CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cântecul patriotic românesc „Pe-al nostru steag e scris unire”, se cântă în Olanda sub numele de „Imnul Maastricht”, fără să se știe că a fost compus de Ciprian Porumbescu. VIDEO

 

 

 

Controverse legate de cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Există o extraordinară asemănare între „Imnul Maastricht” cântat în Olanda şi cântecul patriotic românesc intitulat „Pe-al nostru steag e scris unire”, operă a compozitorului patriot Ciprian Porumbescu, scrisă în în 1880 :

 

 

 

 

 

 

Cu toate că unele situri din Occident, inclusiv Wikipedia, pretind că  olandezul Alphonse Olterdissen ar fi autorul acestei strălucitoare compoziții, toată lumea știe că muzica acestui imn înflăcărat îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu.

 

http://www.mestreechtenere.nl/guus%20olterdissen.htm  

 

 

 

Această melodie a lui Porumbescu  a fost adoptată ca imn oficial de către municipalitatea oraşului olandez Maastricht (Limburg) abia în anul 2002.  

Ea devenise încă din anul 1912  imnul naţional al Albaniei (Himni i Flamurit), albanezii recunoscând oficial atât compozitorul cât şi originea ei românească. 

 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hymni_i_Flamurit

 

Versurile imnului Albaniei au fost scrise de poetul albanez de origine aromână Aleksander Stavri Drenova (pseudonim: Asdreni).

Oricum, asemănarea dintre cele trei variante este incontestabilă !

La 28 ianuarie 2016, jurnalistul român George Roca a publicat un articol în care afirma că imnul orașului olandez Maastricht fusese copiat din „Pe-al nostru steag e scris Unire”.

Melodia Mestreechs Volksleed, adoptată în 2002 de municipalitatea din Maastricht ca imn al acestui oraș , avea o mare asemănare cu cea a cântecului românesc, așa că Roca a comparat atât piesele, cât și imnul albanez, făcând observația că, spre deosebire de albanezii care erau mândri de originea românească a imnului lor, olandezii au „furat” imnul, deși au blocat România să intre în spațiul Schengen acuzând-o de corupție.

Controversa a avut un impact mare în presa românească și străină  precum și în Wikipedia.

 

 

 

 

 

 

 

Mai multe publicații de limba română din întreaga lume, printre care foarte documentată s-a arătat a fi https://www.gandaculdecolorado.com/o-privire-sinoptica-asupra-imnului-romaniei/, au remarcat cu satisfacţie că, referitor la paternitatea muzicală a Imnului Maastricht,  pe câteva situri importante de pe internet, precum Wikipedia, s-a făcut de curând mențiunea că acest imn popular în Olanda ar fi o copie aproximativă (loosely copy!) a cântecului „Pe-al nostru steag e scris unire”  compus de  Ciprian Porumbescu: https://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_Olterdissen

Iată un  text referitor la cântec, modificat recent în limba olandeză: „Vief jaor later in 1912, sjreve en componeerde de gebreurs Olterdissen e nui stök, naomelek “Trijn de Begijn”. Op ’t eind vaan dat stök woort ’t Mestreechs Volksleed gesjreve dat ‘nen ode aon Mestreech is en waor. De melodie is groetendeils gebaseerd op die vaan ’t Albaans volksleed, gecomponeerd door Ciprian Porumbescu.(1853-1883). ’t Leed is door de jaore eweg ‘nen eige leve goon leie. Guus Olterdissen1860-1942”.

Nici acasă, în România, cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire” nu a avut parte de prea multă linişte.

 

În 1975, după un concurs național pentru un nou imn, Nicolae Ceaușescu a încercat să facă din această melodie imnul național al Republicii Socialiste România, cu versurile modificate și cu titlul schimbat în „E scris pe tricolor Unire “.

 

 

 

 

 

 

Chiar dacă această compoziție era imnul Albaniei  încă din anul 1912,  Ceaușescu ar fi vrut  în 1977 ca ea să devină imnul de stat  al României și a dat ordin să-i fie schimbate titlul şi versurile, pentru a se încadra în ideologia partidului comunist.

Diplomația ceaușistă a încercat să negocieze cu conducerea comunistă de la Tirana pentru ca aceştia să-şi aleagă un nou imn de stat, dar preşedintele Albaniei, dictatorul Enver Hodja, a refuzat cu vehemenţă să renunțe la imnul compus de Ciprian Porumbescu.

 Așa se face că Ceaușescu a trebuit să opteze pentru un alt imn, compus tot de  de Ciprian Porumbescu, ”Tricolorul”, cunoscut și sub numele „Trei culori”,  care  a fost imnul național al Republicii Socialiste România din anul 1977 și până la Revoluția anticomunistă din 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

Textul  imnului a fost puternic împănat cu elemente ale ideologiei epocii comuniste.

Din păcate pentru calitatea muzicii, se pare că unele versuri au fost adaptate de însuși Ceaușescu, fără nici o legătură cu patriotismul fierbinte de care era însuflețit marele compozitor român care a fost Ciprian Porumbescu :

 

”Azi partidul ne unește

Și pe plaiul românesc

Socialismul se clădește

Prin elan muncitoresc.”

28/07/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pedeapsa cu moartea în România comunistă

 

 

 

MEMORIA ZILEI. 15 ianuarie 1949. Legalizarea crimei de stat ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pedeapsa cu moartea la români în perioada comunistă – ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

 

Istoria pedepsei cu moartea în România începe să se scrie încă din evul mediu. Adevărații despoți, unii dintre domnitori români, aveau o plăcere ieșită din comun de a-i pune la respect pe răufăcători și de a crea o stare de stabilitate în Principate prin efectuarea de execuții, scrie  Mihai Diaconu pe https://www.rotalianul.com, o revistă a românilor din Italia.

Mai aproape de timpurile pe care le trăim, amintim că la 12 ianuarie 1950, fosta URSS reintroducea pedeapsa cu moartea pentru spionaj și sabotaj.

În România, regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi instituind pedeapsa capitală.

Pedeapsa cu moartea a fost introdusă în legislaţia penală din România comunistă printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945.

Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului. Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”.

Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni grave împotriva ordinei şi liniştii publice.

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a penitenciarului.

La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după anul 1990, a fost dezafectat în momentul în care a început renovarea puşcăriei.

Ceremonialul executării

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.

Ritualul pedepsei cu moartea este încă un subiect sensibil, ale cărui detalii sunt ținute ascunse de autorități.

Asupra ritualului condamnării la moarte a fost păstrat  cel mai strașnic secret. În Occident, mai ales peste Ocean, în jurul execuțiilor prin spânzurare, împușcare, gazare sau electrocutare, se făcea multă publicitate. În România, nici după mulți ani de la abolirea acestei pedepse nu pot fi aflate detalii.

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut.

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987.

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

La 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt şi ei condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc.

Acuzația sub care au fost trimiși în judecată și condamnați Nicolae și Elena Ceaușescu avea să fie și cea mai gravă din istoria regimului care le purtase numele: genocid. Procesul lor, așa cum avea să consemneze istoria și să ramână în conștiința publică, a fost unul atipic. Cei doi nu au avut parte de căile ordinare și extraordinare de atac împotriva sentinței.

De asemenea, sentința a fost pusă imediat în executare, așa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci în cei 25 de ani cât au condus destinele țării.

Au fost judecați sumar, după o procedură atipică și în vederea unei sentințe parcă dinainte date.

Judecătorul care a dat verdictul avea să se sinucidă nu la multă vreme, chinuit de remușcări.

Dictatorul și consoarta sa, au fost imediat legați si duși lângă zidul cazărmii din Targoviște, unde i-a ciuruit un pluton de execuție format din câțiva parașutiști.

Cei doi sunt singurii condamnați din acei 25 de ani ai regimului care n-au fost executați la Rahova sau la Jilava. Si probabil, singurii carora nu li s-a pus in vedere ca au dreptul la o ultima dorinta.

Desigur, aceasta a fost sentința cea mai controversată și totodată cea mai importantă. A schimbat istoria!

22/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FILE DE ISTORIE : 14 februarie 1955 – Atacul asupra Legaţiei României comuniste de la Berna

 

Image result for atacul legatiei romane de la berna photos

Timbru Berna

 

 

Sa nu uitam !

 

Pe 14 februarie 1955, legatia romaneasca de la Berna este ocupata de un grup de luptatori anticomunisti condusi de Oliviu Beldeanu. Actiunea lor este motivata de abuzurile si incalcarile flagrante ale drepturilor omului din Romania la mana regimului represiv condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Sovieticii au avut dificultati in a implanta ideologia comunista intr-o tara ce aratase o imunitate aproape paranoica fata de aceasta, Romania fiind unul dintre statele ce faceau parte din cordonul sanitar impotriva expansiunii URSS, alaturi de Polonia sau Bulgaria.

La apogeul sau, in perioada interbelica, Partidul Comunist Roman avea circa 1.000 de membri, insa, odata cu ocuparea militara a tarii la sfarsitul razboiului influenta comunista a crescut constant. Rezistenta romaneasca nu a intarziat sa isi faca simtita prezenta.

Membrii grupului, in ordine alfabetica Dumitru Ochiu, Ion Chirila, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu si Teodor Ciochina, aveau o lunga istorie de actiuni indreptate impotriva comunistilor, atacul asupra legatiei de la Berna constituind apogeul lor. Ei au atras atentia internationala asupra suferintelor popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier si au dezvaluit actele de spionaj intreprinse de diplomatii romani pentru agentiile secrete sovietice.

Dumitru Ochiu si Ion Chirila

Cei doi erau elevi ai liceului “Cuza-Voda” din Husi si faceau parte dintr-o grupare anticomunista ce reunea mai multi colegi, dar si profesori. In urma descinderilor Securitatii, majoritatea membrilor au fost arestati.

Ei au reusit totusi sa ii convinga pe securisti ca urmau sa intre in legatură cu niste spioni americani langa frontiera cu Iugoslavia. Profitand de imprudenta lor, trec in ţara vecina.

 

 

Oliviu Beldeanu

Tanarul Oliviu Beldeanu a fost arestat prima oara in 1945, la 21 de ani, dupa ce a scris pe un perete “Traiasca Iuliu Maniu! Traiasca PNT”. Este inchis a doua oara dupa ce colaboreaza cu rezistenta anticomunista din Fagaras. Tratamentul dur de care are parte insa nu ii schimba sentimentele anticomuniste.

La eliberare este trimis pe santierul de tineret Bumbesti- Livezeni si aprovizioneaza pe ascuns grupurile de luptatori anticomunisti din zona. In 1949, paraseste clandestin tara in Iugoslavia.

A fost trimis in diferite lagare si inchisori unde a reusit sa cunoasca foarte multi romani anticomunisti, printre ei aflandu-se si Dumitru Ochiu sau Ion Chirila. Serviciile secrete din acea tara i-au asigurat libertatea in schimbul unor misiuni de spionaj in Romania pe care le duce la bun sfarsit. Tot in aceasta perioada a incercat sa creeze o miscare al carei scop era lupta impotriva regimului comunist de la Bucuresti.

Insarcinat de iugoslavi ajunge la Trieste, dar la un moment dat rupe legaturile cu ei. Se stabileste apoi in Munchen si in final, in orasul german Konstanz, la frontiera cu Elvetia.

Stan Codrescu

Stan Codrescu studia in Bucuresti inca din 1943 si incepand cu toamna anului urmator, in ciuda varstei fragede, participa la protestele anticomuniste. La unul dintre ele este batut atat de grav incat sta la pat doua saptamani, avand numeroase rani. Avea doar 12 ani la acel moment

La intoarcerea in satul natal, in 1946, este martor la abuzurile din partea primarului comunist asupra taranilor. Drept raspuns, impreuna cu un prieten mai vechi, il sechestreaza si il ameninta. Din cauza lipsei de martori, Codrescu scapa doar cu o amenda.

La 18 ani este chemat sa serveasca in armata si i se ofera dupa doar doua luni posibilitatea sa devina ofiter. Refuza si este trimis la unitatile de graniceri din Comoraste, la granita dintre Iugoslavia si Romania. Dupa ce se gandeste indelung, decide sa treaca granita. Acolo, in Iugoslavia, intra in contact cu restul grupului.

Teodor Ciochina

Odata cu anexarea Basarabiei, in iunie 1940, pe listele de oameni cautati de rusi se afla si Teodor Ciochina, insa acesta reuseste sa fuga inainte de a fi prins. Odata cu inceputul luptelor impotriva Uniunii Sovietice Teodor Ciochina se alatura unei unitati militare germane.

In urma unei confruntari isi pierde piciorul si este luat prizonier de sovietici. In ciuda starii lui este deportat in Siberia. Evadeaza din lagar si se reintoarce in tara, dar este arestat de autoritatile comuniste si trimis la inchisoare. Evadeaza din nou si trece granita in Iugoslavia.

 

 

 

Image result for atacul legatiei romane de la berna photos

 

 

Efectuarea pregatirilor

 

 

 

Beldeanu a cunoscut foarte multi romani in timpul perindarilor sale prin lagarele iugoslave, dar relatii stranse se formasera doar intre el si Stan Codrescu, Dumitru Ochiu, Ion Chirila si Teodor Ciochina.

El a organizat si planificat fiecare detaliu al operatiunii alaturi de ceilalti membri ai grupului si s-a ales legatia de la Berna si datorita presupunerii, care se va dovedi adevarata, ca diplomatii spionau in favoarea Moscovei. Dupa indelungi sesiuni de antrenament si dupa ce au facut rost de arme se decid sa treaca la fapte. Teodor Ciochina, din cauza invaliditatii sale se rezuma la a-i conduce cu masina pe acestia.

Pe 14 februarie ei se reunesc in orasul Konstanz si de acolo pornesc spre Berna. Ajunsi in fata legatiei romanesti, aflata pe strada Schlossli, in jurul orei 10, Dumitru Ochiu, Ion Chirila, Oliviu Beldeanu si Stan Codrescu coboara din masina.

Ocuparea legatiei de grupul “Beldeanu”

Sub acoperirea noptii ei escaladeaza gardul. Stan Codrescu si Dumitru Ochiu raman de garda in curte, in timp ce Oliviu Beldeanu si Ion Chirila se indreapta spre cancelarie, ce era o cladire anexa. Aici traia soferul legatiei, Aurel Şeţu, care era de fapt colonel de Securitate, si sotia lui.

Beldeanu suna la usa cancelariei si sotia deschide usa. Barbatii intra cu forta in casa, dar au grija sa nu raneasca femeia si o leaga de un scaun, iar apoi incep sa cerceteze cu amanuntul interiorul pentru a gasi documentele incriminatorare.

Dupa ce au patruns in cancelarie, Beldeanu si Chirila au avut nevoie de cateva ore pentru a sorta prin teancurile de acte oficiale. Dar, in timpul noptii, ceva neasteptat se intampla.

 

 

Confruntarea cu Şeţu

 

 

Aproape de ora doua isi face aparitia o masina care parcheaza langa intrare. Din ea coboara chiar Aurel Şeţu, care venise tocmai din Zurich cu un curier diplomatic. Intrat in curte, este somat de Codrescu, dar reactia sa nu este deloc una obisnuita. Il ataca pe Codrescu si incearca sa ii smulga arma din mana. Codrescu il loveste in cap cu o toporisca, in tot acest timp evitand sa traga in plin.

Şeţu, ranit, se desprinde de Codrescu si fuge inspre masina unde avea un pistol mitraliera, dar Dumitru Ochiu deschide focul inainte sa ajunga la el. Se pare ca Aurel Setu, inca in viata se taraste cativa metri mai incolo.

Fuga lui Stoffel

Dupa impuscaturi, Chirila si Beldeanu parasesc cancelaria cu sute de documente si se alatura lui Codrescu si Ochiu. Intra in cladirea principala unde il gasesc pe Erich Stoffel, seful legatiei. Speriat de focurile de arma de mai devreme si vazandu-i pe acesti indivizi mascati, se arunca prin geam si aterizeaza in curte.

Dupa eveniment, a incercat sa isi caute scuze deoarece si-a lasat sotia si copii in mana atacatorilor. Insa, Beldeanu, Ochiu, Chirila si Codrescu nu s-au atins in niciun fel de acestia, iar ei au parasit legatia nevatamati.

In scurt timp, politia elvetiana inconjoara legatia, dar nu pot sa intre din cauza interdictiei date de Stoffel. De abia de dimineata ei primesc permisiunea. Acum il gasesc pe Setu in curte inconstient si plin de sange si este transportat la spital. Ranile sale sunt mult prea grave si moare in cursul zilei de 15 februarie.

 

 

Legatia, cuib al spionajului sovietic

 

 

In acea seara, Dumitru Ochiu se preda politistilor elvetieni. Avea asupra sa documentele si le inmaneaza autoritatilor. El sustine ca ocuparea legatiei a avut rolul aducerii la cunostinta lumii intregi de caracterul duplicitar al regimului comunist roman si atitudinile ostile ale acestuia fata de Occident.

Mentioneaza si tratamentul inuman de care personalitatile romanesti au parte in inchisorile comuniste facand referire si la posibila eliberare a generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului taranist Anton I. Muresanu, dar si a fruntasului taranist Ilie Lazar. Ochiu adauga faptul ca cei trei ramasi au jurat sa ramana in legatie si sa lupte pana la moarte pana cand guvernul roman nu le duce la indeplinire cerintele.

Referitor la documente, acestea au trebuit returnate in cele din urma lui Stoffel, dar cu o intarziere de o zi. Implicarea diplomatilor in actiuni de spionaj este dovedita dupa ce acestea sunt analizate.

Dupa ce s-a aflat de acest lucru, Stoffel se arunca la un protest violent la adresa autoritatilor elvetiene care au incalcat neutralitatea si cere arestarea imediata si extradarea tinerilor anticomunisti in Romania. In propriile cuvinte, se refera la ocuparea legatiei ca fiind un “act de banditism fara precedent, condus de o banda de fascisti romani si alte elemente criminale”.

 

 

Asediul ia sfarsit

 

 

Comisarul Kurt Kessai, ce se ocupa de caz, a demonstrat o tarie de spirit laudabila. Nu numai ca a refuzat sa ia cu asalt legatia, desi protestele lui Stoffel se inteteau in acest sens, dar pe parcursul a mai multor discutii a reusit sa ii convinga pe Beldeanu, Ochiu si Codrescu sa se predea.

Sunt judecati de o curte elvetiana si primesc pedepse neglijabile. Oliviu Beldeanu a fost condamnat la patru ani, Stan Codrescu la trei ani si jumatate la fel ca si Ion Chirila, iar Dumitru Ochiu la un an si patru luni. In timpul procesului, Oliviu Beldeanu a sugerat ca el sa fie extradat si sa fie judecat de curtile romanesti, in schimbul eliberarii unor personalitati din temnitele comuniste.

Dupa ispasirea sentintelor, majoritatea membrilor grupului au continuat sa traiasca in Germania, in afara lui Beldeanu care a avut o soarta tragica.

 

 

Securitatea nu uita

 

 

Dupa ce si-a servit pedeapsa, comunistii au facut tot posibilul pentru a il captura pe Oliviu Beldeanu, existand mai multe tentative de rapire. In cele din urma, capturarea se datoreaza lui George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care il invita in Berlin pentru a ii oferi un loc de munca.

Masina care trebuia sa il ia de la aeroport era condusa de un agent al STASI si il trece de linia de demarcatie in Berlinul de Est. Beldeanu, realizand complotul, scoate arma si trage in sofer. Incearca sa fuga inapoi spre Berlinul de Vest, dar ofiterii STASI il prind din urma si deschid focul.

Din cauza ranilor, se poticneste si este imobilizat de agenti, dar acestia nu au putut sa il impiedice sa strige la soldatii vest-germani “Germani, ajutor! Sunt rapit. Numele meu este Beldeanu, luptatorul de la Berna!”.

Acestia nu au putut interveni pentru a-l salva. Dupa ce este spitalizat si ranile ii sunt vindecate este preluat apoi de securisti si dus in Romania. Este gasit vinovat de tribunalul romanesc si primeste pedeapsa cu moartea. Este executat in februarie 1960 la Penitenciarul Jilava.

 

 

Surse : Buciumul  si FrontPress.ro

14/02/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: