România, Basarabia și pozițiile marilor puteri față de Marea Unire

 

 

 

 

Marile puteri, România şi Basarabia (1917 – 2019)

 

 

 

După Primul Război Mondial a fost organizată Conferinţa păcii, care s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919. În acel moment, statul naţional unitar român era o realitate, ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria-Mamă în anul 1918.

Problema esenţială pentru guvernul român viza recunoaşterea acestei realităţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar s-au încheiat cu un rezultat pozitiv pentru România.

Prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, Germania se angaja să respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa păcii. În ziua de 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germain en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. După lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România.

 În privinţa Basarabiei situaţia a fost complicată de faptul că guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii săi nu au fost invitaţi la Conferinţa păcii.

La Paris şi în preajma Conferinţei se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficială. Acest fapt a influenţat desfăşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia, care participase la război din iulie 1914 până în octombrie 1917, nu a fost prezentă la luarea deciziilor şi nu a semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul războiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreună la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilă noului regim instaurat la Petrograd. Hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

„1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră;

2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român” [7, p. 16].

Guvernele României apreciau că între cele două state nu exista o stare de război şi au refuzat să dea curs solicitărilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei albgardiste, pentru a răsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de către Rusia sovietică a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918.

De asemenea, apreciau că tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele două state, girat de Franţa – era un bun asupra căruia guvernul sovietic nu avea niciun drept şi trebuia restituit integral României [10].

La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România. În preambulul tratatului se preciza:

„Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în sfârşit, că România din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi din teritoriile de curând transferate,

Au hotărât să încheie tratatul de faţă”.

După această argumentare urma decizia:

„Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Se preciza că „Înaltele Părţile Contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă de îndată ce va exista un guvern recunoscut de ele” [3, p. 28].

Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat următoarea notă:

„Aflând că între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declară că ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor şi că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne” [7, p. 69].

 

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie, Franţa şi Italia, nu şi de Japonia.

 

Treptat, conducerea sovietică a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind să arate că promovează o politică paşnică, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris în ziua de 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, eliminând războiul din viaţa internaţională. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice să semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei solicitări şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

În ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Înţelegeri au convenit să stabilească relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele”. Documentul nu prevedea şi integritatea teritorială, care ar fi însemnat recunoaşterea graniţei pe Nistru. Nicolae Titulescu a stăruit să obţină această recunoaştere prin tratative cu omologul său sovietic.

După negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, după cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru” [8, p. 79].

Faptul că râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţă de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu să aprecieze că guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său, drept care a cerut amânarea semnării acestui document. La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tătărescu, în urma căreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat că guvernul va promova o politică externă de continuitate. Pe de altă parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie 1936, că „actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, căci considerăm că demiterea Dvs. în împrejurările cunoscute echivalează cu o schimbare a politicii externe” [11, p. 94].

Numele Basarabia avea să fie menţionat peste trei ani, în Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică, semnat la 23 august 1939 de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop şi Molotov. Acesta avea o anexă secretă prin care cele două state îşi delimitau spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. La articolul 3 se preciza:

„În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii” [6, p. 6-7]. Documentul, semnat de cele două state (unul cu regim de extrema stângă, celălalt cu regim de extrema dreaptă), a marcat începutul înţelegerilor între Marile Puteri pe seama integrităţii teritoriale a României.

Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi şi de Uniunea Sovietică, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevăzute în Pactul Molotov-Ribbentrop. În prima jumătate a anului 1940 a existat o anumită succesiune de evenimente, care sugerează coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie, trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovietică a intrat în teritoriile ţărilor Baltice, pe care URSS le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că a decis să rezolve problema Basarabiei, precizând că Uniunea Sovietică dorea să soluţioneze problema pe cale paşnică, dar România nu a răspuns la această ofertă. Ministrul de externe sovietic a ţinut să precizeze că dacă România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnică a acestei probleme teritoriale, „Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată” [6, p. 315-316].

Totodată, a menţionat că revendicările sovietice se extindeau şi asupra Bucovinei, locuită de populaţie ucraineană. Răspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie:

„1. Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresată de problema Basarabiei;

2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost mai înainte provincia Coroanei austriece;

3. În restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pământul agrar. Germania este interesată, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu devină teatru de război” [6, p. 528]. Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat să-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernăuţi.

La 26 iunie, după ora 22, Molotov i-a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notă în care se menţiona: „Guvernul URSS propune Guvernului regal al României: Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică; Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărţii alăturate”.

Guvernul sovietic aştepta răspunsul „în decursul zilei de 27 iunie curent” [12]. După primirea notei ultimative, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, care s-a desfăşurat în ziua de 27 iunie. Punctele de vedere au fost împărţite, iar Guvernul român a transmis la Moscova că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiune amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic. În consecinţă, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop”.

Nemulţumit de răspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de  27/28 iunie (după ora 1.30), o nouă notă ultimativă în care se cerea Guvernului român:

„1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să evacueze teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti;

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă”. Răspunsul era aşteptat „nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei)”. Guvernul român a declarat că „se vede nevoit” să satisfacă cererile sovietice.

A început astfel prăbuşirea statului naţional unitar român făurit în 1918. În urma acordului (dictat de Germania şi Italia, la Viena) în ziua de 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost ocupată de Ungaria. La cererea lui Hitler, Guvernul român a fost nevoit să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 septembrie 1940 la Craiova. Astfel, prin forţă şi dictat, România Întregită a fost sfărâmată prin voinţa celor trei Mari Puteri totalitare.

Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat problema fundamentală a existenţei sale şi anume refacerea graniţelor statale etnice. Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România să se alăture Germaniei, la 22 iunie 1941, în războiul împotriva Uniunii Sovietice în vederea restabilirii graniţei de est şi nord-est prin recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În fond, la 22 iunie 1941, România replica faţă de agresiunea sovietică din iunie 1940.

A afirmat-o cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu Molotov din 24 iunie 1941. Cităm din Jurnalul său:

„La ora două primesc telefon de la Kremlin. Molotov doreşte să mă vadă […] Molotov vine spre mine. Pare obosit. Îmi întinde mâna cu un gest simplu, liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blândeţe.

– Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam, până ieri, în pace. Azi, trupele dvs. sprijină atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire.

– Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nicio instrucţie. Îmi închipuiam că Legaţia dvs. de la Bucureşti a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite.

– Legaţia noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea dvs. la agresiunea împotriva noastră. Din partea guvernului român, nu am primit nicio înştiinţare, nicio cerere, nicio declaraţie de război.

– În cazul acesta, trebuie să ne lămurim despre faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele. […] 

După câteva clipe de tăcere, se hotărăşte să-mi spună următoarele:

– România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că după reluarea Basarabiei, nu mai avea nicio pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră, pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii, fiindcă presimţeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi România.

Această garanţie însemna sfârşitul independenţei dumneavoastră. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. […] Răspund că nu se cade, în aceste clipe şi în aceste împrejurări, să intru într-o discuţie de politică generală. […] Să-mi fie îngăduit să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei din ultimul timp, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre – chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie – Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele, să atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi bună vecinătate, că o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine. Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu sunt simţăminte duşmănoase între cele două neamuri.

Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a răspuns:

– În ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi putut găsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri. Azi însă, problema e alta. Vă gândiţi la teritorii. Şi nu vă daţi seama că sunt în joc independenţa şi însăşi fiinţa dvs. de stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea¹. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De atunci, până în zilele de azi, cele din urmă, v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţilor. V-aţi alăturat atacului lor banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi de voinţa statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în primejdie de a nu mai fi. Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptă spre mine, cu mâna întinsă, se înclină uşor, foarte simplu, şi, trebuie să mărturisesc, mişcător” [4, p. 152-153].

După lupte grele, la 25 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi, răniţi şi dispăruţi) [2, p. 327-328]. Cele două provincii istorice – Basarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate, beneficiind de o largă autonomie. Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusă sub administraţie civilă românească, fără a fi anexată la statul român.

La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea războiului în Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice. Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns în stare de război cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreună cu Uniunea Sovietică, Coaliţia Naţiunilor Unite. Evoluţia războiului din Est, iniţial favorabilă, a cunoscut o cotitură după înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943).

În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la Bucureşti au început negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionată. Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, precum şi a notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.

În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România:

„1. Ruptura cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României;

2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de după tratatul din 1940;

3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de către România; 4. Înapoierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor” [3, p. 594]. În document se folosea, pentru prima dată cuvântul „tratat”, prin care se desemna ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Evident, era un fals istoric grosolan. Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv la negocierile sovieto-române de la Stockholm.

Ofensiva sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău, declanşată la 20 august 1944 şi ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia să acţioneze energic. Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din războiul purtat împreună cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. În Proclamaţia către români, Regele Mihai anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite.

Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne” [9]. În realitate, nu se ajunsese la niciun acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaseră independenţa şi suveranitatea României. În timp ce militarii români se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca inamici. După 23 august şi până la încheierea armistiţiului, circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, adică de cei pe care regele îi îndemnase pe români să-i primească „cu încredere”.

Convenţia de armistiţiu, semnată abia la 12 septembrie 1944, prevedea: „Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin convenţiunea sovieto-română din 28 iunie 1940” [5]. Nu mai era vorba despre un „tratat”, ci de o „convenţiune”, dar şi aceasta era un fals grosolan, deoarece la 28 iunie 1940 nu a fost „stabilită” nicio frontieră între România şi URSS, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă sovietică, prin care guvernul român era somat ca în decurs de patru zile să evacueze teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei de trupele româneşti, urmând ca în acelaşi interval de timp aceste teritorii să fie ocupate de armatele sovietice. Ca urmare, la 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat că „se vede silit” să satisfacă cererile sovietice.

În textul Convenţiei de armistiţiu se menţiona că documentul era semnat de reprezentanţii guvernului României pe de o parte şi de „reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), mareşalul Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, autorizat pentru aceasta de către guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte”. Aşadar, guvernele celor două mari democraţii occidentale, care cunoşteau perfect condiţiile în care România a fost nevoită să cedeze o parte a teritoriului său în iunie 1940 şi care prin conducătorii lor – Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt – declaraseră că nu recunosc nicio modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial), ştergeau cu buretele propriile poziţii, plasându-se la remorca lui I. V. Stalin.

În fond, Convenţia de armistiţiu nu era una obişnuită, care să consemneze încetarea stării de război între taberele aflate în conflict, ci stabilea ocuparea statului român de către armata şi autorităţile sovietice. Erau incluse prevederi care stipulau noul statut internaţional al României. Cităm, cu titlu de exemplu, articolul 16, prin care se instituia cenzura totală nu numai asupra presei, dar şi a spectacolelor de teatru şi film: „Tipărirea, importul sau răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor TFF [Telefonul Fără Fir], Poştă, Telegraf şi Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”. Anexa la acest articol introduce o prevedere agravantă, prin care României îi era interzisă o politică externă proprie: „Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa telegrafică şi poştală, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările telefonice cu ţările străine, ale Ambasadelor, Legaţiilor şi Consulatelor, aflate în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”.

Tratatul de pace din 10 februarie 1947, semnat de România pe de o parte şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltă parte, relua, într-o formă puţin modificată, textul Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Articolul 1 din acest tratat prevedea: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. Acum nu mai era nici „tratat”, nici „convenţie”, ci „acord”, dar la fel de fals ca şi cele anterioare.

Deşi războiul „cald” se încheiase de aproape doi ani, iar „războiul rece” începuse deja, liderii SUA şi Marii Britanii continuau să cauţioneze un fals istoric, pentru a-i face pe plac lui I. V. Stalin. Prin documente oficiale, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseseră mari speranţe – recunoşteau nu numai înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializată în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (care se referea la Basarabia), ci şi în notele ultimative sovietice din iunie 1940, care priveau Basarabia, precum şi nordul Bucovinei. Astfel, cele două teritorii româneşti, precum şi ţinutul Herţa rămâneau sub ocupaţia URSS. În 1948, Uniunea Sovietică a ocupat şi Insula Şerpilor, fără ca marile democraţii occidentale să aibă vreo reacţie, deoarece – cu acordul lor – România se afla în zona de influenţă (ocupaţie) sovietică.

Pe lângă impunerea regimului stalinist, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor. Pe de altă parte, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost inclusă o parte a teritoriului de dincolo de Nistru, numită Transnistria.

Această situaţie s-a menţinut până în august 1991, când s-a înregistrat – ca să-l parafrazăm pe Alexandru Creţeanu – „ocazia pierdută”². Uniunea Sovietică a sucombat, iar liderii politici din Bucovina, Basarabia şi România ar fi putut încerca reunirea teritoriilor anexate în 1940. Dar ei nici măcar nu au pus această problemă. La 27 august 1991, Parlamentul întrunit  la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care s-a eliberat astfel de sub ocupaţia sovietică. Guvernul de la Bucureşti a recunoscut imediat independenţa acesteia, precum şi a Ucrainei, anunţând stabilirea de relaţii diplomatice cu aceste state.

Atât liderii de la Chişinău, cât şi cei din Bucureşti au aşteptat în vara anului 1991 un „semn” din partea marilor puteri, ca şi cum acestea ar fi trebuit să stabilească modul în care să acţioneze românii. În realitate, niciuna dintre acestea nu au avut pe agenda proprie problema unirii Republicii Moldova cu România. Este de semnalat totuşi că Senatul SUA a adoptat, la 28 iunie 1991, o Rezoluţie prin care hotăra ca administraţia americană „să susţină încercarea de revenire a Moldovei la România” [1, p. 261]. Numai că la Bucureşti şi la Chişinău nu s-a înregistrat o asemenea „încercare”.

O comparaţie între situaţia din 1918 şi cea din 1991 poate oferi o imagine asupra celor două generaţii de lideri politici. Documentele arată limpede că unirea Basarabiei s-a realizat într-un context intern şi internaţional extrem de dificil. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, stat autonom, egal cu celelalte state din cadrul Republicii Democratice Federative Ruse. La sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, Basarabia se afla într-o situaţie complicată, ca urmare a faptului că militarii ruşi, care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf şi violenţă împotriva populaţiei locale şi chiar la omoruri. Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolşevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia. La rândul său, Rada naţionalistă de la Kiev declara că Basarabia făcea parte din Ucraina și urmărea să o anexeze.

Neavând o forţă militară care să asigure ordinea, viaţa şi bunurile locuitorilor, Sfatul Ţării a cerut sprijinul guvernului de la Iaşi. În acel moment, decembrie 1917-ianuarie 1918, România se afla într-o situaţie dramatică: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruşi care abandonau frontul, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, reprezentau un adevărat pericol pentru viaţa şi avutul cetăţenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceştia refuzând şi opunând rezistenţă; conducerea Rusiei, în frunte cu V. I. Lenin şi Leon Troţki, puseseră la cale extinderea revoluţiei bolşevice în România şi chiar a trimis la Iaşi un comando cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand I, Ion I. C. Brătianu şi pe alţi lideri politici (complotul a fost descoperit în ultimul moment de oficialităţile române); Germania şi Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, o capitulare etc.

Cu toate aceste condiţii dramatice, regele, guvernul şi comandanţii militari au dat dovadă de o largă viziune istorică şi de un autentic patriotism, asumându-şi misiunea şi riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chişinău. La 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broşteanu au trecut Prutul, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţării. Considerând că Basarabia aparţinea Rusiei, guvernul bolşevic a rupt relaţiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Militarii români au instaurat, cu preţul jertfei lor, ordinea publică în Basarabia.

n această luptă au fost ucişi 3 ofiţeri şi 300 ostaşi, iar 12 ofiţeri şi 309 soldaţi români au fost răniţi. La mijlocul lunii februarie, grupările bolşevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru. În ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, punând capăt celor 106 ani de stăpânire rusească.

Atunci românii au avut în fruntea lor patrioţi curajoşi, precum Fedinand I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu etc.

La 27 august 1991, entuziaştii participanţi la Marea Adunare Naţională au aclamat independenţa Republicii Moldova, nerealizând că, prin acest act, era anulată decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918. Nimeni nu a cerut măcar integritatea Basarabiei prin reunirea teritoriilor din sudul şi din nordul acesteia, oferite Ucrainei de conducerea sovietică. Ulterior, unii lideri basarabeni aveau să relateze că au discutat cu conducerea de la Bucureşti problema unirii, dar nu au fost încurajaţi în demersul lor. Esenţial este, pentru istorie, că ei nu au avut curajul să declare public şi să propună unirea Republicii Moldova cu România.

La rândul lor, oficialii de la Bucureşti nu au avut nici măcar o singură luare de poziţie oficială în favoarea unirii Basarabiei cu România. În august 1991, prin decizia de recunoaştere a independenţei Ucrainei şi Moldovei, regimul de la Bucureşti nu a ţinut seama de hotărârile de unire din 1918 adoptate la Chişinău şi Cernăuţi. Preşedintele şi prim-ministrul aveau să explice că nu aveau acordul marilor puteri pentru a susţine unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România, dar, de fapt, ei nici nu au întreprins vreun demers în acest sens.

Dacă ar fi citit cartea de istorie, atât liderii politici din Basarabia şi nordul Bucovinei, cât şi cei din România, ar fi ştiut că generaţia de la 1918 nu a avut nici sprijinul, nici acordul marilor puteri, ci şi-au asumat singuri răspunderea, dând dovadă de iniţiativă şi determinare. Marea masă a populaţiei, stimulată de preoţi şi învăţători, a susţinut cu fermitate unirea Basarabiei cu România. În 1991, singura dorinţă a basarabenilor a fost să scape de sub dominaţia sovietică.

În anii următori, guvernele de la Bucureşti au avut alte priorităţi: ruperea de vechiul sistem (Tratatul de la Varşovia, CAER) şi obţinerea integrării în NATO şi UE. Ele au acceptat toate condiţiile impuse de liderii de la Washington şi Bruxelles, între care încheierea unor tratate de bază cu vecinii. Ca urmare, în 1997 preşedintele României a semnat un tratat cu preşedintele Ucrainei prin care se recunoşteau graniţele existente, adică anexarea Bucovinei, sudului şi nordului Basarabiei, precum şi a Insulei Şerpilor de către Ucraina.

Liderii de la Chişinău au fost preocupaţi de conservarea puterii proprii, de „întărirea statalităţii Republicii Moldova”. Este semnificativ faptul că în campania pentru alegerile parlamentare din februarie 2019, niciun partid nu s-a prezentat cu un program în care să susțină necesitatea unirii Republicii Moldova cu România. Relaţiile Republicii Moldova cu România au cunoscut o evoluţie sinuoasă, optimiştii sperând că cele două state independente se vor „regăsi” în Uniunea Europeană.

Se cuvine menţionat faptul că Uniunea Sovietică şi apoi Federaţia Rusă au denunţat Pactul Molotov-Ribbentrop, nu însă şi articolul 1 din Tratatul de pace din 10 februarie 1947, după cum nici SUA, Marea Britanie, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucraina şi Republica Sud-Africană, „state aflate în război cu România” (după cum se menţionează în preambulul acestuia) nu au făcut-o.

La rândul său, Ucraina, care este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop, nu numai că nu a fost obligată să înapoieze teritoriile româneşti, dar este „curtată” de Uniunea Europeană şi de NATO. Guvernele de la Bucureşti, urmând politica trasată de SUA, susţin orientarea euro-atlantică a Ucrainei, pe care o consideră prietenă, nepunându-şi măcar problema apărării românilor din această ţară, supuşi unui agresiv program de deznaţionalizare.

Din acest excurs istoric rezultă limpede că Marile Puteri, indiferent dacă aveau regimuri dictatoriale (Uniunea Sovietică, Germania) sau democratice (SUA, Marea Britanie, Franţa) şi-au urmărit întotdeauna propriile interese. Ca urmare, ocuparea Basarabiei s-a realizat cu complicitatea Marilor Puteri, iar speranţa celor care cred că unirea se va înfăptui cu sprijinul acestora este o gravă iluzie.

 

Note:

¹ Aluzie la războiul din 1877-1878.
² În 1957 diplomatul român Alexandru Cretzeanu a publicat la Londra cartea The Lost Oportunyty, în care se referea la „ocazia pierdută” de liderii politici de la Bucureşti de a negocia din vreme şi a scoate România din războiul purtat alături de Germania lui Hitler, pentru ca astfel să evite ocupaţia sovietică.

 

Referințe bibliografice:

 

1. Anghel Ion M., Poziţia României faţă de Basarabia – scurte consideraţii, în Politica externă şi diplomaţia României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari. Vol. I, București, 2018.
2. Armata română în al Doilea Război Mondial. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941).Coordonatori col. dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, 1996.
3. Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995.
4. Gafencu Grigore, Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942. Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, 1994.
5. „Monitorul oficial” din 22 septembrie 1944.
6. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991.
7. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999.
8. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu, Bucureşti, 2003.
9. „România liberă” din 24 august 1944.
10. Scurtu Ioan, Tezaurul României de la Moscova. Note şi mărturii despre activitatea Comisiei comune româno-ruse (2004-2012), Bucureşti, 2014.
11. Titulescu Nicolae, Basarabia, pământ românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti, 1992.
12. „Universul” din 4 iulie 1940.

Ioan SCURTU

 Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Prof.univ. dr. IOAN SCURTU: Românii în secolul naționalităților

Secolul al XIX-lea a fost numit generic „secolul naționalităților”, fiind caracterizat prin afirmarea dreptului popoarelor la propria lor libertate, care impunea crearea statelor naționale.

În realitate, acest „secol” a început în 1789 odată cu Revoluția franceză și s-a încheiat în 1920 prin semnarea tratatelor de pace după Primul Război Mondial.

Declarația drepturilor omului și cetățeanului adoptată de Revoluția franceză prevedea că oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. I). Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea (art. III). Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale (art. X).

Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului (art. XI).

Această Declarație se opunea principiului dinastic aflat la baza statelor feudale, care se întemeiau pe privilegii și nu țineau seama de drepturile persoanelor și nici de caracteristicile fiecărui popor.

Ideile Revoluției franceze și apoi războaiele napoleoniene au zdruncinat din temelie regimurile feudale absolutiste din Europa. În teritoriile cucerite de Napoleon Bonaparte au fost aplicate legi inspirate din revoluția franceză, care au asigurat dezvoltarea lumii moderne.

După înfrângerea lui Napoleon, forțele conservatoare, întrunite în Congresul de la Viena în 1814-1815, au alcătuit Sfânta Alianță, având ca principal obiectiv restabilirea echilibrului european pe baza principiului legitimității.

Împărații și regii s-au unit pentru ași apăra în comun privilegiile împotriva dreptului națiunilor la propria lor libertate.

Pe de altă parte s-a înregistrat o puternică presiune a popoarelor pentru eliberarea lor de sub dominația străină și constituirea de state naționale proprii, independente.

Din această confruntare, între 1820 și 1914 au apărut pe harta Europei un număr de 12 state, între care Grecia, Belgia, România, Italia, Germania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria.

La sfârșitul Primului Război Mondial (1917-1919) s-au constituit – pe baza principiului drepturilor popoarelor la autodeterminare promovat de V.I. Lenin și Woodrow Wilson – alte 14 state independente, precum Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

Noua realitate geo-politică a fost confirmată prin tratatele de pace din 1919-1920.

Datele concrete arată că în secolul naționalităților harta Europei s-a modificat radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) a 26 de state independente.

Românii s-au înscris în acest flux european. În mai puțin de șase decenii au realizat: Unirea Moldovei cu Muntenia și constituirea statului național România (1859); proclamarea și cucerirea independenței (1877); reunirea Dobrogei (1878); unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (1918).

Marea Unire nu a fost rezultatul unei conjuncturi și cu atât mai puțin al „generozității” Marilor Puteri, ci al unei lupte îndelungate și tenace a românilor din întreg spațiul în care ei constituiau majoritatea populației.

Acest fapt a fost subliniat de unele dintre cele mai importante personalități politice și culturale ale vremii.

Astfel, Ion I. C. Brătianu s-a adresat în ziua de 14 decembrie 1918 delegației de ardeleni care a adus la București actul Unirii Transilvaniei cu România cu aceste cuvinte:

„De o mie de ani vă așteptăm și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt clipe în viața unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri.

Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite, fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie.”

Această credință a animat poporul român secole de-a rândul, chiar atunci când era nevoit să treacă prin situații grele, precum politica vizând distrugerea ființei sale naționale promovată de guvernele de la Sankt Petersburg, Viena și Budapesta.

Alexandru Vlahuță în poezia Triumful așteptării, publicată în ziarul „Românul” din Arad la 10 aprilie 1910, reliefa această realitate:

Nebiruit e omul ce luptă cu credință!

El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i;

Că dincolo de truda și jertfa clipei lui,

În taină, vremea țese la sfânta biruință;

[…] Drum greu a fost. Dar …iată!

În valuri de lumină, chemat de dorul mării,

Un fluviu nou vestește Triumful Așteptării.

Prin realizarea Marii Uniri din 1918 au fost înlăturate hotarele trasate pe pământul românesc de stăpâniri străine, s-a deschis calea vieții comune la care locuitorii săi au râvnit secole de-a rândul. Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre” – putea să scrie plin de satisfacție în 1922:

Te-am dărâmat, hotar de-odinioară

Brâu împletit din lacrimi și din sânge

Veriga ta de foc nu mă mai strânge

Și lanțul tău a încetat să doară.

Unitatea național-statală a fost opera întregului popor român – oameni politici, cărturari, militari, țărani, meseriași, negustori etc., etc. N. Iorga avea să aprecieze în 1928, când se împlineau 10 ani de la Marea Unire, că:

„A fost atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit – și de speranțe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a minunii, de la general și de la fruntaș ardelean până la ultimul ostaș și țeran, omagiul recunoștinței noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde și din toate veacurile, martir și erou.”

Faptele arată că românii au fost în secolul naționalităților – ca de altfel de-a lungul întregii lor existențe – un factor activ în istoria Europei și a lumii.

Ei și-au adus propria contribuție la afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea de state naționale.

Ei au făurit România întregită în hotarele sale firești.

Sursa: Blogul prof. IOANSCURTU  

Despre identitatea și unitatea românilor – vechimea formelor de manifestare a românismului bazate pe origine, limbă şi obiceiuri comune. VIDEO

 

 

 

De la identități la identitate – națiunea

 

Identitatea este un ansamblu de particularități prin care se caracterizează ori se definesc o persoană, un grup de oameni, o comunitate. Ca sentiment al solidarității colective, identitatea pornește de la realitatea că omul este o ființă socială și că, prin urmare, nu poate trăi izolat. Grupurile de oameni au o tipologie a lor și se pot clasifica după anumite criterii care sunt: înrudirea, originea comună, teritoriul, credința, profesiunea, caritatea etc.

Astfel, avem, ca grupări umane (comunități), familia (bazată pe legătura de sânge), ginta, tribul, poporul, națiunea (cu ideea, reală ori imaginară, de origine comună); parohia, mănăstirea, eparhia, creștinătatea (cu așezarea credinței în centrul vieții); satul, cartierul, orașul, provincia, statul (cu axa centrată pe teritoriu, pe pământ, pe suprafața locuită); breasla, uniunile profesionale, sindicatele (cu scopul apărării unor interese profesionale) etc.

Există și posibilitatea de a împărți solidarizările oamenilor în funcție de durată. Astfel avem grupuri și identități durabile, chiar perene, față în față cu grupuri temporare.

Comunitățile bazate pe înrudire, origine, credință etc. aparțin timpului lung, pe când solidaritatea militară în vreme de război, echipa de cruciadă, clasa de elevi, grupul de studenți etc. au durată limitată. Un individ poate face parte și, de regulă, face parte din mai multe comunități concomitent și are mai multe identități în același timp.

Prezența temporară sau definitivă a oamenilor în aceste comunități diferite generează mentalități și comportamente diferite și concomitente. Astfel, un individ din Europa secolului al XVIII-lea putea să fie în același timp tată de familie, burgund, francez, european, cetățean al universului, creștin, mason etc.

Despre solidaritățile și identitățile etnice (bazate pe origine, limbă, obiceiuri etc. comune) sunt mai multe opinii, pe care le putem reduce, în esență, la două tipuri și care se concentrează până la urmă pe națiune.

Un set de astfel de opinii susține că aceste grupuri (și mai ales națiunea) s-au format în timp limitat și în mod conștient, prin eforturile unor lideri care le-au „inventat”, conform unor planuri preconcepute și că, în acest moment (începutul mileniului al treilea) ele mor, se află în criză și în disoluție.

Celălalt set pretinde că grupările etnice au o istorie îndelungată, pornită, dacă nu din Antichitate, atunci din Evul Mediu, că s-au format în mod organic, treptat, prin acumulări succesive și că mai au în față o lungă existență.

Primul set de opinii se cheamă modernism, iar celălalt primordialism ori perenialism. Între ele, se situează, deși nu suficient personalizat, etno-simbolismul care se dorește un fel de sinteză dialectică a primelor două curente (1).

Azi, mai ales după ultimele evoluții, tot mai mulți specialiști au căzut de acord că moderniștii au fost mult prea entuziaști și ușor superficiali când au pretins că etniile și forma lor superioară (națiunea) sunt create prin voința unor indivizi, temporare și pe cale de dispariție. Aproape toate schimbările politice-teritoriale de după 1989 au avut drept cauze ori pretexte națiunile, urmărind destrămarea unor conglomerate (federații, uniuni, imperii camuflate) și refacerea (construirea) statelor naționale.

Nu ne rămâne decât să le studiem și să le cunoaștem mai bine. Sunt națiunile realități malefice, create și susținute de forțe oculte, ca să-i îngenuncheze pe oameni, să-i transforme în unelte docile ori sunt realități firești, existente dincolo de voința indivizilor?

Cei care condamnă națiunile o fac, de regulă, amintind numărul imens de conflicte declanșate și purtate în numele acestora. Cei care preamăresc națiunile trec, de regulă, dincolo de simplul elogiu, individualizând propria națiune ca fiind excepțională și condamnând alte națiuni. Ambele poziții sunt greșite și sunt demne de condamnat.

Crimele comise în numele națiunilor nu ne pot permite să blamăm națiunile în sine, ca realități. S-au comis crime și în numele iubirii, al familiei, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. și nu avem cuvânt, numai din cauza aceasta, să interzicem ori să blamăm iubirea, familia, religia, libertatea etc.

Aderența conștientă și entuziastă la o națiune (patriotismul, sentimentul național) nu trebuie să conducă nici la supralicitarea propriei națiuni (care este doar una între altele) prin naționalism și nici la condamnarea altor națiuni, la ura față de membrii altor națiuni (prin xenofobie) și la crearea unor ideologii de distrugere a altor națiuni (prin șovinism).

Cazul identității românilor nu face excepție de la regulă, dar are și propriul specific.

Românii sunt pomeniți ca popor prin secolele IX-X (anii 800-900, d. Hr.), în cancelarii bizantine, occidentale europene, dar și din Orientul Apropiat, cu numele de Blaci, Blachi, Vlachi, Valachi, Olachi, Walachen, Wlachen, Blaqui, Oulagh, Ulag, Ilac etc.

Acesta demonstrează că, în acel moment, ei erau deja individualizați în raport cu vecinii lor, că erau percepuți ca având o anumită origine, o limbă, obiceiuri comune. Deja din secolele XIII-XIV, avem mărturii scrise despre originea romană a românilor, despre limba lor neolatină, despre credința lor religioasă bizantină, despre tradiții, obiceiuri, veșminte etc.

Treptat, românii și-au format conștiința lor de grup, percepându-se și ei pe sine ca fiind deosebiți de cei din jur. Firește, azi este foarte greu de știut în ce fel se simțeau românii de demult români, cum își manifestau identitatea și chiar solidaritatea. De regulă, istoricii epocilor recente și cei care nu sunt istorici au o rezervă în a accepta că românii erau solidari unii cu alții înainte de 1800.

Sau, dacă acceptă existența unor forme de solidarizare, le văd la nivel local/ regional, în niciun caz peste provinciile istorice ori peste lanțul Carpaților.

Să detaliem chestiunea prin trei exemple luate de dinainte de secolul al XVIII-lea.

În luna septembrie a anului 1547, când Maramureșul (vechiul voievodat românesc transformat spre anii 1400 în comitat al Regatului Ungar) se afla sub o temporară dominație a Habsburgilor și când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1546-1551), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și constata o mare primejdie care se ridica la orizont:

„De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși” (2).

Prin urmare, observatorii străini, stând printre maramureșeni, constată că aceștia ar putea uni Maramureșul cu Moldova nu din interese politice sau economice, ci pe baza unității de limbă, religie (confesiune) și obiceiuri dintre locuitorii din cele două provincii istorice, care erau cu toții români. Oficialii cezaro-crăiești apreciază, de asemenea, că ocaziile unor astfel de acte de unitate ar fi nu doar una, ci mai multe (3).

O altă acțiune similară este relevată cu ocazia intrării oștilor lui Mihai Viteazul în Transilvania, în octombrie 1599. Domnul Țării Românești proceda astfel în numele împăratului habsburg Rudolf al II-lea și al alianței antiotomane numite Liga Sfântă, reflex aproape final al Cruciadei Târzii, menite să-i alunge pe otomani din Europa.

Este cunoscut faptul că Mihai Viteazul – privit de unii contemporani drept un posibil eliberator al Constantinopolului, nu a urmărit atunci, la 1599-1600, să făurească o Românie, să realizeze statul național unitar, ci doar să aibă, pe fondul etnic comun al celor trei țări, o bază puternică de luptă, care să-i asigure succesul în întreprinderile sale. Și totuși, reflexele de solidaritate etnică din timpul acestui act sunt evidente.

Astfel, cronicarul umanist Szamosközy István sau Zamosius care, înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, îi lăuda pe români ca urmași ai romanilor și-l prezenta pe domnul român ca pe un erou creștin, nu-și poate ascunde ura și disprețul față de aceștia, după octombrie 1599. El nu poate înțelege și accepta domnia în Transilvania a unui principe român, adică de aceeași etnie cu disprețuiții valahi, cu iobagii, cu truditorii, cu locuitorii de mâna a doua.

De aceea, după înfrângerea armatei princiare la Șelimbăr, Mihai este numit de acest cărturar „Valahul” și „Tiranul”, iar populația românească în întregul său este apreciată ca „leneșă”, „murdară” și înclinată spre „tâlhării” și „prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate acestea pe seama solidarității de tip etnic:

„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite «de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599», care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit «din Țara Românească» și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români” (4).

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul (5).

Cu alte cuvinte, românii transilvăneni s-au solidarizat cu românii veniți de peste munți. Observatorii menționați nu mai văd țărani răzvrătiți contra nobililor, ci români ridicați la luptă contra ungurilor, stimulați de plasarea în fruntea Transilvaniei a unui principe din neamul lor.

O scrisoare emisă la 2 septembrie 1629 (6), de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Kiril Lukaris, cuprinde răspunsul celui mai important ierarh al lumii ortodoxe la planurile principelui maghiar al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629), de calvinizare a românilor de sub puterea acestuia (7). A fost un patriarh sui generis, deschis dialogului interconfesional și acuzat chiar de tendințe calvinizante, mai ales după apariția lucrării „Mărturisirea bisericii ortodoxe”, publicată sub numele său la Geneva, în martie 1629 (8). În scrisoarea analizată aici însă, Kiril Lukaris se dovedește un apărător ferm și luminat al credinței și bisericii sale. Înaltul ierarh cunoștea bine situația românilor și a țărilor locuite de ei (9).

În 1601, Lukaris, pe atunci singhel al Patriarhiei ecumenice, era chemat de Meletie Pigas (patriarhul Alexandriei), care‑și simțea aproape sfârșitul. În drumul său din Polonia (unde se afla în misiune ca exarh patriarhal) spre Constantinopol, Lukaris se opri la Iași, loc în care avea să rostească unele predici.

În septembrie 1601, tânărul monah era ales patriarh al Alexandriei, funcție în care avea să rămână până în 1620. Între anii 1612‑1615, înaltul ierarh va sta mult timp la Târgoviște, la curtea principelui Radu Mihnea, la București și la Iași. În toamna anului 1614, el va participa în capitala Valahiei la sfințirea mănăstirii Radu Vodă, reconstruită de Radu Mihnea.

În această ambianță, în 1615, urmașii Buzeștilor închinau mănăstirea Stănești, din județul Vâlcea, Patriarhiei din Alexandria. În 1620, an în care face o nouă călătorie în Țările Române, Kiril Lukaris este mutat în scaunul constantinopolitan, devenind patriarh ecumenic. Din acest moment, legăturile înaltului ierarh cu lumea românească sunt tot mai intense: în 1623, el – împreună cu alți patriarhi – confirmă satul Izvorul Alb, din Mehedinți, dăruit de principele Radu Mihnea postelnicului Pătrașcu, fiul lui Petru Cercel, fost principe al țării Românești (1583‑1585); în 1628, confirmă închinarea mănăstirii principelui Moldovei, Miron Barnovschi (1626‑1629, 1633), din Iași către Sfântul Mormânt; în 1630, întărește scutirea de dări a locuitorilor satului Poieni, dăruit de Leon Vodă Tomșa (1629‑1632) – domnul Țării Românești – Sfântului Mormânt etc.

Cum se vede, Kiril Lukaris cunoștea bine, din interior, societatea românească, el petrecând mult timp în ambianța principilor, ierarhilor, cărturarilor și boierilor români de la Târgoviște, București și Iași. Pe de altă parte, patriarhul s‑a aflat din tinerețe în strânse legături cu lumea protestantă, cu personalitățile (David Höschel, Friederich Sylberg, Cornelius Haga, Jan Uytenbogaert, David Le Leu de Wilhelm, Antoine Leger, Thomas Roe și alții) și scrierile din mediul protestant (10).

De aceea, răspunsul său la scrisoarea (scrisorile) și soliile principelui transilvan Gabriel Bethlen este în cunoștință de cauză. Patriarhul ecumenic, fin cărturar și abil diplomat, apreciază „bunăvoința și protecția” principelui față de „acest popor demn de milă” al românilor, dar consideră că prețul cerut – adică atragerea acestor români la calvinism – nu se poate plăti, din mai multe motive. Între acestea, trei sunt importante pentru tema noastră:

a) opoziția românilor înșiși, care nu ar putea să fie înduplecați spre a îmbrățișa de bună voie calvinismul;

b) legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din principatul Transilvaniei și locuitorii țărilor Valahiei și Moldovei (…sanguinis, affectuumque nexus, qui inter Valachos ditionis Transilvanicae, ac incolas terrarum Valachiae, Moldaviaeque, clancularius quamquam, ast arctissimus tamen viget);

c) poziția principilor români extracarpatici, care, fără îndoială, nu vor fi de acord niciodată cu aceasta și vor pune în mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puțin prin îndemnuri tainice (In id sane principes vicini dictarum terrarum nunquam concedent, obicesque, si non armis, saltem occultis suggestionibus certo certius ponent.).

Cu alte cuvinte, atragerea românilor transilvăneni la credința calvină nu se putea realiza datorită unității ortodoxiei românești, unitate bazată pe originea comună („legătura de sânge”), dar și datorită intervenției în Transilvania a domnilor Țării Românești și Moldovei, cu armele și/sau cu „îndemnuri tainice”.

Cele trei episoade rezumate mai sus se înscriu într-un interval de timp de aproape un secol (1547-1629), situat la începuturile Epocii Moderne. Ele au câteva caracteristici comune. Toate marchează acțiuni desfășurate sau pe cale de a se desfășura (posibile) în numele identității și solidarității românilor.

De asemenea, în fiecare dintre ele nu este vorba despre indivizi care acționează în nume românesc, ci de grupuri, de comunități, de entități românești: la 1547, românii maramureșeni s-ar putea pregăti de unirea cu moldovenii; la 1599, țăranii români ardeleni, uniți cu românii din Țara Românească, se revoltă contra stăpânilor maghiari; la 1629, românii din Transilvania nu ar putea fi atrași la calvinism, datorită identității lor religioase și etnice românești.

În al treilea rând, toate cele trei episoade se raportează la românii din interiorul arcului Carpaților care se solidarizează cu românii extracarpatici sau invers (românii din Țara Românească și Moldova se alătură celor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș).

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni.

La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană).

În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației.

Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue (11).

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului.

În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au pus temeliile Academiei Române.

Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni.

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare.

Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați.

Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor.

Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut.

Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești.

Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine.

Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne.

Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

Prof. dr. Ioan-Aurel POP

 

 

 

 

 

• Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

• membru al Academiei Române;

• directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române;

• domenii de competenţă: Istorie medievală, instituţii medievale, paleografie latină;

 

 

 

VIDEO: O CONFERINŢĂ DE EXCEPŢIE

 

 

 

 

 

NOTE:

 

1 Vezi Sorin Mitu, Perennialism, Modernism, Ethno-symbolism: Ideologial Conflict or Chenges în the Scientific Paradigm?, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Historia, vol. 50 nr. 1, June 2005, p. 1-11.

2 Allegant nobiles, se illos montes et sÿlvas in generali quadam/ congregatione, tempore Ludovici Regiæ Bachiæ habita, pro/ se ipsis heredibusque et successoribus suis ex communj consensu/ omnium Regnicolarum impetrasse. Cuius rei nullum evidens/ testimonium extare creditur. Et potest iure de facto dubitari/ propterea quod illi montes et sÿlvæ, ut dictum est, terminj/ sunt Moldaviæ et Rwssiæ, quos expedit potuis Regie/ Maiestati quam privatis personis esse subiectos, sicut similes et plane/ conterminj montes subiecti sunt arci vicinę Munhach, quę,/ eodem quo Hwzth, iure ad Regem et Corona pertinet. Nam/ cum incolę comitatus Maromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua et religione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatus Moldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casu a/ Regno alienatur. Cum itaque non parvi momenti res sit,/ intererit Maiestatis Regiæ, ut ad eius revisionem et discusionem/ homines fideles atque industrios transmittendos et adhibendos curet. Österreichische Staatsarchiv, Allgemeines Verwaltungsarchiv, Finanz- und Hofkammerarchiv Wien, Hoffinanz Ungarn, Rote nr. 2 (1545-1549), Jahr 1547, fol. 93.

3 Vezi comentariul integral la I.-A. Pop, Transilvania – starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016, p. 97-116.

4 Ștefan Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”, I, 1956, p. 132.

5 I.-A. Pop, Identity and Alterity in Transylvania during the Confrontations of 1599-1601, în „Transylvanian Review”, IV, 1995, nr. 4, p. 173.

6 Szilády Áron, Szilágyi Sándor, Török-magyarkori állam-okmánytár, vol. II, Pest, 1869, p. 137-140 (text latin); Ioan Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, 1940, p. 177-179. Cele mai bune ediții din România ale textului scrisorii patriarhale de la 2 septembrie 1629 – cu traducere în românește – au fost date de Niculae M. Popescu, op. cit., p. 19-24 și de Ioan Vasile Leb, Ortodoxia transilvană între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII, în vol. „Teologie și cultură transilvană în contextul spiritualității europene în sec. XVI-XIX”, îngrijit de Ioan Vasile Leb, Cluj-Napoca, 1999, p. 144-151.

7 Vezi Germanos, Metropolitan of Thyateira, Kyrillos Loukaris, 1572-1638. A Struggle for Preponderance between Catholic and Protestant Powers, London, 1951, passim; George A. Hadjiantoniou, Protestant Patriarch. The life of Cyril Lucaris (1572-1638), Patriarch of Constantinople, Richmond (Virginia), 1961, passim.

8 Lucrarea a fost republicată în 1633. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 151-153; Ioan Vasile Leb, op. cit., p. 143.

9 Prezent în țările Române încă din 1594, Lukaris a revenit de mai multe ori la București, Iași, Târgoviște, mănăstirea Bistrița, unde a ținut slujbe, predici, a elaborat lucrări și s-a aflat în legături cu principi, ierarhi și demnitari ca Ieremia Movilă, Radu Mihnea, Ștefan Tomșa, Gheorghe Movilă, Luca Stroici, boierii Buzești. Vezi Niculae M. Popescu, Chiril Lucaris și ortodoxia română ardeleană, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIV, 1946, nr. 7-9, p. 5-15; Aurel Jivi, Orthodox, Catholics and Protestants. Studies in Romanian Ecclesiastical Relations, Cluj-Napoca, 1999, p. 64-99.

10 Aurel Jivi, op. cit., p. 100-119.

11 O dovadă mai puțin cunoscută vine chiar din ambianța Bisericii Române Unite cu Roma, menite, conform unora dintre exegeți, să rupă „legătura de sânge și de simțiri” dintre românii ardeleni și cei extracarpatici. Este vorba despre un înscris, un contract („o tocmeală”) din 26 mai 1737, încheiat de episcopul Ioan Inochentie Micu cu Ștefan Zugravul de la Ocnele Mari („din Țara Românească cea de dincoace de Olt”), pentru pictarea iconostasului bisericuței din curtea castelului episcopal de la Blaj: „Cum numitul zugrav toată tâmpla sau catapeteasma bisericei, împreună cu două sfetnice mari și două mici, cu mare cuviință, precum în Țara Românească, la Cozia și la Hurez se află, să o zugrăvească…” (Zenovie Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a, 1697-1751, ediția a II-a)/ Geschichte der Rumänischen Unierten Kirche (Teil I, 1697-1751, 2. Auflage), în „Perspective”, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, anul XVII, p. 271-272, nota (541).