ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: „Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

Publicitate

1958 – O pagină de istorie. Plecarea trupelor de ocupaţie sovietice din România. VIDEO

 

 

 

Documente militare descoperite recent, arată că în august 1958, mai multe zile la rând, trenurile militare sovietice au trecut în Ungaria prin Lokoshoza,  venind din România.

Cum au ieşit trupele sovietice din România ?

 

Prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1946, România era obligată să suporte prezenţa trupelor sovietice pînă la încheierea Tratatului de neutralitate a Austriei. Gheorghiu-Dej, care participase la semnarea acestui tratat, cunoştea foarte bine această clauză şi a exploatat-o cu măiestrie.

Hruşciov, probabil, nu ştia de ea.

Avem următoarele cifre cunoscute de efective sovietice în România anului 1958:

 În Timişoara cel puţin 9657 militari şi civili sovietici din unităţi de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni.   
 În Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici. Tancurile sovietice staţionau la Bascov.   
 În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici. 
 În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 militari şi civili sovietici.   
 În Brăila se aflau cel puţin 2925 militari şi civili sovietici.   
 În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici.  
 În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici.   
 În Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici.   
 Pe aeroportul militar din Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici.   
 Extrapolând la restul oraşelor din ţara unde au existat cazărmi sovietice cifrele oferite de istoricul mulitar pentru aceste 9 localităţi (peste 30.000 sovietici), ajungem la cifre ameţitoare de ruşi pe care naţiunea romană a trebuit să îi suporte în anii de ocupaţie sovietică.    

Pentru propria sa faimă în Occident, liderul sovietic s-a avîntat în semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria şi l-a realizat în vara lui 1955. Mulţi dintre membrii Biroului Politic ne aflam, atunci, pe Litoralul Mării Negre, în concediu de odihnă.

Cînd s-a anunţat semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria, Dej ne-a convocat la vila sa din Eforie-Nord şi, foarte radios, ne-a informat despre evenimentul respectiv.

– Fraţilor, a strigat el, în sfîrşit, a venit momentul mult aşteptat: eliberarea de trupele sovietice! Trebuie mult tact, dar să fim demni şi să ridicăm conducerii sovietice problema retragerii acestor trupe. Întrerupem concediul de odihnă şi plecăm la Bucureşti. Am aflat că, de mîine, Hruşciov efectuează o vizită oficială în Bulgaria.

Prin ambasada noastră de la Sofia şi prin ambasada sovietică de la noi, îl vom ruga pe Hruşciov ca, la încheierea vizitei în Bulgaria, în drumul său de întoarcere la Moscova, să facă o escală la Bucureşti. Sosit, a doua zi, în Capitală, Dej i-a comunicat, prin ministrul nostru de Externe, ambasadorului sovietic, precum şi ambasadorului român la Sofia, dorinţa noastră.

A doua zi, Hruşciov ne-a anunţat, pe aceleaşi căi, că acceptă cu plăcere invitaţia partidului şi Guvernului român, de a face o vizită neoficială în România.

Dej ne-a chemat la biroul său de la Consiliul de Miniştri şi ne-a informat că Hruşciov a acceptat invitaţia de a veni la Bucureşti. S-a stabilit o delegaţie care să participe la discuţiile cu Hruşciov asupra necesităţii retragerii trupelor militare sovietice.

Delegaţia a fost formată din: Dej, Apostol, Bodnăraş, Pîrvulescu, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Dej a propus ca Bodnăraş, care cunoştea bine limba rusă şi se bucura de o anumită încredere printre sovietici, să prezinte problema.

Cu toţii am fost de acord. În cinstea vizitei lui Hruşciov, s-a organizat un mare miting în Piaţa Victoriei.

 

 

 

 

 

 

S-au ţinut cuvîntările de rigoare. După miting, ne-am deplasat, împreună, cu Hruşciov la locuinţa lui Dej, de pe malul Lacului Herăstrău. Acesta i-a mulţumit lui Hruşciov pentru amabilitatea de a accepta invitaţia noastră. Hruşciov i-a mulţumit, la rîndul său, pentru invitaţie.

Dej i-a amintit lui Hruşciov că, de curînd, s-a semnat, de către cele 4 mari puteri, Tratatul de neutralitate cu Austria.– Am socotit că este necesar să avem un schimb de păreri cu dvs., în legătură cu situaţia creată de semnarea acestui tratat. Tovarăşul Bodnăraş va vorbi despre importanţa pe care o are, pentru noi, acest eveniment.

A urmat o cină destul de sumară – pentru că Dej era foarte echilibrat în această privinţă -, după care Bodnăraş, bine pregătit de amfitrion, a exprimat, cu calm, prevederile Tratatului de la Paris, cu privire la staţionarea de trupe sovietice pe teritoriul României. 

– Conducerea noastră de partid socoteşte că trebuie să discutăm cu dvs. modalităţile de retragere a trupelor sovietice din România, conform tratatelor internaţionale.Hruşciov, a cărui faţă s-a înroşit, şi capul chel parcă i se mărise, s-a ridicat în picioare, foarte revoltat, şi ne-a spus, cu voce tare:– Pînă acum v-aţi simţit bine sub aripile calde, ocrotitoare, ale Uniunii Sovietice, acum vreţi să ne daţi cu tifla în nas?

Aţi devenit antisovietici, comunişti naţionalişti!Am intervenit noi (Dej, eu şi Pîrvulescu), explicînd că sîntem obligaţi să ridicăm, în faţa „măreţei“ Uniuni Sovietice, problema retragerii trupelor sale de pe teritoriul României. Poporul Român, ca şi opinia publică internă şi internaţională, aşteaptă acest „gest măreţ“ de încredere şi înţelepciune.

Tot furios, dar puţin mai potolit, Hruşciov repeta:– Sînteţi antisovietici! Sînteţi naţionalişti! Eu mă retrag şi plec la Moscova!Dej şi noi, în afară de Bodnăraş, care l-a însoţit pe Hruşciov la aeroport, am rămas pe loc. Hruşciov nu-şi luase rămas bun de la noi, nu dăduse mîna cu nimeni la plecare, cum s-ar fi cuvenit.

Chişinevschi, susţinut de Miron Constantinescu, şi-a manifestat îngrijorarea în ceea ce priveşte relaţiile noastre de partid şi de stat cu Uniunea Sovietică. Supărarea şi plecarea bruscă a lui Hruşciov au schimbat în rău aceste relaţii…

– Pentru ce i-am cerut, credeţi că putea să ne pupe Hruşciov?, a replicat Dej. Voi consideraţi că trebuie să mai fim trataţi ca nişte rude sărace? Dacă sovieticii vor judeca obiectiv problema ridicată de noi, nu cred că nu vor acţiona conform dreptului internaţional. Supărarea şi plecarea bruscă, dragi tovarăşi, cum pot fi caracterizate? Nu ca ale unui stăpîn faţă de slugi? Vreţi să rămînem, în continuare, în această postură? Şi, după cîteva clipe de tăcere, Dej a reluat, pe un alt ton, mai calm:

– Totuşi, nu trebuie să dramatizăm situaţia. Eu îl cunosc destul de bine pe Hruşciov. Se aprinde repede, se zburleşte şi apoi se domoleşte. Dreptatea este de partea noastră. Vom învinge şi de astă-dată. Problema sovromurilor ştiţi că nu a fost uşoară. Au inventat tot felul de presiuni să renunţăm la poziţia noastră. Să ştiţi că demnitatea în faţa celor mari impresionează, nu întotdeauna, negativ. Poziţia noastră faţă de sovromuri a avut succes, pentru că a fost fermă.

Vom avea succes şi în această chestiune, dar trebuie să avem răbdare. Ea nu este deloc uşor de rezolvat de către sovietici. Trebuie să ţinem seama că Hruşciov însuşi, care e mai repezit, dar mai deschis, mai larg în vederi, are în coaste, în conducerea Uniunii Sovietice, oameni foarte duri şi autoritari, ca Molotov şi Jukov. Apoi, să nu uităm că sîntem membri ai Tratatului de la Varşovia. Asta complică, întrucîtva, problema.

După care, pe un ton ferm, hotărît, a spus:– Dreptatea este, însă, de partea noastră şi trebuie să învingem!Cu această încheiere, am plecat fiecare la treburile noastre.Semnarea Tratatului cu Austria, stipulat în cadrul Tratatului de la Paris pentru retragerea trupelor sovietice din România – prevedere strecurată, cu abilitate, de diplomaţia română în acel Tratat din 1946, la care participase şi Gheorghiu-Dej, acum exploatată de el cu stăruinţă, dar nu zgomotos – i-a pus pe sovietici în mare încurcătură diplomatică. Ei au căutat să transforme această situaţie pe seama prevederilor Tratatului de la Varşovia.

Este şi motivul pentru care, în octombrie 1956, după evenimentele din Ungaria, Guvernul sovietic a publicat o declaraţie referitoare la „dezvoltarea şi întărirea prieteniei şi colaborării dintre Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste“, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Se promitea respectarea principiilor suveranităţii, avantajului reciproc şi egalităţii în drepturi.

După cum se cunoaşte, aceste principii au rămas numai pe hîrtie.În declaraţia menţionată mai sus se afirma: „Guvernul sovietic este gata să înceapă tratative cu Guvernul Ungariei şi celelalte state participante la Tratatul de la Varşovia, în problema «menţinerii trupelor pe teritoriul Ungariei»“.

După cum vedeţi, numai Ungaria era nominalizată în problema trupelor. Nu se pomenea nimic despre trupele din România. De fapt, scopul acestei declaraţii nu era plecarea trupelor, ci menţinerea lor.

Se urmărea stabilirea unor noi justificări, a unor noi baze de reglementare a menţinerii acestor trupe pe teritoriul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. În prelungirea acestei tendinţe, se cuvine să subliniem şi un alt moment.

În noiembrie-decembrie 1956, s-a convenit să meargă la Moscova o delegaţie guvernamentală condusă de Chivu Stoica, şeful Guvernului nostru.

După ce s-au luat unele hotărîri, mai ales pe probleme economice şi comerciale bilaterale, Nichita Hruşciov a găsit de cuviinţă să se ocupe special de Declaraţia Guvernului sovietic, din octombrie 1956, menţionînd pericolul şi ameninţarea pe care o reprezintă păstrarea blocurilor militare, remilitarizarea Germaniei Occidentale, menţinerea trupelor americane şi ale altor state în apropierea ţărilor socialiste.

Drept urmare, s-a convenit asupra unei declaraţii comune româno-sovietice, unde se stipula staţionareea vremelnică a trupelor sovietice pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia. Se mai sublinia că Guvernul Uniunii Sovietice şi Guvernul României se vor consulta între ele, dar şi cu ceilalţi membri ai Tratatului şi, în conformitate cu evoluţia internaţională asupra necesităţii, sau nu, a staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României.

Era, în ciuda aparenţelor, un cîştig diplomatic pentru noi. A urmat şi un altul. În anul 1957, se semna, la Bucureşti, acordul dintre Guvernul României şi Guvernul sovietic, referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României.

În felul acesta, se punea capăt multor abuzuri, care se produceau ca urmare a staţionării acestor trupe pe teritoriul României, şi se recunoştea necesitatea reglementării situaţiei.

– Ruşii vor înghiţi găluşca – îmi spunea Dej – încet, dar sigur.

La îndemnul lui, partea română accepta cu diplomaţie reglementările, le suprasolicita chiar, făcînd mare tapaj propagandistic pe tema prieteniei „de nezdruncinat“, dar, în realitate, insistînd pe caracterul vremelnic al staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României. Pe căi indirecte, se sugera şi posibilitatea unui scandal diplomatic internaţional, referitor la nerespectarea tratatelor de către sovietici.

Aceştia, dar mai ales Hruşciov, se temeau de un scandal diplomatic, de aceea căutau, cu febrilitate, noi motive care să le justifice prezenţa militară în România. Gheorghiu-Dej a intuit perfect această teamă şi a exploatat-o, nu însă cu gălăgie, ci cu diplomaţie. Era în firea lui să nu-şi etaleze intenţiile, pe care, însă, le urmărea cu o disciplină de fier.

„Fără zgomot“, era deviza lui, pe care ne-o transmitea, adesea, şi nouă, mai ales cînd venea vorba de sarcini concrete şi delicate.

Presupunînd că Dej ar fi acţionat în această privinţă pripit şi cu tam-tamul pe care-l făcea, mai tîrziu, Ceauşescu, pe tema independenţei, riscam să nu mai plece trupele sovietice de la noi şi poate că le aveam şi astăzi pe cap, cum este încă Armata a 14-a în Transnistria.

Să mai presupunem că Dej ar fi luat iniţiativa unei rezistenţe armate şi proteste civile împotriva prezenţei acestor trupe. Ar fi fost o vărsare inutilă de sînge.

Nici măcar n-am fi avut parte de scandalul internaţional privind situaţia din Ungaria, scandal care i-a afectat destul de mult pe sovietici la acea vreme, dar şi mai tîrziu.

Dej a intuit că situaţia noastră, a României, în raportul dintre marile puteri ale lumii contemporane, este alta decît a Ungariei şi chiar a oricărui stat vecin, lucru pe care nu-l înţeleg actualii promotori ai rapidei noastre integrări în N.A.T.O. Occidentul – după cum nu e greu de prevăzut – ne trădează şi astăzi, după cum ne-a trădat şi după cel de-al II-lea război mondial. Faptul era mult mai mascat atunci decît acum.

De pildă, acum se înţelege mai uşor că zîmbăreţul Clinton nu ne-a primit în N.A.T.O. pentru că s-a înţeles cu Elţîn la Helsinki în privinţa sferelor de influenţă.

În ceea ce priveşte împărţirea acestora între Churchill şi Stalin, după cel de-al II-lea război mondial, şi trădarea de către Occident a României, a fost nevoie să treacă aproape 50 de ani să se afle adevărul. Gheorghiu-Dej are meritul de a fi înţeles acest adevăr din cursul evenimentelor la care participa.

Refuzul de a se acorda ţării noastre statutul de cobeligerantă în cadrul Tratatului de la Paris, în ciuda tuturor evidenţelor, condiţiile grele, absolut nefireşti în raport cu realitatea şi cu raţiunea, nu puteau fi impuse unilateral de către Uniunea Sovietică şi Stalin, fără o înţelegere prealabilă cu celelalte puteri aliate, Anglia şi Statele Unite.

Or, faptul acesta rămăsese secret, pe cînd la suprafaţă se ducea, pe atunci, „războiul rece“ dintre ele.

Ar fi fost o greşeală enormă ca România să fi fost împinsă orbeşte într-un război „cald“, cum cereau ţărăniştii, şi încercările lor de rezistenţă armată în munţi făcînd jocul Serviciilor de Spionaj de tot felul. Asta ar fi fost echivalent cu o sinucidere. Or, Gheorghiu-Dej are meritul de a fi refuzat acest drum. El a preferat drumul unor discuţii directe cu „duşmanul“. În această privinţă, Dej nu numai că a intuit situaţia geo-politică a ţării noastre în acel moment, dar a mizat şi pe anumite elemente în schimbare din conducerea Uniunii Sovietice.

Despre caracterul nervos şi instabil al lui Hruşciov, el ne atrăgea, adesea, atenţia. De aceea, acesta a lansat ideea de retragere de bună voie a trupelor sovietice din România, ca unică soluţie rezonabilă a conflictului (doar diplomatic) între cele două ţări. Asta mai avea nevoie şi de schimbările necesare, intuite de Dej, în cadrul raportului de putere de la Moscova.

În acel timp, în U.R.S.S. se înfruntau două tendinţe diametral opuse: una reformatoare, în frunte cu Hruşciov, şi alta conservatoare. Lupta dintre aceste tendinţe s-a încheiat în iunie 1957, cînd la o plenară a C.C. al P.C.U.S. a fost învinsă aripa conservatoare condusă de Malenkov, Kaganovici şi Molotov.

La sfîrşitul lui octombrie, acelaşi an, A.K. Jukov a fost eliminat din prezidiul U.R.S.S., iar în martie 1958 şi-a depus mandatul N.A. Bulganin.

Pe acest fond al schimbării raportului de forţe între conservatori şi cei deschişi schimbărilor, am acţionat noi. Astfel, în luna mai 1958, au avut loc, la Moscova, două reuniuni la nivel înalt ale ţărilor socialiste. La ambele, delegaţia română a fost condusă de Gheorghiu-Dej.

Între prima şi a doua, delegaţia română a avut discuţii chiar cu Nikita Hruşciov, care ne-a comunicat hotărîrea Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele de pe teritoriul României.

A doua zi, la 24 mai, a avut loc şedinţa Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varşovia. La unul din punctele înscrise pe ordinea de zi figura Raportul lui I.S. Konev, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, cu privire la o nouă reducere a forţelor armate ale ţărilor participante la Tratat şi la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Nikita Hruşciov, în cuvîntul său, după ce a salutat hotărîrea Chinei de a retrage voluntarii chinezi din Coreea de Nord, a spus:

„În scopul slăbirii încordării internaţionale, Guvernul nostru, în urma consultării cu Guvernul României, prezintă consfătuirii, spre examinare, problema retragerii trupelor sovietice care se află pe teritoriul acestei ţări, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Consiliul Politic Consultativ a adoptat o declaraţie de presă, în care se spunea, în mod expres:

„Consiliul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia aprobă hotărîrea Guvernului U.R.S.S. cu privire la retragerea, în viitorul apropiat, a trupelor sovietice care se află pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Hotărîrea celor două guverne a fost semnată chiar atunci de prim-miniştrii acestora. În aceeaşi zi, miniştrii Forţelor Armate ale celor două ţări (general-colonel Leontin Sălăjan şi mareşalul Rodion Malinovschi) au semnat acordul retragerii. Destinul a făcut ca tocmai acela care a condus intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României să semneze şi retragerea acestora.

Era, de fapt, omul care cunoştea cel mai bine situaţia şi care, poate, a contribuit cel mai mult la elucidarea ei în cadrul Guvernului sovietic. Acţiunea s-a desfăşurat fără mare protocol şi tam-tamuri. Gheorghiu-Dej, aflat, atunci, la Moscova, a interzis reprezentanţilor părţii române orice fel de comentariu cu privire la acest eveniment.

Nici sovieticii nu erau interesaţi să înregistreze comentarii privitoare la această înfrîngere, pusă intenţionat sub semnul mărinimiei lor, iar în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe seama înţelegerii cu ceilalţi parteneri, comentariile şi discuţiile acestora ne-ar fi fost defavorabile, ar fi putut duce la întîrzierea şi chiar la anularea deciziei sovietice, de aceea Gheorghiu-Dej a făcut totul pentru a le evita.

Jocul lui abil a reuşit. Deşi se spunea că trupele sovietice staţionau în România conform înţelegerii în cadrul Tratatului de la Varşovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la Paris.

La întoarcerea în ţară, delegaţia română a prezentat un raport în cadrul unei plenare a C.C. al P.M.R., subliniindu-se cele realizate cu destulă parcimonie.

Trebuie să subliniez că nici propaganda română – orientată cu grijă de Gheorghiu-Dej – nu s-a manifestat gălăgios, cu semne de paradă. Opinia lui Dej era că politica de independenţă naţională trebuia să se realizeze discret, prin fapte concrete, fără publicitate inutilă şi păguboasă pentru ţară.

Plecarea trupelor sovietice din România a reprezentat, însă, un moment crucial în Istoria ţării, după cel de-al II-lea război mondial. Acest moment a însemnat şi un examen de înţelepciune, de forţă morală şi patriotică a conducerii de atunci a României.

Prin acest act s-a înlăturat principalul obstacol din calea eliberării depline şi a obţinerii independenţei ţării. Numai pe baza lui se putea trece la înfăptuirea liniei politice naţionale a partidului şi Statului Român.

Acest eveniment poate fi o sursă de învăţăminte pentru zilele de azi, de mîine şi de poimîine. România a avut un rol de pionierat în lupta pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor ţări, după cel de-al II-lea război mondial. Numai în acest fel s-a putut urma drumul unei doctrine militare naţionale, conformă cu interesele poporului nostru.

Multe orori, greşeli şi abuzuri, care au costat mult Poporul Român, au putut fi înlăturate după plecarea trupelor şi a consilierilor sovietici.

Evenimentele din 1958 au creat premizele care au condus la Declaraţia de Independenţă din 1964.

Nu a fost uşor să lupţi în interiorul ţării pentru apărarea liniştii sale politice, economice şi sociale şi să acţionezi, în acelaşi timp, şi împotriva obstacolelor din afară, ale celor cărora nu le convenea linia naţională pe care o adoptase partidul nostru, condus de Gheorghiu-Dej.

Iar curăţirea de asemenea elemente a fost foarte dificilă, fiind nevoie de mult tact din partea lui Dej, şi fără ranchiună. Este edificator, în acest sens, următorul exemplu, de care îşi aduce aminte Al. Bîrlădeanu:

„La cîteva luni după ce Miron Constantinescu nu mai era în Biroul Politic, într-o şedinţă, Dej a întrebat: «Ce mai face Miron?».

I s-a răspuns că este cercetător ştiinţific. «Şi ce salariu are?», a vrut să ştie Dej. «Măi, el are vreo 5 copii, nu-i ajung banii», a constatat, atunci, Dej. «Să-i mai dăm o completare de 5.000 lunar de la partid»“. Aşa era Dej. Nu era răzbunător.

Dimpotrivă, odată rezolvată problema, principial şi practic, el devenea ,,pîinea lui Dumnezeu“, se comporta cu totul şi cu totul uman, concesiv, se preocupa de soarta celor ce puteau să fie loviţi în urma unor excese, la fel în cazul de mai sus.

 

* * *

 

 

 

 

În 1958, s-a încheiat procesul de retragere a trupelor sovietice, iar stilul adoptat de către Dej în acele împrejurări şi acţiunile sale politice de mare anvergură erau, în general, acoperite.

Nici nu-i plăcea să se vorbească despre ele, iar atunci cînd trebuiau să se producă, ştiu că cerea discreţie, prudenţă, tact şi reţinere.

Mai ales că lupta noastră trebuia să se desfăşoare şi pe alte planuri, unde aveam nevoie să nu trîmbiţăm, ci să ne susţinem, cu calm şi fermitate, punctul de vedere, să-l deducem din realităţi, să-l argumentăm pe baza acestora şi să ne asigurăm poziţiile independente, în conformitate cu adevărul şi interesele fundamentale ale Poporului Român, rezistenţa la presiunile pe care le exercita, în continuare, vecinul de la Răsărit, pe plan economic şi spiritual.

Pe de altă parte era spargerea ,,Cortinei roşii de fier“, în spatele căreia fusesem obligaţi să trăim pînă atunci.

Cu alte cuvinte, deschiderea spre Occident. În ambele direcţii, aveam nevoie de multă iniţiativă şi tact. După ce am eliminat ,,grupul kominternist“ din conducerea partidului, după ce s-au retras trupele sovietice şi consilierii, a urmat eliberarea de dogmele sovietice ale aşa-zisului realism-socialist. Ele erau expresia unei presiuni ideologice, de care am putut scăpa abia în jurul anilor ’60.

De amintit discuţiile lui Dej de la Uniunea Scriitorilor, cînd au avut loc schimbări importante şi în conducerea Uniunii. Mihai Beniuc a fost schimbat cu Zaharia Stancu, iar Lucian Blaga a fost adus în prim-planul culturii române, după Tudor Arghezi şi George Călinescu.

Din păcate, Blaga a încetat din viaţă la puţin timp după aceea. Tot de la debutul anilor ’60 datează şi începutul unei deschideri marcante faţă de literatura şi arta occidentală, de care s-a prevalat Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Concomitent a avut loc şi o deschidere către Occident, destul de marcantă şi fără tutelă sovietică, uneori chiar în condiţiile iritării acesteia.

În anul 1961, România, datorită poziţiei sale proprii, a votat, pentru prima dată, altfel decît U.R.S.S. şi celelalte ţări socialiste, referitor la crearea unei zone denuclearizate în America de Sud. Noi militam pentru crearea unei asemenea zone în Balcani şi nu puteam fi împotriva ei, în alte părţi ale globului.

Autoritatea şi prestigiul României, al politicii sale externe, au determinat O.N.U. să-l aleagă ca preşedinte al său, pentru o perioadă de 1 an, pe Corneliu Mănescu – ministrul de Externe al României. Corneliu Mănescu devenise o figură proeminentă la O.N.U. El putea fi ales ca secretar general al O.N.U. dacă Ceauşescu şi consoarta sa, Elena Ceauşescu, din gelozie politică, nu l-ar fi înlocuit pe Mănescu în conducerea Ministerului de Externe.

Iar eliberarea deţinuţilor politici, în 1964, a fost făcută tot la iniţiativa lui Dej. Avusesem, cu el, multe discuţii particulare pe această temă. Ştia din proprie experienţă că în închisori se produc atrocităţi şi agresiuni greu de imaginat la adresa fiinţei umane. El însuşi, ca şi mine, fusese supus, pentru ideile sale politice, la vexaţiuni de tot felul.

Avea informaţii foarte largi despre cele ce se întîmplă în închisori cu deţinuţii politici. Cînd a adus această problemă în faţa Biroului Politic, Dej a declarat, cu amărăciune: „Nu mai vreau să aud de deţinuţi politici în România!”.

La propunerea lui, s-a hotărît, în 1964, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, cărora li s-a asigurat încadrarea imediată în muncă, în conformitate cu pregătirea lor profesională şi cu gradul de studii, li s-a dat dreptul la locuinţă, din cele construite de stat, precum şi dreptul la o salarizare egală cu a tuturor categoriilor de angajaţi.

Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem în actul istoric al eliberării deţinuţilor politici din 1964 un model de reconciliere naţională, din care am putea învăţa multe şi astăzi. Iar dacă mai trăia Dej măcar 5 ani, pînă în 1970, nu ar mai fi urmat „Epoca de Aur” a domniei de tip „feudal” a lui Nicolae Ceauşescu. Înainte de agravarea bolii sale, într-o discuţie la care eram prezenţi atît eu, cît şi Chivu Stoica, Dej şi-a exprimat hotărîrea ca la Plenara ce se preconiza să aibă loc să-l elibereze pe Nicolae Ceauşescu din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-l transfere la Guvern. Plenara nu a mai avut loc.

A avut loc, însă, decesul său. După moartea lui Dej, din cauza „trădării” lui Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu a ajuns prim-secretar al Comitetului Central al partidului, după care se ştie ce a urmat. Aş vrea să completez cu faptul că, prin anii ’60, Dej a lansat ideea comercianţilor particulari (mandatari), pe care i-a sugrumat Ceauşescu mai tîrziu. Gheorghiu Dej, cu mult timp înainte, chiar pe vremea exceselor staliniste ale luptei de clasă, a căutat să păstreze întreprinderile mici particulare şi atelierele meşteşugăreşti private.

În acest sens, a folosit şi sprijinul sindicatelor. Îmi amintesc de firma „Guban” (făcea cei mai buni pantofi, fiind renumită şi pentru poşetele pe care le producea), care ajunsese să aibă 1.000 de salariaţi. Şi nu era singura. Dej se interesa personal de bunul mers al acestora.

El voia să creeze un sistem concurenţial privat faţă de cel de stat, aşa cum în agricultură a lăsat o parte mare din pămîntul ţării, mai ales în zonele de deal şi de munte, în afara cooperativelor de producţie. Ştiu că Alexandru Bîrlădeanu a prezentat un material, care a şi fost discutat, într-o primă formă, luîndu-se hotărîrea pentru C.A.P.-uri să fie mai independente faţă de stat decît erau, urmînd să se realizeze şi alte etape de liberalizare a lor.

În acea etapă, C.A.P.-urile trebuiau să încheie contracte de achiziţii la bună învoială cu statul, fără ca acestea să fie obligatorii. Această hotărîre a fost abrogată, mai tîrziu, de Ceauşescu. Bîrlădeanu afirma, într-un interviu, că, atunci cînd a fost pus de Dej să pregătească materialul pentru liberalizarea C.A.P.-urilor, el i-ar fi spus acestuia că ar fi bine să facă acel material împreună cu Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care răspundea, pe linie de partid, de agricultură. Dej s-ar fi înfuriat şi i-ar fi zis: „Lasă-l pe prostul ăla la o parte! Nu înţelege nimic. El poate numai să te-ncurce”.

Aşa este. Dej avea o părere foarte proastă despre Ceauşescu, mai ales după ce acesta s-a ocupat de agricultură. Ştiu că, în zelul lui de a se remarca pe această linie, Ceauşescu a vrut să facă din Galaţi o a doua regiune complet cooperativizată.

Tot el a forţat lucrurile şi în judeţul Vrancea, care aparţinea regiunii Galaţi, aici avînd loc o seamă de revolte.

Trimis să potolească lucrurile acolo, Ceauşescu le-a aprins şi mai tare, trăgînd cu pistolul în oameni. Ca să fie salvat, a trebuit să se intervină cu forţe armate.

Auzind despre o asemenea situaţie, Dej a fost foarte revoltat.

Într-o discuţie care a avut loc între mine, Pîrvulescu şi Drăghici, s-a arătat dispus să-l scoată imediat pe Ceauşescu din funcţie. Au intervenit Pîrvulescu şi Drăghici, care au susţinut că Ceauşescu se afla în legitimă apărare, ceea ce a amînat hotărîrea lui Dej.

Drept „recunoştinţă”, şi pe ei i-a eliminat din conducere, nu peste mult timp, Ceauşescu. Ştiu că această hotărîre i-a rămas ca un ghimpe în suflet pînă la sfîrşitul lui neaşteptat.

 

APOSTOL (Gheorghe?)

 

 

Surse:

 

http://romaniamare.info/cum-au-iesit-trupele-sovietice-din-romania-2/

http://lectiadeanatomie.blogspot.ro/2010/12/retragerea-armatei-rosii-din-romania-in.html

 

 

 

 

Gheorghe Gheorghiu- Dej şi începuturile „comunismului naţional” în România

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Gheorghiu s-a nascut la Bârlad, in familia muncitorului Tanase Gheorghiu si a sotiei sale,Ana, in ziua de  8 noiembrie 1901. 

A fost liderul comunist al României din anul 1948, până la moartea sa şi Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.

A urmat invatamantul gimnazial  la Moinesti, in corpul vechi al actualei Scoli nr. 1 „Stefan Luchian”, din localitate.

S-a calificat in meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR.

In 1930 a intrat in randurile Partidului Comunist Roman.

A fost  arestat din  martie 1933 pana in august 1944, ispasind o condamnare de 12 ani de inchisoare, ca urmare a rolului jucat in organizarea grevei de la Atelierele Grivita,  incepandu-si executarea pedepsei in inchisoarea Doftana.

In 1936 este ales membru al CC al PCR, devenind lider al factiunii din inchisori a partidului (termenul face distinctia dintre comunistii incarcerati in tara si cei aflati in exil in Uniunea Sovietica – factiunea moscovita).

Dat fiind statutul sau de lider comunist de frunte, in 1943 este transferat in lagarul de la Targu Jiu, unde isi va petrece cea mai mare parte a detentiei din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

A fost inchis in aceeasi celula cu Nicolae Ceausescu (ajuns şef al statului român în perioada 1965-1989), devenind mentorul politic al acestuia.

In august 1944, Dej a evadat din lagărul de la Târgu Jiu, actiunea fiind  pusă la cale de Emil Bodnăraş, care se afla la conducerea Partidului Comunist Român.

 

 

 

 

Ion Gheorghe Maurer        Emil Bodnaras

 

 

Bodnăraş i-a desemnat pe avocatul Ion Gheorghe Maurer şi pe Mihail Roşianu, secretarul Regionalei Oltenia  în ilegalitate al PCR şi inspector şcolar pentru judeţele Gorj şi Vâlcea, să se ocupe de evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu.

Roşianu fusese numit inspector şcolar în ’43, de către I.C. Petrescu, secretar de stat în Ministerul Învăţământului şi unul dintre liderii Tineretului Naţional Tărănesc.

Evadarea a avut loc în seara unei zile din perioada 9-12 august 1944. Există mai multe variante cu privire la ziua în care a avut loc evadarea.

Cei doi ar fi trebuit să fugă la ora 21.00, în timpul schimbului santinelelor.

 

 

 

 

Foto: Dej si Patriarhul Justinian Marina

Viitorul Patriarh Justinian Marina şi-a datorat  ascensiunea în ierarhia Bisericii, faptului că l-a ajutat, pe vremea cand era un simplu preot, să se ascundă în casa parohială a acestuia din Rm. Vâlcea, pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, dupa  evadarea  din lagar.

 Curand, Dej va ajunge la Bucureşti şi foarte curând va prelua  controlul partidului împreună cu grupul Pauker-Luca, întorsi din Uniunea Sovietică în septembrie 1944.

El era membru al Comitetului Central al PCR din 1935. 

Va fi ales secretar general al partidului comunist iesit din ilegalitate, la Conferinţa Naţională din octombrie 1945 si  a condus partidul împreună cu Pauker, Luca şi Teohari Georgescu, pana in 1952, cand a epurat conducerea partidului de membrii factiunii moscovite in frunte cu Ana Pauker, liderul neoficial al partidului , care se bucurase multa vreme de sprijinul lui Stalin.

 

 

 

 

Ana Pauker

Istoricii consemneaza ca Gheorghiu-Dej a fost cel care a decis asasinarea lui Foriş în 1946 , arestarea lui Pătrăşcanu în 1948 şi executarea acestuia  în 1954.

 

 

 

 

 Ștefan Foriș

 

Lucretiu Patrascanu

 

In 1946-1947, el a fost membru al delegatiei romane conduse de Gheorghe Tatarescu, la tratativele de pace de la Paris.

La nivel politic, toate initiativele romanesti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de asa natura tendintele antisemite ale liderului de la Kremlin, din ultima parte a vietii sale, incat a obtinut permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiasca, acuzati de „cosmopolitism”.

In aceasta actiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securitatii Statului, creat cu sprijinul sovietic.

Miscarea lui politica s-a inscris in cadrul mai general al epurarilor, care s-au declansat odata cu Procesele de la Praga si al Complotului doctorilor de la Kremlin.

Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totusi sa fie considerat un antisemit.

Desi cei mai multi politicieni epurati erau evrei (in frunte cu Ana Pauker), in tabara proprie se aflau in egala masura evrei, asa cum a fost Gheorghe Gaston Marin.

El a tintit in principal cresterea gradului de control asupra partidului si s-a folosit de nationalism si antisemitism pentru a castiga simpatia populara.

Pana la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politica insuflata de la Moscova, represiune care viza intreaga societate romaneasca. (In Romania fusese instaurat un regim penitenciar asemanator Gulagului sovietic, principalul lagar fiind cel al Canalului, infiintarea carui fusese personal sugerata de Stalin).

Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat in laturi sa elimine si lideri de etnie romana, cazurile cele mai cunoscute fiind acelea ale eliminarii fizice a lui Stefan Foris si a  lui Lucretiu Patrascanu.

Cel putin in cazul celui din urma, motivul inlaturarii lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Patrascanu era unul dintre membrii factiunii secretariatului si unul dintre nationalistii ferventi ai partidului.

Reformele lui Nikita Hrusciov si   declansarea procesului de destalinizare, l-au deranjat pe Dej, pentru ca ii punea in primejdie pozitia din fruntea partidului, dat fiind statutul sau  de stalinist de pana atunci.

De aceea el a ales sa  devina la sfarsitul deceniului al saselea, arhitectul unei noi politici externe si economice semiautonome in cadrul Pactului de la Varsovia si a CAER-ului.

 

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalenta.

Daca in 1954 el hotara eliberarea a numerosi prizonieri politici, dar, in acelasi an Securitatea organiza un nou val de arestari ale oponentilor regimului si  noi epurari.

Multi dintre supravietuitorii acestui nou val de arestari au fost eliberati in 1964, cand Dej mai era inca in fruntea partidului si statului.

 

Un alt  val de represiune a fost initiat dupa infrangerea de catre sovietici a revolutiei maghiare din 1956.

Unii dintre liderii acestei miscari antisovietice in frunte cu Imre Nagy, au fost detinuti de sovietici o vreme chiar in Romania.

 

Perioada de dupa Stalin

In acest timp, au fost initiati numerosi pasi pentru eliminarea influentei SovRomurilor si pentru eliminarea influentei culturale a URSS-ului, (desfiintarea editurii Cartea Rusa, de exemplu).

In 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul sau protejat, Nicolae Ceausescu), a obtinut o victorie politica importanta, reusind sa determine guvernul sovietic sa retraga ultimii militari ai Armatei Rosii de pe teritoriul Romaniei.

Dupa aceasta data, Dej a incurajat sentimentele antisovietice.

Astfel,in scrierile istorice a inceput sa se faca referiri la Basarabia romaneasca, iar in ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care faceau referire la imperialismul tarist si la ocuparea teritoriilor romanesti, teritorii  care faceau parte atunci din Uniunea Sovietica.

In 1961, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Parvulescu, au incercat destituirea lui Dej din functia de prim-secretar al partidului, dar nu au reusit (datorita esecului de a castiga sprijinul lui Alexandru Moghioros).

Sub acuzatia de „Deviationism de dreapta” ei au fost apoi  scurt epurati din organele de conducere ale partidului.

In ultimii sai ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotararea stabilirii de relatii diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii.

Astfel de initiative au fost incurajate de SUA, presedintele Lyndon B. Johnson considerand ca Romania devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) in contextul Razboiului Rece.

In actiunile de strangere a relatiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului.

 

Personalitatea şi rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

 

Personalitate puternică şi contradictorie, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a afirmat în prim-planul vieţii politice, din 1948 şi până la moartea sa în martie 1965.

A urmărit cu tenacitate două ţeluri esenţiale: întărirea Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, a regimului „democrat-popular” si păstrarea şi consolidarea poziţiei personale în fruntea partidului.

A fost solidar cu ceilalţi membri din conducere în edictarea legilor şi măsurilor considerate atunci absolut necesare regimului de democraţie populară, în economie (industrie, finanţe, comerţ), în administrarea statului, în justiţie, învăţământ, armată.

Solidar cu ceilalţi tovarăşi din conducerea efectivă a P.M.R., împarte răspunderea pentru represiunea generalizată şi repetatele încălcări ale propriei „legalităţi socialiste” – abuzuri, bătăi, violenţe şi procese prefabricate de securitate, deportări, deţineri fără lege. Nu a exprimat vreodată un regret pentru represiunea aplicată la scara întregii ţări.

După 1953, a introdus pe etape „legalitatea socialistă” şi a dispus încetarea represiunii generalizate.

A ştiut să asculte necondiţionat de stăpânul de la Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin.

Când Cominform-ul a denunţat politica promovată de Iosip Broz Tito (iunie 1948), Gheorghiu Dej „s-a solidarizat cu poziţia P.C. (b) al U.R.S.S. şi a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca trădătoare” raportau Jdanov, Malenkov şi Suslov lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Dej a  publicat apoi articolul „Clica lui Tito – duşman de moarte al socialismului” şi a prezentat în noiembrie 1949, la următoarea şedinţă a Cominform-ului, raportul pregătit la Moscova şi intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni.

Dar după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, relaţiile bilaterale cu iugoslavii au fost  reluate, iar mareşalul Tito a fost   întâmpinat la Bucureşti (1956) cu deosebită cordialitate de Gheorghiu Dej.

Colaborarea cu Iugoslavia va rămâne constantă, iar liderul român a rostit o alocuţiune în faţa parlamentului iugoslav, fiind primul dintre conducătorii comunişti care a beneficiat de un asemenea protocol.

A avut un deosebit simţ politic în dirijarea politicii externe a Republicii Populare Române şi a ştiut să urmeze sfaturile lui Ion Gh. Maurer secondat de Corneliu Mănescu şi de diplomaţii din centrala M.A.E.

Schimbarea de esenţă pe care realizat-o a fost restabilirea relaţiilor cu ţările Europei de Vest şi cu Statele Unite ale Americii odată cu slăbirea dependenţei de Uniunea Sovietică, dar menţinând apartanenţa R.P.R. la aria de dominaţie politico-militară a U.R.S.S., potrivit cu aranjamentele dintre cele trei puteri învingătoare – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie (1943-1945).

„Ghiţă ai să citeşti în ziare că România se află în război cu Statele Unite” – ar fi spus Ion Gh. Maurer lui Gheorghiu Dej, când ambii au aflat de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba.

Ca urmare, Gheorghiu Dej trimite într-o misiune ultraconfidenţială pe Mircea Maliţa care a comunicat Secretarului de Stat Dean Rusk că, în caz de conflict între S.U.A. şi U.R.S.S., Republica Populară Română, nu va participa decât dacă va fi atacată.

Totodată, a dat asigurări că pe teritoriul român nu sunt amplasate rachete sovietice. Comunicarea a fost socotită atât de importantă, încât conducerea SUA nu a împărtăşit-o aliaţilor din N.A.T.O.

Politica de autonomie şi de păstrare a unei linii proprii în politica internă şi externă, a fost exprimată în documentul, viu comentat pe plan internaţional şi bine privit de opinia publică din România, intitulat Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Principiile enunţate în Declaraţia din Aprilie 1964 au fost aplicate şi în anii următori. Publicarea Declaraţiei din Aprilie a fost posibilă şi fiindcă Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au reuşit să sugereze conducerii sovietice şi lui Nikita Hrusciov, retragerea trupelor sovietice aflate în România din 1944.

 

 

 

Foto: Gheorghiu Dej si primul secretar al PCUS, Hrusciov

Prezenţa acestor trupe, spuneau ei, nu mai era necesară întrucât R.P.R. avea în jur numai ţări prietene şi aliate, iar regimul democrat popular intern se consolidase deplin.

Pentru considerente proprii ale politicii externe a U.R.S.S. conducerea sovietică a adoptat acest punct de vedere şi a dispus plecarea din România a trupelor, care, în fiecare gară importantă din ţară, au fost întâmpinate cu alai, fanfară, mâncare şi manifestări de prietenie şi solidaritate!

A fost, fără îndoială, o certă reuşită a politicii externe a lui Gheorghiu Dej.

În politica internă a ştiut să-şi apere şi să-şi întărească poziţia proprie, eliminându-şi fără ezitare, prin intermediari, adversarii – Foriş, deţinut ilegal, apoi ucis cu ranga (1946); Lucreţiu Pătrăşcanu, eliminat fizic în urma unui proces prefabricat, cu acuzaţii inventate, proces pe care Gheorghiu Dej l-a urmărit îndeaproape, prin intermediul lui Iosif Chişinevschi; Vasile Luca a murit în închisoare. Ceilalţi (de exemplu, Teohari Georgescu şi Ana Pauker) au fost neutralizaţi complet din viaţa politică.

Dacă în edificarea orânduirii democrat populare şi în represiunea generală împotriva „duşmanului de clasă”, conducerea P.M.R. a fost solidară, între liderii comunişti a avut loc o confruntare surdă pentru putere, însoţită de o intrigă mereu reluată.

Lovitura de maestru a lui Gheorghiu Dej a fost eliminarea, în 1952, de la conducerea P.M.R., a lui Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu.

În mai 1952 cetăţenii ţării au aflat cu totală surprindere şi nedumerire că unii din liderii văzuţi până atunci pe panouri mari la toate serbările oficiale, se făcuseră „vinovaţi” de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga” (cum o fi asta? nota D.C.G.), de subminarea „rolului conducător al partidului”, de stimularea „elementelor capitaliste de la sate şi oraşe”, de încălcarea „în mod aluziv şi grosolan” a legalităţii populare etc., etc.

Eliminarea acestor rivali (din care doi vechi cominternişti – Vasile Luca şi Ana Pauker), a avut loc cu aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Nimic nu mişca în democraţiile populare (excepţie Iugoslavia), fără acordul stăpânului de la Kremlin.

Nu avem dovada documentară – se află, probabil (posibil), în arhivele sovietice – dar era practic imposibil în 1952 ca schimbări la un asemenea nivel în conducerea P.M.R. să aibă loc fără aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin. După 1953, Dej a reuşit, prin mecanismele obişnuite ale vieţii de partid, să-şi îndepărteze şi alţi rivali potenţiali.

La Congresul al III-lea P.M.R. (iunie 1960) Gheorghiu Dej era liderul necontestat al partidului şi statului. A beneficiat de această poziţie trei ani şi jumătate.

De urmărit şi felul cum a evoluat acţiunea sa în politica internă. În impunerea instituţiilor şi mecanismelor statului democrat popular (după model sovietic) nu a făcut rabat – nici el, nici ceilalţi lideri – indiferent de confruntările şi intrigile de culise dintre ei. La fel şi cu lupta de clasă declanşată de sus în jos; duşmanul de clasă trebuia descoperit şi „nimicit”.

Până în 1952 inclusiv, presiunea şi represiunea au mers crescendo, promovate de toată conducerea P.M.R. Apoi, din 1953, la început prin indicaţiile primite de la Moscova, ulterior din proprie iniţiativă, chingile impuse cetăţenilor au început să slăbească, foarte încet şi sub control.

La retragerea trupelor sovietice (1958) şi odată începută faza a doua (şi ultima) a colectivizării agriculturii, represiunea s-a făcut din nou simţită în mediul rural, dar şi în lumea cărturarilor (evenimentele din Ungaria 1956).

Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiinţate, deţinuţii politici graţiaţi de executarea restului pedepsei (14.056 persoane din care 90% în ultimii trei ani ai cârmuirii lui Dej).

Începând cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politică de deschidere în planul artei, literaturii, în domeniul istoriei şi umanistic, o revenire treptată spre valorile şi conceptele tradiţionale ale culturii româneşti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei fie în învăţământ sau alte sectoare, a specialiştilor formaţi înainte de 1944. Este fără îndoială că fără girul lui Gheorghiu Dej o asemenea politică nu ar fi fost pusă în practică. Tot el, în august 1965 a declarat public că în RPR a încetat lupta de clasă.

A ştiut să se consulte şi să pună în aplicare sugestiile şi ideile altora. S-a sfătuit repetat cu specialiştii în construirea barajelor (Bicaz şi pe Bistriţa). A colaborat direct cu I.G. Maurer în elaborarea politicii externe.

Până în 1964 Gheorghiu Dej nu a dat semne că puterea deplină i-ar fi schimbat mintea şi purtarea. Avea spontaneitate când era într-un cadru mai restrâns.

Iată pe Gheorghiu Dej la şedinţa Biroului Politic al P.M.R. din 26-27 februarie 1963: dacă deciziile politice s-ar lua de la un centru suprastatal – spunea el – „atunci guvernele ţărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în fiecare zi”[1]. Referitor la aceeaşi temă, a planificării suprastatale, Dej adăuga: „O să le dăm pâinea şi cuţitul şi să aşteptăm ca ei să taie felioare”! Ştia să formuleze esenţialul.

La aceeaşi întâlnire a Biroului Politic: „Problema cea mai importantă, care trebuie privită cu un înalt simţ de răspundere de către fiecare dintre noi este problema aceasta a suveranităţii, unde nu putem face nici un fel de concesie” (sublinierea D.C.G.)[2].

Punând în aplicare o politică de relaxare, Gheorghiu Dej şi-a dat seama de nevoia de a oferi ceva ce poate fi înţeles de majoritatea cetăţenilor.

Drept urmare, procentul alocat fondului de acumulare a fost redus sensibil. Mărirea fondului destinat consumului s-a văzut relativ repede în mediul urban prin mărfurile şi alimentele puse la dispoziţia cumpărătorilor.

În mediul rural, supus până 1962 ofensivei finale a colectivizării, efectele au fost cu totul modeste. Oricum, în 1964/1965 regimul democrat-popular nu mai avea temerea permanentă a ostilităţii opiniei publice. Supravegherea generală continua, fireşte.

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România era o altă ţară, alta decât aceea din 1945-1947. Clasa politică tradiţională fusese lichidată şi individual şi ca factor constitutiv. Fusese înlocuită cu ierarhia de partid şi aparatul ei.

Puterea aparţinea în exclusivitate Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Industria, finanţele, comerţul, transporturile, minele, de mult naţionalizate, erau gestionate de aparatul statului democrat-popular. Odată cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar şi calitativ.

Ţărănimea tradiţională, cu temeiul în proprietatea individuală a pământului, fusese colectivizată. Intelighenţia tehnică lucrase de la început în noul regim; lumea artistică; literară, ştiinţifică s-a integrat treptat.

Regimul era recunoscut pe plan internaţional şi ţara devenise membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Împărţirea Europei în cele două zone, aceea de sub dominaţie sovietică şi Vestul, era un fapt împlinit, statornicit, recunoscut şi juridic.

În România, ca şi în celelalte „democraţii” răsăritene (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), transformarea politică, socială, economică şi culturală, era un fapt împlinit.

O altă Europă incepea sa prinda contur, iar România se afla în această parte a continentului.

[1] Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist în anii 1960. Documente, Editura RAO, Bucureşti, 2000, p. 71.
[2] Război politic…, pp. 85 şi 189.

 

 

Surse:

 

cultural.bzi.ro/viata-fostului-lider-comunist-gheorghe-gheorghiu-dej ; art-emis.ro/istorie/ personalitatea-si-rolul-lui-gheorghe-gheorghiu;  adevarul.ro/