CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Larry Watts: România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, o alianță caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei.

Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie, ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci.

Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut Principatele Române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale.

Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.1 Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă.

În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.2

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.3 

Un general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă, declara că:

Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese”.4

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.5 

Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.6 

Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.7 

Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.8 

Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României.

Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței.

Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.9 Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie.

Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere.

Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice.

Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko.

Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei.

Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.

NOTĂ:

Larry L. Watts (n. 1956) este un istoric american care specialist în istoria României în perioada comunistă. A absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA. A obținut un doctorat la Umea University din Suedia. Legăturile lui cu România sunt vechi și datează înainte de 1989.

În 1989, în timpul revoluției anticomuniste din România, era consultant al Corporației RAND (Research ANd Development)un think tank (grup de expertiză) puternic legat cu Pentagonul.

A asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major pentru reformarea armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

1 Friedrich Engels, „Der Magyarische Kampf [The Magyar Struggle],” Neue Rheinische Zeitung, no. 194, 13 January 1849, in Marx and Engels Collected Works, vol. 8, Articles from Neue Rheinische Zeitung: November 8, 1848 – March 5, 1849,Moscow, Progress Publishers, 1977, pp. 227-235.

2 Vezi de pildă Iosif Stalin, Foundations of Leninism, vol. 6, The National Question, New York, International Publishers, 1932, p. 77.

3 George F. Kennan, Russia Leaves the War: Soviet-American Relations 1917-1920, Princeton, Princeton University Press, 1989, pp. 330-342.

4 Generalul Nicolas de Monkevitz, La decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173. Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.

5 Lev Troțki, Speech to the Moscow Soviet, 30 august 1921, în The Military Writings of Leon Trotsky, Volume 4, 1921-1923, Banditry and Famine, http://www.marxist.com

6 Pentru rezoluțiile celui de-al V-lea Congres Mondial al Cominternului, din iulie 1924, vezi Documentele 22 și 24 în Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul și originile „Moldovenismului”, Chișinău, Editura Civitas, 2009, pp. 124-136. Vezi și Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, pp. 24-25.

7 Bucureștiul a apelat mai întâi pentru ajutor la Marea Britanie și la SUA, dar nici una dintre aceste țări nu a putut să-i ofere altceva decât compasiune. Deja la momentul invaziei sovietice din iunie-iulie 1940, Franța, prima opțiune a României, fusese ocupată.

8 Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio- Minorities, Politics, Society, no. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75; și Documentele 530-532 în Tofik M. Islamov și Tatiana V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov1944-1953 gg. Tom 2, 1949-1953 [Europa de Est în Documentele Arhivelor Ruse 1944-1953, Vol. 2, 1949-1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Vezi și Documentul 213 în T. V. Voloktina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944-1953. T. 2. 1949-1953 [Factorul sovietic în Europa de Est 1944-1953, vol. 2, 1949-1953] Moskva, Rosspen, 2002.

9 Un studiu, cel din capitolul cinci, are la bază o versiune publicată în 2013, suplimentată cu materiale din Culegerea de Documente ale Pactului de la Varșovia, pusă la dispoziția publicului de Arhivele naționale ale României în 2015.

https://31d1ace23541704bbbdd075a82a9fb82.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, Bucharest

Publicitate

01/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

LA CUMPĂNA ANILOR 2021-2022 în estul Ucrainei se ciocnesc două țări, două interese internaționale diferite, dar și două mentalitați opuse și două lumi incompatibile

CONFLICTUL RUSO-UCRAINIAN LA CUMPĂNA ANILOR: 2021-2022. REINTEGRAREA MOLDOVEI

Dima N

Foto: Prof. Dr. Nicholas Dima, fost analist la Vocea Americii.

Ucraina reprezinta pentru Rusia o mare dilema; Rusia reprezinta pentru Ucraina un mare coșmar.

In prezent, in estul Ucrainei se ciocnesc două țări, dar si două interese internationale diferite; două mentalitati opuse si două lumi incompatibile.

Pe de o parte, lumea Occidental-Americana bazata pe interese materiale si profit, dar din ce in ce mai rupta de traditiile moral-crestine ale Europei.

Pe de alta, noua Rusie care se intoarce la vechile valori pravo-slavnice si la traditii agresive.

Conflictul este agravat de expansiunea chineza la nivel global. Ce vrea fiecare dintre jucatorii geopolitici de pe tabla actuala de sah a lumii?
Federația Rusă, condusa in prezent in mod autocratic de Vladimir Putin, urmarește in linii mari refacerea Rusiei țariste.

In acest scop, noua Rusie se prevaleaza de vechea religie ortodoxa si pe afinitatea de cultura si limba dintre rusi, ucrainieni si belorusi si urmareste sa readuca cele trei natiuni sub tutela ei.
Ca mentalitate, rusii mostenesc tipul razboinic nordic de la vikingi, tipul abuziv oriental de la mongoli, si tipul blajin al slavilor autohtoni.

Populatia care a rezultat din aceasta combinatie genetica locueste pe o imensitate spatiala care se intinde de la St. Petersburg pana la Vladivostock si din peninsula Kola pana in muntii Caucaz.

Majoritatea locuitorilor federatiei ruse sunt slavi, dar in mijlocul si la periferia lor convituesc mai multe minoritati etnice, rasiale si releigioase. Unele minoritati sunt pe punctual de a fi asimilate, dar altele isi cer independența.

Pentru a stapani imensul ei spatiu cucerit in evul mediu, dar anacronic in lumea de azi, Moscova trebue sa controleze atat minoritatile interne cat si tarile vecine.

Si daca Belorusia ii este mica, supusa si aliata, Ucraina ii creiaza probleme.
Rusia nu va accepta ca Ucraina sa fie cooptata in Uniunea Europeana si cu atat mai putin in alianta Nord Atlantica.

Pentru Kremlin asa ceva ar fi o provocare la razboi; casus beli. Si totusi Ucraina incearca sa iasa de sub tutela Moscovei si sa se apropie de occident. Si aici incep complicatiile.

In estul Ucrainei si in Crimea locuiesc foarte multi etnici rusi care prefera probabil Rusia.
In 1991 cand Uniunea Sovietica s-a dezintegrat nimeni nu i-a intrebat pe rusii din Ucraina ce preferinte au si din ce tara vor sa faca parte.

In urma protocolului semnat la Budapesta în 1994, Ucraina a cedat Rusiei aresenalul nuclear aflat pe teritoriul ei și în schimb Moscova a recunoscut oficial frontierele si integritatea Ucrainei.

In 2014 însă Rusia a anexat Crimea și a instigat regiunile Lugansk si Donetsk din bazinul Donbas sa-și declare autonomia.

Cele doua regiuni din estul Ucrainei sunt locuite in mare masura de etnici rusi si sunt foarte importante din punct de vedere economic si strategic. Pierdera Crimeei a declansat ostilitatea Ucrainei si opozitia occidentului.

Acum, Ucraina urmăreste sa-si recupereze teritoriul, dar Rusia o tine sub amenintarea unei agresiuni care ar putea sa o coste si alte pierderi.
Conflictul actual din estul Ucrainei este deocamdata local, dar se poate extinde oricand. Intre timp, Ucraina a inceput sa primeasca ajutoare si incurajeri din occident, desi America si NATO nu s-au angajat sa intervina militar.

Occidentul doreste sa atraga Ucraina de partea sa fara sa riste un razboi care ar putea ameninta echilibrul geopolitic mondial.

În Republica Moldova ia amploare fenomenul mercenarilor care luptă în  Ucraina de partea separtiştilor din Donbass şi Lugansk. VIDEO | CER SI  PAMANT ROMANESC

Foto: Trupe ruse desfășurate în jurul Ucrainei

Rusia intelege jocul occidentului si a iesit la atac. Si are si motive. In circa 20-30 de ani, populatia nerusa si in special cea musulmana din actuala federatie va continua sa se inmulteasca in timp ce etnicii rusi sunt in declin demografic.

Cecenia si alte mici natiuni mululmane din Caucaz sunt deja gata sa-si revendice independenta. Moscova trebue sa actioneze inainte de a fi prea tarziu.

In acelasi timp, Ucraina se inarmeaza si in viitor, dupa ce Putin se va retrage, nu stie ce atitudine vor adopta urmatorii lideri din Kremlin.
Dupa anexarea Crimeei de catre Rusia in 2014 in jurul Ucrainei s-a declansat o atmosfera de neincrede si de conflict iminent sau potential.

Statele Unite au trimis nave militare in Marea Neagra in apropierea Crimeei.

NATO si-a intarit flancul estic. Rusia considera aceste masuri drept provocari si a trecut la contra masuri. Moscova a remilitarizat Crimea si a conectat-o cu restul Rusiei printr-un pod nou peste stramtoarea Kerch.

Si pentru a contracara prezenta Americana in Marea Neagra, Rusia a adus nave de război din Marea Caspica prin canalul Volga Don.
Situatia prezenta la granita Ruso-Ucrainiana este incordata si riscanta. Ucraina se poate opune Rusiei in cazul unui conflict major, dar nu are nici o sansa de izbanda. Rusia poate invinge, dar riscurile economice si politice sunt mari si imprevizibile.

Se pare ca in conjunctura actuala Rusia stie ce poate, si intr-adevar inca mai poate, dar nu stie exact ce vrea.

Sa destabilizeze Ucraina, sa o dezmembreze, ori sa o reanexeze? Ucraina la randul ei stie ce vrea; sa devina membra a Europei, dar nu poate din cauza Rusiei.

Personal, cred ca actuala criza va fi depasita fara consecinte grave pentru ca nimeni nu e dispus sa-si asume riscul unui mare razboi. Si totuși, evenimentele pot scapă de sub control.

Tensiunea actuala este deasemenea agravata de provocarile Belorusiei la frontiera cu Polonia si de reapropierea politica, economica si militara dintre Rusia si China.

In asemenea conditii, un mic conflict local se poate transforma intr-o mare catastrofa. Nu cred ca se va intampla de data aceasta, dar in 10-15 ani va fi probabil inevitabilă.


PS: Pentru Romania conflictul Ruso-Ucrainian are o importanta deosebita pentru ca Kievul deține vechile provincii românesti Bucovina de nord, Herța si Bugeacul de la gurile Dunarii.

27/12/2021 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: