Vasile I. Zărnescu- UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC ȘI AGRESIUNILE AXIOLOGICE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

---

Războiul convenţional este cel cunoscut de toată lumea din realitate, cărţi, filme etc., care comportă arme clasice, trupe inamice îmbrăcate în uniformă şi dispuse pe fronturi faţă-n faţă.
Războiul atipic este opus celui convenţional: este diferit, asimetric, fără uniforme, fără fronturi vizibile, este peste tot şi nicăieri. Războiul axiologic este o specie a războiului atipic.

Definiţii

Axiologia este teoria valorilor. În societate, ele există în diverse paliere:
economic, politic, religios, moral, estetic, literar etc.

Războiul axiologic reprezintă totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine.

„Conform teoriei războiului «de tip special», acesta debutează sub umbrela păcii şi exploatează vulnerabilitatea statului.

Potrivit opiniei generalului Oros, România se află în pragul unui astfel de război. Practic, nu se urmăreşte ocuparea teritoriului, ci înlăturarea conducerii. Inamicul este necunoscut. (…) Sunt folosite mijloace nemilitare şi neconvenţionale.
Imaginea aparentă este aceea a unei adunări de evenimente haotice, declanşată în medii diferite, care face ca România să pară neguvernabilă“
Generalul de divizie Decebal Ilina fusese mai categoric: „Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“.
Oricum, chiar dacă unii – îndeosebi activiştii din mass media – „nu ştiu“ despre el, războiul atipic există, se manifestă devastator, fără ca victimele să conştientizeze acest fenomen contemporan.

În ultimii ani, în tot mai multe publicaţii s-a relevat faptul că, îndeosebi în domeniul economic, al comerţului, al afacerilor unele firme străine înţeleg să se comporte ca într-o
ţară ocupată.

În 1990, când comerţul începuse să se desfăşoare preponderent în dolari (cel puţin, în marile oraşe), în presă chiar s-a afirmat că România seamănă cu o ţară ocupată de un inamic numit dolar.

Ulterior, Mihai Ungheanu avea să vorbească despre „ocuparea instituţiilor“.
De altfel, trebuie să recunoaştem că o analiză mai atentă atestă faptul că, acum, România este şi sub alte aspecte – ideologic, politic, cultural etc. – o ţară ocupată de un inamic invizibil, dar omniprezent.

În aceasta constă ubicuitatea războiului axiologic: în faptul că este prezent peste tot şi nicăieri,
deoarece pentru un „simplu cetăţean“ este foarte greu, dacă nu imposibil, să îi determine ameninţarea potenţială sau chiar prezenţa pernicioasă.
Şi chiar dacă, în urmă cu 10 ani, circulaţia dolarului alături de leu a fost interzisă, numai aparent au fost înlăturate efectele sale de cuceritor imperialist.
Deoarece, în locul „circulaţiei dolarului alături de leu“ – deci, împreună cu moneda naţională – a fost impusă devalorizarea leului în funcţie de rata de schimb leu/dolar.
Aşadar, rolul dolarului a fost mărit extraordinar de mult, căci costul biletului de tren, de tramvai, preţul gigacaloriei, tariful telefonic, preţul kilowat-ului etc., etc., toate se scumpesc în funcţie de modul cum este evaluat – artificial, în culisele băncilor – dolarul.

Această agresiune axiologică este, evident, mai ipocrită, dar are marele avantaj că este făcută cu acceptul victimei – adică „în parteneriat“ cu ea, de fapt, cu cei care o „reprezintă“.
Vectorii sunt organizaţii şi persoane străine şi indigene care dispun de capacităţi financiare şi logistice pentru a realiza acţiunile agresive comandate.
Dar este necesar ca forma de realizare să fie de aşa natură încât victima să fie neapărat convinsă că are parte de o binecuvântare şi, deci, că trebuie să colaboreze – adică să fie adusă în situaţia să îşi facă singură rău, să se automutileze, precum un om bolnav.

De aceea, agresiunile axiologice sunt precedate de agresiunipsihologice şi informaţionale, prin care victima este anesteziata şi hipnotizată, este „drogată“, manipulată să întreprindă acţiuni contrare interesului său – întocmai ca un om căruia „i-a luat Dumnezeu minţile“.
Esenţa şi subtilitatea vicleniei Diavolului rezidă nu în negarea existenţei lui Dumnezeu, ci, îndeosebi, a existenţei Diavolului.

Apoi, în insinuarea ideii că, de vreme ce Diavolul nu există, el, Diavolul-care-nu-există şi care se-înfăţişează-sub-diverse-forme-aparente, este, totuşi, Dumnezeu.

În faţa unor minţi mai puţin versate în materie de dialectică şi paradox, această versatilitate a celui Viclean are, adeseori, succes.

Iar, în aceste ultime vremi, se pare că are din ce în ce mai mult succes.
În mod similar, centrele de putere politică şi financiară – mai oculte sau mai „transparente“ – pretind că reprezintă un „partener“ într-o relaţie de colaborare, de „pace“.

Ca în anecdota cu sovieticii: ei ne luau grâul, iar noi le „dădeam“ porumbul.

Vechiul dicton Si vis pacem, para bellum capătă acum o consistenţă dramatică şi chiar tragică, inclusiv din cauza perversităţii, a păcălelii pe care o conţine.

Dar, pentru că este însoţit de o propagandă masivă, subtilă şi insidioasă, dobândeşte un aspect aparent benign şi este acceptat, în final, ca o fatalitate, ca un mers inexorabil al Istoriei – mers care este„dezvăluit“ opiniei publice de tot felul de „specialişti“, de analişti politici şi
economici făcuţi în pripă.
Evident, nu este necesar ca aceşti „analişti“ să fie conştienţi că sunt doar nişte mercenari în slujba unor interese străine şi antiromâneşti.

Dimpotrivă, cel mai adesea se preferă situaţia când ei sunt manevraţi prin mai mulţi intermediari, astfel încât să se piardă urma celui Viclean (tot astfel cum s-a pierdut urma navelor flotei comerciale a României – una din cele mai mari din lume).

În faimoasa lui carte Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper chiar subliniază că este de preferat această ultimă variantă, pentru că, astfel, „intelectualii respectivi devin o veritabilă
Coloană a V-a, cu o dublă eficienţă“.

Ubicuitatea războiului axiologic

Pentru înţelegerea faptului că România este victima unui complex şi permanent război axiologic – subsumat celui informaţional –, vom expune o sumară sinteză a problemelor, urmând să o dezvoltăm ulterior.
În domeniul agriculturii, „dezastrul este la fel de mare“ ca în celelalte domenii, afirmă dr. ec. Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor înainte de 1989, principalul artizan al acordului de aderare a României la F.M.I. şi B.I.R.D. şi al încheierii primului acord de împrumut cu F.M.I. „Cea mai mare parte a combinatelor de creştere şi îngrăşare a animalelor şi păsărilor au fost construite în anii ’70 şi ’80 după cele mai performante tehnologii din lume, au fost finanţate
cu credite de la Banca Mondială şi alte bănci, care s-au convins de randamentul
lor şi au fost lichidate în anii ’90 pe motiv de pierderi, deşi pierderile aveau loc ca
urmare politicilor economice şi financiare aplicate la recomandările F.M.I. şi
Băncii Mondiale.

Problemele care se pun sunt următoarele: când a gândit bine Banca Mondială – atunci sau acum? (…) Organele Statului, Guvernul, F.P.S. şi Banca Naţională a României au o mare răspundere în faţa opiniei publice româneşti pentru politicile aplicate, care au dus la distrugerea bogăţiei naţionale“

La fel stau lucrurile în privinţa sistemelor de irigaţii: au fost construite preponderent tot din credite externe şi au fost distruse tot la indicaţiile şi incitările venite din afară, pe motiv că ar fi fost expresia „concepţiei megalomane a vechiului regim“.

În esenţă, însă, agricultura a fost demolată prin Legea nr. 18/1990, care, în intenţia precipitată de a schimba structura economică în domeniu, a rămas doar la nivelul destructurării, căci a distrus intempestiv c.a.p.-urile fără să pună altă formă de organizare în loc şi a divizat terenul arabil în aşa măsură încât este total impropriu unei exploatări modeme.

În industrie, războiul axiologic postdecembrist s-a manifestat iniţial prin insinuarea ideilor că industria românească este „un morman de fiare vechi“ şi că e „plină de găuri negre“ – deşi era o industrie concepută după proiecte şi cu utilaje moderne, cu finanţare prin împrumuturi împovărătoare de la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), mai cunoscută şi sub numele de Banca Mondială.

Or, aceste stabilimente nu ar fi dat României circa 20 de miliarde de dolari, dacă proiectele nu
ar fi fost bune, pentru a putea fi sigure că îşi vor recupera împrumuturile!
Printre vectorii publici din 1990 se numără: proaspătul premier Petre Roman, recent-revenitul-în-ţară (pe atunci) Ion Raţiu, diverşi analişti politici nou nouţi, directori de ziare privatizaţi pe scurtătură.

Vectorii oculţi sunt toţi aceia care au concurat la ruinarea economiei naţionale, însăşi Legea nr. 15/1990 a societăţilorcomerciale este un vector al războiului axiologic: pentru că ea a fost, efectiv, traducerea unui text conceput în Occident, ceea ce denotă desconsiderarea
specialiştilor români şi, apoi, pentru că ea a avut rolul de a ruina economia.
Urmarea a fost că, treptat, toate întreprinderile mari, moderne şi productive, care au fost fala României şi care au contribuit la achitarea datoriei externe – precum SIDEX, COMTIM, I.M.G.B., ROMCIM, SIDERCA, AUTOMATICA, I.M.E.B. etc. – au fost, iniţial, devalorizate moral.

În primul rând, ca efect al acestei devalorizări, s-a început divizarea lor în unităţi mai mici – deşi ele nu
puteau să funcţioneze eficient decât aşa cum fuseseră concepute iniţial, ca un tot organic. De exemplu, întreprinderea Electroputere-Craiova a fost împărţită în vreo cinci societăţi comerciale, acordându-se credit ideii nocive că trebuie înlăturat „gigantismul“; dar, ulterior, noilor conduceri le-au fost necesari cinci-şase ani de eforturi spre a se reunifica.
Apoi, prin diverse afaceri oneroase, au fost subevaluate patrimonial şi au fost vândute pe un preţ de nimic unor străini sau „privatizate” prin aproprierea de către nişte firme „româno“-străine, dar unde majoritatea acţiunilor erau deţinute de străini, pentru ca aceştia să îşi poată impune politica lor de spoliere a patrimoniului naţional.

Aşa cum se ştie, după Al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a demontat pînă la fundaţie toate întreprinderile Germaniei (şi multe şi din România) şi le-adus, împreună cu specialiştii lor – pe care a putut să-i captureze.

Consecinţa războiul axiologic: România a devenit „un chilipir“
Războiul axiologic dus contra României a făcut ca ţara noastră să piardă aproape toată industria – la care s-a adăugat exodul specialiştilor în Vest –, fără ca Vestul să tragă un foc de armă (cu excepţia celor din Decembrie 1989).

Producţia a scăzut la jumătate faţă de nivelul anului 1989, ceea ce nu s-a întâmplat nici după ultimul război mondial la care ţara noastră a participat ca a patra putere militară (e-adevărat, fapt nerecunoscut de Aliaţi, căci ei nu au recunoscut România nici măcar ca putere beligerantă). De exemplu, agregatele Combinatului siderurgic fost „Oţelul Roşu“, din Călan, au fost demontate, tăiate şi vândute ca fier vechi de către cei doi italieni care l-au cumpărat; la fel, cehii care au „cumpărat“ TEPRO-Iaşi au casat şi au vândut ca „fier vechi“ laminorul de benzi la cald – instalaţie nouă, amortizată doar în proporţie de 4 la sută.

Şi asemenea cazuri sunt nenumărate, căci, de la ceea ce era, la început, doar un slogan, ce se voia anticomunist – dar care era prioritar antiromânesc – „industria românească este o grămadă de fier vechi“, sa trecut la aplicarea acestuia în mod pragmatic şi profitabil pentru o minoritate
infimă, în detrimentul majorităţii covârşitoare a populaţiei, iar întreprinderile, vagoanele noi, şinele noi de cale ferată sunt vândute ca „fier vechi“, de către noii „manageri“, fireşte, în cârdăşie cu unii vameşi.

La fel au fost devalorizate moral şi, apoi, distruse funcţional şi logistic aproape în întregime toate domeniile strategice ale Statului Român – agricultura, învăţământul, sănătatea, petrochimia, industria medicamentelor etc. – prin trei modalităţi diferite ca formă, dar convergente ca efect:

1) politic, prin aşazisa „reformă“ rapidă impusă din exterior prin faimoasa „terapie de şoc“, printr-o restructurare care nu este decât un pretext pentru a fi dezorganizate din interior,
pentru a fi jefuite mai uşor şi, apoi, ca să se demonstreze ideea că românii nu ştiu să se conducă singuri şi, de aceea, e nevoie de consilieri străini, prezenţi acum în toate ministerele importante;

2) economic, prin reducerea bugetului, căci, fiind dependente de subvenţiile statului – de departe mai mari şi mai sigure, au ajuns acum la discreţia „sponsorizărilor“ aflate la „milostenia“ unor patroni, îndeosebi avari, cum sunt toţi cei din faza de acumulare primitivă a capitalului;

şi 3) financiar, prin sufocarea lor cu arieratele şi blocajele economico-financiare provocate, de data aceasta, atât de interdependenţa funcţională în cadrul sistemului social global, cît şi
de politica Băncii Naţionale a României (B.N.R.), deosebit de obedientă faţă de
F.M.I. şi B.I.R.D.
În domeniul financiar-bancar, prima agresiune axiologică a fost devalorizarea monedei naţionale în funcţie de cursul dolarului, începută sub conducerea Guvernatorului B.N.R., Mugur Isărescu, şi a ex-premierului Petre Roman – devalorizare continuată de Theodor Stolojan şi, prin forţa lucrurilor şi a presiunii externe, de către toţi ceilalţi premieri, în diverse proporţii, după cum avea, fiecare, tăria de a negocia, precum relevase ex-premierul Nicolae Văcăroiu. Vectori externi: F.M.I. şi B.I.R.D., în principal, precum şi alte centre bancare şi instituţii
internaţionale.

Faptul că devalorizarea leului este o agresiune este atestat, pe de o parte, de practicarea consecventă a acestei modalităţi – ceea ce demonstrează eficienţa ei în distrugerea României – şi, pe de altă parte, de situaţia reală, dar mascată în mod deliberat, că evaluarea leului – şi a economiei naţionale – se poate face mai riguros şi mai întemeiat în funcţie de puterea sa de cumpărare.
A doua agresiune axiologică: devalorizarea mărfurilor şi serviciilor şi, implicit, a salariilor prin liberalizarea preţurilor. La câteva luni după ce le-a
„liberalizat“, premierul Petre Roman, văzând degringolada în care intrase economia
şi nemulţumirea crescândă a populaţiei, a promis (înainte de a fi debarcat) să se
ocupe de „calmarea preţurilor“ (sic).

După cum au anticipat – primii – economiştii Vasile Pilat şi Daniel Dăianu, încă din decembrie 1990, într-o emisiune a T.V.R., urmarea directă a respectivei liberalizări a fost „declanşarea inflaţiei“ şi, precum a constatat toată lumea, s-a produs continua creştere a preţurilor şi devalorizare a salariilor – scăzând, continuu şi accelerat, puterea de cumpărare a leului.

Astfel că, acum, s-a ajuns la sistarea efectivă a serviciilor (furnizarea de gaz metan, apă caldă,
agent termic şi – pe alocuri – chiar a apei potabile şi a medicamentelor) pentru o
populaţie deja sărăcită şi înfometată.

A treia agresiune notabilă constă în aceea că, în 1992, tot sub presiunea F.M.I. şi a Băncii Mondiale (B.I.R.D.), ex-premierul Theodor Stolojan a acceptat alinierea preţului intern al energiei electrice Ia valoarea sa mondială.

În acest mod, s-a creat un cerc vicios: ca urmare a creşterii preţului energiei electrice, s-au mărit substanţial preţurile tuturor produselor. S-a ajuns cu absurditatea până acolo încât, dacă, la început, s-a mărit preţul mărfurilor şi serviciilor imediat după creşterea preţului kilowatt-ului, chiar pentru mărfurile produse anterior respectivei majorări a costului kilowatt-ului, acum, dacă azi se anunţă că preţul kilowatt-ului se va mări peste trei luni, atunci preţurile mărfurilor
se vor mări chiar de mâine, fără să se mai aştepte să treacă cele trei luni!

După cum relevase şi ex-ministrul Daniel Dăianu, însăşi această practică a anunţării dinainte a
majorării preţului energiei electrice şi a combustibililor a ajuns să fie dăunătoare.
Cu atât mai mult majorarea în sine a preţului kilowatt-ului. Prin această politică financiară, urmată de respectivul comportament economic, se devalorizează,implicit, moneda naţională. Consecinţa imediată: în raport cu dolarul, preţul intern al kilowatt-ului/oră a rămas, din nou, în urma preţului mondial şi devine necesară o nouă „aliniere“ – la fel de artificială ca şi prima şi care, evident, provoacă o nouă creştere a preţurilor mărfurilor şi serviciilor, o nouă devalorizare a leului şi a salariilor! Şi procesul se repetă, reproducându-se şi amplificându-se, ca într-o
veritabilă avalanşă; cu diferenţa că „impulsul“ este dat dinafară, de F.M.I. şi B.I.R.D., care pretind că, prin aceste măsuri, vor să reducă inflaţia!

Prin această politică, s-a introdus un „motor automat“ al accelerării permanente a inflaţiei, în progresie geometrică. Acest „motor“ s-a conjugat cu devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul. Consecinţa a fost apariţia arieratelor şi producerea blocajului economico-financiar, din cauza devalorizării permanente a activităţii întreprinderilor şi, în final, a decapitalizării artificiale a lor în scopul subevaluării lor deliberate, pentru a fi cumpărate la preţuri modice şi comisioane substanţiale.

Chiar revista americană Jane’s Foreign Report recunoştea: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au altă alternativă, vor grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate «chilipiruri».

Analiza hermeneutică a acestei fraze relevă devalorizarea rapidă a economiei – redusă la
bagatele, la „chilipiruri“ – făcută sub presiune externă („vor grăbi privatizarea“, fiind băgaţi într-un clinci), dar cu concursul „liderilor români“ – desigur nu al tuturor liderilor, dar în mod cert al unora dintre ei.

Dar, prin acest mod, impus din exterior, de a face Reforma, prin „terapia de şoc“, s-a ajuns în pragul unei hiperinflaţii – probabil ultima, înaintea „bulgarizării“ României.

Semnul acestei posibile căderi este prăbuşirea deliberată a unor bănci importante – Bancorex, Banca Agricolă, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor etc.

În domeniul politic, agresiunile sunt mai subtile şi, de aceea, mai greu decelabile, dar, în esenţă, urmăresc tot devalorizarea instituţiilor şi a valorilor politice, satanizându-se anumite partide şi personalităţi politice după tiparuldihotomic – buni şi răi – şi glosându-se pe marota comunismului: tot ceea ce s-a făcut în epoca socialistă a fost rău, şi tot ceea ce va fi bun, abia acum, începând cu ei, „anticomuniştii“ (unii fiind doar „comunişti“ năpârliţi), urmează să se facă.
Această modalitate de „construcţie“ politică iterează doctrina stalinistă şi maoistă, dar schimbând „actorii“.

Se produce, astfel, inclusiv o pervertire a valorilor democraţiei – pretextându-se, apoi, că românii sunt incapabili să înţeleagă şi să instituie democraţia, fiind necesar să li se aducă un conducător din afară: eventual, un rege, ca după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.

VA URMA

Sursa:

http://www.samanatorul.ro/editura/2012/Vasile_Zarnescu-Ubicuitatea_razboiului_axiologic.pdf

“MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989”

La prestigioasa Editură TipoMoldova din Iași, condusă de Aurel Ștefanachi, unul dintre cei dintâi revoluționari autentici din România, au intrat sub tipar primele trei volume ale lucrării coordonate de jurnalistul Victor Roncea despre evenimentele sângeroase din 1989, publicată sub titlul “MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989”.

Prefață

ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA ȘI DECEMBRIE 1989

General maior aviator veteran de razboi
Radu Theodoru





 Momentul referențial cheie cu explozie intarziată – lovitura de stat din România și asasinarea rituală a președintelui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, Elena Ceaușescu -, este situată geografic de Victor Roncea în Malta, unde se repetă tejghetăria și croitoria politică a celor “mari”, care încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe langă problemele militare de ordin secund au stabilit împărțirea sferelor de influență postbelice. Cu deosebire că Stalin a fost vedeta, occidentalii având nevoie de ajutorul Armatei Roșii, chiar de ei dotată cu tehnică de luptă și bună parte din logistica necesară; pe când la Malta vedeta a fost Bush, Gorbaciov acceptând să dea față umană dictaturii comuniste, democratizand-o și, implicit, să restrângă sfera de influență sovietică în Europa de Est și, probabil, nu numai, după doctrina guvernului din umbră al Statelor Unite: “să nu câștigăm războiul cu comunismul, nici să nu-l pierdem, să-l umanizăm”.

Acest moment referențial este bine documentat de Victor Roncea, care în mod cu totul lăudabil introduce în temă papalitatea, reprezentată atunci de un papă cu totul original, făcând un joc pe muchie de cuțit între Oculta care l-a papalizat, doctrina New Age travestită în ecumenism și catolicismul pe care l-a subminat la Conciliul Vatican II, dar numai până la un punct de la care n-a mai cedat, intrând în pierdere de viteză, apoi scos din joc.
Pentru a înțelege mai bine momentul Malta, cu rădăcinile lui în politica Ocultei prin Roosevelt, ar fi fost interesant să se citeze din scrisoarea acestuia către Stalin, intermediar fiind marele rabin Zabruski, prin care i s-a promis dictatorului roșu ieșire la Mediterana. Citez din textul scrisorii:

“Casa Albă, Washington, 20.02.’43.
Draga Domnule Zabruski,
Cum am avut plăcerea de a vă spune, ca și dlui Weis, sunt profund emoționat pentru că Congresul Național al tânărului stat Israel a avut extrema bunătate de a mă propune mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin… Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse fără nici o restricție mentală – să dea URSS-ului paritate absolută și drept de vot în reorganizarea viitoare a lumii de după război… În egalitate cu Anglia și Statele Unite ea va fi membră a înaltului tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele dintre națiuni și ea [URSS – n.n.] va interveni la fel, identic în selecția, prepararea, înarmarea și comandamentul forțelor internaționale, care sub ordinele Consiliului continental, vor veghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Astfel, aceste entități instituite și armatele lor anexe își vor putea impune deciziile și să se facă ascultate… [Atenție]… Noi acordăm URSS-ului un acces la Mediterana, noi suntem de acord cu dorințele sale referitor la Finlanda și Baltica și vom cere Poloniei o atitudine judicioasă de înțelegere și compromis. [N.B de două ori atențiune] Stalin va conserva un câmp vast de expansiune în inconștientele mici țări din Estul european – totuși ținând cont de drepturile care se datoresc fidelității Iugoslaviei și Cehoslovaciei [Atenție] și el va recupera în totalitate teritoriile care au fost smulse temporar Marii Rusii”.

Printre ele Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. Consider citatul din scrisoare lămuritor atât pentru destinul pe care l-a hotărât „inconștientei mici țări România”, teritoriilor ei istorice, croitoria politică sub forma dictatului având urmări tragice în spațiul Est-european cadorisit lui Stalin cu filotimia paranoică a unui proprietar galanton.

Ecourile filotimiei la Malta: zisele revoluții de catifea și sângeroasa lovitură de stat de la București! Cum cei doi “mari” de la Malta au făcut hagialâc la Vatican, cu acuratețe semnalat de Victor Roncea, consider necesar un spor de informare în ceea ce îl privește pe papa Wojtyla, care nu întâmplător se numea și Katz.

O SCURTĂ PARANTEZĂ PAPALĂ, care lărgește perspectiva acestui excelent volum documentar. Mesager al curentului New Age pe toate continentele, de la triburile din Borneo la cele ale rămășițelor indienilor din Canada, pufăind din pipa păcii ecumeniste, vajnicul papă Wojtyla s-a implicat financiar și paraduhovnicește de partea catolicilor în războiul civil care a destrămat Iugoslavia și tot el se află în culisele protectoare ale celor trei țări catolice care, la Vișegrad, și-au adjudecat regim preferențial față de cele ortodoxe din fostul lagăr socialist.
– 1991, 17 august. Papa se întâlnește la Pecs cu cardinalii unguri. Din declarațiile papei: Vă asigur că împărtășesc aspirațiile voastre și voi veni să vă văd în Croația [n.n. – care nu este Ungaria… Și, atenție…] catolicismul se oprește pe Carpați.
– 1993, 21 iunie. Gazeta „Liberation”: „Prin presiunile lor în favoarea independenței Croației și Bosniei, responsabilitățile Germaniei și Vaticanului în accelerarea crizei sunt, în mod evident, zdrobitoare.”
– 1993, Jacques Merlino, redactor-șef adjunct al Televiziunii Naționale Franceze pentru canalul FRANCE 2 în volumul LES VERITES YOUGOSLAVES NE SONT PAS TOUTES BONNES A DIRE, Editura Albin Michel, Paris,  1993, volum prefațat de generalul M. Gallois, pagina 84: „Banca Vaticanului varsă 1.988.300 dolari prin intermediul Institutului Pentru Răspândirea Religiei pentru cumpărarea de arme din Beirut și oferirea acestora Croației.”
– 1993, 6 martie, papa Ioan Paul al II-lea, Wajtyla Kats îi scrie lui Boutros Ghali (O.N.U). Scrisoarea începe așa: „Dumnezeul meu, ce-am făcut.”
Iezuitismul este viu și încheie această paranteză care se leagă nemijlocit de Malta semnalând că în jocul de putere post Războiul Rece americanii sunt cei care păstrează inițiativa geostrategică.

Conceput ca o operă documentară, volumul semnat de Victor Roncea ne dezvăluie tendințele centrifuge ale statelor cedate de S.U.A și Anglia lui Stalin concretizate violent în R.D.G, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în România luând aspectul unei politici de stat etapizată în acte politice interne și externe vizând eliberarea succesivă de dictatul Moscovei, restabilirea legăturilor economice și politice internaționale indiferent de orânduire politică, eliberarea de dogmele leninist-staliniste, în economie, deosebit în cultură prin restabilirea legică a legăturii cu cea interbelică, accent puternic pus pe istorie, atât de incomod încât a condus la conclavuri ideologice sovieto-române și în final la dialogul Brejnev-Ceaușescu pe temă.

Având susținerea Chinei atât ideologică cât și politică, evoluând în prim plan al diplomației mondiale, Ceaușescu în totală contradicție cu evoluția politicii celor două superputeri, S.U.A și U.R.S.S, s-a grăbit să pună pe agenda lui diplomatică problema de maximă dificultate atât pentru Uniunea Sovietică cât și pentru S.U.A cerând anularea tuturor tratatelor încheiate cu Germania hitleristă, în principal vizând tratatul Ribbentrop-Molotov cu consecința firească, realipirea Bucovinei de Nord și a Basarabiei atât de ușor cedate de Roosevelt lui Stalin.

Lovitură politică punând în discuție cea mai fierbinte problemă a Sovietelor. Pastrarea unității Tratatului de la Varșovia. De aici și replica-sentință a lui Gorbaciov la ultima întâlnire de la Moscova: „Veți mai trăi până în ianuarie” sau cam așa ceva.

Ce mi se pare deosebit de subliniat în ansamblul de intercondiționări Malta-Europa de Est – România și lovitura de stat cu asasinarea rituală a soților Ceaușescu este sinteza algoritmului folosit de serviciile speciale sovietice pentru a realiza perestroika lui Gorbaciov: cosmetizarea „democratică” a regimurilor totalitare într-un comunism cu față umană, operație excelent documentată de gazetarul Victor Roncea. Din a cărui sinteză se desprinde limpede că „politicul” sovietic a fost mai puțin realist decât concluziile KGB-ului, cazul exemplar este Republica Democrată Germană și că, atât „revoluțiile de catifea” cât și lovitura de stat din România au fost pregătite minuțios cu mult timp înainte de declanșarea lor „spontană”, după un scenariu șablon cu mici retușuri și adaptări locale; doar scenariul din România fiind îmbogățit substanțial.

După Victor Roncea scenariul „revoluțiilor de catifea” ar avea următorul desen:
– O sinteză a situației interne,
– Stabilirea opozanților din interiorul conducerii de partid la secretarul general și susținătorii lui. Ocrotirea acestora – pentru a fi folosiți la momentul oportun,
– Stabilirea și menajarea factorilor de influență opozanți din partid,
– Introducerea clandestină de diversioniști profesioniști ai KGB-ului și ai trupelor SPETNAZ,
– Asocierea conducătorilor instituțiilor de forță ale statului țintă,
– Producerea unor manifestații de stradă revendicative care să motiveze o plenară de urgență a conducerii partidului,
– La plenară, opozantul sugerat de KGB și ales de Gorbaciov să ceară demisia șefului de partid, cerere documentată cu argumente ale opoziției interne de partid și susținută de revendicările străzii.

Acolo unde lucrurile erau mai lâncede, au intervenit animatori în chip de turiști, în cazul RDG-ului și al României, bunăvoința oportună și substanțială a Ungariei, pionul de manevră sovietic în cadrul tratatului de la Varșovia.

 ÎN LOC DE CONCLUZIE: Cu toată lipsa de documentare a decembriadei bine orchestrată de autorități spre a i se păstra imaginea de „revoluție” încropită nedibaci și scălâmb de Ion Iliescu și complicii lui, scotocind în arhive, confruntând declarațiile unor actori de prim plan implicați în evenimente adunate de Asociația Civic Media cu opiniile unor istorici de prestigiu din țară și de peste hotare, publicând stenogramele ciuntite ale ședințelor conducerii de partid, intervențiile președintelui Ceaușescu aici și la Moscova, statisticile invaziei de turiști sovietici, de cetățeni români trecuți granița în Ungaria și returnați în chip de diversioniști, nemaipomenind de războiul electronic declanșat de sovietici și unguri, Victor Roncea încheagă imaginea veridică a decembriadei, punând semnul întrebării pe declarațiile martorilor și, esențial, demonstrând argumentele de fond care au declanșat intervenția sângeroasă din România: spaima dezintegrării Tratatului de la Varșovia și punerea în discuție a Tratatului Ribbentrop-Molotov, idee politică respinsă vehement de ambii turiști maltezi.

Las cititorilor curiozitatea de a descrifra adevărul despre România și decembrie 1989 din vastul documentar semnat de Victor Roncea.

Grădiștea pe Argeș, 2020

NOTĂ: Pentru elaborarea lucrării s-au folosit documente din: Arhiva Comisiei Senatoriale Decembrie 1989, Direcția Control Juridic și Securitate Internă, Serviciul Protecție Informații Clasificate, Registratură și Arhive a Senatului României, Arhiva Serviciului Român de Informații (SRI), Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Arhivele Naționale ale României (ANIC), Arhive ale instanțelor civile și militare, Note și Rapoarte ale Departamentului Securității Statului (DSS) către președintele României Nicolae Ceaușescu, Arhiva CIA, Mărturii.