ISTROROMÂNII- RAMURA ROMÂNITĂȚII CARE DISPARE SUB OCHII NOȘTRI
In Croatia, intr-un colt uitat de lume, de o parte si de alta a singurului munte din peninsula Istria (harta sus), se afla cateva sate sarace, unele aproape in intregime parasite, in care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit romaneste. La inceputul secolului al Xix-lea erau, probabil, vreo opt mii de suflete. Astazi au ramas mai putin de 200. Strainii le-au spus cici, celor de la nord de munte, si ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi italiene ii numeau rumeri. Slavii le spun spun vlasi, iar limba si-o numesc vlaski. Oamenii de știinta le-au spus istro-romani.
Invatatii spun ca istro-romanii faceau parte, prin secolul VII (pe la anii 800 dupa Hristos), din ramura românilor vestici, traitori in nord-vestul Peninsulei Balcanice, in Serbia, Bosnia si Croatia, din care astazi au mai ramas locuitorii Banatului sarbesc. Au fost impinsi spre vest, pana in peninsula Istria, in secolul Xv, de catre turci, sau poate mai devreme. Cativa cercetatori sustin ca ar fi plecat din Tara Motilor și Maramures, deoarece au in dialectul lor o particularitate care se regasea in trecut in regiunile mentionate: il transforma pe n in r atunci cand se afla intre doua vocale. Adica spun mara, spure, bura pentru mâna, spune, buna.
Odata ajunsi in peninsula Istria, romanii s-au stabilit in preajma singurului munte din zona: Muntele Mare (Monte Maggiore). In trecut, teritoriul locuit de ei era mult mai intins, dar astazi, istro-romana se mai vorbeste doar in vreo opt sate: la nord de munte, in satul Jeiani, cel mai mare si mai conservator sat de istro-romani, iar la sud, in cateva asezari marunte, grupate in jurul satului Susnievita (in italiana Valdarsa). Regiunea fusese pustiita de ciuma inainte de venirea romanilor, care si-au intemeiat satele pe pamant gol. Ei au devenit oamenii locului. Solul rosu, neroditor, nu le-a oferit prea multe.
Aveau turme de oi si vite, faceau putina agricultura si, mai ales, produceau carbune de lemn, profitand de putinele paduri din zona. Apoi isi incarcau cosurile cu mangal, le urcau in spinare si treceau muntele ca sa-l vanda la Trieste sau la Fiume. Stiau sa faca si otet, pe care il vindeau pana departe. In vremurile trecute, existau in zona si cateva lacuri in care isi adapau turmele. Astazi nu mai exista nici unul.
Unele au fost secate pentru ca raspandeau malaria, altele au secat singure, iar cel din urma, lacul Cepici, a fost secat in 1981, cand s-a construit tunelul ce strabate muntele dintr-o parte in alta. Casele istro-romanilor sunt toate modeste, fara garduri, cladite din piatra intunecata. Au avut dintotdeauna o viata simpla, plina de greutati. Nimeni nu a fost de partea lor: nici pamantul, nici autoritatile, nici vecinii, nici fratii lor romani. Au fost mereu singuri.
Istro-romanii se stiu catolici dintotdeauna. Nu au avut niciodata preoti istro-romani, botezurile, nuntile si inmormantarile lor erau celebrate in alta limba decat a lor. Dar au traditii si legende foarte asemanatoare cu ale noastre. Astazi, istro-romanii nu mai au animale si nici vechile ocupatii. Cei mai multi sunt “batari”, cum spun ei la batrani, iar cei ce sunt inca in putere muncesc prin orase. Nu au scoala in limba lor, nici preot, nici carti, iar fratii lor romani nu au auzit de ei. Au venit cei de la Unesco si de la Discovery si i-au filmat. Au ales din toate cele cateva mii de limbi pe cale de disparitie de pe tot pamantul, doar noua. Iar intre cele noua, istro-romana. Lingvistii americani se ocupa de comunitatea de istro-romani din New York, unde exista vreo doua sute de vorbitori: cam cati au ramas in totalitate si in satele lor natale.
Au venit si italienii sa ii ajute pe istro-romanii din Croatia, sa atraga atentia asupra lor. S-au luptat pentru ei si unii romani stabiliti in Italia, cu mijloace putine si entuziasm mare. Cei mai bravi dintre ei sunt Petru Ratiu si Elena Pantazescu, impreuna cu sotul ei, Ervino Curtis. Au facut manifestari, conferinte, congrese, expozitii.
Dar mai mult nu pot face nici ei. Si croatii sunt foarte deschisi la dialog. Nimeni nu-i impiedica pe istro-romani sa-si cultive traditiile si limba. Dar ei singuri nu pot face nimic, caci nu au bani si nici intelectuali care sa se priceapa la astfel de lucruri. Ei sunt oameni simpli, de la tara, hraniti doar de pamantul lor cel rosu si arid. E nevoie de proiecte serioase, costisitoare, pe termen lung, pentru a opri, in cel de-al 12-lea ceas, disparitia limbii lor si, prin aceasta, disparitia lor ca grup.
O limbă condamnată la moarte
Cati dintre românii din România au auzit de istro-români? Au auzit de aromâni (sau macedoromâni), pentru ca multi dintre acestia s-au stabilit in România, mai ales in Dobrogea, si unii au devenit chiar persoane publice. Poate au auzit de meglenoromani, pentru ca si acestia au ajuns in Romania, in numar mic, si si-au intemeiat cateva sate. Dar despre istro-romani cine a auzit?
La noi, foarte multa vreme nu s-a stiut de existenta lor. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea a ajuns la ei primul carturar român, Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. In vremea aceea, Istria era a austriecilor, care au stapanit-o timp de o suta de ani, pana la 1918. Mare a fost uimirea lui Maiorescu sa-i gaseasca si sa-i auda vorbind! El a deschis sirul invățatilor care s-au ocupat de aceasta ramura de romanitate, dar tot el a fost si cel dintai care a prevazut sfarsitul apropiat al acesteia: doar doua-trei generatii mai aveau sa vorbeasca, in viziunea lui Maiorescu, acest dialect. E adevarat ca au trecut mai multe generatii, dar sfarsitul e aproape.
Dupa primul razboi mondial, Istria a devenit teritoriu italian. Istro-romanii nu aveau invatamant in limba lor, ci mergeau la scoli italiene. A fost o perioada de liniste si de bine pentru ei. Au avansat si cercetarile asupra lor. Profesorul iesean Theodor Burada, venit in Istria sa le studieze limba, il incurajeaza pe tanarul Andrei Glavina, din satul Valdarsa, sa vina in Romania, unde i se oferise o bursa. Dupa studii la Iasi si la Blaj, Glavina se intoarce acasa, reuneste toate satele de istro-romani de la sud de munte intr-o singura comuna, Valdarsa, si infiinteaza prima (si, din pacate, ultima) scoala cu predare in limba locala.
Din nefericire, Glavina moare tânăr, iar scoala se inchide dupa doar patru ani de functionare, din lipsa unui invatator roman. Cel de-al doilea razboi mondial a insemnat inceputul sfarsitului, marele exod. In 1945, peninsula a fost ocupata de armata lui Tito. Istria s-a pustiit din nou, ca de o noua ciuma, sate intregi au fost abandonate. Cei mai multi au plecat in Statele Unite, Canada, Australia, dar si in Italia. In 1960, numarul istro-romanilor era estimat abia la 1500, in 1994 la 450, iar in anul 2000 la doar 250. Casatoriile mixte au crescut mult in ultimul timp, tinerii, atatia cati mai sunt, se stabilesc in orase, iar numarul vorbitorilor scade foarte repede. Dupa aprecierile specialistilor, daca nu se face urgent ceva, in cel mult trei decenii aceasta limba nu va mai exista.
Istria a devenit teritoriu iugoslav dupa 1945 si toti istro-romanii au invatat limba croata. Invatamantul este de atunci doar in limba croata. Numele satelor au fost slavizate, numele de persoana la fel. Daca pe o harta din 1926 aproape toata Istria este acoperita de nume de sate romanesti, precum Catun (nu mai putin de 11 asezari din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Carbune, Sucodru, Costarcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc., astazi foarte putine din aceste nume mai exista. Istro-româna se vorbeste doar in familie, iar tinerii refuza astazi sa o mai invete, caci o percep ca pe o limba fara prestigiu, inutila.
Nu i-a invatat nimeni sa fie mandri de limba lor, nu le-a spus nimeni ce comoara detin. Până in 1989, la noi nu s-a putut face nimic pentru ei. Dupa 1989 nu a existat interes.
Astazi este deja foarte, foarte tarziu. Dar inca mai exista o raza de speranta, scrie https://romaniabreakingnews.ro.
Sub ochii noștri se stinge o ramură a poporului român
Doar un număr extrem de mic de persoane mai vorbeşte azi dialectul istro-român.
Sub cerul albastru al Croaţiei se consumă ultimul act din tragedia unei întregi ramuri a poporului român. Comunitatea istro-română este pe cale de dispariţie şi nici autorităţile române, nici cele croate nu au găsit vreo soluţie pentru a salva această ramură a românităţii, constată romanialibera.ro preluată de https://anonimus.ro.
Chiar dacă, în ultimul deceniu, autorităţile croate au luat măsuri pentru a proteja această comunitate care trăieşte în Peninsula Istria, iar istro-românii sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în Croaţia, aceste măsuri nu pot compensa deceniile de asimilare forţată din perioada interbelică, în care cea mai mare parte a Peninsulei Istria aparţinea Italiei, ori în perioada iugoslavă, când interesele istro-românilor au fost sacrificate.
Potrivit unui recensământ croat din anul 2001, în Istria mai existau doar 48 de persoane care vorbeau dialectul istro-român al limbii române.
Însă statistici neoficiale arată că numărul probabil al membrilor acestei ramuri izolate a poporului român ar fi de circa 2.000 de persoane. Istro-românii se denumesc pe ei înşişi romeni, româri sau romeri.
Ei sunt singura ramură a poporulului român care este sută la sută de confesiune catolică.
Rugăciunea CEÅCE NOSTRU (Tatăl Nostru)
”În lumele lui Ceåce, lu Fil’u e lu Svetu Spirit, Amen!
Ceåce nostru, cårle ști în cer, posveti-sa numele Tev, neca vire cesaria Tea, fie vol’a a Tea, cum e în cer, åșa și pre pemint.
Pâra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o åstez.
Și ne scuzea pecatele nostre, cum și noi scuzeaim lu cel’i cårl’i ne ofendesc.
Și nu duce pre noi în napast și ne scapea de cela revu. Amen!”
Daco-românii, aromânii şi megleno-românii sunt majoritar ortodocşi.
Prima atestare oficială
Prima atestare oficială a istro-românilor datează din anul 940, când Constantin al VII-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, în cartea sa, «De administrando imperii», aminteşte că în Peninsula Istria există oameni care îşi spun ei înşişi romani, deşi nu provin din Roma.
Prezenţa istro-românilor este consemnată şi de cronicile sârbeşti din Evul Mediu, dar şi de numeroşi autori italieni, care menţionează că limba istro-românilor este aceeaşi cu cea vorbită în Valahia. De aceea, slavii croaţi şi sloveni au folosit numele de vlahi, pentru a-i desemna pe istro-români, întocmai cum grecii, sârbii ori bulgarii au folosit etnonimul vlahi pentru a-i desemna atât pe daco-români, cât şi pe aromâni.
În secolul al XII-lea, cronicile menţionează numele unuia dintre conducătorii istro-românilor: Radul. Istoricii italieni consideră că istro-românii sunt urmaşii veteranilor din legiunile romane, colonizaţi în Peninsula Istria după cucerirea acesteia de către romani. Există unii istorici români care consideră că istro-românii ar fi migrat, acum şase secole, din zona Munţilor Apuseni, după ce Peninsula Istria ar fi fost depopulată de o epidemie de ciumă.
Există şi istorici sârbi, precum Pavle Ivici, care consideră că istro-românii reprezintă o populaţie autohtonă, înrudită cu aromânii, iar din vechea populaţie romanică, despărţită de năvălirea slavilor în Peninsula Balcanică, ar fi evoluat în Istria trei ramuri diferite: istro-românii, istrienii şi veglioţii.
Ultimii români sau poate, vechi români care locuiau în insula Veglia, azi Krk, au dispărut de pe scena istoriei. Cronicile familiei Frangipani au păstrat o serie de informaţii valoroase despre veglioţi, inclusiv nume de sate precum Poliţa (Polijca) sau transcrierea rugăciunii Tatăl Nostru, în dialectul lor: Ţaţe Nostru, la fel ca şi în istro-română.
În Evul Mediu, când Istria aparţinea Republicii Veneţiene, istro-românii au putut să îşi păstreze vechiul lor grai. De asemenea, în perioada austro-ungară, istro-românii reprezentau majoritatea populaţiei în judeţul Arsa.
Prima şcoală istro-română, în perioada italiană
După primul război mondial, Istria a revenit Italiei.
În perioada fascistă, italienii au schimbat numele principalei aşezări locuite de istro-români, Susnjevica, în Valdarsa. Oraşul număra circa 3.000 de locuitori.
Profesorul Andrea Glavina, educat în România, a fost numit lider al comunităţii de istro-români.
Foto: Andrei Glavina, considerat apostol național și figura emblematica a istroromânilor.
Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Sușnievița si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune și inteligență, pe profesorul român T. Burada, care facea cercetari etno-lingvistice în zonă.
Tânărul istroromân a fost adus în România, începându-și studiile la Iași, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a și terminat liceul.
S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învățător la scoala italiană din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.
Alaturi de bogata sa activitate publicistică – strângere de marturii de graiuri locale și de informatii asupra vieții istroromânilor – Glavina s-a impus și prin eforturile sale de creare a unei școli românești. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: „Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferența românilor liberi față de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol național”.
După primul război mondial, în care Glavina a luptat eroic, și-a reluat activitatea în noile condiții create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian care, initial a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor.
Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învățător si a unor cărți, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschidă, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolică de „Imparatul Traian”.
La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.
Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens.
Astfel, între 1893 si 1935, au fost aduși în România la studii câtiva istroromâni, dar multora li s-a interzis apoi de către autorități revenirea în tinuturile de baștina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucure,ti pentru a obtine ajutoare mai substanțiale, dar vizita lui s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, susținător de altfel si al cauzei timocenilor si aromânilor sud-dunăreni (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).
În prezent, localitatea Valdarsa – Susnjevica mai numără cca.200 de locuitori. Şi asta pentru că cei mai mulţi istro-români şi-au părăsit căminele la finalul celui de-al doilea război mondial, când Peninsula Istria a fost ocupată de Iugoslavia, iar regimul comunist al lui Iosip Broz Tito a început să se impună prin metode brutale.
Istro-românii, la fel ca şi cei mai mulţi italieni din Istria, au fost forţaţi să emigreze. Marea migraţie istriană a afectat 300.000 de persoane, cei mai mulţi italieni, dar şi istro-români, croaţi şi sloveni. Cei mai mulţi dintre istro-români plecaţi din casele lor în 1946 au emigrat în Italia, alţii au trecut Oceanul Atlantic şi s-au stabilit în Statele Unite ale Americii şi în Canada.
În perioada iugoslavă, singura şcoală istro-română, creată de Andrea Glavina în Valdarsa, a fost înlocuită cu o şcoală italiană. După căderea comunismului şi destrămarea Iugoslaviei, cei mai mulţi dintre istro-români au rămas în Croaţia.
Recensămintele oficiale nu au atestat nici măcar un vorbitor de istro-română în partea Peninsulei Istria care a revenit Sloveniei. Nici în Italia nu au fost înregistraţi oficial istro-români.
Totuşi, în anul 1994, după ce Croaţia independentă a fost recunoscută ca stat aparte, la Trieste a fost formată Asociaţia Andrea Glavina, care se luptă pentru a asigura supravieţuirea limbii istro-române şi a comunităţii istro-românilor.
IstroRomânii- Românii părăsiți și uitați
Istro-românii părăsiţi şi uitaţi…
Istro-românii, se află în Peninsula Istria, care se află în nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest şi golful Kvarner la est, regiune care se află în vestul Croaţiei.
Majoritatea localităţilor rurale a istro-românilor s-au aflat în zona muntelui Ucika Gore / Monte Magiore / Muntele Mare, care aveau ca ocupaţie oieritul şi unele meserii adecvate zonei.
Istoria Istriei a fost deosebit de zbuciumată de-a lungul vremii.
La început a aparţinut Histrienilor, după care a trecut sub Imperiul Roman de Apus, în continuare a fost cotropită şi prădată de goţi şi longobarzi, anexată regatului francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, Republica Veneţia, Imperiului Habsburgic.
După primul război mondial a aparţinut Italiei, iar după cel de al doilea război mondial a făcut parte din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.
În prezent, Istria face parte din Croaţia.
Locuitorii Istriei, din cele mai vechi timpuri, au fost: croaţi, sârbi, italieni, sloveni şi o comunitate de istro-români, care din cercetările specialiştilor români şi străini, rezultă că ar fi provenit din Transilvania, mai ales din zona Munţilor Apuseni şi din Banat, ajunşi în decursul istoriei pe meleagurile Peninsulei Istria.
Din unele documente şi hărţi (1926), rezultă clar faptul că majoritatea satelor din Istria, aveau nume româneşti: Cătun, Bolovani, Cărbune, Sucodru, Costărcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc.,erau amplasate într-o zonă săracă, cu pământ neroditor și în timp au fost slavizate.
Aşa după cum confirmă și astăzi lucrările editate de specialişti, în această zonă s-a vorbit dialectul istro-român,
Dialectul istro-român este unul din cele 4 dialecte istorice ale limbii române, alături de cel magleno-român, aromân şi dacoromân.
Organizaţia internaţională UNESCO, a inclus dialectul istro-român în „Cartea roşie” a limbilor în pericol de dispariţie.
Zona locuită de istro-români, este cunoscută şi cu denumirea de Ciceria, iar locuitorii sunt numiţi cici sau ciribiri, care provin de la cuvintele pronunţate dialectat „cire”-cine şi „bire”-bine.
Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X.
Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952 confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi români şi nu provin de la Roma”.
În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni.
În lucrarea memorandistului Rubin Patiţia (din Câmpeni, Alba) „Ţara Ţopilor”, precum şi în lucrarea moţului Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) „Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” sun prezentate unele date referitor la moţi.
Un eveniment deosebit de important s-a desfăşurat şi la Alba Iulia la mijlocul secolului X organizat de către Constantin al VII-lea – Porfirogenetul (905-959) împărat bizantin (944-959) (Imperiul Roman de Răsărit), cu privire la înfiinţarea şi construirea primei episcopii răsăritene din Transilvania.
La Alba Iulia era creştinism, a căror slujbe religioase s-au desfăşurat în „Rotonda baptisteriu” locaş de cult din sec. IV, descoperit de cercetătorul Radu Heitel, confirmat şi de alţii specialişti arheologi, printre care regretatul Mihai Blăjan.
Existenţa creştinismului la Alba Iulia l-a determinat pe împăratul Constantin al VII-lea (care sprijinea consolidarea şi dezvoltarea creştinismului în părţile Transilvaniei), să-l invite la Constantinopol pe conducătorul Iuliu cel Bătrân (Gilas) împreună cu călugărul Ierotei/Hieroteus, care au fost primiţi cu toate onorurile protocolare ale timpului.
Iuliu cel Bătrân a fost onorat cu titlul de Patricius. Scopul invitaţiei la Constantinopol, a fost canonizarea ca episcop a călugărului Ierotei. Patriarhul Constantinopolului Theophylactus/Teofilact (933-956), în prezenţa împăratului şi a oficialităţilor, în catedrala Sfânta Sofia (construită iniţial de împăratul Constantin cel Mare în anul 325) l-a canonizat episcop pe călugărul Ierotei.
În continuare Patriarhia Constantinopolului a sprijinit construirea clădirii episcopiei răsăritene de la Alba Iulia, dotând-o cu odoare şi cărţi bisericeşti, iar în anul 975 cu un clopot care în prezent se află la biserica evanghelică a saşilor din Petreşti (după evenimente istorice dramatice).
Datorită străduinţelor ziariştilor de la revista „Formula AS” cu privire la deplasările şi cercetările efectuate la fraţii români rămaşi în afara graniţelor României, în decursul istoriei, avem posibilitatea de a o cunoaşte „la zi”, din unele zone ale Istriei.
O situaţie deosebit de importantă au constatat cu privire la vechimea existenţei istro-românilor în Insula Krk/Veglia, încă din anul 650. Grupul de ziarişti coordonat de d-nul Cătălin Manole care au organizat acţiunea respectivă în insula istro-românilor Veglia, au prezentat un articol deosebit în revista „Formula AS” „Krk insula ciobanilor vlahi” din care prezentăm un extras, de unde rezultă cele de mai sus:
„nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni, nu s-a urnit până aici să vadă „ciudăţenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscană de pe muntele Velebit, prezenţa vlahilor în insula Krk e semnalată în anul 650 înainte de invazia croaţilor) se adevereşte că Vlahii erau deja pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în ţinuturile sărăcăcioase din Rudine, şi-n alte aşezări vlahieşti dimprejur dintre care, nu mai există: Sulini, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croaţii le-au imprejmuit ţinutul „cu 32 hotare”, dându-le însă nişte drepturi excepţionale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării”.
În actele notariale existente din secolul IX-XII, apar nume româneşti: Danulus, Negulus, Draculus etc. care confirmă continuitatea istro-românilor, prin numele româneşti existente, precum şi în acte de hotărnicie după anul 1300 – Singurel, Radul, Murunt.
În revista „Foaie Naţională” din 24 august 2009, în articolul „Istroromânii” prezentat de Alexandru Razeş, referitor la existenţa localităţilor istro-românilor, a prezentat exemple convingătoare în acest sens:
„Se mai cunoaşte că acum şapte decenii, existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsula Istria, cum ar fii: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilzzo, Santa Lucia, Cera Vizzo, Cărbune, Cărnita, Stara Guna, Corte alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Litul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, România, Vale, Vlahobreg, Vodite şi altele.
Toponimia peninsulei ne demonstrează o prezenţă masivă a istroromânilor în evul mediu printre care două aşezări erau cu denumirea de Romania, la care mai amintim următoarele localităţi rurale: Cătun, Vlasici, Clascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliste, Bolobani, Buzet, Sărman… Primul istoric străin care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta cunoscut ca Fratele Irineo Della Croce. El scria în anul 1698 că istroromânii aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numeau între ei, în propria limbă rumeri, denumire care apare şi în documentele italiene. Istro-românii locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado şi chiar în unele insule din Marea Adriatică”.
Datorită şi condiţiilor deosebit de vitrege în care au vieţuit istroromânii, majoritatea au emigrat în Italia, USA, Canada, Australia etc. iar alţii au dispărut prin slavizare, mai ales în urma căsătoriilor mixte.
La sfârşitul secolului XIX numărul istro-românilor a fost de cca. 8000. În prezent istroromânii sunt pe cale de dispariţie.
La această situaţie regretabilă, privind dispariţia istro-românilor, a contribuit mai ales lipsa de interes a reprezentanţilor instituţiilor de stat ale României, în secolul XX, care continuă şi astăzi faţă de fraţii noştri din afara graniţelor (zona Balcanilor, Carpaţilor Păduroşi, Transnistria etc.).
Pe lângă cercetătorii croaţi, italieni, sloveni (Franjo Rack, Goran Filipi, August Kovacec, Mateo Bartoli, Vasilici Franc Miklosic etc.) care s-au preocupat de istoria istroromânilor, au fost şi o serie de personalităţi româneşti: Gheorghe Asachi – primul român care a scris despre istroromâni în anul 1847, Ion Maiorescu – primul român care a cercetat în anul 1857 pe istroromânii în Istria, I.H. Rădulescu (1802-1872), V.A. Urechea (1834-1901), Teodor T. Burada (1839-1923), Sextil Puşcariu (1877-1948) etc. care, începând de la mijlocul secolului XIX-lea au întreprins o serie de acţiuni importante de cercetare a istro-românilor, consemnate în lucrările editate.
Marele patriot român, cărturar al învăţământului românesc, Ion Maiorescu, s-a născut pe meleagurile Albei, la Bucerdea Grânoasă la data de 28 ianuarie 1811, fiind tatăl scriitorului Titu Maiorescu, membru fondator al Academiei Române.
Ioan Maiorescu a fost primul român care s-a deplasat şi s-a preocupat îndeaproape de istoria românilor răspândiţi în afara graniţelor din sudul Dunării, în Balcani.
În vara anului 1857 (iunie-iulie) a întreprins o călătorie de documentare la românii din Istria, acţiune care a fost reluată şi în anul 1859.
Cercetările şi constatările sale, au fost prezentate în lucrarea, deosebit de importantă „Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român” (din manuscriptele postume) care a fost îngrijită, prefaţată şi editată la Iaşi de fiul său Titu Maiorescu, în anul 1874.
Ioan Maiorescu a decedat la Bucureşti la 2 august 1864. Lucrarea a fost înregistrată şi pe internet, mulţumind celor care s-au străduit pentru realizarea acestei acţiuni importante.
Teodor T. Burada a fost a doua personalitate română care s-a deplasat şi a cercetat îndeaproape istoria românilor existenţi în afara graniţelor României.
Teodor Burada s-a născut la 3 octombrie 1837 la Iaşi, fiul vornicului Teodor-Tudorache şi al Mariei, o femeie cultă, desfăşurându-şi activitatea într-o perioadă când intelectualii români aveau o activitate enciclopedică.
Începând cu anul 1882 Teodor T. Burada a început peregrinările la românii din Peninsula Balcanică., Asia Mică, Silezia Austriacă, Galiţia, Arabia, Siria, Palestina etc.
Istoricul N. Iorga l-a caracterizat: „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti”.
O preocupare importantă în perioada respectivă, a fost cercetarea istoriei românilor istrieni.
Teodor Burada în urma peregrinărilor şi a cercetărilor istorice şi etno-lingvistice efectuate, a reuşit să editeze o serie de lucrări deosebit de importante, printre care amintim: „O călătorie în satele româneşti din Istria” (1891); „Cercetări despre românii din Insula Veglia” (1895); „O călătorie la valahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia” (1908); „Poezii populare adunate în Macedonia” (1885); „Cântecul lui Mihai Viteazul la românii din Macedonia” (1892); „Obiceiuri la naşterea copiilor poporului român din Macedonia” (1892); „Datinile de la nunţi ale poporului aromânesc dintru Macedonia” (1889); „Datinile poporului român din Macedonia la înmormântări” (1883); „Cântece de miriologhi (bocete) adunate din Macedonia” (1883) etc.
Teodor Burada în anul 1896 a realizat şi prezentat o situaţie cu 114 localităţi rurale (sate şi cătune) care au fost locuite de români şi a căror limbă maternă a dispărut.
În timpul cercetărilor sale în zona localităţilor rurale istroromâne, Teodor T. Burada a întâlnit un ciobănel de 10 ani cu o turmă de oi la păscut.
Tânărul era Andrei Glavina, care s-a născut la data de 30 martie 1881 în localitatea Susnieviţa.
În urma înţelegerii cu părinţii săi, Andrei Glavina a fost adus la Iaşi pentru a fi pregătit şi educat la şcoala românească.
La scurt timp, A Glavina s-a transferat la şcolile Blajului, unde Alexiu Viciu, un bun profesor, folclorist şi dialectolog român de la Blaj s-a preocupat îndeaproape de pregătirea şi educarea istroromânului.
După terminarea liceului la Blaj, s-a întors acasă hotărât a-şi pune în practică, dorinţa arzătoare de a înfiinţa o şcoală românească pentru tinerii istroromâni.
În anul 1921 Andrei Glavina a reuşit să înfiinţeze şi a condus între 1921 şi 1925, în satul său de naştere: Şuşnieviţa/Valdarsa la sud de muntele „Monte Maggiore”, prima şcoală istro-română, care era cel mai important centru de cultură a istroromânilor din zonă.
Școala purta numele „Împăratul Traian” și avea limba de predare în dialectul istro-român şi în româna literară.
La şcoala românească din Susnieviţa/Istria au învăţat 433 de tineri în perioada anilor 1921-1925.
La vârsta de 44 de ani, Andrei Glavina, la data de 9 februarie 1925 a decedat fiind bolnav de tuberculoză.
Lipsa unui dascăl român înlocuitor, dar mai ales dezinteresul reprezentanţilor instituţiilor de stat de la Bucureşti, au contribuit direct la dispariţia şcolii istroromâne.
Andrei Glavina a compus Imnul Istroromânilor şi în anul 1905 a publicat „Calindarul lu rumeridin Istrie” / „Calendarul românilor din Istria” – iar în anul 1906 a publicat „Rumerii şi Şcoala Naţională Croată”.
Tot Andrei Glavina este și autorul primei cărţi de rugăciune în dialect istro-român.
Pentru activitatea deosebită depusă, Andrei Glavina a fost supranumit Apostolul Istroromânilor.
În anul 1904 Andrei Glavina, cu mult respect faţă de profesorul său, Alexiu Viciu de la Blaj, i-a trimis un „Glosar istro-român – daco-român”.
Pentru cei interesaţi de istoria românilor existenţi în afara graniţelor, amintim următoarele lucrări:
– „Aromânii, meglenoromânii, istroromânii – aspecte, identitare şi culturale”, coord. Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, lucrare apărută sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni;
– „Fărseroţi, moscopoleni, meglenoromâni” de Adina Berciu şi Dorin Lozovanu;
– „Istro-românii” de prof. univ. dr. Aurora Peţan;
– „Românii din dreapta Dunării” de Gheorghe Zbuchea.
În anul 2015 la Editura Alexis, după un concept realizat de Mihai Vişinescu a apărut albumul „Mari români de pretutindeni”, autorii fiind Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, cu un cuvânt de introducere a preşedintelui Institutului Cultural român Radu Boureanu.
Între personalităţile prezentate, la loc de frunte se află românii din afara graniţelor dintre care amintim pe istro/românul Nicolae Tesla/Drăghici şi Dora D’Istria/Elena Ghica, proveniți din familii istro-române.
„Marele savant şi inventator Nicolae Tesla (Mikola Tesla) s-a născut în 10 iulie 1856, în familia preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici.
Este după părinţi din rândul istro-românilor, populaţie aromână care era răspândită din Croaţia de astăzi, până în Muntenegru.
Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgheri (teslari).
Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din Bucureşti, îl prezenta pe marele inventator ca român bănăţean, din Banatul Sârbesc.
Istroromânul Nicolae Teslea (1856-1943) a fost recunoscut pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX.
Nicolae Teslea (1856-1943), a devenit cetăţean american şi este cunoscut ca Nikola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.
Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ.
Acest inventator istro-român genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.
Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea.
Marea preocupare ştiinţifică a acestui istro-român a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (werless).
Elena Ghica/Dora D’Istria (numele de artistă şi scriitoare), a fost fiica banului Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica al IV-lea care provenea dintr-o familie istroromână.
„Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit sub influenţa mamei Catinca, neam de oieri olteni, o educaţie aleasă.
La 10 ani cunoştea nouă limbi străine. La unsprezece ani a scris o nuvelă, la paisprezece ani a tradus Iliada lui Homer din original în germană iar la şaisprezece ani a luat parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda.
Este prima femeie româncă care a publicat o carte „Pentru educaţia copiilor”. Dora D’Istria studia istoria, literatura, folclorul, sociologia, economia politică, agricultura şi religia.
În anul 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Masalski urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar fiind bătută cu cnutul. Cu acordul soţului, a plecat singură, definitiv din Rusia.
S-a stabilit în Elveţia unde a escaladat vârful Moench, pe care a fixat tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă.”
Scriitoarea Dora D’Istria (principesa Elena Ghica) a fost una dintre cele mai culte femei din Europa epocii sale, care a vizitat Roşia Montană din Munţii Apuseni, probabil nu întâmplător.
Opera sa extrem de variată tematic a fost publicată sub pseudonimul Dora D’Istria ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica; (Ec. Ioan STRĂJAN, http://dacoromania-alba.ro/nr83/istroromanii).
De origine istro-română a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther, cunoscut şi ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).
Istro-români au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici, scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003).
După ce Dialectul istro-român a fost inclus de Organizaţia internaţională UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), care amintește că acesta este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române, printr-o Decizie a Ministerului croat al culturii din 27 august 2007 graiurile istro-române (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate bunuri culturale nemateriale şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.
Graiurile istro-române sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.
Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istro-românilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.
Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât până astăzi statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istro-române.
Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istro-român ca limbă maternă în programele de învăţământ.
Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.
Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele (županija) Primorsko-goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.
La 12 martie 2008 Consiliul Europei a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, care prevede un mecanism de control şi de evaluare periodică a aplicării acesteia, în vederea prezentării de recomandări către statele semnatare privind ameliorarea legislaţiei, politicilor şi practicilor acestora în domeniul limbilor regionale sau minoritare.
În Capitolul 2. Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Cartei, Raportul se referă, în premieră absolută, la dialectul istro-român (subcapitolul 2.1.2, paragraful 48, Istro-româna).
Astfel, Comitetul de Experţi subliniază “Un şir de elemente probează prezenţa tradiţională în Istria a unei mici comunităţi de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de Experţi doreşte să obţină informaţii asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic”(https://romania.wikia.org/wiki/Istrorom%C3%A2ni)
ROMÂNIA,ŢARA INCONJURATA DE ROMÂNI. ISTROROMÂNII – UN MIRACOL, DAR PENTRU CÂT TIMP ? VIDEO
Istroromânii – un grup mic, dar cu suflet mare…Istroromân la 1891
de Gheorghe Zbuchea
Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara înconjurata de români.
Un numar important de români traiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si în cele mai îndepartate – cazul mai putin cunoscut al istroromânilor.
Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a lungul veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în mod curent istroromâni.
Ei se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor. Majoritatea oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste grupuri alcatuiesc o unitate etnica.
Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor diminuare numerica în timpul anilor, „topirea” lor în populatia majoritara în mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în tinuturile de bastina într-o perioada nu prea îndepartata.
Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor români din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european si în afara acestuia.
Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si o nava baza.
Presedinte al comisiei române de supraveghere a constructiei fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase – pe mine si pe mama mea – cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.
Intr-o vara – nu îmi mai amintesc exact anul – capitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit – pe tata si familia sa – la o plimbare. Tinta noastra erau românii istrieni.
Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca mama discuta cu o femeie. „Uite ca vorbeste româneste!” – a exclamat ea.
Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul „Spiru Haret”, V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?
N. Koslinski
Vlahi, morlaci, cici, rumeri
Istroromânii traiesc astazi în câteva asezari rurale (mai putin de 10 la numar), aflate în partea central-estica a peninsulei Istria, împrastiate la nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).
Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice. Dar, situatia nu este deloc noua.
Caci si în anul 1921, în recensamântul oficial italian erau consemnati 1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani mai târziu, învatatul Sextil Puscariu considera ca în aceasta zona traiau mai putin de 3 000 istroromâni.
Istroromânii au intrat relativ târziu în atentia învatatilor, spre începutul secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcatuind doar o parte din asa-numitii „români apuseni”, realitate istorica astazi disparuta aproape în totalitate, dar puternica în perioada Evului Mediu, în spatiul geografic din apropierea Marii Adriatice.
Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa vreme au fost denumiti „vlahi”, apoi „morlaci”, „cici” si abia la jumatatea secolului XVII s-au impus ca „rumeri”.
Patria de geneza pare a se fi aflat undeva înspre rasarit, fie în spatiul din stânga Dunarii, înspre Transilvania si Banat, fie în dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi dintre cercetatorii mai vechi.
Dar în ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente românesti din partea de nord si sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ramânând doar a fi confirmata de viitoarele cercetari.
Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii neîntrerupte în muntii Istriei a unei populatii romanice înca din Antichitate, la fel ca în Carpati.
O insula într-o mare catolica
In general, situatia Istriei, zona de existenta a istroromânilor la începuturile istoriei, este înca destul de putin cunoscuta. Stirile culese de acelasi istoric român Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI, precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului, pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau ca morlacii sau vlahii erau de aceeasi etnie ca si românii din Dacia traiana.
Nu exista înca o analiza a evolutiei modului de viata al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii modernitatii. Conditiile de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei români din vremurile trecute se ocupau cu cresterea animalelor si valorificarea produselor acestora, nefiind însa vorba de un popor nomad, crescator de animale.
Agricultura si vânatoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.
Se pare ca se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor, respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor, carbune comercializat pâna la Fiume, Trieste si chiar Venetia.
Multi dintre ei au început a practica si activitati legate de mare, fie ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar … pirati. Probabil la fel ca în întreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei au îmbratisat cariera armelor, devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a ostenilor vienezi.
Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie într-o mare catolica, subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continua, la dez-etnizare.
In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta unor institutii si forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind garantate nu o data de catre factorii politici responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.
O supravietuire ca un miracol
Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au aparut elemente ale unei renasteri nationale la începutul epocii moderne.
Explicatii ar putea fi multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre ei, modul de viata traditional sau influenta factorilor de asimilare.
Abia la jumatatea veacului trecut, în epoca pasoptista, ei au intrat în atentia unor fruntasi români din Principate. Un pas important îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicatie din Trieste, L�Istria, oferind informatii despre vlahii traitori aici. El va fi imediat receptat si în mediile românesti, reprodus la Brasov în vestita Foaie pentru minte, inima si literatura, de unde îl va prelua chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, în Arhiva Albinei, în traducerea si cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urma chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i cunoaste pe respectivii români la fata locului.
In anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnutiu, aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu, urmati apoi de Ion Maiorescu, de altfel si primul român nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie si limba, facea o pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a caror supravietuire o considera „unu miraculu”.
Spre sfârsitul secolului XIX, a aparut în Istria ideea deschiderii unor scoli nationale în limba româna, asemeni initiativei anterioare pentru fratii aromâni.
Problema unei scoli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutata în toamna anului 1888, în Dieta provinciala a Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si stenogramele interventiilor deputatilor italieni si croati. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existenta istroromânilor, încercând sa demonstreze chiar ca ei ar fi… slavi.
Dar în Comisia scolara însarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea existenta românilor în numar de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 asezari.
Apostolul istroromânilor
Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si altele ulterioare facute în mod repetat si cu sprijinul unor deputati italieni, cum ar fi dr. Scampichio.
Acesta marturisea într-o astfel de pledoarie: „Eu apar astazi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei si pe care trebuie sa-l asociem beneficiilor civilizatiei noastre.”
Rezultatul a fost însa contrar asteptarilor românilor. Caci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o scoala croata sub egida preotului catolic de acolo, ce a facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.
In acest context s-au înscris si începuturile activitatii lui Andrei Glavina, considerat apostol national si figura emblematica a istroromânilor.
Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul român T. Burada, care facea în zona cercetari etno-lingvistice.
Tânarul istroromân a fost adus în România, începându-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a si terminat liceul.
S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învatator la scoala italiana din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.
Alaturi de bogata sa activitate publicistica – strângere de marturii de dialecte locale, de informatii asupra vietii istroromâne – Glavina s-a impus si prin eforturile sale de creare a unei scoli românesti. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: „Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferenta românilor liberi fata de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol national”.
Dupa primul razboi mondial, în care Glavina a luptat eroic, si-a reluat activitatea în noile conditii create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care, initial, a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor.
Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învatator si a unor carti, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolica de „Imparatul Traian”.
La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.
Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens.
Astfel, între 1893 si 1935, au fost adusi în tara, la studii, câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în tinuturile de bastina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si aromânilor (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).
Istroromâni înca, dar pentru cât timp?
Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la evolutia satelor si asezarilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenti doar în lucrari stiintifice si mai putin vizibil în viata de toate zilele.
Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii regimurilor comuniste au deschis o noua pagina în istoria istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istroromâna Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor.
Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început si publicarea unor carti în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare si prima publicatie istroromâna intitulata semnificativ Scrisore catre frat Rumer.
Dar înca nu s-au materializat eforturile promovarii în învatamânt, într-o forma sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate nationala în zona pare a fi înca minor.
Semne ca românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.
CITITI SI: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/17/tara-margina-si-statul-istro-romania-au-existat/
Sursa: Magazin istoric prin vistieria.ro
BINE ATI VENIT !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
- De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
- Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Count Flag
CER SI PAMANT ROMANESC 
