CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TESTAMENTUL LUI WILHELM FILDERMAN

 CINE A FOST WILHELM FILDERMAN  ?

Wilhelm Filderman (n. 14 noiembrie 1882, București — d. 1963, Paris) a fost un om politic și jurist român, conducător laic al obștii evreiești din România în perioada de la sfârșitul Primului Război Mondial, până la sfărșitul celui de al Doilea Război Mondial.

A  fost președintele Federației Uniunii Comunitaților din România (FUCE) și reprezentant al evreilor în Parlamentul român.

S-a născut la București ca fiu al unui tipograf evreu bogat, care avea numele de familie Fieldermann.

În timpul liceului a fost coleg cu Ion Antonescu. Filderman a absolvit (1909) facultatea de drept și, în anul 1910, la Universitatea din Paris Sorbona a susținut lucrarea de doctorat în drept.

În Primul Război Mondial Filderman a luptat ca ofițer în armata română. A fost delegat la Conferința de Pace de la Paris din 1918, devenind apoi deputat în Parlamentul României.

La 30 mai 1943 a fost deportat de catre regimul antonescian în Transnistria, iar în anul 1948, în timpul regimului comunist, s-a exilat în vestul Europei și a murit la Paris în anul 1963.

Publicația https://culturaromana.ro a reprodus așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN, în realitate o declarație oficiala, sub juramânt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfasurat in Elveția, avându-i ca inculpați pe tinerii români aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna.

Mărturia pe care a depus-o Filderman prezintă un maxim interes și ar trebui sa pună căpăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la atitudinea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU față de comunitatea evreiască.

Această porțiune din declarație a fost redată mai jos pe blogul prof. univ.dr. Ion Coja.ro cu litere mai ingroșate, cu aldine.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor in Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost presedinte al Federatiei Uniunilor Comunitatilor Evreiesti din Romania si presedinte al Uniunii Evreilor Romani, domiciliat actualmente in New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar urmatoarele:

In opinia mea, actul de violenta al celor cinci tineri refugiati romani care au luat cu asalt Legatia comunista de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperarii in care intregul popor român a fost azvarlit, ca urmare a ocupatiei straine si a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forta. In calitate de reprezentant al cetatenilor romani de religie mozaica, am fost in situatia exceptionala care mi-a permis sa urmaresc indeaproape evenimentele care au dus la actuala situatie din Romania. Si, intrucat eu consider ca aici trebuie cautata sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui sa-mi dirijez atentia asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate in evidenta diferenta dintre situatia de dinainte si de dupa instalarea comunistilor la putere, de catre Armatele Sovietice, voi aminti doar cateva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Maresalului Ion Antonescu ca a fost un regim infeudat nazismului si insusi Maresalul a fost executat de agentii de la Moscova pentru ca ar fi fost fascist. Adevarul este ca Maresalul a fost acela care a pus capat miscarii fasciste in Romania, oprind, cu inceperea anului 1941, activitatile teroriste ale Garzii de Fier si suprimand toate activitatile politice ale acestei organizatii.

Eu insumi, raspunzand unei intrebari a lui Antonescu la propriul proces, montat de comunisti, am afirmat ca teroarea fascista de strada a luat sfarsit in Romania la data de 21 ianuarie 1941, ziua in care Maresalul a luat masuri draconice ca sa opreasca anarhia fascista, provocata de aceasta organizatie, si sa restabileasca ordinea in tara.

In perioada dominatiei hitleriste in Europa, am fost in legătura susținută cu Maresalul Antonescu. Acesta a facut tot ce a putut pentru a imblanzi soarta evreilor expusi la persecutia germanilor nazisti. Trebuie sa subliniez ca populatia romaneasca nu este antisemita, iar vexatiile de care au avut de suferit evreii in Romania au fost opera nazistilor germani si a Garzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate intre români si evrei in momente de grea incercare din timpul imperiului nazist in Europa.

Maresalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea masuri dure impotriva evreilor. As aminti doar urmatoarele doua exemple:

Grație interventiei energice a Maresalului a fost oprita deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pasapoarte in alb pentru a salva de teroarea nazista evreii din Ungaria, a caror viata era in pericol.

– Gratie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie carora, lăsând impresia ca sunt date altora, le era asigurata conservarea in scopul restituirii la momentul oportun.

Mentionez acestea pentru a sublinia faptul ca poporul roman, atat cat a avut, chiar in masura limitata, controlul tarii, si-a demonstrat sentimentele de umanitate si de moderatie politica. Dar cand ocupatia sovietica a impus tirania totalitara dirijata de Moscova, conditiile s-au schimbat. Romanii nu au mai fost in stare sa aiba nici cea mai mica autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situatie poate fi inteleasa, cu usurinta, intr-o tara aflata sub ocupatie militara de Soviete – cum e si astazi Romania – administrata de o echipa de comunisti, cei mai multi aserviti ordinelor Kremlinului.

In ansamblul sau, populatia romaneasca a suferit si sufera cele mai ingrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsita de orice drepturi si libertati. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriata, fara compensare, proprietatea imobiliara.

Prin asa zise reforme monetare, a fost supusa regimurilor de confiscari periodice, dandu-i-se iluzoriu speranta de reconstituire, cat de cat, a independentei materiale, necesare unei vieti omenesti scapate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privand zeci de mii de oameni de dreptul de a-si exercita meseria, fiind astfel redusi la mizerie si la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecutiilor politice dirijate de la centru impotriva oamenilor politici democrati, am fost martor intemnitarilor fara judecata si a judecatilor fara justitie.

Omnipotenta si ubicuitatea politiei secrete si a informatorilor au facut din teroare trasatura permanenta a existentei zilnice a romanilor.

Cat despre extorcarea sub amenintari, santaj si puscarie, evreii au constituit subiect special al atentiei din partea comunistilor. Orice devenea motiv ca evreii sa fie furati, jefuiti, pradati pana la ultimele lor bunuri.

Persecutia impotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau sa emigreze in Israel si prin rusinoasa exploatare careia i-au devenit obiect.”

03/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 3 comentarii

Mărturia fostului președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

Testamentul lui Wilhelm Filderman - Revista România Culturală

Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost un jurist și om politic român de etnie evreiască,președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români.

Părinții mei s-au născut români. Mama mea, Carolina, s‑a născut la Pitești, oraș din județul Argeș, iar tatăl meu, Moritz, a văzut lumina zilei la Turnu Măgurele, oraș situat în apropiere de locul unde rîul Olt se varsă în Dunăre“, declara el.

Odată căsătoriți, părinții săi s-au mutat la București, unde tatăl a înființat o tipografie și o legătorie.

Din cei cinci copii ai lor, trei fete și doi băieți, Wilhelm a fost cel din urmă. Tatăl său a murit pe cînd el avea doar trei ani. Mama, la 26 de ani, nu s-a remăritat, dedicîndu-și viața creșterii și educației copiilor. După clasele primare, Filderman a urmat Liceul „Matei Basarab“, și nu la vreo școală evreiască, deoarece, potrivit mamei, „Din moment ce ne născuserăm în România, unde ne vom trăi restul zilelor, era bine pentru noi să-i cunoaș­tem poporul, limba și istoria“. Paradoxal, destinul a vrut ca la liceu să fie coleg de clasă cu viitorul conducător al țării, Ion Antonescu, cel care îl va deporta în Transnistria.

Filderman poate să fie considerat drept un patriot român: a participat la Primul Război Mondial, a fost decorat, iar în politică, ca deputat în Parlament, a militat, pe liste liberale, pentru prosperitatea țării și pentru drepturi egale pentru coreligionarii săi.

El a fost ceea ce numim astăzi un european, un gînditor al reformelor care ar fi adus România mai aproape de modelul occidental. Cred că stătea însă mai bine cu logica decît cu predic­ția. Dacă milita pentru integrarea evreilor în societatea românească nu putea, în același timp, să pledeze și pentru emigrare, deși sus­ținea ideea reclădirii Statului evreu, vizitase Palestina, încă britanică, și ajutase financiar colonizarea evreiască.

Wilhelm Filderman a fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședintea fost din 1915. A făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919 – ianuarie 1920), având contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.

Între 1914 și 1919, în absența lui Adolf Stern, plecat din țară, a fost președinte de facto al Uniunii Evreilor Pământeni. Ales oficial președinte la Congresul din 18 februarie 1923, când organizația își schimbă numele în Uniunea Evreilor Români. Wilhelm Filderman se numără printre fondatorii Universității Populare și Cercului cultural „Libertatea” din București.

Membru al Partidului Național Liberal (PNL), este ales deputat în legislatura 17 iulie 1927-10 noiembrie 1928. În 1929, participă la Zürich, în Elveția, la Congresul de înființare a Agenției Evreiești, care milita pentru înființarea unui stat evreiesc în Palestina.

Din 1935 conduce secția din București a Agenției. Face parte și din alte organizații internaționale evreiești. Începând din 1929 și până în 16 decembrie 1941, deține funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (transformată din 1937 în Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România – FUCER); președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (din 1936), care devine funcțional după încetarea activității FUCER, în 1941.

Filderman a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA. Publicația „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendat în anul 1945.

Este considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”. Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea FUCER. Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană. A fost reabilitat în 1968.

Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

„Testamentul lui Filderman”

Declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț., aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955).

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, S.U.A., Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietice, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România (anul declarației, 1955 – n.r.) – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor. Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect”

Aceasta a fost Declarația oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Fildeman în procesul desfășurat în Elveția care i-a avut ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț. aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955), publicată în https://www.art-emis.ro/istorie/testamentul-lui-filderman.

13/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

”  România, se situeazǎ în rândul acelor puţine ţǎri europene cotropite de armatele lui Hitler ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz (…)

Iatǎ pilde de autentic românism, învederat în vremea de cumplitǎ oprelişte, când am pǎstorit obştea evreiascǎ din România, pilde pe care am onoarea sǎ le citez din înǎlţimea tribunei Senatului, cǎruia am avut onoarea sǎ aparţin şi care pǎstreazǎ un loc de predilecţie în inima mea recunoscǎtoare.
De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea cǎtre Dumnezeu sǎ reverse harul sǎu în belşug asupra frumoasei ţǎri româneşti şi asupra bunului şi dragului popor român.”

( Extras din cuvântarea  rostitǎ în plenul Parlamentului României de rabinul șef Alexandru Șafran pe 8 martie 1995).

 

 

 

Alexandru Șafran (n. 12 septembrie 1910, Bacău, România – d. 27 iulie 2006, Geneva,in  Elveția), teolog, filosof, istoric  evreu, român și elvețian, a fost între anii 1940-1948 Șef-Rabinul Cultului Mozaic din România, senator de drept în Senatul României (1940}, iar după 1948 Mare Rabin al evreilor din Geneva.

Sprijinitor activ al sionismului, a avut o poziție independentă și de respingere a presiunulor de infiltrare comunistă în anii postbelici, fapt pentru care a fost demis și silit sa se expatrieze. Datorită erudiției și meritelor sale recunoscute, Alexandru Șafran a fost numit în anul 1948  Mare Rabin al Comunității Evreiești din Geneva (Elvetia) , funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1997.

E.S. Rabinul Alexandru Șafran a revenit în vizită în România, pentru prima oară după aproape jumătate de secol, în 1995.

Pe 19 iunie 1997, Șafran a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

A publicat cărți în domeniul religiei, filozofiei, moralei și misticii iudaice. Atașat de limba și cultura românească, a fost un activ promotor ai dialogului între iudaism și creștinism.

 

27/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: