CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Fenomenul „fake news” în România

 

 

 

Ce este fenomenul „fake news”?

 

Motto:

„– Este adevărat că ați furat două ceasuri de perete din magazinul X?

– Oarecum…

– Adică?!?

– Adică nu am furat, ci mi s-a furat, nu erau două ceasuri, era unul și nu era de perete, era de mână. Adică mi s-a furat ceasul de mână; ce-i drept, chiar în magazinul X.”

(Glumă românească despre fake news)

Editorii celebrului dicţionar Collins au desemnat expresia „fake news” cuvântul anului 2017 şi va fi inclus în dicţionar începând din acest an.

Fenomenul „fake news” a căpătat amploare în ultimii ani, mass-media şi reţelele de socializare fiind „invadate” de ştiri false furnizate sub masca unor fapte sau evenimente adevărate.

Nu e un secret pentru nimeni că actualul președinte al Americii, Donald Trump, este inamicul public numărul 1 al presei care promoveză fake news. El a inventat şi niște premii onorifice pentru știrile false.

Iată care sunt nominalizații mass-media pentru “Fake News Awards”!

 

 Cu ceva timp în urmă Agenţia France Presse a publicat o analiză, în care atrăgea atenţia asupra răspândirii ştirilor false în România, fenomen care ar putea continua să ia amploare, în condiţiile în care ţara noastră este considerată “veriga slabă a proiectului european”.

“Câini plătiţi pentru a protesta faţă de Guvern. Un incendiu la un club de noapte soldat cu victime, comandat de un miliardar american.

Aşa numitele „fake news’ prosperă în România, alimentând euroscepticismul din fosta ţară comunistă”, scria AFP.

La fel ca şi în alte ţări care au fost sub influenţă sovietică, Moscova este privită ca o mână invizibilă în răspândirea de informaţii false – în special în dosare legate de UE şi NATO.

 „Scopul este să diminueze încrederea în Uniunea Europeană şi în NATO pentru a vulnerabiliza România pe plan internaţional“, a declarat, pentru publicaţia din Hexagon, analista Corina Rebegea, de la centrul de Analiză a Politicii Europeane, organizaţie cu sediul în SUA.

România, una dintre cele mai sărace ţări din UE, care a primit 26 de miliarde de euro de la blocul comunitar de la aderare, în 2007, a fost descrisă în mod fals de unii jurnalişti drept un contribuitor net la Uniune, scrie AFP.

De asemenea, o altă ştire falsă care a circulat în media este că străinii controlează 70% din terenul agricol din ţară.

Liderul PSD, Liviu Dragnea, a afirmat că asupra sa au loc atacuri coordonate, nu doar din partea colegului de partid Victor Ponta, dar şi din zona celor care au legături cu Soros.

„E o anumită coorodonare. E o abordare securistă la unele anchete jurnalistice, care nu spun nimic, croşetează cu neadevăruri. Unii zic că ar fi o coordonare de la SRI, alţii că ar fi de la Soros, pe care l-am atacat şi o să-l atac până când ţara asta va scăpa de influenţa acestui om nefast”, a spus Dragnea.

O poveste  devenită deja folklor şi cântată pe toate tonurile este şi aceea cu milioanele de asistați existenţi în ţara noastră, și rostogolită de media și Radio Șanț prin toate cotloanele internetului (vezi articole pe Digi și altul pe HotNews în anexă, susținînd halucinantul număr de peste 7 milioane de asistați social).

Ca să le iasă milioanele alea, cei care intoxică cu bună știință, bagă în aceeași categorie a beneficiarilor de ajutor social (venit minim garantat) pensionari, copii care iau alocație, șomeri și persoane cu handicap.

Pentru că beneficiari de ajutor social sunt 221.000 în toată țara. Mai precis, „conform datelor oficiale existente pe site-ul Ministerului Muncii, în luna august 2017 au fost 221.048 de beneficiari ai VMG.” Iar sumele cheltuite cu aceștia nu sunt de ordinul miliardelor de euro, așa cum mincinos afirmă media, ci ”de aproximativ 180 de milioane de euro” (conform datelor pe 2016).

Fără prea multă reținere, putem afirma că povestea cu asistații social și leneșii care fug de muncă este unul dintre cele mai populare fake news-uri autohtone, cu o priză extraordinar de bună la toate nivelele sociale, indiferent de gradul de pregătire, de ifose și de pretenții.

Încă  o dovadă că ignoranța, ura, lenea și ideile de-a gata pot face minuni când e vorba să unească lumea, indiferent de clasă și educație, împotriva cuiva.

Mai ales împotriva cuiva slab, fără voce și apărare.

 

 

 O aplicaţie dezvoltata în Cluj-Napoca este singura din România care este inclusă într-o competitie de inovare, iar cel care a lansat-o spune ca este unica in lume.
TrustServista este o aplicatie care analizeaza cat de incredere este o stire si este inscrisa in concursul international Innovators Race 50, scrie Actual de Cluj.

 

 

 

O aplicatie din Cluj descopera stirile false. Fondatorul spune ca e unica in lume

Zetta Cloud este firma care a dezvoltat-o, iar fondatorul acesteia, Emil Stetco, sustine ca este vorba despre singura platforma software din lume ce poate sa stabileasca nivelul de incredere al stirilor online, precum si originea acestora.

 

 

 

 

 

 

27/06/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre identitatea și unitatea românilor – vechimea formelor de manifestare a românismului bazate pe origine, limbă şi obiceiuri comune. VIDEO

 

 

 

De la identități la identitate – națiunea

 

Identitatea este un ansamblu de particularități prin care se caracterizează ori se definesc o persoană, un grup de oameni, o comunitate. Ca sentiment al solidarității colective, identitatea pornește de la realitatea că omul este o ființă socială și că, prin urmare, nu poate trăi izolat. Grupurile de oameni au o tipologie a lor și se pot clasifica după anumite criterii care sunt: înrudirea, originea comună, teritoriul, credința, profesiunea, caritatea etc.

Astfel, avem, ca grupări umane (comunități), familia (bazată pe legătura de sânge), ginta, tribul, poporul, națiunea (cu ideea, reală ori imaginară, de origine comună); parohia, mănăstirea, eparhia, creștinătatea (cu așezarea credinței în centrul vieții); satul, cartierul, orașul, provincia, statul (cu axa centrată pe teritoriu, pe pământ, pe suprafața locuită); breasla, uniunile profesionale, sindicatele (cu scopul apărării unor interese profesionale) etc.

Există și posibilitatea de a împărți solidarizările oamenilor în funcție de durată. Astfel avem grupuri și identități durabile, chiar perene, față în față cu grupuri temporare.

Comunitățile bazate pe înrudire, origine, credință etc. aparțin timpului lung, pe când solidaritatea militară în vreme de război, echipa de cruciadă, clasa de elevi, grupul de studenți etc. au durată limitată. Un individ poate face parte și, de regulă, face parte din mai multe comunități concomitent și are mai multe identități în același timp.

Prezența temporară sau definitivă a oamenilor în aceste comunități diferite generează mentalități și comportamente diferite și concomitente. Astfel, un individ din Europa secolului al XVIII-lea putea să fie în același timp tată de familie, burgund, francez, european, cetățean al universului, creștin, mason etc.

Despre solidaritățile și identitățile etnice (bazate pe origine, limbă, obiceiuri etc. comune) sunt mai multe opinii, pe care le putem reduce, în esență, la două tipuri și care se concentrează până la urmă pe națiune.

Un set de astfel de opinii susține că aceste grupuri (și mai ales națiunea) s-au format în timp limitat și în mod conștient, prin eforturile unor lideri care le-au „inventat”, conform unor planuri preconcepute și că, în acest moment (începutul mileniului al treilea) ele mor, se află în criză și în disoluție.

Celălalt set pretinde că grupările etnice au o istorie îndelungată, pornită, dacă nu din Antichitate, atunci din Evul Mediu, că s-au format în mod organic, treptat, prin acumulări succesive și că mai au în față o lungă existență.

Primul set de opinii se cheamă modernism, iar celălalt primordialism ori perenialism. Între ele, se situează, deși nu suficient personalizat, etno-simbolismul care se dorește un fel de sinteză dialectică a primelor două curente (1).

Azi, mai ales după ultimele evoluții, tot mai mulți specialiști au căzut de acord că moderniștii au fost mult prea entuziaști și ușor superficiali când au pretins că etniile și forma lor superioară (națiunea) sunt create prin voința unor indivizi, temporare și pe cale de dispariție. Aproape toate schimbările politice-teritoriale de după 1989 au avut drept cauze ori pretexte națiunile, urmărind destrămarea unor conglomerate (federații, uniuni, imperii camuflate) și refacerea (construirea) statelor naționale.

Nu ne rămâne decât să le studiem și să le cunoaștem mai bine. Sunt națiunile realități malefice, create și susținute de forțe oculte, ca să-i îngenuncheze pe oameni, să-i transforme în unelte docile ori sunt realități firești, existente dincolo de voința indivizilor?

Cei care condamnă națiunile o fac, de regulă, amintind numărul imens de conflicte declanșate și purtate în numele acestora. Cei care preamăresc națiunile trec, de regulă, dincolo de simplul elogiu, individualizând propria națiune ca fiind excepțională și condamnând alte națiuni. Ambele poziții sunt greșite și sunt demne de condamnat.

Crimele comise în numele națiunilor nu ne pot permite să blamăm națiunile în sine, ca realități. S-au comis crime și în numele iubirii, al familiei, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. și nu avem cuvânt, numai din cauza aceasta, să interzicem ori să blamăm iubirea, familia, religia, libertatea etc.

Aderența conștientă și entuziastă la o națiune (patriotismul, sentimentul național) nu trebuie să conducă nici la supralicitarea propriei națiuni (care este doar una între altele) prin naționalism și nici la condamnarea altor națiuni, la ura față de membrii altor națiuni (prin xenofobie) și la crearea unor ideologii de distrugere a altor națiuni (prin șovinism).

Cazul identității românilor nu face excepție de la regulă, dar are și propriul specific.

Românii sunt pomeniți ca popor prin secolele IX-X (anii 800-900, d. Hr.), în cancelarii bizantine, occidentale europene, dar și din Orientul Apropiat, cu numele de Blaci, Blachi, Vlachi, Valachi, Olachi, Walachen, Wlachen, Blaqui, Oulagh, Ulag, Ilac etc.

Acesta demonstrează că, în acel moment, ei erau deja individualizați în raport cu vecinii lor, că erau percepuți ca având o anumită origine, o limbă, obiceiuri comune. Deja din secolele XIII-XIV, avem mărturii scrise despre originea romană a românilor, despre limba lor neolatină, despre credința lor religioasă bizantină, despre tradiții, obiceiuri, veșminte etc.

Treptat, românii și-au format conștiința lor de grup, percepându-se și ei pe sine ca fiind deosebiți de cei din jur. Firește, azi este foarte greu de știut în ce fel se simțeau românii de demult români, cum își manifestau identitatea și chiar solidaritatea. De regulă, istoricii epocilor recente și cei care nu sunt istorici au o rezervă în a accepta că românii erau solidari unii cu alții înainte de 1800.

Sau, dacă acceptă existența unor forme de solidarizare, le văd la nivel local/ regional, în niciun caz peste provinciile istorice ori peste lanțul Carpaților.

Să detaliem chestiunea prin trei exemple luate de dinainte de secolul al XVIII-lea.

În luna septembrie a anului 1547, când Maramureșul (vechiul voievodat românesc transformat spre anii 1400 în comitat al Regatului Ungar) se afla sub o temporară dominație a Habsburgilor și când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1546-1551), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și constata o mare primejdie care se ridica la orizont:

„De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși” (2).

Prin urmare, observatorii străini, stând printre maramureșeni, constată că aceștia ar putea uni Maramureșul cu Moldova nu din interese politice sau economice, ci pe baza unității de limbă, religie (confesiune) și obiceiuri dintre locuitorii din cele două provincii istorice, care erau cu toții români. Oficialii cezaro-crăiești apreciază, de asemenea, că ocaziile unor astfel de acte de unitate ar fi nu doar una, ci mai multe (3).

O altă acțiune similară este relevată cu ocazia intrării oștilor lui Mihai Viteazul în Transilvania, în octombrie 1599. Domnul Țării Românești proceda astfel în numele împăratului habsburg Rudolf al II-lea și al alianței antiotomane numite Liga Sfântă, reflex aproape final al Cruciadei Târzii, menite să-i alunge pe otomani din Europa.

Este cunoscut faptul că Mihai Viteazul – privit de unii contemporani drept un posibil eliberator al Constantinopolului, nu a urmărit atunci, la 1599-1600, să făurească o Românie, să realizeze statul național unitar, ci doar să aibă, pe fondul etnic comun al celor trei țări, o bază puternică de luptă, care să-i asigure succesul în întreprinderile sale. Și totuși, reflexele de solidaritate etnică din timpul acestui act sunt evidente.

Astfel, cronicarul umanist Szamosközy István sau Zamosius care, înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, îi lăuda pe români ca urmași ai romanilor și-l prezenta pe domnul român ca pe un erou creștin, nu-și poate ascunde ura și disprețul față de aceștia, după octombrie 1599. El nu poate înțelege și accepta domnia în Transilvania a unui principe român, adică de aceeași etnie cu disprețuiții valahi, cu iobagii, cu truditorii, cu locuitorii de mâna a doua.

De aceea, după înfrângerea armatei princiare la Șelimbăr, Mihai este numit de acest cărturar „Valahul” și „Tiranul”, iar populația românească în întregul său este apreciată ca „leneșă”, „murdară” și înclinată spre „tâlhării” și „prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate acestea pe seama solidarității de tip etnic:

„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite «de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599», care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit «din Țara Românească» și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români” (4).

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul (5).

Cu alte cuvinte, românii transilvăneni s-au solidarizat cu românii veniți de peste munți. Observatorii menționați nu mai văd țărani răzvrătiți contra nobililor, ci români ridicați la luptă contra ungurilor, stimulați de plasarea în fruntea Transilvaniei a unui principe din neamul lor.

O scrisoare emisă la 2 septembrie 1629 (6), de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Kiril Lukaris, cuprinde răspunsul celui mai important ierarh al lumii ortodoxe la planurile principelui maghiar al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629), de calvinizare a românilor de sub puterea acestuia (7). A fost un patriarh sui generis, deschis dialogului interconfesional și acuzat chiar de tendințe calvinizante, mai ales după apariția lucrării „Mărturisirea bisericii ortodoxe”, publicată sub numele său la Geneva, în martie 1629 (8). În scrisoarea analizată aici însă, Kiril Lukaris se dovedește un apărător ferm și luminat al credinței și bisericii sale. Înaltul ierarh cunoștea bine situația românilor și a țărilor locuite de ei (9).

În 1601, Lukaris, pe atunci singhel al Patriarhiei ecumenice, era chemat de Meletie Pigas (patriarhul Alexandriei), care‑și simțea aproape sfârșitul. În drumul său din Polonia (unde se afla în misiune ca exarh patriarhal) spre Constantinopol, Lukaris se opri la Iași, loc în care avea să rostească unele predici.

În septembrie 1601, tânărul monah era ales patriarh al Alexandriei, funcție în care avea să rămână până în 1620. Între anii 1612‑1615, înaltul ierarh va sta mult timp la Târgoviște, la curtea principelui Radu Mihnea, la București și la Iași. În toamna anului 1614, el va participa în capitala Valahiei la sfințirea mănăstirii Radu Vodă, reconstruită de Radu Mihnea.

În această ambianță, în 1615, urmașii Buzeștilor închinau mănăstirea Stănești, din județul Vâlcea, Patriarhiei din Alexandria. În 1620, an în care face o nouă călătorie în Țările Române, Kiril Lukaris este mutat în scaunul constantinopolitan, devenind patriarh ecumenic. Din acest moment, legăturile înaltului ierarh cu lumea românească sunt tot mai intense: în 1623, el – împreună cu alți patriarhi – confirmă satul Izvorul Alb, din Mehedinți, dăruit de principele Radu Mihnea postelnicului Pătrașcu, fiul lui Petru Cercel, fost principe al țării Românești (1583‑1585); în 1628, confirmă închinarea mănăstirii principelui Moldovei, Miron Barnovschi (1626‑1629, 1633), din Iași către Sfântul Mormânt; în 1630, întărește scutirea de dări a locuitorilor satului Poieni, dăruit de Leon Vodă Tomșa (1629‑1632) – domnul Țării Românești – Sfântului Mormânt etc.

Cum se vede, Kiril Lukaris cunoștea bine, din interior, societatea românească, el petrecând mult timp în ambianța principilor, ierarhilor, cărturarilor și boierilor români de la Târgoviște, București și Iași. Pe de altă parte, patriarhul s‑a aflat din tinerețe în strânse legături cu lumea protestantă, cu personalitățile (David Höschel, Friederich Sylberg, Cornelius Haga, Jan Uytenbogaert, David Le Leu de Wilhelm, Antoine Leger, Thomas Roe și alții) și scrierile din mediul protestant (10).

De aceea, răspunsul său la scrisoarea (scrisorile) și soliile principelui transilvan Gabriel Bethlen este în cunoștință de cauză. Patriarhul ecumenic, fin cărturar și abil diplomat, apreciază „bunăvoința și protecția” principelui față de „acest popor demn de milă” al românilor, dar consideră că prețul cerut – adică atragerea acestor români la calvinism – nu se poate plăti, din mai multe motive. Între acestea, trei sunt importante pentru tema noastră:

a) opoziția românilor înșiși, care nu ar putea să fie înduplecați spre a îmbrățișa de bună voie calvinismul;

b) legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din principatul Transilvaniei și locuitorii țărilor Valahiei și Moldovei (…sanguinis, affectuumque nexus, qui inter Valachos ditionis Transilvanicae, ac incolas terrarum Valachiae, Moldaviaeque, clancularius quamquam, ast arctissimus tamen viget);

c) poziția principilor români extracarpatici, care, fără îndoială, nu vor fi de acord niciodată cu aceasta și vor pune în mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puțin prin îndemnuri tainice (In id sane principes vicini dictarum terrarum nunquam concedent, obicesque, si non armis, saltem occultis suggestionibus certo certius ponent.).

Cu alte cuvinte, atragerea românilor transilvăneni la credința calvină nu se putea realiza datorită unității ortodoxiei românești, unitate bazată pe originea comună („legătura de sânge”), dar și datorită intervenției în Transilvania a domnilor Țării Românești și Moldovei, cu armele și/sau cu „îndemnuri tainice”.

Cele trei episoade rezumate mai sus se înscriu într-un interval de timp de aproape un secol (1547-1629), situat la începuturile Epocii Moderne. Ele au câteva caracteristici comune. Toate marchează acțiuni desfășurate sau pe cale de a se desfășura (posibile) în numele identității și solidarității românilor.

De asemenea, în fiecare dintre ele nu este vorba despre indivizi care acționează în nume românesc, ci de grupuri, de comunități, de entități românești: la 1547, românii maramureșeni s-ar putea pregăti de unirea cu moldovenii; la 1599, țăranii români ardeleni, uniți cu românii din Țara Românească, se revoltă contra stăpânilor maghiari; la 1629, românii din Transilvania nu ar putea fi atrași la calvinism, datorită identității lor religioase și etnice românești.

În al treilea rând, toate cele trei episoade se raportează la românii din interiorul arcului Carpaților care se solidarizează cu românii extracarpatici sau invers (românii din Țara Românească și Moldova se alătură celor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș).

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni.

La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană).

În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației.

Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue (11).

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului.

În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au pus temeliile Academiei Române.

Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni.

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare.

Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați.

Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor.

Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut.

Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești.

Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine.

Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne.

Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

Prof. dr. Ioan-Aurel POP

 

 

 

 

 

  • Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

  • membru al Academiei Române;

  • directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române;

  • domenii de competenţă: Istorie medievală, instituţii medievale, paleografie latină;

 

 

 

VIDEO: O CONFERINŢĂ DE EXCEPŢIE

 

 

 

 

 

NOTE:

 

1 Vezi Sorin Mitu, Perennialism, Modernism, Ethno-symbolism: Ideologial Conflict or Chenges în the Scientific Paradigm?, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Historia, vol. 50 nr. 1, June 2005, p. 1-11.

2 Allegant nobiles, se illos montes et sÿlvas in generali quadam/ congregatione, tempore Ludovici Regiæ Bachiæ habita, pro/ se ipsis heredibusque et successoribus suis ex communj consensu/ omnium Regnicolarum impetrasse. Cuius rei nullum evidens/ testimonium extare creditur. Et potest iure de facto dubitari/ propterea quod illi montes et sÿlvæ, ut dictum est, terminj/ sunt Moldaviæ et Rwssiæ, quos expedit potuis Regie/ Maiestati quam privatis personis esse subiectos, sicut similes et plane/ conterminj montes subiecti sunt arci vicinę Munhach, quę,/ eodem quo Hwzth, iure ad Regem et Corona pertinet. Nam/ cum incolę comitatus Maromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua et religione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatus Moldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casu a/ Regno alienatur. Cum itaque non parvi momenti res sit,/ intererit Maiestatis Regiæ, ut ad eius revisionem et discusionem/ homines fideles atque industrios transmittendos et adhibendos curet. Österreichische Staatsarchiv, Allgemeines Verwaltungsarchiv, Finanz- und Hofkammerarchiv Wien, Hoffinanz Ungarn, Rote nr. 2 (1545-1549), Jahr 1547, fol. 93.

3 Vezi comentariul integral la I.-A. Pop, Transilvania – starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016, p. 97-116.

4 Ștefan Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”, I, 1956, p. 132.

5 I.-A. Pop, Identity and Alterity in Transylvania during the Confrontations of 1599-1601, în „Transylvanian Review”, IV, 1995, nr. 4, p. 173.

6 Szilády Áron, Szilágyi Sándor, Török-magyarkori állam-okmánytár, vol. II, Pest, 1869, p. 137-140 (text latin); Ioan Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, 1940, p. 177-179. Cele mai bune ediții din România ale textului scrisorii patriarhale de la 2 septembrie 1629 – cu traducere în românește – au fost date de Niculae M. Popescu, op. cit., p. 19-24 și de Ioan Vasile Leb, Ortodoxia transilvană între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII, în vol. „Teologie și cultură transilvană în contextul spiritualității europene în sec. XVI-XIX”, îngrijit de Ioan Vasile Leb, Cluj-Napoca, 1999, p. 144-151.

7 Vezi Germanos, Metropolitan of Thyateira, Kyrillos Loukaris, 1572-1638. A Struggle for Preponderance between Catholic and Protestant Powers, London, 1951, passim; George A. Hadjiantoniou, Protestant Patriarch. The life of Cyril Lucaris (1572-1638), Patriarch of Constantinople, Richmond (Virginia), 1961, passim.

8 Lucrarea a fost republicată în 1633. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 151-153; Ioan Vasile Leb, op. cit., p. 143.

9 Prezent în țările Române încă din 1594, Lukaris a revenit de mai multe ori la București, Iași, Târgoviște, mănăstirea Bistrița, unde a ținut slujbe, predici, a elaborat lucrări și s-a aflat în legături cu principi, ierarhi și demnitari ca Ieremia Movilă, Radu Mihnea, Ștefan Tomșa, Gheorghe Movilă, Luca Stroici, boierii Buzești. Vezi Niculae M. Popescu, Chiril Lucaris și ortodoxia română ardeleană, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIV, 1946, nr. 7-9, p. 5-15; Aurel Jivi, Orthodox, Catholics and Protestants. Studies in Romanian Ecclesiastical Relations, Cluj-Napoca, 1999, p. 64-99.

10 Aurel Jivi, op. cit., p. 100-119.

11 O dovadă mai puțin cunoscută vine chiar din ambianța Bisericii Române Unite cu Roma, menite, conform unora dintre exegeți, să rupă „legătura de sânge și de simțiri” dintre românii ardeleni și cei extracarpatici. Este vorba despre un înscris, un contract („o tocmeală”) din 26 mai 1737, încheiat de episcopul Ioan Inochentie Micu cu Ștefan Zugravul de la Ocnele Mari („din Țara Românească cea de dincoace de Olt”), pentru pictarea iconostasului bisericuței din curtea castelului episcopal de la Blaj: „Cum numitul zugrav toată tâmpla sau catapeteasma bisericei, împreună cu două sfetnice mari și două mici, cu mare cuviință, precum în Țara Românească, la Cozia și la Hurez se află, să o zugrăvească…” (Zenovie Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a, 1697-1751, ediția a II-a)/ Geschichte der Rumänischen Unierten Kirche (Teil I, 1697-1751, 2. Auflage), în „Perspective”, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, anul XVII, p. 271-272, nota (541).

25/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Decembrie 1989 – Atac terorist asupra României

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, preşedintele Statelor Unite afirma că „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greşeli ale istoriei” pentru că „de dragul stabilitaţii” marile puteri „au sacrificat libertatea naţiunilor mici” din Europa Centrală şi de Est, cărora le-a fost impus comunismul.

 George Herbert Bush şi Mihail Gorbaciov s-au înţeles, tot de dragul stabilităţii (?), să scoată ţările satelit de sub tutela URSS şi au hotărât, la Malta, să distrugă regimul Ceausescu.

Este o datorie de onoare şi o problemă de constiinţă pentru cei doi mari ai lumii anului 1989, sa recunoască, faptul că în România nu a fost o revoluţie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocată tot de agenturile străine.

In decembrie 1989 România a fost invadată de trupe sovietice, de teroristi – români si unguri antrenaţi pentru lupte de gherila în Ungaria, de agenţi speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toţi în colaborare cu teroriştii autohtoni, reactivaţi din rândul celor  care au fost studenţi şi aspiranţi la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

 Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a iniţiat atacul terorist ce a distrus din temelii România şi a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoască public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala.

Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”.

„Evoluţiile perestroikăi si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Păcat că Ceauşescu, aflat la o şi mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea susţinerilor lui.

Pentru România, recunoaşterea utopiei este o insuficientă consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul International de la Haga care sa judece Revoluţia (atacul terorist) din dec. ’89. 

De ce atac terorist si nu revoluţie

Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat de KGB ca spion englez ) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei, din Romania.

Urma ca ei să pregăteasca o succesiune de coloratura sovietică, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici.

Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania post comunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala.

Să ne amintim că in dimineaţa zilei de 23 dec. 89,  apărea următorul comunicat al lui Ion Iliescu :

„Noi, românii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor noştri. Protestul nostru era îndreptat împotriva lui Ceausescu, dar era în acelaşi timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de o ordine socialista.”

Iata, deci, ca Iliescu, a pornit la revolutie numai pentru schimbarea lui Ceausescu, nicidecum caderea comunismului.

Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in oct. 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatle romane.

E de presupus ca cei 26.000 de agenti sovietici, printre care basarabeni vorbind perfect romaneste, au jucat, timp de un an, rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei.

Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, din primavara anului 1990, incheiat de Iliescu si Gorbaciov prin care, partea româna accepta, singura din Europa răsăriteana, ca eventualele alianţe prooccidentale de securitate ale ţării sa fie aprobate de Moscova.

Curioasa făptură si acest Gorbaciov, cu numai citeva luni inainte declarase, cu voce tare, ca noul tip de relaţii stabilite cu tarile socialiste il constituiau egalitatea in drepturi, suveranitatea si neamestecul în treburile interne, principii sustinute de Ceausescu pâna şi-a pierdut viaţa.

Oare să nu-şi fi amintit Gorbaciov atunci când l-a insarcinat pe Iliescu sa-l spulbere pe Ceausescu, că „unele din declaratiile cu care (Ceausescu) voia sa obţină un mare efect. . . mergeau totuşi în direcţia justă”. Si că „nesfârşitele pretenţii si capricii ale românilor . . . conţineau şi un dram de raţiune”?, aşa cum a recunoscut, ulterior, în cartea sa de memorii?.

Fostul general Victor Stanculescu a dezvăluit, în cartea sa „In sfârşit adevărul . . ” că în dimineata de 23 dec.’89, când Iliescu şi echipa sa au venit la MapN de unde au luat legatura cu Moscova pentru a cere instructiuni, precum si faptul ca a fost insarcinat cu organizarea procesului Ceausestilor, in legatură cu care, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu si Ion Iliescu i-au cerut sa-i suprime pe Elena si Nicolae Ceausescu.

Stanculescu a mai arătat că inclusiv în spatele sau, la MApN, a acţionat un grup filorus care a urmarit crearea tuturor condiţiilor pentru ca toata lumea sa fie convinsa că Ceauşeştii trebuiau lichidaţi si ca decizia în acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei) si KGB (securitatea rusilor. („Ziua”/ 18 dec.’09).

Virgil Magureanu, intr-un interviu la BBC a spus:

„A fost evident ca KGBul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. „Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”.

„Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost, de fiecare data, retrasi, in asa fel incit urme palpabile despre acest episod nu au ramas.

Sau, aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior. (R.L./22dec.2003).

Ultimul vice prim-ministru al comertului exterior şi fost ministru de externe, Stefan Andrei, marele om politic al regimului asasinat, a declarat istoricilor-reporteri Vladimir Alexe si Victor Roncea, adevăruri cutremuratoare despre atacul terorist :

„Dacă în 1989-1990, în România, se aflau circa 60.000 de agenti speciali rusi, unguri si iugoslavi, în toamna lui 1991 mai erau 29.000 de militari sovietici, care erau imbrăcati civil si se numeau „visautniki, (ofiteri spetznaz insarcinati cu operatiuni speciale)”.

„In ’91 mai erau cam 29.000. Caraman i-a spus lui Roman si lui Magureanu. Când au mers la Moscova, s-a discutat şi despre retragerea lor de aici. Atunci ruşii au spus: noi nu mai vrem sa fie Caraman la DIE (SIE). („Ziua” on line/ 19 dec.2008).

Colonel dr. Mircea Dogaru, presedintele fondator al Sindicatului Cadrelor militare disponibilizate, in retragere si in rezerva, doctor în istorie militară, face dezvăluiri din care, usor te poate duce gândul ca atacul terorist din dec.’89 s-a vrut un război impotriva României. Intr-un interviu intitulat „Rusia nu s-a destramat, ci s-a extins.

Este peste tot, inclusiv în Romania”, istoricul militar arăta ca: „România a fost atacata de forţele profesioniste ale statelor celor doua tratate. Nu au fost doar SPETZNAZ si OMON au fost si batalioane franco-germane care s-au antrenat la Debreţin.

Deci a fost o lucrare generala . . . pentru a ajuta Rusia sa se preschimbe dar sa ramina un mare imperiu.. Noi am identificat agresorii, dar nu am putut sa ne batem pentru ca intre ei si noi erau masele mankurtizate.. (Iliescu chema masele in strada sa apere revoluţia. n.m.)

Mai mult, agresorul trăgea lepădând unul dupa altul vestoane ba de securitate, ba de Armata, ba de miliţie, ba de mai stiu ce . . . „.

„Am o singura intrebare: era nevoie sa se deplaseze masele de proşti la televiziune, care putea fi inchisă printr-o simpla apăsare de buton în punctul de comanda?. Acolo unde au lipsit masele, adică gloatele, între noi şi adversari, cum a fost podul de la Slatina, acolo adversarul a fost facut ţăndari.

Eşaloanele venite dinspre Craiova au fost facute praf de TAB-urile armatei. Supravieţuitorii care urlau „mama” in ruseste au fost duşi la spitalul de la Slatina, de unde au fost recuperaţi. In schimb, ofiţerii nostri au dat, ani de zile, cu subsemnatul la ambasada sovietica ?”.

Seful Directiei de Informatii a Armatei, din dec.’89, viceamiralul Stefan Dinu, dezvaăuie faptul ca fusese avertizat asupra planurilor serviciilor secrete straine privind declansarea revoltei impotriva lui Ceausescu.

„Contraamiralul sovietic, Terentiev, ne-a facut o ampla expunere despre reformele din URSS si alte tari socialiste, intrebându-se la fiecare problema, retoric desigur, de ce in România aceste programe n-ar fi posibile?”.

In mai 1989, omologul meu maghiar a tinut sa-mi precizeze ca „programele de reforma din Ungaria depasesc cu mult pe cele adoptate in URSS de Gorbaciov prin cunoscuta politica de perestroika si glasnosti.

In sprijinul acestei afirmaţii au fost subliniate o serie de proiecte dintre care mentionez: descentralizarea conducerii economice, incurajarea proprietatii private si libera initiativa a micilor intreprinzatori, liberalizarea preturilor, incurajarea cererii si ofertei pe piata interna, libertatea presei, dreptul de constituire de noi partide si organizatii politice ale caror programe nu contravin intereselor Ungariei etc.”.

„I-am solicitat totodata parerea sa in legatura cu aparitia in Ungaria a unor lucrari care contestau sau puneau la indoiala apartenenta la Romania a unor parti din Transilvania.

Rezum discutia noastră la două afirmaţii ale generalului maghiar: mai intâi ca aceia care revendică teritorii din jurul graniţelor ungare sunt foarte puţini in ţara sa si, în al doilea rând, dupa parerea sa, ori de câte ori Ungaria a pretins sau a incercat extinderea teritoriilor pe seama vecinilor, a pierdut de fiecare data si mai mult, iar Ungaria nu poate risca si alte pierderi”. Stie si . . . Laszlo Tokes?

Aplicaţii in jurul României:

La nord-vest, in Ungaria, 6-8 iunie ’89, aplicaţie comună ungara, cehoslovaca si sovietică. Intre 14-28 oct. trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 si Corpul 3 Armata sovietic, concomitent cu trupele din apararea antiaeriana, totalizând 13.000 militari, au organizat o aplicaţie in raionul Budapesta-Tokay.

Din directia nord-est, in URSS, de asemenea, aplicatii (4-17 oct. in Bucovina de Nord, in sudul Basarabiei, 2-4 nov. în raionul Balţi). Apele Marii Negre au constituit de asemenea teatrul unor aplicaţii navale: la sud-est de Insula Serpilor, la sud de Yalta, la vest de Suhumi si sud de Subla, in apele de est ale Bulgariei.

Avertismentul iugoslav: „Nu stiu daca pe filiera iugoslava ne-a venit revoluţia, stiu doar ca pe filiera iugoslava ne-au venit informatiile despre cum se va acţiona pentru a provoca Revolutia”.

„Prin luna oct. 1989, fostul meu omolog iugoslav, general-locotenent Giorgio Iovicic, l-a invitat pe atasatul militar roman la Belgrad, colonel Manea Dumitru, pentru a-i face o informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră”.

Generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România. Surse la, Budapesta, Sofia, Moscova, de unde a aflat ca la o data foarte apropiata, in România urma sa aiba loc unele acţiuni destabilizatoare.

Se menţiona faptul ca vor fi organizate mai intâi patrunderea unor grupuri de indivizi pregatiti special, care sub acoperirea de turisti veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburari si panică în rindul populaţiei.

După care, se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localitati din interiorul ţării. (Sa ne amintim de turişltii sovietici , teroristii pregatiţi în Ungaria pentru lupte de gherilă urbană, agenţii curieri ai mişcărilor  din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana, zecile de mii de agenti mai noi si mai vechi ai Moscovei reactivati sub comanda lui Ion Iliescu, plus armatele din jurul granitelor, au transformat ţara intr-un teatru de lupte, omoruri  fratricide, razbunari etc., în scopul slăbirii capacitatii de apărare si, în consecinţă, crearea condiţiilor pentru dezmembrarea ţării.

Disidentul rus Pavel Stroilov a arătat, în urma consultării arhivelor furate din Fundaţia Gorbaciov, că au existat planuri avansate franco-sovietice de creare a unei Confederaţii Europene Socialiste.

El a destainuit, intr’un interviu pentru Hotnews, ca revolutiile din 1989 au fost „planuite si inscenate de KGB, iar FSN a fost complet sub controlul sovieticilor.

Un memorandum al Departamentului pentru Relatii Internationale al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS arata ca sovieticii stiau inca din februarie 1989 ca evenimentele de la Bucuresti vor fi unele singeroase.

Fragmentul din memorandumul citat, publicat de Woodrow Wilson International Center for Scholars arata ca: „In Romania inca exista atmosfera opresiva a cultului lui Ceausescu. Straduindu-se sa izoleze tara de influenta noastra, acum incearca sa imbrace haina si indirect aduce argumente impotriva noastra.

Unele eruptii de nemultumire sunt posibile in aceasta tara, insa nu este posibil ca ele sa se extinda in acest moment. Situatia se va schimba cel mai probabil odata cu plecarea lui Ceausescu, care ar putea fi insotita de evenimente dureroase”. (Si, totusi, evenimentele dureroase s’au petrecut dupa plecarea lui Ceausescu, sub Iliescu-KGB si Militaru-GRU care au savirsit oribile asasinate in masa, dupa cum vom vedea in continuare).

O transcriere interesanta este cea a unei conversatii in care Gorbaciov recunoaste ca Iliescu este omul Moscovei, fata de liderul bulgar, Alexander Lilov, primul presedinte al Partidului Socialist Bulgar din 23 mai 1990. In cadrul acestei discutii, Lilov i se adreseaza lui Gorbaciov: „Pina la urma, Iliescu se descurca bine in Romania, in ceea ce ne priveste”.

Gorbaciov ii raspunde: „Ssst! Nu vrem sa facem publica apropierea noastra de Iliescu. Cu alte cuvinte, da, se descurca bine, dar nu vrem sa se stie ca este apropiat Moscovei”. („Ziua pe Internet/ 29 sept. 2009). (Iata ca nici Gorbaciov nu vroia sa se stie ca asasinul Romaniei este apropiat lui).

Când credea ca totul a devenit istorie, in decembrie 2000, Gorbaciov, felicitindu-l pe Iliescu pentru neconstituţionalul mandat nr.3, a recidivat în a recunoaşte implicarea totală în evenimentele din decembrie ’89 din Romania: „O mare stima şi o enorma simpatie. L-am sustinut cu toate fortele in timpul acelor momente extrem de dificile din dec.’89 pe care le traiau cu totii la Bucuresti. Vorbeam des cu el la telefon si il susţineam”.

Iar Iliescu susţinea că „In decembrie ’89 Gorbaciov nici nu ştia de existenţa mea”.

De ce evenimente dureroase dupa plecarea lui Ceausescu:

Dupa cum Mihail Gorbaciov stie prea bine, declansarea evenimentelor din decembrie ’89 a fost precedata de o invazie masiva de militari sovietici.

Incepind cu 10 decembrie ’89, in Romania patrunde un numar fara precedent de „turisti” sovietici. Coloane intregi de automobile „Lada” cu cite patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu RSS Moldoveneasca, Bulgaria si Ungaria. Important de mentionat este faptul ca „turistii” sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte ceea ce dovedeste o complicitate la nivel inalt, dar si existenta unui numar mare de tradatori.

Conform unor statistici se estimeaza la 67.000 numarul invadatorilor sovietici intrati in tara in dec.’89. „Turistii” sovietici formau forta de soc „spetznaz”, constituita din operativi ai GRU (serviciul secret al armatei sovietice), care actionau in civil (visautniki).

Totodata la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie: La granita cu URSS, in zona Galati Braila s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de comando ale „spetznaz”.

La granita cu Bulgaria, la Ruse se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN. In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau unitati vest-germane din cadrul cunoscutei forte CSG-9. De ris-plinsul lumii, cite forte mecanizate s’au concentrat pentru asasinarea unui batrin-bolnav care la prima huiduiala a multimii a parasit puterea.

Pastorul Laszlo Tokes este considerat astazi, scinteia care a provocat, in doar citeva zile, darimarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. Faptul ca el este, acum, vicepresedinte al Parlamentului European denota ca, in evenimentele din decembrie ’89 a fost un factor pozitiv pentru interesele maghiare si, poate, euroatlantice, dar pentru Romania, tara in care traieste, slujeste si al carei cetatean este, Tokes ramine un odios spion si tradator ce si-a minjit sutana cu singe.

O prima dovada, dezvaluirile fostului adjunct al Securitatii Timis, Radu Tinu, potrivit caruia, ofiterii securitatii au descoperit, in zilele acelui fierbinte 89, la doi agenti ai Ungariei care paraseau Romania printr’un punct vamal, o chitanta de mina semnata de insusi Laszlo Tokes.

Viitorul vicepresedinte al Parlamentului European scria cu mina lui ca a primit 20.000 de lei. Penibila situatie pentru Parlamentul European, dar si pentru slujitorul Domnlui care a vindut vieti omenesti. De la Bella Kun la Laszlo Tokes maghiarii urmaresc dezmembrarea Romaniei, in 1931 sub directivele lui Stalin, in 1989 sub indicatiile lui Gorbaciov.

La 8 iulie 1989 are loc, la Bucuresti, intilnirea la nivel inalt a statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, prilej cu care, intr’o intrevedere bilaterala, facilitata de Gorbaciov, conducerea ungara – Nyares Reszo, Nemeth Miklos si Gyula Horn, sustine ca Transilvania nu apartine Romaniei si ameninta ca va internationaliza problema maghiarilor din Romania.

Astazi, Laszlo Tokes cere, la ONU, autonomie teritoriala si limba maghiara oficială in Transilvania.

Generalul de brigada (rez) Aurel Rogojan, care,in 1989 era seful Cancelariei DSS, „omul din umbra” al lui Iulian Vlad, seful Departamentului Securitatii Statului, deescrie contextul international si eforturile revizioniste ale Ungariei.

Potrivit generalului in rezerva, DSS a avut agenti in taberele de pregatire ale celor care urmau sa duca in Romania operatiuni de gherila urbana. Totodata securitatea a interceptat mai multi emisari care au realizat puncte de sprijin in localitati importante din Romania.

Anterior, in dec. 1988, conducerea iugoslava l-a iritat pe Ceausescu punând in discuţie problema Banatului. In august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securitatii Statului, infiltraţi in cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportau primele date în legatură cu pregatirea unor formatiuni de lupta (gherila urbană) ale caror misiuni erau sa actioneze in România pentru crearea pretextelor unor evenimente in consens cu evoluţiile din Polonia si Ungaria, iar ulterior si din Cehoslovacia, R.D. Germana si Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov si George Herbert Bush si, pe de alta parte, de Francios Mitterand si Helmuth Kohl, avind si binecuvantarea Sanctitatii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului. Organizatia Romania Libera si UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securitatii RP Ungara) au organizat formatiuni paramilitare pe care le-au instruit in tabara (cazarma militara) de la Bicske pentru „actiuni viitoare de gherila urbana in Romania”.

Agenti curieri ai miscarilor „Solidarnosc” din Polonia, ai „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana au fost interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea indeplinirii misiunilor de racolare şi fixare ce reveneau „revoluţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”.

Ei aveau sa recunoasca cine sunt, de unde au venit si cu ce scop, precum si gradul de indeplinire a misiunii lor. In toamna anului 1989, emisarii realizasera contacte si constituisera puncte de sprijin in Alba Iulia, Arad, Brasov, Bucuresti, Caransebes, Cisnadie, Cluj, Constanta, Craiova, Cugir, Iasi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Targu Mures, Timisoara . . . .

Fiecare emisar actiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru cauta alti zece. In Bucuresti s’au vizat recrutari, inclusiv din rindurile elevilor de liceu, cu care se realizau intilniri de instruire in parcuri. Unii parinti, ingrijorati, s’au adresat Biroului de Informatii, Sesizari si Reclamatii al Ministerului de Interne.

În zilele de foc din dec.’89 am avut confirmarea deplina a misiunilor acelor emisari.

Cele mai mai multe orase-tinta ale curieratului lor au fost cuprinse, în dupa amiaza zilei de 22 dec., de furia unor revolte, aparent ilogice, in care, initial, interlopi periculosi, terorizind unitatile de securitate si militie (din inalt ordin subordonate comandamentelor judetene militare de aparare, urmare a starii exceptionale instituite), s’au transformat ad-hoc in „revolutionari profesionisti”..

In sinteză, când generalul Vlad a cerut sa fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat ca pe linia Timisoara-Resita-Caransebes-Alba Iulia (Cugir)-Sibiu-Brasov, Banatul si Transilvania sunt incercuite de focarele unor violenţe extreme ale caror ţinte erau sedii ale Securitatii si Militiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intentie ca ocupantii lor sa fie arsi de vii. Am mai mentionat ca, asa cum se prezinta situatia, Banatul si Transilvania par a fi izolate de restul tarii si i-am prezentat succint ce s’a comunicat din fiecare judet.

S-a interesat daca sunt probleme la Targu Mureş, in Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linşte suspectă şi se astepta ca, in urmatoarele doua zile, la Odorheiul Secuiesc şi in alte localităţi să se dezlanţuie evenimente de un tragism cutremurator . . . .”, incheie generalul de brigada (rez), Aurel Rogojan, edificatoarele dezvaluiri. Astazi, cu voia Sfintului Scaun (?), Laszlo Tokes cere la ONU, autonomie teritoriala. Preludiul la cantata „dezmambrarea Romaniei”??.

Nu pot sa nu completez dezvaluirile generalului Rogojan cu aspecte privind relatiile romano iugoslave. „Puţini dintre istoricii romani cunosc faptul ca in perioada regimurilor Dej si Ceauşescu, Iosip Broz Tito a fost cel care s’a impus in fata celor doi sefi de stat romani, dar, din umbra, Iugoslavia, alaturi de alte state vecine, uneltea la destramarea Romaniei.

Documentele cercetate pentru scrierea cartii „Istorie, geopolitica si spionaj in Balcanii de vest”, demonstreaza temeinic ca Tito, fostul presedinte al Iugoslaviei, a incercat, folosindu-se de serviciile secrete, sa rupa bucati din Romania”.

Ce faceau, in zilele fierbinţi, complicii teroriştilor, din interior.

Spune, cel care, la ordinul lui Gorbaciov, s’a instalat, chiar din 22 decembrie ’89, in locul lui Ceausescu. Acesta, in fata Comisiei Parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, confirma ca el a fost cel care, imediat dupa fuga dictatorului, a preluat toate pirghiile puterii si in special organele de forta, armata, securitate, militie, pe care le-a manevrat si dirijat intru realizarea scopului final, distrugerea Romaniei:

„Deci, am dat acest gir politic conducerii existente a armatei. Generalul Guse, din pacate, a ramas aici (in fostul sediu al CC al PCR) in noaptea de 22 si toata ziua de 23, cind lucrurile au devenit foarte dificile . . . Si, in seara de 23, cind ne-am adunat la Ministerul Apararii Nationale, am decis sa fie chemat Guse la MapN, sa-si ia treburile in mina” (inclusiv cadavrele trupelor USLA pe care le-ati chemat, ciuruit si lasat in strada cu placarda . n.m.). „In noaptea de 23 ne-am dat seama ca Guse este depasit. . . .a venit la mine, foarte agitat, foarte tulbure, sa-mi ceara sa ies la televiziune si sa cer populatiei Bucurestiului sa paraseasca strazile, sa se retraga toti in case si in intreprinderi.

In conditiile acestea, de anarhie totala din oras, spunea el, armata nu poate sa faca ordine. Am cautat sa stau de vorba cu el, sa-i explic ca asta ar fi o mare gafa, o mare greseala politica. Revolutia a fost infaptuita de oameni care au iesit in strada; a veni cu o asemenea idee si cu motivatia ca armata sa faca ordine, ar fi un semnal ca armata vrea sa puna mina pe putere.

In plus i-am spus: dumneata stai aici in sediul Ministerului Apararii Nationale. Eu circul prin oras, pentru ca circulam tot timpul, de la MapN la Televiziune si viceversa, intr’un TAB . . .Era atmosfera aceea de entuziasm general.` . . . Adica se vedea ca il parasisera nervii . . .De aceea , in ziua de 24 dupa amiaza, am luat decizia ca sa-l inlocuim . . .sa apelam la generalul Militaru”. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa-i spun presedintelui de onoare ca minte ca un . . . mincinos.

Nu pe 24 l-a inlocuit pe Guse cu Militaru; in seara de 22 dec. La TVR s-a anuntat ca generalul Nicolae Militaru este noul ministru al Apararii, iar acesta a trecut imediat la aplicarea principalului obiectiv al noii puteri: desfiintarea fizica a securitatii, dusmanul terorismului.

Astfel, pe 23 decembrie ’89, principalii agenti sovietici, Militaru (GRU) si Ion Iliescu (KGB) au savirsit un asasinat in masa de o cruzime nemaiintilnita in tara noastra, asasinat care probeaza cu plus de evidenta, sustinerea tezei atacului terorist din dec.’89. Constantin Isac, un revolutionar care l-a arestat pe Ilie Ceausescu si care s’a aflat, in primele zile dupa fuga Ceusestilor, linga Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Victor Stanculescu, Dan Voinea si Mihai Chitac, atit la TVR, cit si la MAPN, a dezvaluit, in amanunt, odiosul asasinat savirsit in seara zilei de 23 dec.’89, de catre generalul Militaru, proaspat numit, anume, de Iliescu, ministru al Apararii. Citeva vehicole ARO blindate (ABI), pline cu uslasi condusi de colonelul Trosca (fost sef al statului major al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista – USLA) au fost chemate in fata sediului MapN, de insusi generalul Militaru, pentru a apara sediul ministerului de teroristi, pentru ca tot el, Militaru, sa ordone spulberarea ABI-urilor; ordinul de tragere fiind transmis tancurilor din fata ministerului de colonelul Safta (ulterior general) cu textul „NIMICITI PRIN FOC SI CALCARE CU SENILE”

Ferocitatea asasinilor Iliescu si Militaru depaşeste orice imaginatie:Dupa ce militarii din ABI-uri au fost ciuruiti de mitralierele de pe tancuri, cadavrele acestora au fost tinute, in strada, timp de sase zile, cu pancarde pe care scria TERORISTI., pentru ca trecatorii sa le scuipe sa le arda cu tigara, ori sa urineze pe ele.

Capul colonelului Trosca, despartit de trup, a fost asezat in batjocura, cu o tigara in gura, infipt pe osia unui ABI rasturnat. Diversiunea Trosca a fost o cruda razbunare, pentru ca Trosca a fost ofiterul de contrainformaţii care in anii ’80 l-a depistat pe generalul Nicolae Militaru (pus in functia de ministru) drept colaborator al fostului KGB, motiv pentru care Ceausescu l-a trecut pe linie moarta.

SAPTE MORTI, 11 ORFANI, NICI O ANCHETA. Generalul Militaru ordonase expres ca blindatele usoare ale USLA sa fie conduse, personal, de colonelul Trosca, pe motiv ca trebuiau eliminati „teroristii” care trageau de la restaurantul Orizont spre sediul MapN. Unsprezece tineri care traiesc cu stigmatul „fiu de terorist” si carora trebuie sa li se schimbe oprobriul in onoare: fiu de erou. Iar asasinul, teroristul nr.1, dupa peste 20 de ani, la intrebarea ziarului Vremia Novostei „cine a tras” raspunde, parca, dupa alta lume: „Este, inca, o enigma.

Cred ca a fost vorba de o structura pregatita înca de Ceauşescu pentru vremuri tulburi, pentru luptele de gherila in conditii urbane in cazul ca tara ar fi fost ocupata”. Iar vorbeste de frânghie in casa spinzuratului.

Inca o proba de terorism, nu revolutie: In seara zilei de 21 decembrie ’89, generalul Vlad, fiind chemat la sediul CC, a asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale sefilor unitatilor judetene (municipale si orasenesti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul sefului departamentului. Invariabil, la apelurile „suntem atacati, ne dau foc, ce facem?”, raspunsul era standard: „solicitati sprijin comandamentului judetean de aparare!”. Seful securitatii judetului Sibiu, locotenent-colonel inginer Theodor Petrisor, primind aceasta solutie, mi-a spus sa astept un moment si sa ascult. A deschis probabil fereastra si a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, suieraturi si rapait de gloante, cum numai in filmele de razboi auzisem. „Cine trage?’, l-am intrebat.

„Cei la care ne trimiteti sa ne apere”, a fost raspunsul. Orice om de bun simt, aflind toate acestea, se lamureste ca revolutia lui Iliescu a fost, in fapt, actiunea de distrugere prin foc si calcare cu senile a securistilor, acei slujbasi ai puterii instriti si platiti sa apere tara de teroristii sovietici si de hienele vecine gata sa muste din trupul tarii. Dar, asa cum a spus si Virgil Magureanu, complotistul din echipa lui Iliescu, totul s’a desfasurat numai cu complicitati din interior.

La Iasi, da, revoluţie. De catifea. Trupele sovietice oprite la Prut..

Iasi, 22 decembrie 1989. In biroul comandantului de divizie, colonelul I.C., suna telefonul. Este invitat in cladirea unde reprezentantii miilor de ieseni iesiti in strada preluasera puterea de la autoritatile locale. Ajuns la imobilul inconjurat de manifestanti, in timp ce o voce striga „armata e cu noi”, a fost rugat sa vorbeasca multimii. Colonelul a fost privit de manifestanti cu speranta. Le-a vorbit calm.. Militarii fac parte din popor. Multimea a scandat: „Ar-mata e cu noi”. A zarit oameni plingind. La Bucuresti, conform TVR, Nicolae Ceausescu mai era seful statului. Atunci au intrat pe usa doi ofiteri, dotati cu pistoale si masti contra gazelor.”Ma aresteaza, si-a zis colonelul, pentru ca am pactizat cu demonstrantii”. S’a inselat. I-au raportat ca o coloana de manifestanti se indreapta spre comandamentul local al Securitatii. A intuit pericolul si a dat ordine precise.

Când revolutionarii au ajuns acolo, au observat cu uimire, ca infanteristii preluasera paza institutiei.. S’a cerut eliberarea tuturor celor aflati in arest… Li s’a dat drumul imediat. Demonstrantii au vrut sa’i vada pe securisti. Si au acceptat sugestia de a forma un grup de reprezentanti.

Acestora li s’a aratat sala unde erau adunati, dezarmati si sub paza militara, ofiterii si suofiterii de securitate gasiti in unitate. Revolutionarii au vazut si locurile unde santinelele armatei pazeau rastelele cu armele cadrelor de securitate si documentele secrete. Revendicarile multimii erau indeplinite. NU S’A TRAS NICI UN FOC DE ARMA. Cu luciditate a fost evitata o baie de singe. („Ziua” pe internet/16 dec.2009).Ziarul Ziua continua: In Capitala, dupa euforia initiala a populatiei, eliberata de dictatura, au urmat zile si nopti de confuzie, cu civili si militari, toti romani, impuscati cu cinism in cap. La televiziune se cerea chemarea unor trupe straine, specializate in „lichidarea teroristilor”, tocmai cind granicerii il informasera si pe comandantul diviziei din Iasi despre deplasarea unor coloane militare sovietice spre podurile de trecere peste Prut. Iata de ce colonelul I.C. nu a fost surprins de invitarea sa la Ungheni, de catre omologul sau sovietic. Acesta l-a intrebat care este soarta comunistilor romani.

Apoi i-a declarat ca are mandat sa intre cu trupele sale in Romania, daca i se solicita ajutorul. Colonelul surise amar: „Asa ati procedat si in Cehoslovacia, in 1968”. Sovieticul raspunse dur: „Stiti ca nu veti rezista aici, cu fortele proprii, mai mult de 90 de minute. De ce nu ne lasati calea libera?”.

Românul s’a ridicat in picioare si a replicat senin: „Si ce o sa faceti dupa ce ne striviti pe noi, la frontiera? O sa treceti cu tancurile voastre peste sutele de mii de ieseni, iesiti in strada pentru libertate?.

Când a revenit in biroul sau i s-a raportat ordinul sosit de la Bucureşti. Armata romana nu are nevoie de „sprijinul” trupelor sovietice – specificase clar generalul Stefan Gusa, şeful Marelui Stat Major.

Se confirma astfel masura luata anterior, telefonic, de catre generalul Petre Geanta, seful de stat major al trupelor de graniceri: NU TRECE NIMENI PESTE VOI!. Slavă ţie, oraş erou. Traiesc mindria ca sunt fiu de moldovean.

Atrocitaţile impotriva forţelor de securitate şi ordine şi în special impotriva deţinatorilor de secrete privind uzurpatorii, continua.

Incepind cu 22 dec.’89, activitatea teroristilor s’a axat, in principal, pe suprimarea celor ce le ştiau trecutul, a organelor de securitate si ordine, pentru ca apoi sa se transforme intr’o permanenta vinatoare si deconspirare a securistilor si colaboratorilor lor.

S-a inoculat in mintea poporului conceptia ca vinovaţi pentru tot ce a fost inainte au fost securitatea si militia, adica tocmai acele organe care au asigurat apararea integritatii statului, a avutiei nationale si a ordinei publice.

Totul a dispărut odata cu dispariţia acestor organe. Să vedem ce a urmat zilei de 22, iesirea din adincuri a teroristului sef.

– In zilele atacului terorist au fost ucisi generalul Constantin Nuta, adjunct al ministrului de interne si seful Inspectoratului General al Militiei (IGM), si sdjunctul IGM, general Velicu Mihalea. Nuta era un militar cu experienta si fost sef al contrainformatiilor militare, calitate in care cunostea numeroase dedesubturi ale racolarilor facute de serviciile straine de spionaj.

Dati in urmarire, cei doi generali au fost arestaţi la Deva si urcaţi într-un elicopter pentru a fi duşi la Bucureşti. Insă în mod ciudat, elicopterul a fost doborât  şi toti cei aflaţi la bord şi-au pierdut viaţa.

  Nicolae si Elena Ceausescu au fost  judecaţi şi executaţi pe data de 25 dec.’89, la Targovişte. Opt ani i-au trebuit Ministerului Apărării Naţionale pentru a elibera certificatele medicale de constatare a decesului, intrucât documentele au fost semnate de Vladimir Belis, directorul Institutului National de Medicina Legală, la ordinul lui Stanculescu, fără să fi văzut cadavrele. Ceauşeştii au fost torturati, după cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la înmormintarea dictatorilor:

„Cei doi au fost torturati inainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. „Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, în ciuda rănii de pe partea stângă a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind întors nefiresc. Nu a reuşit să-i pună decât un pantof”.

„Am bagat în el şase gloanţe şi s-a blocat arma. Ionel a descarcat în el tot incarcătorul, iar Gheorghiu a tras şi el tot şase – şapte gloanţe. Ceauşescu s-a ridicat pe zid cam un metru când l-a prins Ionel în rafală. A căzut ca un sac de cartofi. Ea a căzut pe o parte şi făcea niste gesturi macabre. Avea gauri imense în ea şi se zbătea. Eram la 15-20 de centimetri. Am schimbat incărcătorul si i-am tras 30 de cartuşe în cap.Eram plin de creier şi de oase”, şi-a incheiat eroica poveste bravul ostaş al armatei române, plutonierul major (azi, probabil, ofiter) Dorin Carlan, cel care s-a amuzat auzind, la sfirsitul procesului de o ora si jumatate, sentinta: „Cu recurs in zece zile.Sentinta se duce la indeplinire imediat”.

 Pe 28 dec., generalul Marin Ceausescu, fratele dictatorului, este gasit mort la Viena. El indeplinea functia de sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei, considerata sediul spionajului romanesc in Europa Occidentala. Marin Ceausescu a fost gasit spinzurat la subsolul cladirii care gazduia Agentia Economica din Austria. Decedatul ar fi avut acces direct la conturile familiei Ceausescu din strainatate.

– Genaralul Dumitru Puiu era comandantul Aeroportului Otopeni si a fost martor al carnagiului din zona aeroportului. Puiu a disparut dupa ce a anuntat in direct la televiziune, in seara zilei de 24 decembrie ’89, ca detine filme cu ce s’a intimplat la Otopeni, cu o zi in urma. Este internat la spitalul de nebuni din Timisoara unde isi gaseste sfirsitul in conditii ramase neelucidate, la inceputul aceluias an 1990.colegii lui au declarat ulterior, ca ultimele lui cuvinte au fost:”Salvati-ma,astia vor sa ma omoare”

– Presedintele completului de judecata al sotilor Ceausescu, generalul Gica Popa, a intrat, pe 1 martie 1990, in biroul 122 de la Ministerul de Justitie. Se aude un zgomot puternic, iar Popa este gasit intr’o balta de singe. Inca traia. A fost transportat la Spitalul Militar Central, dar aici si-a gasit sfirsitul.

– Nicolae Giosan, fostl ministru al agriculturii, moare la inceputul lunii august 1990 in penitenciarul Jilava, dupa ce ii este administrata o injectie „ciudata”. Ministrul era o somitate in agronomia romaneasca si un apropiat al cuplului Ceausescu.

– Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a a Securitatii, era un specialist in inabusirea revoltelor. A participat la reprimarea rascoalei minerilor din Valea Jiului, in 1977, dar si la evenimentele de la Brasov, 1987. Dupa revolutie a fost arestat si inchis, fiind anchetat in dosarul Timisoara.

Procesul sau nu a apucat sa se termine deoarece Macri a murit in inchisoare, in aprilie 1991. Coincidenta face ca aceasta moarte sa fie una extrem de oportuna, avind in vedere faptul ca Emil Macri, un personaj din camarila dictatoriala, nu a mai apucat sa depuna marturie in dosarul evenimentelor din dec.89.

– Colonelul Petre Moraru, loctiitorul sefului Inspectoratului General al Militiei, a fost cel care a asigurat transportul celor 41 de cadavre de la Timisoara la crematoriul „Cenusa” din Bucuresti. Condamnat la 15 ani de inchisoare, acesta se spinzura in inchisoare, in anul 1991, nesuportind regimul de detentie. De cercetat istoria acestor cadavre caci se spune ca ar fi fost agenti maghiari proveniti din centrele de antrenament pentru lupte de gherila, recunoscuti de securistii infiltrati in acele centre, si lichidati in timp ce isi faceau datoria fata de statul maghiar. Acestor teroristi li s’ar fi ridicat un monument in tara vecina si prietena.

– Nicolae Doicaru, fost sef al Securitatii Constanta, a murit in mod misterios in timpul unei vinatori in 1992. In ciuda faptului ca toti participantii foloseau alice, el este lovit de un glont care il reduce la tacere. Nicolae Doicare facea parte din anturajul lui Nicolae Ceausescu.

– In noaptea de 22 decembrie, la sediul CC isi face aparitia comandantul USLA, Gheorghe Ardeleanu, pe numele real Moise Bula. El pune la dispozitia Armatei trupele speciale de interventie. Incidentul in care este ucis colonelul Trosca si colegii sai, in fata Ministerului Apararii, la comanda generalului Militaru, demonstreaza cu prisosinta ca PROFESIONISTII ANTITERO ERAU VIZATI SA POZEZE IN POSTURA DE TERORISTI. Inginerul Constantin Isac, apropiat al familiei Ardeleanu, ne relateaza: „La sase luni dupa evenimetele din dec.’89, colonelul Ardeleanu a fost indepartat de la conducerea USLA.

Era normal pentru ca activase ca sef de contraspionaj pe Europa si avea baza de date cu spionii europeni. . . . S’a retras in satul Petrani, linga Oradea, unde avea sa-si gaseasca sfirsitul in iunie 1993, oficial intoxicat cu insecticid in timp ce stropea cartofii din gradina”.

– Colonelul in rezerva Vasile Malutan, pilotul elicopterului cu care cei doi dictatori paraseau sediul Comitetului Central, s’a stins din viata in luna mai 1995, a doua zi dupa ce a afirmat in fata Comisiei parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din dec.’89 ca Ceausescu plecase din CC si a avut in elicopter, tot timpul asupra sa o valiza plina cu documente.

– Senatorul taranist Serban Sandulescu, autorul cartii „Decembrie ’89 – Lovitura de stat a confiscat revolutia romana” si membru in Comisia senatoriala „Decembrie 1989”, a murit, in conditii misterioase, la sfirsitul anului 2000.

– Tot suspect a murit si jurnalistul Alexandru Sanc, autorul cartii „KGB-ul si revolutia romana”, dupa un cancer galopant.

Si, astfel de tragisme traite de romanii care si-au iubit tara, sunt de ordinul miilor, poate, a zecilor de mii, datoria noastra, a celor care nu mai au ce pierde, este sa trezim marile puteri din expectativa si sa cerem, in numele „drepturilor fundamentale ale omului”, adevarul despre evenimentele din decembrie 1989, evenimente care au distrus, din temelii, Romania, au provocat moartea a peste 1500 de oameni si au ucis speranta, increderea in autoritati si viitorul a cel putin trei generatii, al caror nivel de trai va fi grav afectat de faptul ca de 21 de ani, romanii maninca pe datorie. Nu este ingaduit a se privi cu indiferenta situatia alarmanta a generatiilor de miine, copiii de azi care traiesc, unul din trei (33%) SUB PRAGUL SARACIEI. Mortalitatea infantila, pe primul loc in Uniunea Europeana. La fel nivelul de trai.

Ultimul conducator al URSS, Mihail Gorbaciov, are datoria sa recunoasca dezastrul produs Romaniei, dezstru care nu poate fi evidentiat decit in cadrul unui proces la Tribunalul International de la HAGA.. Una din motivatiile acestui proces este impactul atacului terorist asupra poporului roman, care, in proportie de 62% l-ar vota pe Ceausescu presedinte.

Numai un tribunal international poate stabili daca distrugerea Romaniei a fost consecinta ambitiei absurde a lui Gorbaciov de a-i baga pe git lui Ceausescu utopicele idei ale reformarii comunismului, sau ambitiei criminale de a-l umili si pedepsi pe dictatorul roman pentru repetatele cazuri cind acesta il infrunta si il contrazicea, uneori, pe buna dreptate.

Oricare ar fi motivaţia, adevarul este ca URSS, şi KGB-ul au exercitat asupra Romaniei o invazie.

Poate este exagerat spus, dar forţele armate puse in mişcare nu justificau ecesitatea de a schimba un conducator, iar URSS erau cel mai putin indreptaţite sa procedeze astfel cu un conducator comunist.

  Este adevărat ca Ceauşescu nu a fost un inţelept, dar isteţimea nativa l-a ajutat să iasă învingător în mai toate disputele cu omologul său sovietic, pe care îl considera egalul şi nu superiorul său.

Mai ales că măsurile preconizate de Gorbaciov, privind întregul lagar socialist (reformarea şi liberalizarea comunismului), s-au dovedit greşeli istorice cu costuri, umane şi materiale, imense.

Când i s-a acordat premiul Nobel pentru pace, nu cred ca s-a ştiut ca în timp ce propovaduia libertatea popoarelor de a-si alege, singure, linia politica, egalitatea in drepturi si neamestecul in treburile interne ale altor state si condamna interventia armata in Cehoslovacia din 1968, Gorbaciov trimetea armata sovietica sa ocupe România.

Şi ar fi ocupat-o dacă generalul Stefan Guşă, generalul Petre Geantă şi colonelul I.C. de la Iaşi nu ar fi comandat infanteriştilor şi granicerilor „Nimeni nu trece peste voi”.

Aceasta culegere de adevăruri extrase din presa românească, are menirea de a informa, până la cele mai înalte nivele, asupra situaţiei dezastruoase în care se găseşte România, nu din vina fostei conduceri, nu din vina actualei conduceri, ci numai din vina vecinilor interesaţi în dezmembrarea României şi însuşirea unor hălci din trupul ţării.

Sfatul dat, cândva, de Mao lui Ceauşescu: „Focul de acasă îl stingi cu vecinii, nu cu prietenii de departe”, nu este de folos României care a învăţat, din experienţă, că decât aşa vecini, mai bine în pustiu.

 

Gheorghe Tănăsescu, cetaţean român si american.

Versiunea integrală pe :

http://ioncoja.ro/atacul-terorist-din-decembrie-1989-asupra-romaniei/

27/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: