CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cele două dictate de la Viena

 

 

 

 

 

 

 

 

Dosar: Câștigurile teritoriale ale Ungariei 1938-41 en.svg

 

                        Foto: Hărțile Cehoslovaciei și României după cele două ”arbitraje” de la Viena

 

 

 

 

 

  În anii 1938-1939, ani imediat premergători celui de al Doilea Război Mondial, raporturile Ungariei cu vecinii săi Cehoslovacia și România erau deosebit de încordate 

 Documente din  Arhiva redutabilului Serviciu Secret de Informații (S.S.I.) al Armatei Române din perioada interbelică au o importanță deosebită în aflarea adevărului dspre acei ani tragici. Rapoartele din acei ani, întocmite de agenți români în principal de pe teritoriul Ungariei, pun în evidență acțiunile secrete pe care le-a derulat Ungaria în 1938 în vederea dezmebrării Cehoslovaciei și a anexarii unor teritorii de la acest stat.

Prin aceste rapoarte, conducerea României de atunci era informată că este posibil în orice moment ca Ungaria să procedeze în același fel și față de România, lucru care de altfel s-a și întâmplat, în înlănțuirea de evenimente care a culminat cu Dictatul de la Viena împotriva României din 30 august 1940.  

În realitate, este vorba nu de unul, ci de două dictate de la Viena, primul împotriva Cehoslovaciei și al doilea împotriva României. Acestea au fost precedate de acel de tristă celebritate „Acord de la München” din 29-30 septembrie 1938, semnat între Germania, Italia Franța și Anglia. Hitler a insistat că singura rezolvare justă a problemei etnicilor germani din Cehoslovacia se poate face numai prin unirea cu Reichul a zonelor locuite majoritar de germani. Liderii marilor puteri prezenți atunci la München, Benito Mussolini (Italia), Neville Chamberlain (Anglia) și Edouard Daladier (Franța) au căzut de acord cu privire la unificarea cu Germania a regiunilor locuite majoritar de germani în Cehoslovacia.

Cehoslovacilor nici măcar nu li s-a permis să participe la negocieri, iar Președintele Cehoslovaciei E. Beneš a fost obligat să accepte această „înțelegere”. A fost o poziție de forță a marilor puteri asupra unei țări mai mici, așa cum avea să fie doi ani mai târziu și cel de-al doilea  Dictat de la Viena împotriva României.

Primul Dictat de la Viena a avut loc pe 2 noiembrie 1938, ca o consecință Acordului de la München, derulat cu o lună și ceva mai devreme. Prin acest așa-numit „Arbitraj” s-a decis ca anumite zone din partea de sud a Slovaciei și partea de sud-vest a Ruteniei Carpatice să fie desprinse din teritoriul Cehoslovaciei și atribuite Ungariei horthyste, hotărâre luată de către cei doi „arbitri”, Germania nazistă și Italia fascistă. Ulterior, la 12 aprilie 1939, regentul Ungariei Miklos Horthy a recunoscut că „revendicările minorităților maghiare din țările vecine au fost doar tactici îndreptate către un scop strategic, acela de restaurare a „Ungariei Mari”, care să ocupe întregul bazin carpatic”, respectiv să încorporeze Transilvania. 

Prin acest prim Dictat din 2 noiembrie 1938, Cehoslovacia ceda Ungariei teritoriile din sudul Slovaciei până la Kosice inclusiv, precum și zona orașelor Ujgorod și Beregovo din Rutenia Subcarpatică până la frontiera cu România. Era vorba de teritorii de aproximativ 10.000 km patrați din Slovacia și de ceva sub 2.000 km patrați din Rutenia Subcarpatică, zone despre care se pretindea că au populație majoritar maghiară, după statisticile avansate de către Ungaria. În acest fel, Slovacia a pierdut nu doar teritorii, ci și o mare parte a capacității economice, fabrici și zone agricole fertile, precum și legăturile feroviare cu restul lumii deoarece, după anexare, Ungaria a închis frontierele.

După „Arbitraj”, peste 30.000 de maghiari au fost aduși din Ungaria în noile teritorii. De reținut că la împărțirea Cehoslovaciei a participat și Polonia condusă de către Jozsef Beck, căreia Hitler și Mussolini i-au dat în primăvara anului 1939 regiunea cehoslovacă Teshin. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1939 a venit și rândul Poloniei să fie împărțită între Germania hitleristă și U.R.S.S.

Al doilea Dictat de la Viena împotriva României din 30 august 1940 nu este cuprins detaliat în carte, deoarece documentele publicate aici merg numai până în luna noiembrie 1939, dar sunt surprinse cu claritate pregătirile efectuate de către Ungaria horthystă pentru atacarea României și ocuparea Ardealului în întregime. Evaluările Serviciului Secret de Informații al Armatei Române arătau că împrejurările create de primul dictat din 2 noiembrie 1938 vor fi de natură a încuraja demersurile diplomatice ale Ungariei împotriva României.

În mod informal, medii politice de la Budapesta încurajau discret minoritatea maghiară din România că „în curând va fi pusă pe plan internațional problema Ardealului, care va fi alipit Ungariei” (fila 26). Cercuri conducătoare din Ungaria nu ezită să afirme că, deîndată ce se va termina ocuparea teritoriilor obținute de la Cehoslovacia, întregul efort diplomatic al Ungariei va fi îndreptat împotriva României, în scopul „retrocedării” Ardealului. Aceste cercuri se arătau optimiste deoarece, spre deosebire de Ceholslovacia, în Ardeal minoritatea maghiară este mai numeroasă și așezată mai compact în anumite zone. Se credea că vor fi obținute fără probleme patru județe aflate pe granița de vest a României și alte trei județe reprezentând așa-zisul ținut secuiesc.

Ofițerii de informații din S.S.I. raportează că există hărți tipărite cu teritoriile pe care Ungaria le revendică de la România afișate nu numai în locuri publice din Budapesta, ci și în vitrinele marilor librării din Viena și că există organizații iredentiste în Budapesta constituite din studenți proveniți din Ardeal, organizații care poartă numele județelor de unde provin membrii lor (Mureș, Ciuc, Trei Scaune etc.) în cadrul cărora se face inclusiv pregătire premilitară. Mai este identificată și organizația iredentistă „Asociația Studenților Secui” (cu sediul în Budapesta), care recrutează, fanatizează și pregătește pe studenți pentru lupta ce urmează să se dea în vederea realizării „Ungariei Mari”, pentru obținerea tuturor teritoriilor care au aparținut odinioară „Coroanei Sfântului Ștefan” (fila 28). Se estimează că, în caz de conflict armat, aceste grupuri sunt pregătite să treacă fraudulos frontiera în România pentru a comite acte de sabotaj și terorism, pentru atacarea unor depozite de muniție, distrugeri de poduri, căi ferate, rețele telefonice și oficii poștale, așa cum s-a procedat și în Cehoslovacia.   

Într-o Notă informativă datată 4 octombrie 1939 se arată că în Ungaria continuă „cu îndoită violență acțiunea revizionistă” împotriva României. Este adevărat că presa este cenzurată, dar broșurile de propagandă, cărțile revizioniste și conferințele și-au întețit asaltul. Se dă ca exemplu cazul în care arhiepiscopul primat al Ungariei a ținut pe la sfârsitul lunii septembrie 1939 o predică în Rutenia Subcarpatică la Ujgorod. Acesta a spus că „în curând Ungaria va înceta să mai fie ciuntită” (fila 45) și a cerut poporului maghiar să fie pregătit sufletește pentru acest eveniment. În aceeași idee și tot cu acea ocazie, ministrul Cultelor din guvernul maghiar Homan Balint a arătat că „Bazinul Dunării nu va putea fi stăpânit decât de țara care va stăpâni și crestele Carpaților, pe care Sfântul Ștefan a hotărnicit pentru totdeauna frontierele Ungariei eterne” (fila 46).

În Ardeal, cetățeni români de naționalitate maghiară răspândesc informații defetiste, menite să zdruncine încrederea în trăinicia statului român, acțiune combinată cu „o mârșavă campanie de denigrare a românilor din vechiul regat, încercându-se o separare sufletască între ardeleni și regățeni […]. Agenții revizionismului maghiar primesc ordine și prin postul de radio Budapesta 2 care, într-o formă camuflată și pe baza unui cifru special, comunică știri fără nici o importanță și lipsite de interes”, la fel cum în România pe la începutul lunii decembrie 1989 se publicau în ziarul „Scânteia tineretului” instrucțiuni despre cum ar trebui să nu se expună la soare cei care vor merge să facă plajă pe litoral atunci, în luna decembrie.

De la Congresul partidului de guvernământ M.E.P. ținut la Budapesta, un informator al S.S.I. transmitea la București o serie de informații importante. Participanților la Congres li s-au distribuit diferite broșuri cu caracter tehnic și economic, dar și o hartă a Ungariei din perioada dualismului, precum și o broșură de propagandă antiromânească și revizionistă scrisă în limba franceză, intitulată „Les efforts cultureles de la Hongrie de 826-1935”.  

Documentele semnalează și un alt gen de activitate antiromânească. Cetățeni români tineri de etnie maghiară din Ardeal se „refugiază” în Ungaria. Aici, după o perioadă de aparentă verificare, sunt înrolați în Armata Maghiară, într-o cazarmă din Debrețin. Ar exista aici deja două regimente de infanterie formate din astfel de „refugiați” din Ardeal, cunoscute sub numele de „Erdely Ezredek” (fila 74). Și încă o măsură simptomatică: cetățenii maghiari, bărbați, cu vârsta între 20-60 de ani nu mai pot ieși din Ungaria decât pentru interese bine justificate și numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului de Interne și a Marelui Stat Major al Armatei.

Totuși, între cele două serii de evenimente derulate în paralel, între ocuparea Ruteniei Subcarpatice și acțiunile Ungariei împotriva României există o legătură și această legătură este făcută prin Maramureș. Rutenii din Subcarpatia au luptat pentru o viață mai bună și pentru autonomia regiunii, așa cum a fost pe vremea Cehoslovaciei. Iar autoritățile maghiare, de la un moment dat, au început să le promită rutenilor de toate, și îmbunătățirea vieții și autonomia regiunii, dar numai după alipirea la Rusia Subcarpatică și a Maramureșului românesc din stânga Tisei, căutând astfel să-i atragă și pe ruteni la ideea revizionistă maghiară și la propaganda împotriva României.

De menționat că în vechiul județ Maramureș din România interbelică procentul de populație maghiară nu a depășit niciodată cifra de 10%, iar în prezent în partea de Maramureș aflată actualmente în România, în zona din stânga Tisei și de la nord de munții Gutâi-Țibleș numărul maghiarilor se situează în jurul a 5% din total populație.

Și cu toate acestea, propaganda maghiară din anii 1938-1938 (și poate nu numai) pretinde că Maramureșul ar aparține Ungariei Mari(https://www.art-emis.ro/o-carte-document-despre-pregatirea-dictatului-de-la-viena-impotriva-romaniei-30-august-1940)

 

 

 

 

 

Drama României în 1940. Rapt şi umilinţă!

 

 

 

 

 

 

 

Consecinţele rapturilor teritoriale:

-100.296 kmp şi 6.807.112 locuitori sub ocupaţie străină.

– Imense valori mareriale şi spirituale pierdute.

– Deznaţionalizare.

– Deportări şi expulzări.

– Crime şi alte atrocităţi.

 

 

 

 

 

 

Cum i-au măcelărit soldaţii unguri pe civilii români din Transilvania în 1940: copii sfârtecaţi, femei violate, gravide tăiate cu baionetele şi capete retezate

 

 

 

 

 

 

 

Rapturile teritoriale săvârşite de Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria în 1940 au avut consecinţe extrem de grave pentru România, statul naţional unitar român, reîntregit în istoricul an 1918, pierzând circa 100 000 de kmp şi 7 milioane de locuitori, adică aproximativ 33% din teritoriu şi din populaţie, imense valori materiale şi spirituale fiind distruse sau însuşite ce către cei cărora nu le aparţineau, scrie Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în https://www.art-emis.ro 

Uniunea Sovietică a anexat (iunie-iulie 1940) 44 442 kmp şi 3 190 000 de locuitori în Basarabia şi 5 220 kmp şi 596 000 de locuitori în nordul Bucovinei, până în decembrie 1940 fiind înregistraţi 220 501 de refugiaţi. După ocupare, Basarabia a fost dezmembrată. Județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă au fost incluse, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Restul Basarabiei, alături de șase raioane din stânga Nistrului (parte din fosta R.A.S.S. Moldovenească) au format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Devenită republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, acesteia i s-au aplicat normele și reglementările regimului comunist sovietic: naționalizarea proprietăților agricole particulare, a bunurilor mobiliare și imobiliare ale cetățenilor, socializarea băncilor, caselor de asigurare, instituțiilor de credit, căilor ferate, a majorități întreprinderilor industriale și comerciale, a mijloacelor de transport, farmaciilor, spitalelor, hotelurilor, marilor restaurante etc., organizarea învățământului după sistemul sovietic, introducerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu și a alfabetului chirilic (chiar și pentru scrierea în limba română), închiderea majorității bisericilor și introducerea propagandei ateiste etc. Rezultatele acestei politici au constat în deteriorarea continuă a situației economice, sociale și demografice a provinciei.

La scurt timp după ocuparea celor două provincii, sovieticii au reluat practicile țariste privind deznaționalizarea, distrugerea culturii și spiritualității românești autentice. Un mijloc eficace pentru realizarea acestor obiective l-a reprezentat activitatea de distrugere a elitelor românești prin efectuarea de sute de mii de arestări, evacuări și deportări din rândul celor care se opuneau noului regim, mai ales a intelectualilor și oamenilor politici (sub diferite pretexte, multe pe baza unui simplu denunț), zeci de mii de basarabeni decedând în gulag. Nu puține au fost și execuțiile individuale sau în masă.

Ungaria a încorporat (septembrie 1940) 43 492 kmp (1 380 de localităţi, între care 22 de oraşe) şi 2 609 007 locuitori (dintre aceştia 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1% ruteni, 3,4% alte naţionalităţi), din care peste 220 000 s-au refugiat în Vechiul Regat până la 1 aprilie 1944. Linia vremelnică de demarcaţie a afectat grav unitatea geografică a teritoriului românesc situat din nord-vestul ţării, tăind căile ferate şi celelalte căi de comunicaţie, separând oraşele industriale de zonele de materii prime etc. România a pierdut 18,67% din numărul întreprinderilor mari şi mijlocii, 1.874 km de linie de cale ferată normală şi 467 km îngustă, 38,5% din producţia de aur fin , 87,6% din cea de argint, 64,7% din cea de cupru, 97,6% din cea de plumb, întreaga roducţie de zinc, 70,7% din cea de pirită, 16% din cea de cărbuni, 4 562 090 ha de terenuri arabile fertile, păduri, livezi etc., peste 3 500 000 de cabaline, porcine, ovine, păsări de curte etc.

În perioada următoare, producţia industrială românească a scăzut cu 15,9%, numărul întreprinderilor mari prelucrătoare s-a redus cu 26%, suprafaţa arabilă a scăzut cu 36,5%. Pierderi însemnate s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte capacitatea de apărare. La toate acestea s-a adăugat calvarul românilor din teritoriul ocupat, numai până la 1 noiembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Naţionalităţilor consemnând 22.713 atrocităţi (919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale), printre care masacrele de la Trăznea (263 cetăţeni ucişi dsau răniţi), Ip (157 copii, femei, bărbaţi exterminaţi), Camăr, Păuşa, Ciumurna, Şimleul Silvaniei, Huedin etc., excluderea românilor din viaţa politică, administrativă şi economică, maghiarizarea forţată, extermiarea evreilor (cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa în lagărele de exterminare naziste, unde au fost închişi ,în 1944, în timpul ocupaţiei germane). În România au rămas 538.707 locuitori de origine maghiară, din care au plecat până la 1 aprilie 1944 (din diverse motive) 107

Bulgaria a încorporat Cadrilaterul (septembrie 1940) cu o suprafață de 7 142 kmp cu o populaţie de 412.105 locuitori, din care 118.000 români (28,42%), 162.625 bulgari (39,46%) și peste 131.000 alte naționalități (31,82%). Din Cadrilater au plecat 102.094 de oameni (22.810 capi de familie) din care 51.904 bărbați și 50.190 femei (99.983 în 1940 și 2.111 în 1941), în timp ce în România au rămas 249.140 de bulgari, din care au plecat, până la 1 octombrie 1943, 66.810 (26,80%).

Cauzele care au impus pierderea teritoriilor româneşti au fost multiple, fiind determinate în primul rând de politica agresivă, revizionistă a celor trei state agresoare (Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Germania şi Italia), de contextul internaţional nefavorabil României, dar şi de factori interni care au făcut ca poporul român să fie pus în situaţia de a-şi apăra cu arma în mână glia străbună, aşa cum şi-ar fi dorit.

La 80 de ani de la drama trăită de românii afectaţi de rapturi (şi nu numai de ei) se despică firul în patru pentru a se lămuri dacă la Viena a fost vorba de arbitraj, de dictat (chiar şi pentru Ungaria!?!), de arbitraj-dictat etc., se caută argumente pentru cauza,,dreptăţii” ungare şi mai puţin pentru cea a Românei sau, pur şi simplu, se ignoră (de mulţi, inclusiv de autorităţi) acele momente tragice.

18/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

16 august 1940 – Au început la Turnu Severin tratativele româno-ungare privitoare la cedarea unei părţi din Transilvania Ungariei

Cu 78 de ani în urmă,  între 16 şi 24 august 1940,  au avut loc tratativele româno-ungare de la Turnu Severin, în cadrul cărora delegaţia maghiară cerea alipirea la Ungaria horthystă a mai mult de jumătate din suprafaţa Transilvaniei, iar delegaţia română susţinea doar principiul schimbului de populaţii. Eşecul negocierilor, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940. 

Contextul internaţional 

 

După încheierea Primului Război Mondial, Germania învinsă şi-a făurit una dintre cele mai puternice şi moderne armate din lume,  încălcând obligaţiile pe care şi le asumase în diferite tratate internaţionale .

Printre altele, a iniţiat un masiv program de reînarmare şi remilitarizare a Regiunii Rinului – o mişcare agresivă încurajată indirect de eşecul democraţiilor occidentale şi ale Ligii Naţiunilor de a i se opune eficient.

Ridicarea şi transformarea Germaniei într-o mare putere s-a făcut simultan cu ajutorul Rusiei sovietice şi apoi al URSS.

În 1922 Germania intra în tratative clandestine cu Rusia Sovietică în ajunul şi în timpul conferinţelor de la Cannes şi Genova, iar la 16 aprilie 1922 semna Tratatul de la Rapallo, prin care această ţară devenea prima putere europeană care recunoştea statul socialist; cele două ţări îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile economice, renunţau fiecare la orice pretenţii de reparaţii sau despăgubiri de război; Germania renunţa la încasarea împrumuturilor acordate în trecut Rusiei şi la despăgubirea valorică a întreprinderilor construite cândva în Rusia.

Tratatul de la Rapallo însemna nu numai eşecul lumii occidentale  de-a izola Rusia Sovietică, dar o şi ajuta să se industrializeze prin efort propriu,  cu specialişti şi utilaj german.

Firmele de armament  germane – Krupp, Junkers, Dornier, Fokker etc. – care ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, conform prevederilor Tratatului de la Versailles, îşi creau, în secret, filiale în Rusia Sovietică .

În 1921-1922 se înfiinţau şi funcţionau în Rusia comunistă câmpuri de instrucţie militare secrete, sovieto-germane, se experimentau noi  tipuri de tancuri pe malul râului Kama, avioane moderne la Lipeţk, ori gaze toxice de luptă la Saratov.

S-au semnat, oficial sau clandestin, în 1922, 1925, 1926, apoi mai târziu, sub Hitler, în 1939 şi 1940, o salbă de tratate germano-sovietice.

În acest context internaţional, va avea loc şi o încercare de apropiere a Germaniei faţă de România, în toamna anului 1936 şi primăvara anului 1937.

Astfel, în cadrul unei întrevederi între Göring, una dintre căpeteniile regimului nazist şi ministrul României în Germania, Petrescu Comnen, în numele lui Adolf Hitler, demnitarul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră şi riguroasă, oferind în schimb recunoaşterea şi garantarea frontierelor României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României, chiar şi împotriva Uniunii Sovietice”.

În continuare, Göring arăta că:

„Germania nu doreşte nicio alianţă cu România, dimpotrivă, neutralitatea acesteia ne-ar fi mai de folos.În schimbul acestei neutralităţi, Germania va spune tuturor vecinilor României: Nu aveţi dreptul de a vă atinge de pămîntul românesc. Vom spune Budapestei, ca şi la Sofia, că orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre deasupra Budapestei şi Sofiei. Nu mai încape îndoială, de asemenea, că orice tentativă din partea sovietelor de a trece graniţa Dvs. ar găsi, la cererea Dvs., în spatele armatelor româneşti, legiunile noastre”.

În finalul întrevederii, Göring avertiza că:

 „dacă refuzaţi această propunere, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria”  .

Refuzînd oferta Germaniei, regele Carol al II-lea şi guvernul de la Bucureşti, i-au  comunicat lui Hitler că România rămânea fidelă alianţelor încheiate cu Franţa şi Marea Britanie.

Mai tîrziu, Carol al II-lea şi Camarila şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidându-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era deja prea târziu, zarurile fuseseră aruncate.

 

 

 

Romania_1938

Ungaria fascisto-horthystă de după primul Război Mondial a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich.

Pentru a rectifica ceea ce considera  ca „nedreptăţile” de la Trianon, la jumătatea anilor ’30, Ungaria a decis să-şi urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania şi Italia fascistă, prima sa ţintă fiind Mica Antantă, ai cărei membri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – au fost beneficiarii majori ai dezintegrării „Ungariei Mari”.

După ruşinosul complot de la München din 1938, Ungaria, cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul Tratatelor de la Versailles-Trianon.

În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidek) – o fîşie de pământ din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice.

După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria va termina  ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice, însă ambiţiile sale revizioniste nu s-au oprit aici.

Ea dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari” şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon.
În aceste momente tragice pentru Cehoslovacia, România a avut o atitudine corectă, respingînd propunerile guvernului polonez de a participa alături de Ungaria la împărţirea Cehoslovaciei.
În acelaşi timp, guvernul român nu a dat curs cererilor monseniorului Augustin Voloşin, conducătorul Ucrainei Subcarpatice şi al românilor din Apşa, care cerea Bucureştiului intrarea trupelor române în acest teritoriu şi alipirea lui la România.

Declanşarea crizei cehoslovace a dus la creşterea tensiunilor politice în toată Europa, inclusiv la Bucureşti.

În acest context internaţional, s-a încheiat între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, de la marea Baltică la Marea Neagră.

Obţinînd din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanşeze în Europa, Hitler a oferit URSS în schimb o parte din Finlanda şi Polonia răsăriteană, ţările baltice – Letonia, Lituania, Estonia – şi Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi  cotropite de Armata Roşie.

La numai câteva zile, punând în aplicare articolele protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei, la început de trupele germane – 1 septembrie 1939 – şi apoi de cele sovietice, la 17 septembrie 1939.

Deşi în ajutorul Poloniei au venit Anglia şi Franţa, care la 3 septembrie 1939 declarau război Germaniei, la scurt timp Polonia a fost  înfrîntă şi împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică.

Victoriile obţinute de trupele germane pe Frontul de Vest în primăvara şi vara anului 1939, capitularea Franţei (22 iunie 1940), alungarea trupelor britanice de pe continent, după dezastrul de la Dunkerque, au avut o influenţă hotărîtoare asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei.

România, care îşi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată, prinsă între cei doi mari coloşi totalitari: Germania şi URSS.

În perioada imediat următoare, ca urmare a victoriilor germane în Vest şi a continuării concentrărilor de forţe sovietice pe Nistru, situaţia internaţională a României s-a agravat.

Aşa s-a ajuns la nota ultimativă sovietică din 26 iulie 1940, prin care se cerea României evacuarea şi cedarea imediată a Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Germania, la al cărei ajutor a apelat regele Carol al II-lea, avertiza prin telegrama lui Ribbentrop, ca „accepatarea este în interesul bineînţeles al României” şi a sfătuit ca urgent guvernul român „să primească condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”.
Atitudinea Italiei a fost identică, iar aliaţii din Înţelegerea Balcanică ne-au sfătuit şi ei să ne jertfim în interesul păcii.

Confruntată cu pericolul unei invazii sovietice, România ea fost constrînsă să accepte termenii ultimatumului sovietic.

Aceasta a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru Budapesta şi Sofia, pentru a-şi intensifica acţiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-qou-ului teritorial  fusese violat, cele două guverne declarau că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României şi cereau să aibă acelaşi tratament ca Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei, fără nicio rezistenţă armată din partea României.

În acest sens se pronunţau primul ministru ungar, Pál Teleki, şi ministrul de externe István Csáky, la întrevederea cu Hitler, Ciano şi Ribbentrop din 10 iulie 1940, unde au declarat:

„Noi avem sprijinul guvernului iugoslav, german şi italian, în sensul de a determina Bucureştiul să pună capăt discriminărilor faţă de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi”.
Concomitent, Ungaria horthyistă lua în calcul o acţiune militară împotriva României pentru satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste.

Harta-Romania-1940Pe măsură ce supremaţia militară şi politică a Germaniei pe continent devenea tot mai evidentă şi în condiţiile în care aproape toate frontierele ţării erau ameninţate şi supuse unor presiuni armate crescânde din partea unor state vecine (Ungaria avea masate la graniţa cu România 24 de divizii cu un efectiv de peste 1 milion de soldaţi, Uniunea Sovietică avea concentrate de-a lungul Prutului, în a doua jumătate a lunii august 1940, 30 de divizii, Bulgaria mobilizase 2 corpuri de armată pentru un eventual atac asupra României, iar Iugoslavia, în aceeaşi perioadă, concentrase numeroase unităţi militare la graniţa bănăţeană cu România, în timp ce Hitler ordona deplasarea din Germania spre Răsărit a unor importante efective militare germane: 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate şi 3 divizii de motorizate, pe 19 august 1940 ele aflându-se în sudul Poloniei ocupate, aşteptînd ordinul de a înainte rapidă spre România, pentru ocuparea zăcămintelor petrolifere din perimetrul Ploieştiului), cercurile conducătoare române au căutat să scoată ţara din izolarea internaţională în care se afla. Ele au încercat să depăşească perioada critică printr-o politică de apropiere de Germania.

La 1 iunie 1940, regele Carol al II-lea a cerut Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o cooperare strînsă între armatele celor două ţări.

Răspunsul lui Hitler a fost dezamăgitor.

La 15 iulie 1940, Hilter îi adresa o scrisoare regelui Carol al II-lea, prin care îi cerea pe un ton ultimativ să facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugînd că, dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine”, atunci sfîrşitul va fi posibil, chiar în scurt timp, „distrugerea României”.

În scrisoarea de răspuns trimisă lui Hitler, regele Carol al II-lea afirma:

„ României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului, şi aceste pretenţii vin la foarte scurt timp după ce, la sfatul guvernului german, România cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa”.

Suveranul României a declarat limpede că ţara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar şi cu riscul unui „război în care nu am ţinea seama nici măcar de şansele posibile de succes”.

În scrisoare se făcea şi  observaţia că „dacă Germania doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa Orientală şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru şi cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României”  .

În ziua de 26 iulie 1940, Giugurtu (primul ministru al României) şi M.Manoilescu (ministrul de externe) soseaula Berchtesgaden, la invitaţia lui Hitler, iar în 27-28 iulie 1940, la Roma, la invitaţia lui Mussolini.

În prima vizită în Germania, cei doi reprezentanţi ai României au trebuit mai întîi să treacă pe sub furcile caudine ale rechizitoriului lui Ribbentrop, care a făcut procesul politicii noastre de ostilitate faţă de Germania, apoi ameninţînd că „a venit marea perioadă a revizuirii tratatelor” şi, dacă România nu ajunge la o înţelegere cu Ungaria, „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

Hilter a fost mai binevoitor: după o filipică violentă contra politicii româneşti a lui Titulescu, Gafencu etc. şi a garanţiilor franco-britanice, arată că „ostilitatea României a fost cauza că Germania, cu ocazia încheierii pactului germano-sovietic nu a opus nicio rezistenţă revendicărilor ruseşti asupra Basarabiei”.

Dacă atitudinea României ar fi fost alta, Germania nu ar fi abandonat-o. Apoi Hitler le cerea reprezentanţilor României să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis „între vechile şi actualele posesiuni”.

La Roma discuţiile purtate de reprezentanţii României, în 27-28 iulie 1940, cu Mussolini şi Ciano au fost asemănătoare cu cele din Germania: acelaşi reproşuri şi ameninţări pentru a determina România să facă cedări teritoriale faţă de Ungaria şi Bulgaria.
În anul 1940, alături şi împreună cu Ungaria, Bulgaria, (încurajată şi sprijinită de Germania, Italia şi Uniunea Sovietică), are şi ea pretenţii teritoriale asupra României.

Întrebarea care se pune este numai aceea dacă România ar fi putut separa în vara anului 1940 problema Ardealului de cea a Cadrilaterului şi, sacrificînd prompt Cadrilaterul, ar fi putut rezista mai eficace şi obţine un rezultat mai favorabil faţă de Ungaria.

Separarea sau eşalonarea celor două chestiuni nu era posibilă. Ele s-au pus deodată – în timpul crizei basarabene – şi la 6 iulie, sub presiunea puterilor Axei, am fost nevoiţi să acceptăm negocieri directe cu ambele state. Paralelismul negocierilor ne-a fost, prin urmare, impus de Germania şi Italia. Poziţia Germania privind tactica de a satisface Bulgaria şi de a rezista faţă de revendicările Ungariei o găsim în scrisoarea lui Hitler adresată regelui Carol al II-lea:

„Calea a doua pe care sigur o pot recomanda Majestăţii Voastre este înţelegerea leală cu Ungaria şi Bulgaria. Meţionez amîndouă statele deoarece aş considera ca o concluzie totală credinţa că, prin concesiuni făcute uneia dintre cele două state, pot fi despărţite şi, astfel, celui de-al doilea se va putea ţine piept mai uşor”.

Din scrisoarea lui Hitler nu se putea întrezări nicio perspectivă pentru tactica de a satisface Bulgaria pentru a obţine rezultate mai favorabile faţă de Ungaria.

Cât priveşte pretenţiile revizioniste ale Ungariei asupra României, Hitler a  forţat lucrurile, obligând cele două guverne, român şi ungar, să rezolve problemele  prin înţelegeri între ele.

După ce la 27 iunie 1940, ministrul ungar la Berlin a înmânat lui Ernst Woermann, director ministerial la departamentul politic din Ministerul de Externe, un Memorandum în care se arăta că în condițiile în care România intenționa să facă concesii teritoriale Uniunii Sovietice, guvernul ungar „își ia libertatea să arate guvernului german că o acțiune de acest gen va constitui în mod evident o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect asupra opiniei publice va duce chiar la consecințe imprevizibile”, Executivul de la Budapesta a elaborat, la 7 august 1940, un Aide-mémoire prin care își făcea cunoscute, clar, concis și imperativ, dar în dezacord cu realitatea istorică, cererile revizioniste teritoriale la adresa României, stat independent, suveran, a cărei graniță de vest fusese recunoscută în plan internațional prin Tratatul de la Trianon (semnat și de reprezentanții guvernului de la Budapesta), care confirmase istoricele hotărâri de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, prin care Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, provincii istorice românești, se uniseră cu România.

„Ungaria – se spunea în document – n-a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna în condiții și cu mijloace ce sunt de relevat în interesul negocierilor în curs. România știe prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale.

Totuși, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranța că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciție sinceră și, poate, o colaborare strânsă între cele două țări. Bineînțeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a țării, câtă vreme pentru România situația este cu totul alta.

O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României.

Totuși, guvernul ungar nu se poate încărca de răspunderea compromisului decât în cazul că problema se va reglementa prietenește, fără tergiversare în cel mai scurt timp. Odată compromisul stabilit, guvernul ungar acceptă ideea schimbului de populație pentru toată întinderea României și, în schimb, va cere românilor să-i trimită pe ungurii locuind în România, fără a face deosebire între Vechiul Regat și România Nouă.

Populația românească din teritoriile retrocedate și din Ungaria actuală va putea fi consultată de guvernul ungar dacă vrea să rămână sub stăpânire ungurească sau preferă să treacă sub guvernare românească…

De îndată ce guvernul român declară că acceptă această procedură, guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră care este mai mult decât echitabilă și care va fi satisfăcătoare, sigur și pentru interesele României. Va face deci cunoscută României ultima limită până la care poate merge în mod rațional și care va corespunde însă semnificației adevărate a concepției de compromis”.

Prin urmare, conform guvernului ungar: „Ungaria nu a renunțat la recuperarea părților sale… Starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale…. Orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu… O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară… Guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră”

10 august 1940.

Răspunsul guvernului român la cererile revizionist-teritoriale ungare:

„Noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar afla în cadrul teritorial al altui stat”.

Imediat după ce a primit Aide-mémoire-ul guvernului ungar referitor la cererile revizionist-teritoriale ale acestuia, guvernul român, condus de același Ion Gigurtu, a răspuns (10 august 1940) printr-un document care avea să stârnească… entuziasmul Executivului de la Budapesta. Fără a combate în vreun fel netemeinicia cererilor revizioniste ale guvernului ungar din 7 august 1940, guvernul român a apreciat (în răspunsul său din 10 august 1940) că guvernul ungar urmărea ,,o prietenie sinceră și o colaborare strânsă între cele două țări”, că aceasta corespundea ,,întru-totul sentimentelor și intențiunilor” sale, că ,,ar fi foarte fericit să ajungă la o înțelegere amicală cu guvernul ungar care ar putea fi punctul de plecare pentru o colaborare infinit salutară pentru cele două nații a căror soartă este strâns legată prin poziția lor geopolitică”, că „împărțășește părerea că problema existentă între cele două state trebuie reglementată în mod amical, fără tergiversări și în cel mai scurt timp pentru că crede că starea de nervozitate de cele două părți ale frontierei nu trebuie să continue la infinit.

În condiții normale acest răspuns era firesc și de admirat. Nu însă și în condițiile în care guvernul ungar îi ceruse să renunțe la unele părți din trupul țării, făcându-i cunoscut că urma să-i aducă la cunoștință „noua linie de frontieră”.

În continuarea documentului de răspuns, guvernul român își făcea cunoscută poziția în vederea soluționării crizei:

„Noi credem că scopul care este natural să fie urmărit de cele două părți este de a rezolva în mod radical chestiunea minorităților naționale și de a pune cele două state ale noastre în situațiunea de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de conaționali. În acest scop, schimbul de populație – guvernul ungar are în vedere el însuși aceasta în Aide-mémoire-ul său – pare a fi nu numai o măsură eficace, ci atât de important că domină chiar și chestiunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile schimbului de populație. Cu alte cuvinte, noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar afla în cadrul teritorial al altui stat. Sperăm ca acest principiu, care joacă vădit în favoarea Ungariei – căci ungurii actualmente în România reprezintă un număr mult mai important decât românii din Ungaria – va fi luat în considerare de guvernul ungar.

Sugerând acest principiu nu credem că este de natură a ne angaja în târguială sau prelungirea negocierilor, ceea ce nu ar fi în intenția guvernului român. Dimpotrivă, credem că plecând de la acest principiu se va putea ajunge destul de repede de a-i da o expresie concretă care – în definitiv – se va întemeia și pe nevoia reală a fiecărui stat de a cuprinde între fruntariile sale pe toți conaționalii săi și – în măsura posibilului – pe nimeni altul decât conaționalii săi”.

Entuziasmat de răspunsul Executivului de la București, guvernul ungar a răspuns printr-un nou Aide-mémoire (11 august 1940) în care preciza:

„Spiritul de realitate al guvernului român se manifestă în mod concludent în fraza din Aide-mémoire-ul român din 10 august, care zice între altele: « deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate măsuri spațiul vital al statelor etc. ». Aide-mémoire-ul român indică de acum destul de bine acest spațiu vital… Este însă o dovadă istorică că e vorba de un adevărat spațiu vital pe care guvernul ungar își va îngădui să-l delimiteze printr-o nouă linie de frontieră, care după părerea sa, va fi potrivită de a asigura pacea și amiciția durabilă între Ungaria și România”.

Era deci clar că în concepția Budapestei noua linie de frontieră urma să includă intrândul secuiesc și nu o zonă de la granița de vest a României, cum spera, Ion Gigurtu și colaboratorii.

16 august 1940.
Tratative româno-ungare la Turnu Severin.

Generalul Corneliu Dragalina: „Mentalitatea ungară este neschimbată: refacerea Coroanei Sfântului Ștefan”.

În prima zi a tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin, șeful delegației ungare, Hory András a prezentat un Aide-mémoire (însoțit de o hartă cu linia de frontieră propusă):„Guvernul ungar, în memoriile sale din 7 și 11 august, și-a permis de a expune anumite principii pe baza cărora își întemeiase speranța de a putea ajunge la un compromis cu România. Guvernul român, dându-și foarte probabil seama de această dorință, a binevoit să accepte ordinea de idei pe care guvernul ungar a dezvoltat-o.

Guvernul român, într-adevăr, a trebuit să-și dea seama că guvernul ungar este gata să-și ia responsabilitatea unui compromis leal, chiar cu prețul a grele sacrificii și al unei discriminări manifeste în prejudiciul său.

Situația guvernului ungar nu este ușoară. Este evident că guvernul român, după ce a încheiat un acord cu U.R.S.S. și fiind pe punctul de a încheia un altul cu Bulgaria, în în baza principiului « statu quo ante », a făcut o discriminare în prejudiciul Ungariei, care are un titlu milenar asupra întregii Transilvanii.

Totuși, poporul ungar, care a suferit atât prin dictatul de la Trianon, a înțeles că nu trebuie cauzate suferințe asemănătoare unui popor cu care are ferma intenție de a trăi în bună înțelegere sau, chiar, de a căuta o colaborare durabilă și utilă pentru fiecare din cele două părți. Este de sperat, cel puțin, că poporul ungar va găsi în aceasta o compensație.

Cu acest scop, guvernul ungar își permite a propune României o împărțire a teritoriului în litigiu. Noua linie de frontieră pe care guvernul ungar își permite de a propune guvernului român se găsește pe harta anexată.

Guvernul ungar speră că guvernul român, dacă ia în considerare că partea cea mai bogată din punct de vedere industrial, minier și agricol rămâne sub dominație română și dacă aplică întocmai principiile pe care a binevoit să le dezvolte în memoriul său din 10 august, principii care ar permite a crea spații vitale pentru cele două state pe cât de omogene cu putință din punct de vedere etnic – după ce s-au efectuat schimburile de populație care se impun – va ajunge la concluzia că propunerea guvernului ungar este plină de sacrificii, mai mult decât echitabilă, și că ea este realizabilă pentru binele celor două popoare.

După calculele guvernului ungar, pe teritoriile destul de sărace care ar reveni Ungariei după împărțirea teritoriilor în litigiu, ar trebui asigurată existența a aproape 2,5 milioane de unguri care se găsesc acolo sau se recrutează, în afară de aceștia, din populația celeilalte jumătăți a Transilvaniei și din Vechiul Regat, la numărul cărora ar trebui adăugați acei care au fost alungați de la vetrele lor în 1918/1919 și chiar mai târziu, cărora autoritățile române, în timp ce ei încercau să găsească un remediu contra hotărârilor de expulzare în masă, le-au răspuns că ar fi mai bine « să facă apel la bunul Dumnezeu ».

Pentru a evita orice echivoc, guvernul ungar declară că nu este însuflețit de niciun resentiment și că drepturile tuturor românilor care vor voi să rămână sub suveranitate ungară vor fi respectate tot atât de scrupulos ca cele ale ungurilor.

Guvernul ungar este îndrumat de convingerea că ar fi o politică de scurtă vedere faptul de a reînsufleți supărările trecutului, din moment ce toate problemele dintre România și Ungaria vor fi lichidate. Guvernul ungar nu vrea să cauzesze României răni nevindecabile atunci când îi caută prietenia”.

Consultând harta delegației ungare, Valer Pop, – șeful delegației române, constată că „noua linie de frontieră cerută de Ungaria este excesivă, peste orice măsură”, guvernul ungar revendicând „mai mult decât 2/3 din Ardeal, circa 67 000 kmp cu 3 900 000 locuitori, între care 2.200.000 români și numai 1 200 000 unguri”. La redeschiderea ședinței, Valer Pop a declarat că propunerile guvernului ungar erau „în contrazicere izbitoare” cu cele anterioare și că „nu pot constitui o bază acceptabilă de discuție pentru a crea o atmosferă de destindere și raporturi de prietenie viitoare sau cel puțin de bună vecinătate între cele două țări”. După un dialog „aprig” cu Hory András, șeful delegației române a propus întreruperea lucrărilor până la 19 august 1940, fapt acceptat de șeful delegației ungare.

Analizând consecințele militare ale noii linii de frontieră propusă de guvernul ungar, generalul Corneliu Dragalina concluziona: „Deocamdată, prin frontiera propusă, Ungaria ia cea mai mare parte din litigiu, pregătind în același timp posibilități bune pentru ocuparea restului care rămâne tot litigios. Mentalitatea ungară este neschimbată: refacerea Coroanei Sfântului Ștefan”.

Informat despre cererile Budapestei, Raoul Bossy, ministrul român la Roma, consemna: „Ungurii dau dovadă că au pierdut orice urmă de bun simț, propun o linie demarcațională pornind de pe Mureș la sud de Arad, trecând la nord de Blaj și Sighișoara pentru a coborî la est de Brașov, care ar reveni Ungariei. Cu alte cuvinte, cer două treimi din Ardeal cu patru milioane de locuitori din care peste 2 200 000 de români. Trec la Palazzo Chigi spre a-i exprima lui Ciano toată indignarea noastră față de această atitudine a delegației maghiare”.

19 august 1940.
Tratative româno-ungare la Turnu Severin.

Valer Pop: „Dacă Ungaria vrea să aibă pe secui, la rigoare îi poate avea pe calea schimbului de populație; teritoriul locuit de secui însă face parte în mod organic din pământul românesc și asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un acord, niciodată”.

La reluarea tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin, Valer Pop a arătat că invocarea de către guvernul ungar a evacuării Basarabiei și a nordului Bucovinei și eventuala retragere din Cadrilater „n-au niciun raport” cu problema discutată și a repetat punctul de vedere al guvernului român conform căruia „schimbul de populație domină chestiunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile de schimb de populație”, că „deplasările de frontiere nu pot fi oportune decât în măsura în care pot augmenta spațiul vital al statelor ce au de a aduce în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar găsi în cadrul teritorial al altui stat”, astfel încât fiecare stat să cuprindă între frontierele sale „pe toți conaționalii și, pe cât posibil, numai pe naționalii săi”.

Șeful delegației române a mai precizat că memoriul ungar din 16 august dovedea „incompatibilitatea totală” a concepției ungare cu cea română, că propunerea ungară „trage o frontieră cu totul arbitrară, care nu decurge din niciun principiu și care nu poate rezista niciunei critici”.

După ce a combătut alte așa-zise argumente ungare, Valer Pop a declarat că propunerea guvernului ungar apare guvernului român „atât de exorbitantă că ar fi justificat să piardă orice speranță în rezultatul final al conferinței de la Turnu-Severin și utilitatea continuării ei”.

Pentru a da totuși încă o dată „dovada sincerității sale în ceea ce privește dorința sa de pace și de conciliere cu Ungaria” a informat că delegația română era dispusă să continue negocierile dacă delegația ungară „ar binevoi să comunice că este gata să accepte în numele guvernului ungar, ca bază de discuție, principiul schimbului de populație”.

Pentru „a studia foarte serios” conținutul declarației române, Hory András a solicitat o pauză de câteva ore.

La reluarea discuțiilor, șeful delegației ungare a declarat că memoriul român ,,respinge explicit și definitiv propunerile ungare și aceasta fără a prezenta nicio altă propunere concretă sau altceva echivalent”.

Apoi a reamintit că guvernul ungar a subliniat de la început că „un acord principial trebuie să fie realizat cu privire la noua linie-frontieră”, că „fără această procedură orice altă discuție ar fi lipsită de elemente indispensabile unei negocieri uitile și serioase”. Pentru ca partea română să-și pregătească răspunsul, ședința s-a suspendat 15 minute.

În acest timp, Valer Pop le spunea lui Hory András și lui Bárdosszy László (într-o discuție neoficială) că Ungaria trebuie să înțeleagă faptul că „dacă ni se cere un teritoriu pur și simplu nu avem nimic de dat . Dacă însă Ungaria vrea repatrierea ungurilor din Ardeal suntem gata a trata, trăgând toate consecințele ce ar decurge din aplicarea principiului etnic realizabil prin schimb de populație”.

Apoi a mai declarat: ,,Câtă vreme există o Românie și o armată română tezele teritoriale nu se discută și nici pământ românesc nu se negociază. Jamais, á tout jamais!”.

La redeschiderea ședinței, Valer Pop a făcut cunoscut că guvernul român „nu are nimic nici de retras, nici de adăugat” față de precizările anterioare, că „față de teza guvernului imperial ungar, care se bazează pe revendicări de ordin teritorial, fără a lua în considerație principiul etnic, teza guvernului regal român s-a întemeiat și se întemeiază, fără duplicitate și fără rezerve, pe principiul etnic, realizabil în practică prin schimbul de populație și comportând drept consecință logică, corective de ordin teritorial, în măsură, bineînțeles, în care acest principiu și-ar găsi aplicare”.

Prin urmare, pentru a evita „orice pierdere de timp”, guvernul ungar trebuia ,,să decidă dacă primește sau nu drept bază de discuție principul etnic cu corolarele sale”.

În continuare, Hory András a solicitat lui Valer Pop o întâlnire între patru ochi declarându-i că s-a decis să plece imediat la Budapesta pentru „o clarificare definitivă”, restul delegației ungare urmând a rămâne la Turnu Severin.

A mai întrebat dacă s-ar putea păstra la Budapesta „o vagă speranță că teritoriul locuit de secui ar putea avea vreo legătură cu Ungaria”. Răspunsul lui Valer Pop a fost categoric:

„Dacă Ungaria vrea să aibă pe secui, la rigoare îi poate avea pe calea schimbului de populație; teritoriul locuit de secui însă face parte în mod organic din pământul românesc și asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un acord, niciodată”.

La acest răspuns tranșant, șeful delegației ungare a încercat din nou „marea cu degetul”, rugând să i se dea „cel puțin o vagă imagine a viitoarei frontiere care ar urma de pe urma schimbului de populație”.

I s-a răspuns că acest lucru se putea ști „în mai puțin de 48 de ore”, după ce Ungaria va accepta însă definitiv principiul etnic realizabil prin schimb de populație, va indica numărul de unguri ce urmează a fi evacuați din Ardeal și dacă se va angaja să-i repatrieze realmente”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/16/o-istorie-a-zilei-de-16-august-video-3/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/16/ziua-de-16-august-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

http://ziarulfaclia.ro/contextul-politic-diplomatic-si-militar-al-dictatului-de-la-viena-din-30-august-1940/

http://www.art-emis.ro/istorie/4364-situatia-si-contextul-istoric-din-august-1940-1.html

https://www.crainou.ro/2017/09/18/cateva-reflectii-la-un-veac-de-la-prima-conflagratie-mondiala-cxxxi/

Valeriu Pop, BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, 1992, p. 18-20
Vasile Moiş, Ioan Corneanu, INTOLERANŢĂ ŞI CRIMĂ, 2012, p. 88-90
Vasile Nuţiu, ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICĂ. Dicţionar Explicativ, 2010, p. 226-229

 

 

16/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: