoriul lor? Nu contest faptul că și noi am fost nepregătiți și am făcut multe greșeli, dar mare parte din ele nu puteau fi corectate și nodământul schimbat printr-o bună cooperare militară cu rușii, exact cum era scris în convenția semnată și asumată de toți aliații?

Am redat până acum din mărturiile rușilor, francezilor și ale noastre, dar să vedem ce spun inamicii, și nu oricare, ci chiar generalul Erich Ludendorff, mâna dreaptă a generalului Paul von Hindemburg, noul Șef de Stat Major în locul generalului Erich von Falkenhayn, înlocuit din funcție în urma intrării României în război, se spune fiindcă nu a prevăzut acest lucru. Falkenhayn a fost trimis în fruntea Armatei 9 în Transilvania chiar împotriva României pentru a-și plăti astfel polițele. Interesant este ceea ce spune Ludendorff în memoriile sale (Memorii despre războiul mondial și prăbușirea Germaniei) despre comportamentul rușilor.

Foarte important este și modul în care sunt scrise aceste memorii, cu unele exagerări vizibile de partea germană, în sensul că generalul, pentru a-și evidenția și mai mult meritele, expunea faptul că trupele germane erau epuizate, adversarii mai bine dotați etc, fie pentru a justifica o înfrângere (nici nu prea folosește termenul înfrângere ci mai mult repliere) fie pentru a-și însuși mai multe merite în caz de victorie.

Dar iată ce zice despre ruși și români imediat după bătălia de pe Argeș din toamna lui 1916:

Generalul Erich Ludendorff (1865 – 1937)

Rușii nu interveniseră până atunci în chip serios în luptele care se dăduseră până atunci. O înaintare a lor la 5 decembrie la sud-estul Bucureștilor rămăsese fără nicio urmare. Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia.

Numai acest fapt ne-a putut da victoria. Din acel moment rușii primiră întăriri, se pare că începuseră să le fie teamă de soarta propriului lor flanc. Și de aceea își luară o parte din forțele de care dispuneau în Dobrogea, slăbindu-și frontul în acea regiune ca să se întărească în Muntenia”.

Sunt mult mai multe date și mărturii despre acest episod al primului război mondial, atât de multe încât nu am cum să le enumăr pe toate într-un articol sau două. Un lucru rămâne cert și deschis discuției și cercetării istorice, poate de căre străini din moment ce istoricii noștri nu prea au treabă cu istoria noastră.

Acest lucru este recunoscut și trecut de istoricii occidentali în categoria marilor mistere ale primului război mondial, respectiv atitudinea Rusiei față de aliata lor România. Poate pentru ei este un mister, pentru noi este obișnuință.

Sursa : cristiannegrea.ro/istoria-necunoscuta/istoria-furata/2013/01/tradarea-ruseasca-alte-dovezi-1916

Bibliografie:

Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, Editura Globus, 1991

Dumitru Preda, Neculai Moghior,  Tiberiu Velter – Berthelot și Romania, editura Univers Enciclopedic, 1997

General Erich von Ludendorff – Memorii

General Petin – Le Drame Roumanin (1916 – 1918),ed. Payot, Paris, 1932

*** – Războiul României. Trădarea Rusiei țariste. Documente oficiale, editura Cartea Românească, București, f.a.

07/03/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cine pe cine a tradat in august 1944 ?

23 August 1944 - Salvarea României sau  trădare naţională?

 

August 1944. Cine pe cine a tradat?


În ultimii ani văd abordări de genul că la 23 August 1944, România a trădat un aliat – Germania – şi, pentru asta, trebuie să ne punem cenuşa în cap şi să ne cerem scuze.

Puţini dintre cei care susţin această opinie prezintă, însă, şi modul în care România a devenit aliat al Germaniei sau modul în care acest aliat s-a comportat cu România.
Povestea este mai complicată decât pare; în ecuaţie trebuie aduse Franţa şi Anglia, care ar fi trebuit să garanteze integritatea teritorială a României, dar au preferat să negocieze cu Hitler pentru a îndrepta războiul către Est.

Cum am devenit aliaţii nemţilorAlianţa cu Germania nazistă nu a fost decât o soluţie de conjuctură a României. Ca, de multe ori în istoria sa, România s-a văzut în ipostaza de a alege dintre două rele. Germania se manifesta zgomotos în centrul Europei, URSS se agita în Est.

Anglia şi Franţa au crezut că-l pot manipula pe Hitler şi să îndrepte războiul care se preconiza către Est, spre URSS.


Au închis ochii la anexarea Austriei şi au permis anexarea regiunii Sudete din Cehoslovacia primind, în schimb, promisiunea, că nu va mai anexa alte teritorii.
Urmează primul “arbitraj” de la Viena, prin care teritorii ale Cehoslovaciei sunt date Ungariei şi Poloniei, apoi invadarea Cehoslovaciei şi războiul cu Polonia.

România se afla între două fronturi: Germania în Vest şi URSS, în Est, care se lupta cu Finlanda, luase o bucată zdravănă din Polonia şi nu dădea semne că s-ar potoli.Urmează anul 1940.

România pierde întâi Basarabia si Bucovina de Nord , în iunie, ocupată de URSS. Puterile garante – Anglia şi Franţa – nu mişca un deget. Urmează august – al doilea “arbitraj” de la Viena: România pierde o importantă parte din Transilvania în favoarea Ungariei, la insistenţele Germaniei şi Italiei.


Luna următoare, în septembrie, Germania forţează România să cedeze Bulgariei cele două judeţe din Dobrogea care formau Cadrilaterul.O alianţă pe care nu ne-am dorit-o.

După cum vedem, România nu avea motive prea multe pentru a se alia cu Germania.
A făcut-o în contextul în care puterile europene au abandonat naţiunile mici cărora le garantaseră integritatea. Acestea au sfârşit prin a fi învinse sau a trebui să se lupte pentru apărarea propriului teritoriu. Practic, România a fost pusă să aleagă între a fi aliată cu Germania şi a deveni o ţară ocupată de Germania.

Iar alianţa cu Germania nu a fost nici pe departe în folosul României. Din cauza acestei alianţe am declarat război Angliei şi Statelor Unite iar România a trebuit să aplice politici rasiale împotriva evreilor şi ţiganilor. Tot din cauza acestei alianţe, armatele române, prost echipate şi slab instruite, au devenit carne de tun pe frontul de Est.


Franţa sau Anglia au trădat, dar n-au mustrări de conştiinţăAcum ne facem procese de conştiinţă că am “tradat” un aliat pe care nu ni l-am dorit şi cu care am încheiat tratate sub ameninţarea armelor. Nu cred, însă, că Anglia sau Franţa îşi fac procese de conştiinţă pentru că au abandonat micile ţări ale Europei în braţele lui Hitler şi Mussolini.
Nu cred că aceste ţări au mustrări de conştiinţă pentru ceea ce au semnat la Yalta, când ne-au abandonat ruşilor.

Nu cred, de exemplu, că Franţa a lăcrimat vreun pic când ne-a trădat încrederea, în 1916: atunci se angajase să pornească o ofensivă pe frontul balcanic pentru ca Bulgaria să nu ne cadă în spate în timp ce noi atacam, la rugăminţile Antantei, Austro-Ungaria.

Faptul că francezii nu au pornit ofensiva ne-a costat distrugerea aproape a întregii armate, pierderea a 2/3 din teritoriu, a câmpurilor petroliere, aruncate în aer de englezi, şi a rezervelor de grâu, incendiate pentru a nu cădea în mâinile inamicului.

Răzvan Bibire

 


Ziarul de Bacău

25/08/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: