CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LUPTA DIPLOMATICĂ PENTRU RECUNOAȘTEREA PE PLAN INTERNAȚIONAL A UNIRII BASARABIEI CU ȚARA MAMĂ – ROMÂNIA

Recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România

După încheierea Marelui Război, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste româneşti desfăşurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) şi cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) erau recunoscute de către comunitatea internaţională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi şi Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sčvres, din 10 august 1920, a fost fixată graniţa în Banat.

 Rămînea în afara acestui sistem tocmai provincia românească care se întorsese cea dintîi „acasă”: Basarabia.

Recunoaşterea internaţională a actului unirii de la 27 martie 1918  a fost urmarea unui proces laborios şi de lungă durată, o adevărată „bătălie diplomatică” (după cum se afirmă de multe ori în istoriografia românească), fiind consacrată în drept de abia în ultima etapă a Conferinţei de pace.

Explicaţiile acestei triste realităţi sînt multiple. Spre deosebire de Austro-Ungaria şi Bulgaria, Rusia ţaristă făcuse parte din puterile Antantei, alături de care România luptase din august 1916. Victoria bolşevicilor din noiembrie 1917, urmată de scoaterea Rusiei din război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferinţa păcii.

„Pacea care acum trebuie să fie stabilită nu mai priveşte Rusia”, a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, şi această idee s-a impus, iniţial, la forumul de la Paris.

Statutul de fost aliat al Rusiei impunea în cazul recunoaşterii Basarabiei nu un tratat de pace ci un acord special. Pe de altă parte, presiunea emigranţilor ruşi din capitala Franţei, atitudinea rezervată a diplomaţiei americane faţă de tendinţele de dezagregare a fostului Imperiu rus, precum şi folosirea „chestiunii basarabene” ca un mijloc de presiune faţă de reacţiile principiale ale guvernului de la Bucureşti constituie tot atîtea cauze ale unei nedrepte amînări.

 Situaţia Basarabiei a fost pentru prima dată pusă, în mod oficial, în discuţie la data de 8 februarie 1919 în Comisia pentru problemele română şi iugoslavă.

În pledoaria sa reprezentantul României, premierul Ion I.C. Brătianu, susţine că „Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei, în mîinile altuia ar putea să reprezinte o ameninţare pentru căminul nostru”. Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România.

Ţinîndu-se cont de insistenţele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor, Comisia s-a pronunţat pentru recunoaşterea provizorie a unirii Basarabiei cu România.

După o nouă şedinţă, la 5 martie 1919, în ziua de 11 martie Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat următorul raport: „Luînd în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru unirea Basarabiei cu România”.

 Prima problemă majoră a apărut la 8 mai 1919, cînd recomandările Comisiei au fost prezentate Consiliului miniştrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris. Deşi anterior experţii americani fuseseră de acord, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului.

Şeful diplomaţiei americane a argumentat că nu se pot aduce modificări asupra teritoriului unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război, şi că, în plus, pentru orice modificare trebuie obţinut consimţămîntul guvernului rus.

Deoarece situaţia în Rusia era extrem de tulbure, Lansing a repetat observaţia preşedintelui Wilson cu privire la posibilitatea recunoaşterii regimului amiralului Kolceak.

Atitudinea americanilor se explică şi printr-o intensă propagandă antiromânească a emigraţiei ruse din Franţa.

Organizaţi într-o „Conferinţă politică rusă”, unii dintre foştii membrii marcanţi ai Vechiului Regim, profitând şi de bunele relaţii pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susţinut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimţămîntul poporului rus.

Aceştia împreună cu un aşa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcţiona la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoaşterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918. Atît de mult încît unul dintre delegaţii români la Paris, I. Pelivan,  afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 că „nimeni din delegaţia noastră, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.

 Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitaţi să-şi susţină cauza I.I.C. Brătianu şi reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Şeful delegaţiei româneşti a argumentat că „Basarabia este o ţară completamente românească.

Numai aristocraţii ruşi şi bolşevicii sînt nemulţumiţi de reforma agrară şi de dominaţia română” şi a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susţinută de R. Lansing.

 Cauza justeţii unirii Basarabiei cu România îşi găsise în I.I.C. Brătianu un abil şi hotărît susţinător. Dar gravele disensiuni între acesta şi reprezentanţii puterilor aliate cu privire la Tratatul de pace cu Austria şi în problema minorităţilor, au determinat părăsirea conferinţei de către premierul român, la 2 iulie 1919, şi demisia cabinetului, la 27 septembrie.

După plecarea sa, chestiunea basarabeană a rămas în continuare una dificilă, ajungîndu-se chiar la propunerea unor diplomaţi americani cu privire la un eventual compromis prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii unirii Basarabiei cu România.

Începerea tratativelor româno-sovietice (discuţiile de la Copenhaga dintre D.N.Ciotori şi M. Litvinov, între 9 şi 14 februarie 1920, schimbul de telegrame dintre Gh. Cicerin şi Al. Vaida-Voevod, din februarie – martie 1920 în vederea normalizării relaţiilor dintre cele două state,au determinat Consiliul Suprem să decidă recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.

În Hotărîrea trimisă guvernului român, în seara zilei de 3 martie 1920, se arăta că „după ce au luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic şi etnologic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele puteri aliate se pronunţă pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanţii Basarabiei”. Consfinţirea printr-un tratat al acestei decizii a fost amânată, însă, până când retragerea trupelor române din Ungaria va fi încheiată definitiv.

La Tratatul frontierelor Europei Centrale de la Paris, din 10 august 1920 (semnat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta), în care se stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste, problema Basarabiei rămăsese însă în suspensie, din cauza opoziției vehemente a Rusiei bolșevice, scrie http://www.certitudinea.ro. 

 După o lungă şi complicată tergiversare, după ce Alexandru Vaida-Voevod și Take Ionescu învinseseră ezitările lui Lloyd George (premierul britanic) și a lui Woodrow Wilson (președintele SUA), unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte.

Tratatul de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România a intrat în istorie sub denumirea de Protocolul sau Convenția Basarabeană șicuprindea un preambul şi nouă articole, iar textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Următoarele articole precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele.

Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia.

Din partea României convenția a fost semnată de Take Ionescu, ministrul afacerilor externe, și Dumitru Ghica, ministrul plenipotențiar al României în Franța.

 Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi  complicaţii în atît de dificila „chestiune basarabeană”.

În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franţa.

În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

 Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic.

S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect.

Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.

Evident, Rusia Sovietică nu a recunoscut acest tratat şi a încercat să-i minimalizeze forţa juridică în toată perioada interbelică. După cum se ştie, reprezentantul nostru la Copenhaga, D.N. Ciotori, iniţiase, la ordinul Bucureştilor, discuţii cu M. Litvinov şi mai apoi cu L. Krasin.

Negocierile bilaterale cu sovieticii nu aveau un caracter oficial, dar testau disponibilitatea sovieticilor la concesii.

Momentul era prielnic şi din perspectiva vacuumului de legitimitate care înconjura regimul bolşevic. Ciotori remitea colonelului Radu Rosetti informaţia că Litvinov dorea încheierea păcii ca o recunoaştere politică a Sovietelor şi că ar fi consimţit verbal la recunoaşterea Basarabiei ca parte a României.

Semnarea protocolului de la Paris l-a surprins pe Ciotori în miezul tratativelor cu Krasin.

Cel din urmă se arăta contrariat de graba arătată de români în a tranşa chestiunea Babarabiei, fără acordul principalului stat interesat. El sublinia, iritat, eroarea diplomaţiei române, care greşise făcând înţelegeri peste capul sovieticilor.

Tratativele româno-sovietice au cunoscut mai multe etape – Varşovia, 1921;Genova, 1922 şi Viena 1924 – dar fără a se înregistra progrese semnificative în sensul recunoaşterilor propuse de noi.

Oricum, Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată apartenenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru la România.

Dorinţa lui Nicolae Titulescu de a relua relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică şi de a semna unui pact de asistenţă mutuală cu sovieticii – care să conţină recunoaşterea Basarabiei ca parte componentă a statului român – a eşuat în mod previzibil, scrie https://www.historia.ro/ /unirea-basarabiei-cu-romania-lungul-drum-al-recunoasterii-diplomatice .

După negocierile cu Maxim Litvinov, la 21 iulie 1936, se perfecta un protocol care prefaţa pactul de asistenţă mutuală şi care indica, de patru ori, că frontiera între cele două state este pe Nistru.

Litvinov nu avea însă mandat din partea guvernului sovietic şi a amânat semnarea pactului.

Derularea ulterioară a evenimentelor a lăsat impresia că marele nostru diplomat fusese net depăşit de către Litvinov în arta disimulării.

Efortul lui Titulescu de a încheia un pact de neagresiune cu URSS l-a costat demiterea din fruntea Ministerului de Externe, pe fondul unor grave acuze formulate de liderii formaţiunilor de dreapta: Octavian Goga, A.C. Cuza, Gh. Brătianu, Corneliu Z. Codreanu ş.a

Oricum, Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 așeza pe o nouă bază relațiile româno-sovietice, din punctul de vedere al normelor dreptului internațional. Semnarea acestui tratat a fost un indiscutabil succes al diplomației românești, deoarece a marcat consacrarea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Ea a obținut astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru .

La fel de indiscutabil este și faptul că Tratatul din 28 octombrie 1920, care urma să intre în vigoare numai după ce va fi fost ratificat de toate părțile contractante – Japonia nu l-a ratificat, se știe – înlocuia anevoios lipsa semnăturii Rusiei Sovietice, cu care România nu a avut relații diplomatice până în iunie 1934. Între timp, marile puteri recunoscuseră de jure statul sovietic (Anglia și Franța în 1924 și Italia în 1927; SUA, în noiembrie 1933).

După 18 ani, la 2 septembrie 1938, Al. Cretzeanu va alcătui un referat asupra oportunității obținerii ratificării Tratatului din 28 octombrie 1920 de către Japonia. Conform referatului în cauză, ambasadorul Japoniei la Moscova, Shigemitsu, ar fi declarat ministrului Ciuntu (februarie 1938), cât și lui Dianu (iulie 1938) că, „dacă România ar dori, Japonia ar ratifica acum tratatul Basarabiei” .

Este deosebit de interesantă analiza lui Cretzeanu a inconvenientelor acceptării propunerii japoneze. El aprecia inoportună primirea ofertei, sau, dacă ar fi fost acceptată, necesita introducerea clauzei păstrării ei secrete până în momentul indicat de guvernul României. „Am avea astfel asupra Uniunii Sovietice un mijloc de presiune care ar putea deveni folositor la un moment dat”.

Al. Cretzeanu credea că n-ar fi dorit să se creeze, prin primirea ofertei, posibilitatea pentru reprezentantul sovietic de a aminti României faptul că Anglia, Franța și Italia au impus-o să plătească semnătura lor prin acordarea unor despăgubiri considerabile supușilor expropriați în Basarabia.

Cretzeanu procedează în final la evaluarea Tratatului din 28 octombrie 1920, afirmând: „dacă privim chestiunea (valoarea tratatului.- n.n.) din punct de vedere strict al dreptului internațional, tratatul Basarabiei are mai mult o valoare morală”, neconținând un titlu juridic (deoarece) pentru Rusia „acest tratat constituie un res inter alies acta” .

Completări interesante se găsesc și în Memoriul confidențial trimis de Nicolae Titulescu regelui Carol al II-lea al României, referitor la istoricul relațiilor româno-sovietice, la începutul anului 1940.

Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean și autoritatea Aliaților în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici care a marcat relațiile sovieto-române în perioada respectivă.

Nicolae Titulescu observa că „Tratatul din 1920 nu ne poate da Basarabia. El are totuși o mare valoare morală. El angajează Marea Britanie și Franța”. Eforturile diplomației românești în a obține recunoașterea suveranității sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât și intransigența guvernului sovietic în această problemă confirmă într-o deplină măsură valabilitatea concluziei respective.

Esența politicii lui N. Titulescu în problema Basarabiei, consta în aceea că n-a urmărit novațiunea, adică înlocuirea semnăturii Angliei și Franței cu aceea a Sovietelor. „Am urmărit cumulul. Îl obținusem în 1936. Din nefericire, nu mai cred că România îl posedă actualmente”.

Astfel se vedeau lucrurile din perspectiva scurgerii a 18 ani în relațiile bilaterale cu Uniunea Sovietică și în cele intraeuropene.

Fragilitatea asigurării României prin Tratatul din 28 octombrie 1920 a ieșit  în evidență în timpul conferinței româno-sovietice de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924).

Dezbaterile în Parlamentul României în care s-au înfruntat punctul de vedere guvernamental, exprimat strălucit de I.G. Duca și I.I.C. Brătianu și cel al opoziției, rostit mai ales prin Dr. N. Lupu, vor pune din nou în evidență dilema conturată imediat după război și rămasă valabilă pe tot parcursul perioadei interbelice: tratative directe cu sovieticii, sau sprijin occidental împotriva lor?

Situl https://www.art-emis.ro/ 100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-paris-privind-recunoasterea-suveranitatii-romaniei-asupra-basarabiei face un rezumat al negocierilor României cu Rusia Sovietică în problema Basarabiei , în anii 1918-1924:

– Corespondența în privința Basarabiei cu guvernul ucrainean din perioada hatmanului Skoropadski, care a condus la faimoasa Notă a lui C. Arion, în care se expunea în mod magistral dovada deplină a drepturilor etnice, politice și istorice ale României asupra Basarabiei;

– Negocierea cu același guvern a unui aranjament comercial cu Ucraina lui Skoropadski, rămas caduc prin bolșevizarea Ucrainei;- Negocierile lui Ciotori din iulie 1920 cu Litvinov la Copenhaga și începutul convorbirilor sale particulare cu Krasin la Londra;

– Negocierile lui Take Ionescu și generalul Averescu din august 1920 cu Cicerin prin radiograme care s-au finalizat prin propunerea din 31 ianuarie 1921, acceptată de ambele părți, de a se întruni o conferință la Reval;

– Negocierile de la Cetatea Albă privitoare la limanul Nistrului;

– Tratativele ministrului Filaliti cu Karahan la Varșovia din septembrie-octombrie 1921;

– Conferința internațională din Genova (9 aprilie – 19 mai 1922) la care au participat delegații României Ionel Brătianu și C. Diamandy;

– Conferința internațională de la Haga din 15 iunie 1922, avându-l ca delegat al României pe C. Diamandy;

– Conferința de dezarmare de la Moscova între Rusia și statele limitrofe, cu prilejul căreia între București și Moscova s-au schimbat radiograme;

– Negocierile lui C. Diamandy cu Gh.V. Cicerin în timpul Conferinței de la Lausanne la 19 decembrie 1922;

– Conferința româno-sovietică de la Viena din 24 martie – 2 aprilie 1924.

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, lacuna cea mai importantă a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 a constat în absența unui acord prealabil cu Rusia sovietică în această problemă.

 

Reputaţi jurişti şi diplomaţi, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia” deoarece Rusia invoca principiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest (un lucru convenit de unii, nu poate fi nici vătămător, nici de folos altora).

 Din păcate, notele ultimative sovietice din iunie 1940 au oprit în mod brutal o susţinută luptă a diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a unirii Basarabiei cu România.

Se încheiau trist, astfel, două decenii de eforturi diplomatice şi speranţe pentru consfinţirea şi în politica internaţională a ceea ce era drept şi necesar (http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr35b.html).

Publicitate

23/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Constatările“Comisiei de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”, constituite în 1941 de Ion Antonescu. ”Cât a furat Carol al II-lea?

În 1941, Mareșalul Ion Antonescu a hotărât constituirea unei “Comisii de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Carol-II-D.jpg

Raportul comisiei, împărțit pe patru capitole a constatat numeroase abuzuri și ilegalități.

Primul capitol, intitulat Daruri, avantagii și subvenții primite de la particulari, arăta că fostul suveran a primit de la particulari o serie întreagă de daruri și avantaje prin care și-a mărit considerabil averea. “Valoarea cadourilor depășea semnificația unor manifestări protocolare sau mărturii de devotament și afecțiune deosebită, devenind pur și simplu mijloace ilicite de îmbogățire în dauna particularilor”.

Astfel, de la Nicolae Malaxa a primit o serie de daruri printre care: întregul grajd de curse, evaluat la 2.000.000 de lei, o colecție de mărci valorând 5.000.000 de lei, un tablou de Grigorescu, altul de Luchian. 

Max Auschnitt a plătit 6.000 de lire sterline pe un cal de prăsilă pentru rege.
Societatea Reșița i-a dat 150.000.000 de lei, de la Armand Călinescu a primit o stemă a Frontului Renașterii Naționale înconjurată cu pietre prețioase (250.000 de lei). C.F.R. a oferit o placehtă de paltină cu briliante și rubine în valoare de 900.000 de lei.

B.N.R. a cotizat cu 81.000.000 pentru Fundația Regală la care se mai adaugă 225 de colecții mari de monede jubiliare de aur bătute cu prilegul împlinirii a 10 ani de domnie, 22 de monede mari, 22 mijlocii și 22 mici cu ocazia unui secol de la nașterea lui Carol I, aur masiv valorând 224.345 de lei plus 689.684 de la Ministerul Apărării Naționale pentru realizarea unui buzdugan, 25,587 kg. de aur în valoare de 5.652.963 de lei pentru confecționarea unui pahar și a unei farfurii precum și a hărții României în relief.

Darurile (care pot fi numite și mită) nu se opresc aici. De la Societatea Techirghiolul (anexă a Băncii Marmorosch, Blank et comp.) a primit vila “Cetatea de Nisip”, construită pe terenul statului (4,5 ha.). De la societatea “Lujani” acțiuni în valoare nominală de 217.000.000 de lei.

Banca Marmorosch Blank et comp i-a dat 10.000 de acțiuni evaluate la 5.757.000 de lei. “Societe Financiere textile pour la France et l’Etranger” i-a oferit 9.000 de acțiuni evaluate la 13.565.000. “Astra Vagoane” i-a dat și ea 30.000 de acțiuni valorând 46.227.252.

În total, averea lui Carol al II-lea a sporit prin acțiuni cu 204.113.231, acesta nereușind să le valorifice pe toate. Abicarea l-a împiedicat parțial.

Capitolul al doilea al anchetei se refera la Sporirea patrimoniului fostului suveran în dauna statului.

Pe acestă linie se înscriau obținerea a 100 de pogoane în pădurea Snagov din partea Primăriei București, dobândirea ilegală de imobile prin procedeul dării în plată: ferma Clenciu-Spanțov (770,8 de ha.), o parte din terenul Școlii de Horticultură de la Băneasa (3540 de m.p.), Stațiunea de montă Băneasa (5 ha. cu construcții), pepiniera de la Murfatlar (72 de ha.), balta Iezerul-Mostiștea (1010,4 ha.), balta Boianu-Sticleanu (6206,6 ha.), pădurea Hereasca (34,8 ha.), teren de cultură în prelungirea Hereasca (6,5 ha.), toate obținute de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor în schimbul expropierii unor propietăți aparținând Coroanei pentru a fi demolate și a se construi Palatul regal din București, care era folosit tot de suveran.

După o serie de manevre, Carol al II-lea a obținut 15 ha. de vie de Cotnari (“donate” de cooperativa din localitate) pe care au fost construite pivnița și instalația de vinificare, plătite din fondurile Ministerului Agriculturii și Domeniilor (14.713.907 de lei).

Un mod important de sporire a averii l-a reprezentat acordarea și întrebuințarea de devize din fondul statului: 302 de automobile, un yacht, și-a plătit deplasările din străinătate (asta pe lângă lista civilă, “salariul” anual), comisioanele bancare pentru trasferurile în stăinătate etc., toate acestea însumând 533.227.214 de lei.

Scutirile de taxe și reducerile de impozite au fost o altă cale de îmbogățire. Doar scutirile pentru produsele petroliere folosite de Casa Regală au fost de 28.915.699 de lei, pentru produse de larg consum 38.168.485 de lei, pentru apă, canal, curent, gunoi în intervalul 1934-1940, o sumă de 10.992.214,10 lei, țigările gratuite însemnau 1.284.200 de lei.

Pentru castelul de la Scroviștea, Carol a obținut de la guvern 69.000.000 pentru străzi, asanarea lacului din preajmă etc.

Guvernul a mai dat 127.899.000 de lei pentru două automobile vânătoare, plata unei foste servitoare a tatălui Elenei Lupescu, pentru poliția personală a lui Ernest Urdăreanu, plata rentei unei artiste de la Teatrul Național București care a trebuit să se stabiliească la Paris în urma insistențelor Elenei Lupescu, etc.

Yachtul Luceafărul, cel luat din banii publici, era propietatea regelui, dar trecut în patrimoniul Marinei Române, deci cheltuielile de întreținere și plata personalului (37.132.034) erau din banii statului. Numeroase persoane din serviciul personal al regelui erau plătite de stat.

Pasionat de filatelie, a obținut din partea Poștei numeroase timbre autohtone și străine plus un specialist în materie, detașat la Paris pentru a aranja colecția suveranului (3.759.901 de lei).

Carol al II-lea a folosit chiar și automobile rechiziționate.

Convorbirile telefonice interne și externe (17.963.684) și abonamentele la ziare (6.784.838 de lei) au fost decontate de Poștă. Carol nu a ezitat să pună mâna pe cei 6.000.000 de lei din fondul “Soldați”, ai celor detașați pentru stagiu la Palat, sumă strânsă astfel încât la finalul serviciului aceștia să aibă o sumă minimă de bani.

Pe cheltuiala statului s-au făcut amenajări la propietatea particulară de la Băneasa (1.500.000 de lei).

La categoria diverse raportul menționa: Regia Autonomă C.F.R. e executat pentru Casa Regală un automotor de vânătoare cu două remorci-platformă în valoare de 2.000.000 de lei, două vagoane frigorifice pentru vânat la prețul de 9,9 milioane.

Prefectura Poliției Capitalei a făcut o brigadă de 18 oameni și un șef de secție cu misiunea să păzească locuința Elenei Lupescu începând cu 1934.

Regele nu a plătit taxă de timbru, impozit pentru mașini, a executat la tipografie diverse lucrări, registre și imprimate în mod gratuit, în afară de costul hârtiei. În mai 1932 a primit cadou de la Poliție o instalație de cinema în valoare de 298.000.

Icrele pe care regele le primea nu suportau taxa de lux în valoare de 16,5%, adică 30.197. De asemnea icrele negre nu au fost taxate cu 76.017. Alte icre negre au fost predate gratuit, ele costând 6.482.000 de lei.

Din ordinul regelui, Direcția Generală a Poliției a plătit lunar 10.000 de lei soției unui maior mort la Jilava.

În plus au fost dați 300.000 de lei lui Eugen Bianu pentru urmărirea lui Barbu Știrbei. Direcția Generală a Pădurilor Statului a dat lemne de 288.572 de lei, a efectuat în 1937 lucrări la Castelul de Vânătoare de la Lăpușna (997.420 de lei) iar anul următor de 1.097.914. Ministerul Sănătății și Asigurărilor Sociale a dat aparatură de radiologie în valoare de 1.130.000 de lei. Biserica Ortodoxă a dat pentru castelul de la Ițcani două vagoane de lemne plus 420.000 de lei pentru reparații și ameliorări.

Primăria București a cumpărat colecții de inele vechi și tablouri în valoare de 925.000 de lei, obiecte dăruite lui Carol al II-lea. Primăria Ploiești a oferit produse petroliere în valoare de 485.961 de lei.

Suveranul a obținut și subvenții din partea statului, totalizând 125.337.805, pentru întreținerea palatelor regale, transportul de materiale și persoane pe C.F.R., pentru asigurarea tablourilor.

Doar pentru vânătorile regale, Ministerul Agriculturii a cheltuit 10.020.000 de lei, iar pentru grajdurile din str. Virgiliu din București 4.900.792 de lei.

La capitolul al III-lea, Sume a căror proveniență nu s-a putut stabili , comisia de anchetă punea două lăzi cu bani, 110.850.000, predate de Ernest Urdăreanu, în ziua de 6 septembrie 1940, administratorului bunurilor private ale lui Carol al II-lea, precum și suma de 32.950.000 de lei transferați în dolari prin B.N.R. și depuși la Chase Bank din New York.

Sume importante au fost deturnate din ordinul lui Carol al II-lea din fondurile destinate construirii Palatului Regal (250.000.000) și de la Stația de montă Mogoșoaia (44.851.810).

După întinse cercetări, instanța specială de judecată de pe lângă Curtea de Casație, prin decizia nr.1 din 26 noiembrie 1941 l-a obligat pe Carol al II-lea să restituie propietățile dobândite ilegal și să plătească suma de 1.161.762.359 de lei.

Bineînțeles că statul nu a primit vreun ban. Se adăugau valorile aflate în străinătate, pe care comisia nu a putut să le studieze.

Constantin Argetoianu nota la 31 iulie 1938 despre “neîncetatele transferuri pe care regele prevăzător le face în străinătate, cu complicitatea ministrului de Finanțe, Mitiță Constantinescu”.

În timp ce se înfrupta din banii publici, Carol ținea discursuri despre cinste, corectitudine, despre forța de granit a oștirii române și despre hotărârea ei de a aprăra fiecare palmă de pământ a țării.

Ostentativ, și-a petrecut sărbătorile de iarnă din 1939 în rândul militarilor, începând de la granița de vest, Oradea, apoi în Dobrogea, la Constanța, apoi la Est la Chișinău.

În capitala Basarabiei a vorbit patetic despre “drepturile noastre istorice asupra acestui ținut moldovenesc” după care a asistat la parada militară. Regele avea să noteze:

“În timpul paradei mi-a fost frig, mai ales la picioare și asta m-a făcut să mă duc la Cercul Militar pe jos. Entuziasmul publicului a fost stârnit cu această ocazie. Am fost inspirat.”

Oamenii nu știau că regelui îi este frig, credeau că el coborâse pentru a fi alături de ei, simbol al susținerii în cazul unei agresiuni sovietice.

Sursa:

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București, 2010, selecție text https://www.infobrasov.net/ cat-a-furat-carol-al-ii-lea/

07/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: