DEBARCAREA LUI HRUSCIOV A FOST PENTRU CEAUȘESCU O LECȚIE ÎN URMA CĂREIA ȘANSELE CA ARMATA ROMÂNĂ SĂ SCHIMBE REGIMUL AU DEVENIT NULE

---

Nicolae Ceaușescu și generalul Vasile Milea

Debarcarea lui Hrușciov, o lecție pentru Ceaușescu.

Istoricul Lavinia Betea consideră că în decembrie 1989 nu a existat nicio posibilitate ca Armata României să schimbe regimul iar Nicolae Ceaușescu controla întreaga structură. 

Nicolae Ceaușescu, comandant suprem al forțelor armate, a ordonat în decembrie 1989 deschiderea focului împotriva celor care protestau în stradă, la finalul unei decade în care Cortina de Fier se prăbușea, iar România socialistă trecea printr-o criză fără precedent din dorința irațională a dictatorului de a achita datoria externă.

Cu o Românie izolată complet, atât de est, cât și de vest, Ceaușescu și-a condamnat poporul la frig și foame. 

Nu a putut fi schimbat printr-o lovitură politică, asemenea altor lideri comuniști din regiune, ci a fost nevoie de sânge. Iar acest lucru e cauzat și de faptul că Nicolae Ceaușescu s-a înconjurat de personaje obediente și avea controlul absolut asupra țării, în ciuda faptului că suferea de paranoia și își pierduse încrederea în aproape toată lumea.

Debarcarea lui Hrușciov a fost o lecție pentru Ceaușescu

Istoricul Lavinia Betea, care va lansa pe data de 20 iunie la editura Corint, două noi volume „Viața și epoca lui Nicolae Ceaușescu” și „Tovarășa”, o biografie a Elenei Ceaușescu, într-un interviu acordat DC News, spune că debarcarea liderului sovietic Nikita Hrușciov a fost o lecție pentru Ceaușescu. 

„Ceaușescu a modificat statutul partidului în maniera în care el nu mai putea fi înlocuit statutar. Comandanții noștri de armată nu erau comandanții sovietici din perioada lui Hrusciov, care veneau înnobilați de victoriile pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Lavinia Betea.

Istoricul spune că Ceaușescu se „înconjurase de oameni care aveau pete negre la dosar”. Ea l-a dat exemplu pe generalul Vasile Milea care era pe punctul de a fi demis pentru „ceea ce azi am numi deturnări de fonduri”.

„În ce bătălii se remarcase Vasile Milea sau Victor Atanasie Stănculescu? Ce credit aveau aceștia?”, se întreabă, retoric, Lavinia Betea.

Ceaușescu a avut un control deplin asupra Armatei. Generalii români, erau numiți politic, nu pentru geniu militar.

Ea a subliniat că niciunul din generalii lui Ceaușescu nu aveau capacități militare. „Toți au fost ridicați în grade sub motivații politice. Se remarcaseră doar din punct de vedere politic nu prin ceva care să-i nimbeze ca oameni care ar fi avut un geniu militar.

Nici vorbă de așa ceva”.

Acesta a fost unul din motivele pentru care Armata nu putea avea nicio inițiativă care să ducă la schimbarea regimului, a subliniat Lavinia Betea.

„Nu armata, ci situația internațională a fost punctul nevralgic al lui Ceaușescu și contextul în care se produceau schimbările din vecini. Asupra Armatei el avea control deplin.

 Subliniez din nou, între comandanții noștri din structurile militarizate și comandanții sovietici din vremea lui Hrușciov care au dus la înlocuirea dictatorului sovietic, e o distanță ca de la cer la pământ”, a punctat Lavinia Betea, care a subliniat însă că Armata nu l-a părăsit pe Ceaușescu, dar după Timișoara toată lumea, inclusiv Armata, și-a dat seama că acesta este sfârșitul regimului.

„La toate acestea se adaugă situația din România. Citându-l pe Lenin, el spunea că pentru a se produce o Revoluție trebuie să existe o situație revoluționară.

Ori România era atunci în conformitatea cu teoria respectivă”, a mai adăugat istoricul.

„Ultima perioadă a lui Nicolae Ceaușescu e una de profundă degenerare a sa. Și fizică și psihică.

Dacă îi urmărești discuțiile din stenograme din CPEx îți dai seama că felul în care el reacționa nu era al unui om normal”, a mai precizat Lavinia Betea care a conchis, arătându-și speranța că niciodată în istoria României o singură persoană nu va mai avea în mâini întreaga putere, așa cum s-a întâmplat cu dictatorul comunist.(https://www.defenseromania.ro/debarcarea-lui-hrusciov-o-lectie-pentru-ceausescu-sansele-ca-armata-sa-schimbe-regimul-au-fost-nule_610867.html)

NOTĂ

Ziua în care Ceaușescu putea evita revoluția și ulterior execuția sa. Ultimul avertisment pe care i l-a transmis Gorbaciov

La 4 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu era singurul șef de stat din blocul comunist care nu fusese schimbat de sovietici. Imaginile de la acea întâlnire îl arată pe Nicolae Ceaușescu uimit, când nu-și mai cunoștea foșii parteneri.

Ultimii în care a avut încredere, alături de care voia să salveze soarta comunismului erau germanul Erich Honecker și bulgarul Todor Jivkov, însă erau și ei schimbați de circa o lună cu Egon Krenz, respectiv Petăr Mladenov.

În imaginile filmate la acea dată se vedea cum Ceaușescu încerca să caute din priviri foștii aliați. Nu mai era niciunul, dar nici Ceaușescu nu înțelesese că nu mai are nicio șansă în ceea ce privește opoziția sa la schimbările pornite în est.

Foto: Ultima întâlnire Ceaușescu- Gorbaciov

După mai multe diligențe făcute la București la sfârșit de noiembrie și început de decembrie, Ceaușescu a obținut o întrevedere privată cu liderul sovietic Mihai Gorbaciov.

Ceaușescu, scrie https://www.newmoney.ro, bănuia la ce rezultat s-a ajuns în urma discuțiilor sovieto-americane, cu atât mai mult cu cât Iulian Vlad, șeful Securității din acea perioadă, îl informase despre intențiile sovieticilor și americanilor, în baza informațiilor primite de la o „iscoadă” din Occident prezentă la întâlnirea de la Malta.

Gorbaciov i-a prezentat lui Ceaușescu starea din Europa de Est, sugerându-i să renunțe la funcțiile deținute în stat și să accepte politicile de Glastnost și Perestroika începute inițial în Uniunea Sovietică și apoi introduse și în statele din blocul comunist., politici care ar fi urmat să fie continuate de un lider acceptat de Moscova.

Decizia de schimbare a lui Ceaușescu era deja luată de sovietici, odată cu demararea schimbărilor în toată Europa de Est.

Nicolae Ceaușescu nu a ascultat sfaturile lui Gorbaciov și a plusat. A cerut o întrevedere la București, la începutul lui ianuarie 1990. Gobaciov nu l-a refuzat ferm dar i-a transmis mesajul: „Să mai trăim noi până atunci, tovarășe Ceaușescu”.

Istoria a arătat că Nicolae Ceaușescu a luat decizia greșită și la doar o săptămână de la întâlnirea cu Gorbaciov, rușii începuseră deja să trimită agenți în România, fenomenul fiind cunoscut ca „invazia turiștilor sovietici”.

Uniunea Sovietică epuizase până atunci toate mijloacele diplomatice pentru o debarcare pașnică a lui Ceaușescu.

După întâlnirea cu Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu mai avea să trăiască doar 21 de zile, așa că intenția sa de a organiza o întâlnire la nivel înalt România – Uniunea Sovietică a rămas doar un prilej pentru istorici de a aminti acest lucru atunci când vorbesc despre ultimele erori ale fostului dicator, lider comunist de la București.

Publicitate

Un conflict de pomina in noiembrie 1979, in timpul Congresului al XII-lea al PCR intre vechiul comunist Constantin Parvulescu si Nicolae Ceausescu. VIDEO

 

Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olănești, județul Vâlcea – d. 11 iulie 1992), a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Ceaușescu.

A fost de profesie ajustor mecanic, lucrând la Atelierele CFR Tighina din București.

Prin împrejurări nelămurite până acum, a ajuns în Ucraina, unde a lucrat doi ani ca mecanic de moară într-un sat. În perioada războiului civil din Rusia a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921).

În 1921 a devenit membru al partidului Comunist din România. A fost președinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926 a fost la Moscova, unde a absolvit o școală superioară de partid. Între 1926-1929 a fost încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare și Aviație Moscova.

După 12 ani de absență, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chișinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR.

În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roșii”, și a fost arestat un an mai târziu la Praga.

A fost condamnat iarăși în 1937 la șapte ani închisoare corecțională – sentință comutată în trei ani închisoare; dar fișele sale de cadre îi menționează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939).

După ieșirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova și Dobrogea, iar în 1941 a devenit membru al Secretariatului PCdR condus de Stefan Foris. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcție și pus „să-și facă autocritica” (1943). La vremea aceea, Foriș se plângea de „nivelul politic scăzut” al lui Pârvulescu.

Constantin Pârvulescu era la momentul ascensiunii lui Ceauşescu la putere unul dintre cei mai vechi membrii de partid.

În 1919, când în Rusia izbucnise războiul civil, el a intrat în Armata Roşie, luptând de partea bolşevicilor, şi, la întoarcerea în ţară, a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România, filială a Internaţionalei Comuniste.

În perioada ilegalităţii, Pârvulescu a parcurs un traseu politic şi personal zbuciumat, ocupând diverse funcţii de conducere şi suferind şi condamnări, fugind din ţară şi revenind.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej a hotărât înlăturarea – şi ulterior masacrarea – secretarului PCdR Ştefan Foriş, Pârvulescu a exercitat conducerea interimară a partidului, alături de Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ.

Sub conducerea lui Dej, Pârvulescu a continuat să ocupe funcţii înalte în partid, inclusiv membru al Biroului Politic, până în 1960, când a căzut în dizgraţie şi a fost treptat înlăturat din poziţiile de conducere.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Pârvulescu a fost păstrat încă în organele de conducere de către Nicolae Ceauşescu, deşi relaţiile dintre cei doi n-au fost niciodată foarte apropiate.

Pârvulescu simboliza însă, într-un fel, continuitatea partidului; iar prezenţa sa în rândul organelor de conducere putea fi interpretată drept un accept al vechii gărzi pentru Ceauşescu şi pentru echipa sa; „coabitarea” aceasta a produs însă destule neplăceri de-a lungul anilor.

Mişcarea comunistă era profund fragmentată între lideri ca Nicolae Ceauşescu, Tito, Mao sau Enver Hoxha, care, pe tonuri diferite, contestau cu toţii rolul conducător al Moscovei şi cereau un comunism internaţional multipolar, cu modele diferite, naţionale.

Pentru Uniunea Sovietică, acest lucru putea fi acceptat doar parţial, în măsura în care implica doar zone geografice din afara Europei răsăritene; coeziunea acesteia, „imperiul” său, trebuia asigurată cu orice preţ.

Pentru a arăta unitatea mişcării comuniste în jurul Moscovei, Brejnev ţinea cu tot dinadinsul să organizeze o consfătuire internaţională a partidelor comuniste, căreia Ceauşescu i se opunea cu înverşunare, tocmai din motivele arătate mai sus: ar fi consolidat influenţa şi presiunile Moscovei. Refuzul de a participa era însă un gest serios, care impunea măsuri de asigurare.

În 1948, în condiţiile conflictului cu Stalin, prima măsură luată de Tito a fost să pună diferendele în dezbaterea partidului, pentru a-i sili pe ceilalţi să se ralieze la poziţia sa şi, în acest fel, să nu permită trădări din interior.

Acelaşi lucru l-a făcut şi Gheorghiu-Dej după izbucnirea conflictului cu Hruşciov pe tema specializării.

Toate deciziile sale fuseseră supuse aprobării în Plenarele Comitetului Central, deseori convocate special pentru aceasta.Ceauşescu învăţase această lecţie şi o aplica la rândul său cu multă scrupulozitate.

Şi dacă de la consfătuire nu-şi permitea să lipsească, interesul său imediat devenea acela de a nu fi silit să adopte o poziţie anti-chineză.

De aceea, în februarie 1968, a fost convocată o Plenară a Comitetului Central, care a luat în discuţie poziţia PCR asupra unităţii mişcării comuniste internaţionale şi a necondamnării Chinei, poziţie faţă de care toţi membri şi-au exprimat acordul.

Cu o excepţie: Constantin Pârvulescu.

Acesta a cerut cuvântul şi a lansat unele aluzii discrete referitoare la faptul că niciun partid n-ar trebuie să pună condiţii pentru participare – cu alte cuvinte, aşa cum făcea PCR, cu necondamnarea Chinei – şi că unitatea partidelor comuniste este cea mai puternică armă împotriva imperialismului.

Treptat însă, uitând de prudenţă, el a ajuns pe o traiectorie de coliziune cu însuşi Ceauşescu.

În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului și țării.

De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceaușescu.

De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiții personale așa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulțumirii din rândurile partidului.

Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceaușescu.

Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcția sa de delegat la Congres, și a fost pus sub supraveghere strictă și arest la domiciliu.

La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx.

A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceușescu și de Gogu Rădulescu.

 

 

 

Mitul exporturilor României în perioada comunistă

 

 

 

 

 

 

 

Viceguvernatorul BNR despre “miturile” exporturilor Romaniei in comunism

 

 

Viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu a prezentat, în cadrul unei conferinţe susţinute la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, date prin care a dorit să demoleze mitul exporturilor României în perioada comunistă, transmite Mediafax.

 Olteanu a exemplificat cu date ale unui studiu realizat de experţi ai Universităţii Harvard privind exporturile ţărilor lumii în perioada 1962- 2012, din care reiese că în cel mai de vârf an al exporturilor României din perioada comunistă valoarea exporturilor era de 10 miliarde de dolari, în timp ce acum exporturile se ridică la 70 de miliarde de dolari.

Viceguvernatorul BNR a spus că la împlinirea a 25 de ani de la căderea comunismului consideră că ar trebui pus în balanţă şi domeniul economic, trecutul şi prezentul şi că acest studiu demolează mitul economiei funcţionale din România comunistă, a fabricilor şi uzinelor care produceau mărfuri de calitate, pe care ţara noastră le exporta în cantităţi uriaşe în toată lumea.

Astfel, el arată că în anul 1962 România exporta porumb, brazi şi petrol, iar în anul 1985 baza exporturilor era constituită din produse petroliere, mobilă, ţevi de oţel, pantofi şi îngrăşămintele chimice.

 

 

 

 

 

17 septembrie 1976 – Vizită de lucru a lui Nicolae Ceauşescu la Uzina de autoturisme Piteşti.

 

 

 

El a menţionat că în 1985 exporturile de maşini ale României se ridicau la 162 de milioane de dolari. Bogdan Olteanu a arătat că, în schimb, în 2012 România a exportat maşini şi componente de 15 miliarde de dolari, cabluri electrice de 14 miliarde de dolari, electronice de 7 miliarde, circuite integrate de 500 de milioane de dolari, maşini de aer condiţionat de 500 de milioane şi medicamente de 4,6 miliarde de dolari.

Mai mult, România a vândut pe piaţa externă în anul 2012 motoare cu reacţie de 400 de milioane de dolari, de 300 de milioane componente pentru avioane, nave de două miliarde de dolari şi nave de război de un miliard de dolari.

Viceguvernatorul a mai declarat că România este şi exportatoare de servicii, în principal de soft de 1,5 miliarde de euro şi servicii de transport de 2,5 miliarde de euro.

“E o bună ocazie să vedem de unde am plecat şi unde am ajuns”, a precizat Olteanu, care a adăugat că există o industrie care produce, exportă şi nu vorbeşte.

El a mai declarat că exporturile se bazează tot mai puţin pe importuri de completare, acestea fiind estimate la 30 la sută.

Ceea ce nu menţionează Bogdan Olteanu este că mijloacele de producţie, aşa cum erau ele, aparţineau statului român.

Astză marii jucători din economia românească sunt reprezentaţi aproape exclusiv de companii străine, asupra cărora statul nu deţine prea multe pârghii de influenţă, care pot decide oricând mutarea în ţări cu forţă de muncă mai ieftină a unităţilor de producţie. (Sursa: FrontPress.ro)