CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Încheierea unui pact de neagresiune sovieto-român analizată în 1933 de Revista «Viața Basarabiei»

Basarabia | Istoria Banatului

Lecţii pentru Basarabia: Problema pactului de neagresiune sovieto-român

„Pactul de neagresiune cu Rusia a preocupat foarte mult cercurile noastre politice (…). Insa in cel mai mare grad acest pact trebuie sa intereseze Basarabia, intrucat, având de scop normalizarea raporturilor noastre cu Rusia Sovietică, el, dupa cum se crede, ne-ar putea aduce in mod direct sau indirect ameliorari in situatia acestei provincii.

Acum cand tratativele noastre cu Rusia Sovietica în chestiunea pactului de neagresiune au ajuns la un punct mort, credem de cuviinta in plina liniste sa ne dam seama, ce s-a produs, supunand analizei evenimentele recente si insemnatatea lor. (…)

Totodata tinem sa exprimam regretul ca pana acuma Ministerul nostru de externe nu a pus la dispozitia publicului, atat in tara, cat si in afara de ea, nici o publicatie oficiala cu documentele in asa zisa «chestia Basarabiei». Aceasta publicatie ne-ar usura mult aprecierile cu privire la tratativele cu Sovietele. (…)

Nasterea Rusiei comuniste, transformarea Imperiului vast rus intr-un laborator de experimente comuniste, nu a provocat o reactie vie din partea Statelor europene. In loc de lupta darza am vazut o politica sovaielnica si o serie de interventii militare, cari nu au corespuns nici importantei problemei, nici demnitatii statelor participante. La urma urmelor Rusia Sovietica a rezistat pe toate fronturile, create impotriva ei.

Nefiind in stare sa doboare pe Rusia Sovietica prin interventii, guvernele europene au pornit incercari de a o atrage in sanul statelor europene, cu speranta ca pe cale pasnica ea va evolua spre un regim democratic. Caderea in 1921 a sistemului comunismului integral, asa zis militar, si intronarea politicii noi economice au marit sansele intelegerii si au creat iluzii. Incepe era tratativelor cu Rusia, recunoasterea ei «de jure» si tendintelor de a obtine dela ea unele concesiuni.

Anul 1924 este punctul culminant al bunavointei Statelor europene fata de Rusia Sovietica. Dupa aceasta incepe o perioada a reactiunii, a desamagirii, a revizuirii atitudinii. Lupta cu comunismul intern intre granitele Statelor europene se accentuiaza. Credinta in posibilitatea transformarii Sovietelor intr-un stat democratic dispare, ceiace la randul sau contribue la procesul de izolare diplomatica a guvernului Sovietic. (…)

Cu acest timp coincide intensificarea staruintelor statelor europene de a asigura pacea. La 16 Octombrie 1925 – a fost realizat la Locarno un sistem de pacte, prin cari se asigura solutionarea pasnica si se stabilesc garantii.

Atat pregatirea acestor pacte, cat si incheierea lor, au provocat la diplomatia sovietica o stare de frica extrema. Li se parea ca cu impaciuirea Europei toate statele europene imediat vor porni un atac impotriva Rusiei Sovietice, ca sa distruga pentru totdeauna aceasta anomalie politica – cetatea comunismului. Cat de mare era frica, se poate constata din faptul ca actualul sef militar al Rusiei, Vorosilov, in Februarie 1926, a declarat ca razboiul este inevitabil. Si tocmai in legatura cu aceasta teama apar primele pacte de neagresiune.

Pentru a scoate la lumina zilei intentiile statelor limitrofe guvernul sovietic a propus, in Martie 1926, Letoniei, Estoniei si Finlandei pacte separate de neagresiune, dupa modelul pactelor incheiate de Soviete cu Turcia si Germania.

In intelegere cu Polonia tarile limitrofe au propus Rusiei convocarea unei comisiuni prealabile pentru alcatuirea tratatului colectiv cu Sovietele. Temandu-se ca convocarea unei asemenea comisiuni sa nu ajute organizarea unui front comun al tuturor statelor balcanice si a Poloniei impotriva Rusiei, diplomatii sovietici au preferat tratative separate.

Pe aceasta cale a fost incheiat primul pact de neagresiune in forma lui definitiva, pact model pentru pactele asemanatoare posterioare, – pactul cu Lituania dela 28 Septembrie 1926.

In 1928 printre conducatorii statului sovietic a pornit un curent nou pentru industrializarea (…) Rusiei. A fost intocmit un plan pentru cinci ani (piatiletca), in decursul carora statul sovietic trebuia sa faca enorme sfortari in sus numita directie. Acest scop nu putea fi atins decat prin intensificarea legaturilor comerciale ale Sovietelor cu tarile straine. La motivul de securitate s-a adaugat si un alt motiv, nu mai putin puternic, de a asigura functionarea normala a comertului extern.

Si iata cum nu se poate mai nimerit pentru Soviete, pe la jumatatea anului 1928, se desemneaza in sanul diplomatiei europene si americane un curent in favoarea declararii razboiului in afara de lege. Acest curent, izvorat cu totul din alte premise politice decat cele sovietice, din dorinta generala a multor popoare de a realiza pe pamantul nostru pacea, cu care nu prea se impaca revolutionalismul bolsevic, a dat roade.

La 27 August al aceluiasi an a fost semnat de catre reprezentantii Frantei, Angliei, (…) ai Statelor Unite (…), Germaniei, Belgiei, Italiei, Japoniei, Polonieie si Ceho-Slovaciei pactul de renuntare la razboi, asa zis «pactul Briand-Kellog». La Pactul acesta a fost alaturata nota guvernului Statelor Unite din 23 Iunie 1928, prin care se precizeaza ca pactul nu lezeaza dreptul la legitima aparare, care este un drept natural, inerent suveranitatii tuturor statelor (…).

Romania a aderat la pactul Briand-Kellog la 4 Septembrie 1928. Promulgarea s-a facut la 6 Februarie 1929.

Sovietele au apreciat imediat valoarea acestui pact. Litvinov a informat pe Herbette, ambasadorul Frantei la Moscova, despre hotararea guvernului sovietic de a adera la pactul de renuntare la razboi, prezentand la comunicarea sa verbala si o lunga nota scrisa. Aceasta nota contine unele rezerve, intrucat Sovietele se declara nesatisfacute cu continutul pactului.

Guvernul sovietic a propus intaiu Estoniei, Letoniei, Poloniei, apoi si Romaniei, de a pune in vigoare pactul Kellog neintarziat. La 9 Februrarie 1929 a si fost semnat la Moscova de reprezentantii acestor state si Uniunea Sovietelor un acord prin care pactul de mai sus se pune in vigoare in relatiile mutuale ale partilor si se considera valabil independent de intrarea lui in vigoare intre alte state (in scurt «pactul Litvinov»). Romania l-a ratificat in Martie 1929.

Prin pactul Litvinov s-a pus in vigoare pactul Briand-Kellog fara nici o modificare, deci si fara termen.

In 1931 a inceput o noua orientare a Sovietelor in politica lor externa. Exista doua cauze cari au agravat atunci situatia diplomatica a Sovietelor: prima – schimbarile in politica interna a Germaniei, a doua – posibilitatea unui conflict militar cu Japonia.

Se stie ca Sovietele, chiar din momentul primei lor iesiri pe arena internationala, sa bazau constant pe oarecare prietenie cu Germania. O pretuiau din doua puncte de vedere. Intaiu de toate fara consimatamantul si, poate, participarea directa a acestui stat nu era posibila nici proectata interventia militara europeana in contra Sovietelor, nici blocarea lor economica.

In afara de aceasta, Germania era utila baneste, deschizand Sovietelor pe piata germana credite considerabile, garantate de stat.

Din partea sa si Germania se simtea nevoita sa stea in stransa colaborare internationala cu Sovietele. Pastrarea tratatului dela Rapallo si fidelitatea principiului anuntat inca de regele Prusiei Frederic al II-lea la sfarsitul veacului al XVIII-lea de «a cultiva amicitia cu acesti barbari» – caracterizeaza evolutia politicii externe a Germaniei postbelice. (…) De alta parte Germania, luptand din rasputeri cu dificultatile ei financiare proprii, nu mai era in stare sa crediteze Sovietele. (…)

Din aceste motive Sovietele au inceput sa se orienteze in politica lor externa intr-o directie noua, cautand o apropiere cu Franta, cea mai bogata tara europeana. Totodata Franta si-a schimbat si ea atitudinea fata de Soviete. Primele intentiuni de a se apropia de Soviete apar in Franta in 1922-1923. Herriot si de-Monzie sunt promotorii acestei apropieri.

Insa mult timp dorinta de apropiere se impiedica de chestiunea neregularizata a datoriilor statului rusesc. Comisiunea mixta francezo-sovietica, care a lucrat la Paris in 1926, nu a dat rezultate. Concomitent cu nereusita convorbirilor, nasteau planuri de interventie contra Sovietelor, cari de fapt nu aveau sanse sa isbuteasca, deoarece intampinau intotdeauna impotrivire din partea Germaniei.

Aparitia hitlerismului a contribuit foarte mult la schimbarea radicala a acestei stari a lucrurilor.

In contra unei eventuale rebeliuni a spiritului national german, menita sa rastoarne ordinea internationala existenta in Europa, Franta a luat hotararea sa se apropie de Soviete, asigurand prin aceasta si aliatei sale Polonia intangibilitatea granitei ei orientale.

A contribuit la schimbarea atitudinii franceze fata de Soviete, probabil, si ideologia partidelor de stanga, cari stau in Franta la putere.

De aceea, cand Sovietele au inceput sa sondeze cercurile diplomatice ale Parisului, daca a sosit timpul pentru incheierea unui pact de neagresiune intre Franta si Uniunea Sovietica, terenul a fost bine pregatit. A urmat raspunsul ca incheierea este posibila, insa cu conditiunea ca, concomitent cu ea, sa fie semnate pactele analoage intre Polonia si Romania de o parte si Soviete de alta parte. Dupa cum ne-a marturisit in Senat de. N. Iorga, Franta ne-a indemnat sa negociem cu Sovietele.

Au urmat tratativele romano-ruse de la Riga (in Ianuarie 1932), unde Rusia a fost reprezentata de d. Stomoniacov, iar interesele Romaniei au fost aparate de d. Ghica. In cursul acestor tratative Romania a cerut ca in tratatl de neagresiune sa fie specificat teritoriul asupra caruia s-ar intinde puterea tratatului, cu alte cuvinte: teritoriul intre Prut si Nistru sa cada sub asigurarea tratatului in aceeasi masura, ca si celelate teritorii romanesti. Sovietele au refuzat si tratativele au fost suspendate.

Cu venirea la putere a guvernului Vaida chestiunea tratativelor noastre cu Rusia, probabil sub presiuni noi din partea Frantei, se pune din nou la ordinea zilei. Urmeaza intrevederea intre Litvinov si Cadere, ce serveste de cauza pentru izbucnirea unei neintelegeri grave intre conducatorii politicei noastre externe, d. Vaida si d. Titulescu, luand proportii extrem de mari.

Cu o viteza cinematografica evenimentele urmau unul dupa altul pe ecranul vietii noastre publice. Guvernul se schimba. In sfarsit tratativele noastre cu reprezentantii Sovietelor se opresc pe punct mort. Atunci am dat aliatilor nostri maini libere. Polonia si Franta au incheiat cu Sovietele pactele de neagresiune. (…)

Polonia a avut grija de a nu prejudicia interesele noastre. In pactul incheiat de ea gasim unele stipulatiuni cari lipsesc din pactul analog sovieto-lituanian de mai sus si cari asigura posibilitatea de a pastra intacte obligatiunile ce rezulta pentru Polonia din alianta cu Romania.

Articolul 2 spune: «In cazul cand una din partile contractante ar fi comis un act de agresiune impotriva unui stat tert, cealalta parte va avea facultatea de a se elibera de prezentul tratat, fara o denuntare prealabila». Aceasta insemna ca noi fiind atatcati de Soviete, Polonia este in drept sa fie libera de obligatiunile tratatului, fara nici o formalitate prealabila.

Pactul cu Franta se deosebeste de pactul polono-sovietic in doua privinti esentiale, anume: el desvolta pe larg stipulatiunile pentru impedicarea luptei economice (art. 4) si chestiunea propagandei si favorizarii organiatiilor ostile (art. 5). Insa, ca si tratatul polono-sovietic, el contine dreptul de a denunta tratatul, fara o formalitate prealabila, in caz daca una din partile contractante s-ar deda la agresiune in contra unei a treia puteri.

In afara de aceasta pactul este insotit de un schimb de scrisori intre reprezentantii statelor contractante, prin cari Franta cere reinnoirea angajamentului Sovietelor de a nu recurge la violenta in chestiunile litigioase cu Romania, iar guvernul dela Moscova afirma intentiile sale pacifice fata de Statul Roman si se arata gata a incheia pactul romano-sovietic in timp de 4 luni, pe unele baze socotite de guvernul sovietic deja stabilite.

Prin tratatele de mai sus Sovietele cu siguranta vor trage foloase pentru realizarea planului cincinal, deoarece, dupa semnarea pactului de neagresiune, se preconizeaza incheierea unor tratate comerciale.

In timpul de fata Uniunea Sovietica are pacte de neagresiune, in afara de Germania, Lituania, Polonia si Franta, inca cu urmatoarele state: Turcia, Afganistan, Persia, Finlanda, Estonia, Letonia.

Alexandru Boldur profesor universitar”

(Sursa: Revista «Viata Basarabiei», Ianuarie 1933)

(Notă: Este pastraă grafia textului din revista Viața Basarabiei la momentul publicării.)

Nota:

Alexandru Boldur, născut pe 23 [sau 25] februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București a fost licențiat în drept, istorie și arheologie.

135 ani de la nașterea lui Alexandru BOLDUR – jurist, istoric, publicist,  profesor – Fii informat la Biblioteca Publică de Drept

A absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Absolvă Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova.

În 1916, Alexandru Boldur a susținut examenul de drept public. Se stabileşte în Crimeea, la Sevastopol. Peste un an la Petersburg au început evenimentele revoluționare care au condus la căderea monarhiei Romanovilor și la intense lupte interne între forțele politice.

În 1921 era profesor la Universitatea din Crimeea (1 martie — 1 octombrie), apoi la Facultatea muncitorească din Moscova ; în 1922 — consilier juridic al Comisiei poporului pentru comerţul exterior. Dar, spre uimirea multora, el hotărăşte să se întoarcă în țara de baştină.

Revenit la Chişinău, în 1927 în România, după Marea Unire, a fost numit conferenţiar la catedra de istoria românilor, de la facultatea de teologie din Chişinău, filială a Universităţii din Iaşi. În 1932 este numit profesor agregat, în 1937 este titular al catedrei sus-numite, iar în 1938 se transferă la Iaşi.

Între anii 1943—1946 a fost directorul Institutului de istorie A. Xenopol din Iaşi, de unde s-a pensionat. Pentru fosta elită ştiinţifică începeau vremuri grele. Şi savantul basarabean, care avea experienţa revoluţiei din 1917, a războiului civil şi a primilor ani de conducere stalinistă, a preferat să se retragă din munca obştească, să lucreze în tihna odăilor sale.

Transferul la Iaşi cu doi ani înainte de tragicele evenimente din Basarabia în 1940 l-a scutit parţial de numeroasele probleme pe care le-au avut mai apoi basarabenii refugiaţi în România, cînd erau vînaţi, trimişi peste Prut, iar de acolo — în Siberia, ca „trădători ai ţării sovietice”, deşi nu fuseseră cetăţeni ai ei nici o singură clipă.

Opera:

Istoria Basarabiei;

La Basarabie et les relations russo-roumaines, Paris, 1927;

Istoria relaţiunilor ruso-române politice, 1928;

Analiza psihologica a evenimentelor 1918 – 1928, Imperialismul rusesc în Balcani;

Statutul internaţional al Basarabiei, 1938;

Muzica în Basarabia, 1940

(Sursa note: wikipedia.org/wiki/Alexandru_Boldur)

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Harta politică a Europei după Primul Război Mondial

 https://i2.wp.com/www.cee-portal.at/Bilderordner/Maps/Europe-between-the-World-Wa.jpg

Harta politica a Europei intre cele doua razboaie mondiale (1918 – 1938)

 

Tratatele din 1919-1920 confirmau noile raporturi de forţe din Europa şi desemnau o nouă hartă politică a bătrânului continent, care corespundea mai bine decât în trecut repartizării naţionalităţilor şi revendicărilor identitare ale popoarelor, dar nu aduceau nici o soluţie la profunda zdruncinare a structurilor – economice, sociale, politice, instituţionale – pe care războiul le provocase sau le accelerase. 

Evoluţii politico – diplomatice

   Primul război mondial a lăsat în urmă o societate ruinată pe plan material, dar cu atât mai zdruncinată pe plan politic – dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-ungar, turcesc, nu mai exista nici unul – şi pe plan moral; toate valorile tradiţionale fuseseră puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi imensele cheltuieli materiale.

Dizolvarea marilor imperii dinastice şi absolutiste, cât şi a unor imperii coloniale, a desfăcut „pachete” de popoare eterogene care au căutat să-şi găsească locul în cadrul noilor relaţii politice, economice şi ideologice ce se prefigurau în noua organizare a societăţii omeneşti.

Aliaţii, victorioşi în război, acum trebuiau să „câştige” pacea, lucru care – a sesizat „Tigrul” politicii franceze a timpului, Georges Clemenceau – era „şi mai dificil”.

Pentru a preîntâmpina aceste dificultăţi, preşedintele Statelor Unite, Wilson, definise, la 8 ianuarie 1918, în 14 puncte ţelurile urmărite în război de ţara sa şi le impusese după aceea asociaţilor şi adversarilor săi drept bază a negocierilor.

Această declaraţie, alături de unele principii generoase (suprimarea diplomaţiei secrete, abolirea barierelor economice, libertatea totală a mărilor etc.), cuprindea dispoziţii care se refereau la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (restaurarea Belgiei; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei; reconstituirea unei Polonii independente, cu acces la mare; rectificarea graniţelor italiene; autonomia şi independenţa popoarelor din Austro-Ungaria; reglarea problemelor balcanice, evacuarea României, Serbiei şi Muntenegrului).

Prin aplicarea acestor principii şi decizii, Wilson înţelegea să impună un nou statut politic al lumii care să fie garantat prin instituirea unei „Ligi a Naţiunilor”.

 Tratatele de Pace de la Paris, 1919-1920

La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27 de state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană) şi India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori etc.

Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite, şi anume: Puterile învingătoare, foste beligerante (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia); aceste state erau considerate ca participanţi cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile şi la toate întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei; Statele beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum şi Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, practic „nelimitate”, deci având dreptul de a participa doar la lucrările Conferinţei care se ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit; Statele neutre şi Statele în formare, care puteau să-şi expună dezideratele în scris şi să participe numai la şedinţele ce se ocupau direct de probleme privindu-le numai pe ele.

Conferinţa a ilustrat predominanţa Marilor Puteri. Forumul Păcii a fost condus la început de „Consiliul celor Zece” (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fiecare cu doi reprezentanţi: şeful delegaţiei şi, respectiv, ministrul de Externe), care în luna martie 1919 s-a divizat în „Consiliul celor patru” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia), sau „Cei Patru Mari”, şi în „Consiliul celor Cinci” (în care intrau miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei).

Preşedinte al Biroului Conferinţei a fost desemnat Georges Clemenceau, iar ca vice-preşedinţi: Robert Lansing (SUA), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emanuele Orlando (Italia) şi Saionyi Kimmochi (Japonia).

Conferinţa de Pace a avut şi un Secretariat General, condus de P. Dutasta (Franţa).

Principalele probleme care au stat în atenţia Conferinţei de Pace au fost: Societatea Naţiunilor; Răspunderile pentru război şi sancţiuni; Reparaţiile (despăgubirile) de război; Legislaţia internaţională a muncii; Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate; Chestiunile financiare; Problemele economice; Aeronautică; Chestiunile teritoriale.

Complexitatea problemelor, dar mai ales interesele şi revendicările Marilor Puteri au provocat dispute aprigi, „Cei Patru” înfruntându-se pentru obţinerea de avantaje teritoriale, despăgubiri de război, hegemonie ori impunerea unor puncte de vedere şi soluţii:

– Marea Britanie, prin primul său delegat, David Lloyd George, a manifestat, încă din primele zile ale Conferinţei, o atitudine care ţinea cont de necesităţile tradiţionale de „echilibru” ale politicii externe engleze.

Marea Britanie nu privea cu ochi buni revenirea Franţei în poziţie de principală putere continentală şi, în plus, nu dorea slăbirea prea accentuată a Germaniei, pe care o vedea ca un obstacol serios în calea propagării comunismului.

Mai mult, la Paris, Foreign Office-ul a urmărit constant diminuarea totalului indemnizaţiilor germane ce reveneau Franţei;

– De asemenea, cercurile engleze vor încerca, în timpul Conferinţei de Pace, să contracareze tendinţa Franţei de a-şi asigura hegemonia politică în Europa Est-Centrală;

– SUA erau nemulţumite de solicitările Japoniei, temându-se de ascensiunea ei în imensul spaţiu din Extremul Orient şi bazinul Pacificului;

– Franţa era preocupată, în principal, de propria sa securitate şi, de aceea, căuta să-şi asigure cele mai avantajoase poziţii în disputa cu Germania.

Tratatul cu Germania

Primul şi cel mai important tratat semnat la Conferinţa de Pace a fost cel cu Germania, la Palatul Versailles.

 

 

 

 

 

 

La 7 mai 1919, Conferinţa de Pace se întrunea în şedinţă oficială cu plenipotenţiarii germani, cărora li se punea la dispoziţie proiectul Tratatului cu Germania.

După lungi discuţii şi ameninţări, Germania a fost nevoită să semneze tratatul la 28 iunie 1919, în Marea Sală a Oglinzilor, aceeaşi unde în 1871 Imperiul German impusese pacea care îngenunchea Franţa.

 

 

 

 

 

 

În cele 440 de articole ale Tratatului de la Versailles se prevedea: în preambulul Tratatului a fost inclus Statutul Ligii (Societăţii) Naţiunilor; teritoriul şi populaţia Germaniei se diminuau (teritoriul cu 1/8, iar populaţia cu 1/10); Franţa reintegra Alsacia şi Lorena; Belgia prelua Eupen, Malmedy şi Merlanot; se recunoştea independenţa Poloniei care prelua şi teritorii din Silezia Superioară; Danzigul (Gdansk) trecea în administraţia Societăţii Naţiunilor, ca Oraş Liber; Schleswigul de Nord trecea (după un plebiscit) la Danemarca; Germania pierdea oraşul Memel; malul stâng al Rinului, deşi rămânea în componenţa Germaniei, era ocupat de trupele Antantei, urmând a fi eliberat pe măsură ce se achitau datoriile de război către Aliaţi.

Evacuarea trupelor aliate era prevăzută astfel: zona Köln (1925); zona Koblenz (1930); zona Mainz (1935). Regiunea Saar era administrată, timp de 15 ani, de Societatea Naţiunilor (de fapt, de Franţa), apoi populaţia era chemată să se pronunţe, printr-un plebiscit, dacă trecea la Franţa sau rămânea în Germania; coloniile germane erau împărţite între Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia şi Portugalia.

În afara Tratatului de la Versailles, în săptămânile sau lunile următoare au mai fost încheiate încă patru tratate, şi anume: Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie 1919); Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919); Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920); Tratatul de la Sèvres cu Turcia (10 august 1920), înlocuit însă prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

În ansamblu, Tratatele semnate au instaurat ceea ce istoricul german I. Geiss a denumit pacea la cerere, zguduită rapid de reacţia germană, sistematică după 1933, o dată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, totală după 1939, când Führerul, beneficiind de „undă verde” din partea lui I. V. Stalin în urma Pactului din 23 august 1939, a invadat Polonia.

 

Tratatul cu Austria

 

A fost semnat la 10 septembrie 1919 şi se consacra prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi constituirea Republicii Austria cu o suprafaţă de 84 000 km2 şi o populaţie de 6,7 mil. locuitori, din care un sfert locuiau în Viena; armata se limita la 30 000 de oameni.

 

 

Este de subliniat că articolul 80 din Tratatul de la Versailles şi art. 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye interziceau Anschlussul. Tratatul a fost completat cu Tratatul minorităţilor ce a determinat reacţii negative din partea României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei.

Delegaţia română a încercat să propună modificări la textul Tratatului cu Austria, în sensul că „România acorda tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie, cu ale celorlalţi cetăţeni români”, dar Consiliul a refuzat să le accepte. Delegaţia română a formulat observaţii şi în legătură cu problema reparaţiilor, dar demersurile nu au fost luate în consideraţie.

Mai mult, conlucrarea între Consiliul Suprem (Consiliul celor Patru) şi România este pusă în discuţie odată cu propunerile pentru trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, cât şi dintre Ungaria şi ceilalţi vecini ai ei.

Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, I. I. C. Brătianu a decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independenţa”.

După demisia din 12 septembrie 1919 a lui I. I. C. Brătianu, România s-a străduit să adopte aceeaşi linie de intransigenţă faţă de hotărârile forumului păcii.

Dar, deciziile Consiliului Suprem, din 12 octombrie, 3 şi 7 noiembrie, cât şi misiunea lui George Clerk la Bucureşti au avut drept scop să determine o schimbare de atitudine a României faţă de forumul păcii.

În cele din urmă, România a semnat Tratatul cu Austria, cât şi cel al minorităţilor – prin delegatul său generalul C. Coandă – la 10 decembrie 1919. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918; acest fapt îl observa şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de Parlamentul de la Bucureşti, declara: „Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la Patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră naţională”.

 

 

 

 

 

Tratatul cu Ungaria

 

Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon. Tratatul cuprindea, în cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei.

Foto: Palatul Trianon

Foto: Palatul Trianon

În urma semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2

În afara art. 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se preciza:

„Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”.

Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române: „Tratatul de la Trianon, aprecia Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.

 

Tratatul cu Bulgaria

 

A fost semnat la 27 noiembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine. Documentul a consemnat teritoriile cedate vecinilor de către Bulgaria: Tracia Occidentală a revenit Greciei; oraşele Ţaribrod, Basilograd şi Strumiţa au intrat în componenţa Serbiei; iar frontiera româno-bulgară a fost fixată conform Tratatului de la Bucureşti, din august 1913.

 

 

Harta Bulgariei dupa Tratatul de la Neuilly-sur-Seine din 27 noiembrie 1919

 

Diplomaţia română a făcut, în timpul negocierilor Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, unele contrapropuneri la doleanţele bulgare, care urmăreau să obţină o mai mare siguranţă la atacurile comitagiilor bulgari (bande înarmate, care atacau populaţia civilă) şi anume „menţinerea, fără nici o schimbare, a clauzelor militare cu modificarea art. 133, care se referea la problemele financiare”. România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.

 

Tratatul cu Turcia

 

A fost semnat la 10 august 1920, la Sèvres, de către guvernul sultanului care era lipsit de autoritate. Turcia devenea „stat sub protectorat”, cu un teritoriul restrâns la zona centrală a Asiei Mici şi Istanbulului.

Celelalte teritorii au fost trecute sub mandat englez, francez ori au fost preluate de Italia şi Grecia. Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) erau demilitarizate şi neutralizate sub controlul unei comisii internaţionale.

În plus, Turcia trebuia să-şi predea flota, iar armata era redusă la 50 000 de oameni.

Prevederile Tratatului de la Sèvres n-au fost acceptate de patrioţii conduşi de Mustafa Kemal şi în urma unor lupte susţinute cu forţele intervenţioniste, în 1923 s-a impus un nou tratat semnat la Lausanne.

 

 

Tratatul Basarabiei

 

După cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878).

În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii Bucureştiului, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat, după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de alta.

 

 

 

 

 

Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii (articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – nicicând.

Moscova a protestat şi a declarat că nu va recunoaşte nicicând valabilitatea Tratatului.

Mai mult, situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale URSS de-a lungul întregii perioade interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940. 

Sursa: https://csricraiova.wordpress.com/Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea

17/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: