CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IstroRomânii- Românii părăsiți și uitați

 

 

 

 

Imagini pentru mari personalitati istro romane

 

Istroromânii reprezintă în prezent o comunitate de 300-1.500 (după unele surse maxim 3.000) de locuitori din vestul Croației. Sunt înrudiţi cu românii și conform unor specialiști, provin din zona Crişanei, Maramureșului sau a Banatului, lucru care ar explica anumite particularităţi ale limbii.  

În graiul lor, ei se numesc rumâri. Fiind mult mai asemănător cu româna standard decât dialectul aromân, dialectul istroromân presupune câteva particularităţi precum rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic in „r”, de exemplu lumină-lumiră, mână-mâră, sau rumâni-rumâri) şi prezenţa unei noi vocale egal apropiate de „a” cât şi de „o”, dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa vocabularului, a fost influenţat puternic de limba sârbo-croată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente.

Cunoscuţi de localnici sub numele ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 300, şi aceştia fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei.

În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.

În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune istriote populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul XIX limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, Rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul XIX istro-românii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule sunt complet asimilaţi.

Astăzi există o mică diasporă istro-română în oraşul italian Trieste din nordul peninsulei Istria şi o altă diasporă care nu depăşeşte 500 de persoane în SUA, concentrată la New York.

Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istro-română scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Istro-românii părăsiţi şi uitaţi…

Istro-românii, se află în Peninsula Istria, care se află în nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest şi golful Kvarner la est, regiune care se află în vestul Croaţiei.

Majoritatea localităţilor rurale a istro-românilor s-au aflat în zona muntelui Ucika Gore / Monte Magiore / Muntele Mare, care aveau ca ocupaţie oieritul şi unele meserii adecvate zonei.

Istoria Istriei a fost deosebit de zbuciumată de-a lungul vremii.

La început a aparţinut Histrienilor, după care a trecut sub Imperiul Roman de Apus, în continuare a fost cotropită şi prădată de goţi şi longobarzi, anexată regatului francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, Republica Veneţia, Imperiului Habsburgic.

După primul război mondial a aparţinut Italiei, iar după cel de al doilea război mondial a făcut parte din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

În prezent, Istria face parte din Croaţia.

Locuitorii Istriei, din cele mai vechi timpuri, au fost: croaţi, sârbi, italieni, sloveni şi o comunitate de istro-români, care din cercetările specialiştilor români şi străini, rezultă că ar fi provenit din Transilvania, mai ales din zona Munţilor Apuseni şi din Banat, ajunşi în decursul istoriei pe meleagurile Peninsulei Istria.

Din unele documente şi hărţi (1926), rezultă clar faptul că majoritatea satelor din Istria, aveau nume româneşti: Cătun, Bolovani, Cărbune, Sucodru, Costărcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc.,erau amplasate într-o zonă săracă, cu pământ neroditor și în timp au fost slavizate.

 Aşa după cum  confirmă și astăzi lucrările editate de specialişti, în această zonă s-a vorbit dialectul istro-român,

Dialectul istro-român este unul din cele 4 dialecte istorice ale limbii române, alături de cel magleno-român, aromân şi dacoromân.

Organizaţia internaţională UNESCO, a inclus dialectul istro-român în „Cartea roşie” a limbilor în pericol de dispariţie.

Zona locuită de istro-români, este cunoscută şi cu denumirea de Ciceria, iar locuitorii sunt numiţi cici sau ciribiri, care provin de la cuvintele pronunţate dialectat „cire”-cine şi „bire”-bine.

Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X.

Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952 confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi români şi nu provin de la Roma”.

În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni.

În lucrarea memorandistului Rubin Patiţia (din Câmpeni, Alba) „Ţara Ţopilor”, precum şi în lucrarea moţului Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) „Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” sun prezentate unele date referitor la moţi.

Un eveniment deosebit de important s-a desfăşurat şi la Alba Iulia la mijlocul secolului X organizat de către Constantin al VII-lea – Porfirogenetul (905-959) împărat bizantin (944-959) (Imperiul Roman de Răsărit), cu privire la înfiinţarea şi construirea primei episcopii răsăritene din Transilvania.

La Alba Iulia era creştinism, a căror slujbe religioase s-au desfăşurat în „Rotonda baptisteriu” locaş de cult din sec. IV, descoperit de cercetătorul Radu Heitel, confirmat şi de alţii specialişti arheologi, printre care regretatul Mihai Blăjan.

Existenţa creştinismului la Alba Iulia l-a determinat pe împăratul Constantin al VII-lea (care sprijinea consolidarea şi dezvoltarea creştinismului în părţile Transilvaniei), să-l invite la Constantinopol pe conducătorul Iuliu cel Bătrân (Gilas) împreună cu călugărul Ierotei/Hieroteus, care au fost primiţi cu toate onorurile protocolare ale timpului.

Iuliu cel Bătrân a fost onorat cu titlul de Patricius. Scopul invitaţiei la Constantinopol, a fost canonizarea ca episcop a călugărului Ierotei. Patriarhul Constantinopolului Theophylactus/Teofilact (933-956), în prezenţa împăratului şi a oficialităţilor, în catedrala Sfânta Sofia (construită iniţial de împăratul Constantin cel Mare în anul 325) l-a canonizat episcop pe călugărul Ierotei.

În continuare Patriarhia Constantinopolului a sprijinit construirea clădirii episcopiei răsăritene de la Alba Iulia, dotând-o cu odoare şi cărţi bisericeşti, iar în anul 975 cu un clopot care în prezent se află la biserica evanghelică a saşilor din Petreşti (după evenimente istorice dramatice).

Datorită străduinţelor ziariştilor de la revista „Formula AS” cu privire la deplasările şi cercetările efectuate la fraţii români rămaşi în afara graniţelor României, în decursul istoriei, avem posibilitatea de a o cunoaşte „la zi”, din unele zone ale Istriei.

O situaţie deosebit de importantă au constatat cu privire la vechimea existenţei istro-românilor în Insula Krk/Veglia, încă din anul 650. Grupul de ziarişti coordonat de d-nul Cătălin Manole care au organizat acţiunea respectivă în insula istro-românilor Veglia, au prezentat un articol deosebit în revista „Formula AS” „Krk insula ciobanilor vlahi” din care prezentăm un extras, de unde rezultă cele de mai sus:

 „nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni, nu s-a urnit până aici să vadă „ciudăţenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscană de pe muntele Velebit, prezenţa vlahilor în insula Krk e semnalată în anul 650 înainte de invazia croaţilor) se adevereşte că Vlahii erau deja pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în ţinuturile sărăcăcioase din Rudine, şi-n alte aşezări vlahieşti dimprejur dintre care, nu mai există: Sulini, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croaţii le-au imprejmuit ţinutul „cu 32 hotare”, dându-le însă nişte drepturi excepţionale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării”.

În actele notariale existente din secolul IX-XII, apar nume româneşti: Danulus, Negulus, Draculus etc. care confirmă continuitatea istro-românilor, prin numele româneşti existente, precum şi în acte de hotărnicie după anul 1300 – Singurel, Radul, Murunt.

În revista „Foaie Naţională” din 24 august 2009, în articolul „Istroromânii” prezentat de Alexandru Razeş, referitor la existenţa localităţilor istro-românilor, a prezentat exemple convingătoare în acest sens: 

„Se mai cunoaşte că acum şapte decenii, existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsula Istria, cum ar fii: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilzzo, Santa Lucia, Cera Vizzo, Cărbune, Cărnita, Stara Guna, Corte alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Litul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, România, Vale, Vlahobreg, Vodite şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează o prezenţă masivă a istroromânilor în evul mediu printre care două aşezări erau cu denumirea de Romania, la care mai amintim următoarele localităţi rurale: Cătun, Vlasici, Clascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliste, Bolobani, Buzet, Sărman… Primul istoric străin care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta cunoscut ca Fratele Irineo Della Croce. El scria în anul 1698 că istroromânii aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numeau între ei, în propria limbă rumeri, denumire care apare şi în documentele italiene. Istro-românii  locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado şi chiar în unele insule din Marea Adriatică”.

Datorită şi condiţiilor deosebit de vitrege în care au vieţuit istroromânii, majoritatea au emigrat în Italia, USA, Canada, Australia etc. iar alţii au dispărut prin slavizare, mai ales în urma căsătoriilor mixte.

La sfârşitul secolului XIX numărul istro-românilor a fost de cca. 8000. În prezent istroromânii sunt pe cale de dispariţie.

La această situaţie regretabilă, privind dispariţia istro-românilor, a contribuit mai ales lipsa de interes a reprezentanţilor instituţiilor de stat ale României, în secolul XX, care continuă şi astăzi faţă de fraţii noştri din afara graniţelor (zona Balcanilor, Carpaţilor Păduroşi, Transnistria etc.).

Pe lângă cercetătorii croaţi, italieni, sloveni (Franjo Rack, Goran Filipi, August Kovacec, Mateo Bartoli, Vasilici Franc Miklosic etc.) care s-au preocupat de istoria istroromânilor, au fost şi  o serie de personalităţi româneşti: Gheorghe Asachi – primul român care a scris despre istroromâni în anul 1847, Ion Maiorescu – primul român care a cercetat în anul 1857 pe istroromânii în Istria, I.H. Rădulescu (1802-1872), V.A. Urechea (1834-1901), Teodor T. Burada (1839-1923), Sextil Puşcariu (1877-1948) etc. care, începând de la mijlocul secolului XIX-lea au întreprins o serie de acţiuni importante de cercetare a istro-românilor, consemnate în lucrările editate.

Marele patriot român, cărturar al învăţământului românesc, Ion Maiorescu, s-a născut pe meleagurile Albei, la Bucerdea Grânoasă la data de 28 ianuarie 1811, fiind tatăl scriitorului Titu Maiorescu, membru fondator al Academiei Române.

Ioan Maiorescu a fost primul român care s-a deplasat şi s-a preocupat îndeaproape de istoria românilor răspândiţi în afara graniţelor din sudul Dunării, în Balcani.

 

 

 

 

În vara anului 1857 (iunie-iulie) a întreprins o călătorie de documentare la românii din Istria, acţiune care a fost reluată şi în anul 1859.

Cercetările şi constatările sale, au fost prezentate în lucrarea, deosebit de importantă „Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român” (din manuscriptele postume) care a fost îngrijită, prefaţată şi editată la Iaşi de fiul său Titu Maiorescu, în anul 1874.

Ioan Maiorescu a decedat la Bucureşti la 2 august 1864. Lucrarea a fost înregistrată şi pe internet, mulţumind celor care s-au străduit pentru realizarea acestei acţiuni importante.

Teodor T. Burada a fost a doua personalitate română care s-a deplasat şi a cercetat îndeaproape istoria românilor existenţi în afara graniţelor României.

 

 

 

Teodor Burada s-a născut la 3 octombrie 1837 la Iaşi, fiul vornicului Teodor-Tudorache şi al Mariei, o femeie cultă, desfăşurându-şi activitatea într-o perioadă când intelectualii români aveau o activitate enciclopedică.

Începând cu anul 1882 Teodor T. Burada a început peregrinările la românii din Peninsula Balcanică., Asia Mică, Silezia Austriacă, Galiţia, Arabia, Siria, Palestina etc.

Istoricul N. Iorga l-a caracterizat: „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti”.

O preocupare importantă în perioada respectivă, a fost cercetarea istoriei românilor istrieni.

Teodor Burada în urma peregrinărilor şi a cercetărilor istorice şi etno-lingvistice efectuate, a reuşit să editeze o serie de lucrări deosebit de importante, printre care amintim: „O călătorie în satele româneşti din Istria” (1891); „Cercetări despre românii din Insula Veglia” (1895); „O călătorie la valahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia” (1908); „Poezii populare adunate în Macedonia” (1885); „Cântecul lui Mihai Viteazul la românii din Macedonia” (1892); „Obiceiuri la naşterea copiilor poporului român din Macedonia” (1892); „Datinile de la nunţi ale poporului aromânesc dintru Macedonia” (1889); „Datinile poporului român din Macedonia la înmormântări” (1883); „Cântece de miriologhi (bocete) adunate din Macedonia” (1883) etc.

Teodor Burada în anul 1896 a realizat şi prezentat o situaţie cu 114 localităţi rurale (sate şi cătune) care au fost locuite de români şi a căror limbă maternă a dispărut.

În timpul cercetărilor sale în zona localităţilor rurale istroromâne, Teodor T. Burada a întâlnit un ciobănel de 10 ani cu o turmă de oi la păscut.

Tânărul era Andrei Glavina, care s-a născut la data de 30 martie 1881 în localitatea Susnieviţa.

 

 

 

Imagini pentru andrei glavina

 

 

 

 

 

În urma înţelegerii cu părinţii săi, Andrei Glavina a fost adus la Iaşi pentru a fi pregătit şi educat la şcoala românească.

La scurt timp, A Glavina s-a transferat la şcolile Blajului, unde Alexiu Viciu, un bun profesor, folclorist şi dialectolog român de la Blaj  s-a preocupat îndeaproape de pregătirea şi educarea istroromânului.

După terminarea liceului la Blaj, s-a întors acasă hotărât a-şi pune în practică, dorinţa arzătoare de a înfiinţa o şcoală românească pentru tinerii istroromâni.

În anul 1921 Andrei Glavina a reuşit să înfiinţeze şi a condus între 1921 şi 1925, în satul său de naştere: Şuşnieviţa/Valdarsa la sud de muntele „Monte Maggiore”, prima şcoală istro-română, care era cel mai important centru de cultură a istroromânilor din zonă.

Școala purta numele „Împăratul Traian” și avea limba de  predare în dialectul istro-român şi în româna literară.  

La şcoala românească din Susnieviţa/Istria au învăţat 433 de tineri în perioada anilor 1921-1925.

La vârsta de 44 de ani, Andrei Glavina, la data de 9 februarie 1925 a decedat fiind bolnav de tuberculoză.

Lipsa unui dascăl român înlocuitor, dar mai ales dezinteresul reprezentanţilor instituţiilor de stat de la Bucureşti, au contribuit direct la dispariţia şcolii istroromâne.

Andrei Glavina a compus Imnul Istroromânilor şi în anul 1905 a publicat „Calindarul lu rumeridin Istrie” / „Calendarul românilor din Istria” – iar în anul 1906 a publicat „Rumerii şi Şcoala Naţională Croată”.

Tot Andrei Glavina este și autorul primei cărţi de rugăciune în dialect istro-român. 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru activitatea deosebită depusă, Andrei Glavina  a fost supranumit Apostolul Istroromânilor.

În anul 1904 Andrei Glavina, cu mult respect faţă de profesorul său, Alexiu Viciu de la Blaj, i-a trimis un „Glosar istro-român – daco-român”.

Pentru cei interesaţi de istoria românilor existenţi în afara graniţelor, amintim următoarele lucrări:

– „Aromânii, meglenoromânii, istroromânii – aspecte, identitare şi culturale”, coord. Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, lucrare apărută sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni;

– „Fărseroţi, moscopoleni, meglenoromâni” de Adina Berciu şi Dorin Lozovanu;

– „Istro-românii” de prof. univ. dr. Aurora Peţan;

– „Românii din dreapta Dunării” de Gheorghe Zbuchea.

În anul 2015 la Editura Alexis, după un concept realizat de Mihai Vişinescu a apărut albumul „Mari români de pretutindeni”, autorii fiind Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, cu un cuvânt de introducere a preşedintelui Institutului Cultural român Radu Boureanu.

Între personalităţile prezentate, la loc de frunte se află românii din afara graniţelor dintre care amintim pe istro/românul Nicolae Tesla/Drăghici şi Dora D’Istria/Elena Ghica, proveniți din familii istro-române.

„Marele savant şi inventator Nicolae Tesla (Mikola Tesla) s-a născut în 10 iulie 1856, în familia preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici.

Este după părinţi din rândul istro-românilor, populaţie aromână care era răspândită din Croaţia de astăzi, până în Muntenegru.

 

 

 

 

 

Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgheri (teslari).

Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din Bucureşti,  îl prezenta pe marele inventator ca român bănăţean, din Banatul Sârbesc.

Istroromânul Nicolae Teslea (1856-1943) a fost recunoscut pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX. 

  Nicolae Teslea (1856-1943), a devenit cetăţean american şi este cunoscut ca Nikola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ.

Acest inventator istro-român genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea.

Marea preocupare ştiinţifică a acestui istro-român a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (werless).

Elena Ghica/Dora D’Istria (numele de artistă şi scriitoare), a fost fiica banului Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica al IV-lea care provenea dintr-o familie istroromână.

 

 

Imagine similară

„Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit sub influenţa mamei Catinca, neam de oieri olteni, o educaţie aleasă.

La 10 ani cunoştea nouă limbi străine. La unsprezece ani a scris o nuvelă, la paisprezece ani a tradus Iliada lui Homer din original în germană iar la şaisprezece ani a luat parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda.

Este prima femeie româncă care a publicat o carte „Pentru educaţia copiilor”. Dora D’Istria studia istoria, literatura, folclorul, sociologia, economia politică, agricultura şi religia.

În anul 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Masalski urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar fiind bătută cu cnutul. Cu acordul soţului, a plecat singură, definitiv din Rusia.

S-a stabilit în Elveţia unde a escaladat vârful Moench, pe care a fixat tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă.”

Scriitoarea Dora D’Istria (principesa Elena Ghica) a fost una dintre cele mai culte femei din Europa epocii sale, care a vizitat Roşia Montană din Munţii Apuseni, probabil nu întâmplător.

Opera sa extrem de variată tematic a fost publicată sub pseudonimul Dora D’Istria ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica; (Ec. Ioan STRĂJAN, http://dacoromania-alba.ro/nr83/istroromanii).

De origine istro-română a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther, cunoscut şi ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 Istro-români au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici, scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003).

 După ce Dialectul istro-român a fost inclus de Organizaţia internaţională UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), care amintește că acesta este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române, printr-o Decizie a Ministerului croat al culturii din 27 august 2007 graiurile istro-române (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate bunuri culturale nemateriale şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istro-române sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istro-românilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât până astăzi statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istro-române.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istro-român ca limbă maternă în programele de învăţământ.

Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele (županija) Primorsko-goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

La 12 martie 2008 Consiliul Europei a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, care prevede un mecanism de control şi de evaluare periodică a aplicării acesteia, în vederea prezentării de recomandări către statele semnatare privind ameliorarea legislaţiei, politicilor şi practicilor acestora în domeniul limbilor regionale sau minoritare.

În Capitolul 2. Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Cartei, Raportul se referă, în premieră absolută, la dialectul istro-român (subcapitolul 2.1.2, paragraful 48, Istro-româna).

Astfel, Comitetul de Experţi subliniază  “Un şir de elemente probează prezenţa tradiţională în Istria a unei mici comunităţi de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de Experţi doreşte să obţină informaţii asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic”(https://romania.wikia.org/wiki/Istrorom%C3%A2ni)

 

 

 

 

13/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNIA,ŢARA INCONJURATA DE ROMÂNI. ISTROROMÂNII – UN MIRACOL, DAR PENTRU CÂT TIMP ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 Istroromânii – un grup mic, dar cu suflet mare…Istroromân la 1891

de Gheorghe Zbuchea

 
Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara înconjurata de români.

Un numar important de români traiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si în cele mai îndepartate – cazul mai putin cunoscut al istroromânilor.

Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a lungul veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în mod curent istroromâni.

Ei se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor. Majoritatea oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste grupuri alcatuiesc o unitate etnica.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor diminuare numerica în timpul anilor, „topirea” lor în populatia majoritara în mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în tinuturile de bastina într-o perioada nu prea îndepartata.

Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor români din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european si în afara acestuia.

Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si o nava baza.

 Presedinte al comisiei române de supraveghere a constructiei fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase – pe mine si pe mama mea – cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.

Intr-o vara – nu îmi mai amintesc exact anul – capitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit – pe tata si familia sa – la o plimbare. Tinta noastra erau românii istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca mama discuta cu o femeie. „Uite ca vorbeste româneste!” – a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul „Spiru Haret”, V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?

N. Koslinski

 

Vlahi, morlaci, cici, rumeri

 

Istroromânii traiesc astazi în câteva asezari rurale (mai putin de 10 la numar), aflate în partea central-estica a peninsulei Istria, împrastiate la nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).

Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice. Dar, situatia nu este deloc noua.

Caci si în anul 1921, în recensamântul oficial italian erau consemnati 1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani mai târziu, învatatul Sextil Puscariu considera ca în aceasta zona traiau mai putin de 3 000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atentia învatatilor, spre începutul secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcatuind doar o parte din asa-numitii „români apuseni”, realitate istorica astazi disparuta aproape în totalitate, dar puternica în perioada Evului Mediu, în spatiul geografic din apropierea Marii Adriatice.

Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa vreme au fost denumiti „vlahi”, apoi „morlaci”, „cici” si abia la jumatatea secolului XVII s-au impus ca „rumeri”.

https://i0.wp.com/www.istrianet.org/istria/illustri/non-istrian/morariu/lu_frati_nostri/people/Lu_frati_nostri132t.jpg

Patria de geneza pare a se fi aflat undeva înspre rasarit, fie în spatiul din stânga Dunarii, înspre Transilvania si Banat, fie în dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi dintre cercetatorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente românesti din partea de nord si sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ramânând doar a fi confirmata de viitoarele cercetari.

Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii neîntrerupte în muntii Istriei a unei populatii romanice înca din Antichitate, la fel ca în Carpati.

O insula într-o mare catolica

In general, situatia Istriei, zona de existenta a istroromânilor la începuturile istoriei, este înca destul de putin cunoscuta. Stirile culese de acelasi istoric român Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI, precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului, pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau ca morlacii sau vlahii erau de aceeasi etnie ca si românii din Dacia traiana.

Nu exista înca o analiza a evolutiei modului de viata al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii modernitatii. Conditiile de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei români din vremurile trecute se ocupau cu cresterea animalelor si valorificarea produselor acestora, nefiind însa vorba de un popor nomad, crescator de animale.

 

 

Agricultura si vânatoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.

Se pare ca se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor, respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor, carbune comercializat pâna la Fiume, Trieste si chiar Venetia.

Multi dintre ei au început a practica si activitati legate de mare, fie ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar … pirati. Probabil la fel ca în întreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei au îmbratisat cariera armelor, devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie într-o mare catolica, subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continua, la dez-etnizare.

In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta unor institutii si forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind garantate nu o data de catre factorii politici responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.

O supravietuire ca un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au aparut elemente ale unei renasteri nationale la începutul epocii moderne.

Explicatii ar putea fi multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre ei, modul de viata traditional sau influenta factorilor de asimilare.

Abia la jumatatea veacului trecut, în epoca pasoptista, ei au intrat în atentia unor fruntasi români din Principate. Un pas important îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicatie din Trieste, L�Istria, oferind informatii despre vlahii traitori aici. El va fi imediat receptat si în mediile românesti, reprodus la Brasov în vestita Foaie pentru minte, inima si literatura, de unde îl va prelua chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, în Arhiva Albinei, în traducerea si cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urma chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i cunoaste pe respectivii români la fata locului.

In anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnutiu, aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu, urmati apoi de Ion Maiorescu, de altfel si primul român nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie si limba, facea o pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a caror supravietuire o considera „unu miraculu”.

Spre sfârsitul secolului XIX, a aparut în Istria ideea deschiderii unor scoli nationale în limba româna, asemeni initiativei anterioare pentru fratii aromâni.

 

 

 

 

Problema unei scoli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutata în toamna anului 1888, în Dieta provinciala a Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si stenogramele interventiilor deputatilor italieni si croati. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existenta istroromânilor, încercând sa demonstreze chiar ca ei ar fi… slavi.

 Dar în Comisia scolara însarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea existenta românilor în numar de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 asezari.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si altele ulterioare facute în mod repetat si cu sprijinul unor deputati italieni, cum ar fi dr. Scampichio.

Acesta marturisea într-o astfel de pledoarie: „Eu apar astazi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei si pe care trebuie sa-l asociem beneficiilor civilizatiei noastre.”

Rezultatul a fost însa contrar asteptarilor românilor. Caci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o scoala croata sub egida preotului catolic de acolo, ce a facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.

In acest context s-au înscris si începuturile activitatii lui Andrei Glavina, considerat apostol national si figura emblematica a istroromânilor.

 

 

 

 

 

 

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul român T. Burada, care facea în zona cercetari etno-lingvistice.

Tânarul istroromân a fost adus în România, începându-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a si terminat liceul.

S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învatator la scoala italiana din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistica – strângere de marturii de dialecte locale, de informatii asupra vietii istroromâne – Glavina s-a impus si prin eforturile sale de creare a unei scoli românesti. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: „Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferenta românilor liberi fata de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol national”.

Dupa primul razboi mondial, în care Glavina a luptat eroic, si-a reluat activitatea în noile conditii create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care, initial, a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor.

Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învatator si a unor carti, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolica de „Imparatul Traian”.

La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens.

Astfel, între 1893 si 1935, au fost adusi în tara, la studii, câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în tinuturile de bastina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si aromânilor (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).

 

 

 

 

 

Istroromâni înca, dar pentru cât timp?

 

 

Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la evolutia satelor si asezarilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenti doar în lucrari stiintifice si mai putin vizibil în viata de toate zilele.

Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii regimurilor comuniste au deschis o noua pagina în istoria istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istroromâna Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor.

Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început si publicarea unor carti în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare si prima publicatie istroromâna intitulata semnificativ Scrisore catre frat Rumer.

Dar înca nu s-au materializat eforturile promovarii în învatamânt, într-o forma sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate nationala în zona pare a fi înca minor.

Semne ca românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.

CITITI SI: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/17/tara-margina-si-statul-istro-romania-au-existat/

Sursa: Magazin istoric prin vistieria.ro

 

 

 

 

 

20/11/2015 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce stiu strainii despre aromâni si despre problema aromână ?

 

 

 

 

 Intr-un  documentat  articol despre aromâni, publicat în urma cu ani in  „Die Presse” din Viena,  cunoscutul scriitor şi publicist Karl Marcus Gauss vorbeste  in articolul “Was wir erst noch lemen” (Ceea ce trebuie să mai învăţăm) despre  Noua Europa si problemele ei, vorbindu-ne  pe un spatiu amplu despre  problema aromanilor din Balcani..

Iata un extras care nu poate sa nu ne preocupe pe noi,români si aromâni deopotriva :

“Toţi vorbesc despre „Noua Europă”. Dar cum va vorbi noua Europă? Englezeşte? Franţuzeşte? Sau poate chiar aromâneşte? Despre bucuria diversităţii, teama simplicităţii – şi cu ce se află în avans faţă de noi un mic, aproape uitat popor din Balcani.

Cunoaşteţi aromânii? Aţi dobândit deja primele cunoştinţe de bază ale limbii aromâne? Nu? Este mereu acelaşi lucru, toţi doresc să fie europeni şi nici nu ştiu măcar că viitorul Europei va fi decis de modul cum va fi rezolvată problema aromână!

Recent am văzut la televizor doi oameni impunători, vorbind despre Europa. Unul se numea Kohl, celălalt Chirac.

Aparatul de repetiţie verbal, pe care oricine îl etalează, dacă în zilele noastre i se pun întrebări cu privire la Europa, a decurs la ei un timp în mod statornic fără întrerupere: Că viitorul Europei înseamnă diversitatea culturilor şi a popoarelor sale, şi-au asigurat reciproc cu voie bună, şi că în zona comercială fără vamă se vor schimba nu numai mărfuri, ci şi gânduri.

Cine a fost invocat cu vorbe măreţe, acesta ă fost europeanul de mâine: un om, ale cărui virtuţi sunt receptivitatea faţă de tot ce există în lume, a cărui cinste este toleranţa, a cărui patrie mai largă este întreaga Europă.

Curios să afle tot ce se petrece la vecinul său, dincolo de graniţele vechi, el va fi flexibil şi, atât în metropole cât şi la ţară, el va fi foarte bine informat, cel puţin prin televiziune, cu privire la problemele de cultură europeană, căci bogăţia Europei constă nu (Kohl), nu numai (Chirac), în nici un caz doar (Helmut-Jacques) în forţa economică a continentului, ci… etc.

Există deja acest Nou European? Germanii ar fi flexibili? Asta nu le-a reproşat încă nimeni. Francezii s-ar simţi acasă şi în Germania? Mai degrabă nu, dacă facem abstracţie de bucătăria germană.

Şi austriecii şi-ar avea bucuria lor în faptul că în ţara Eu-soră, Spania, domneşte multitudinea de limbi şi că în afară de limba spaniolă se mai vorbeşte şi catalana, galiciana, basca şi calo?

Atunci noi nici nu am fi aşa de singuratici în strădania noastră onestă de a menţine naţionalităţilor autohtone limbile croată, slovenă, cehă, bineînţeles şi cele române. Vai, precum o ştie toată lumea, stăm prost cu virtuţile, care se pretind de la noi, europenii de azi, cei de mâine.

Şi, totuşi, există deja aceşti oameni receptivi faţă de tot ce există în lume, care nu se bazează în mod grosolan pe posesiunile lor naţionale; cărora nu le vine greu, ci le face plăcere, să gândească şi să vorbească în două sau mai multe limbi; care nu-şi referă acţiunile şi năzuinţele, în mod meschin, asupra unui singur stat, ci mereu la mai multe; pentru care graniţele nu înseamnă o obsesie ci o depăşire cotidiană; care dintotdeauna practică comerţul şi circulaţia între est şi vest, nord şi sud; care îşi câştigă identitatea tocmai din contactul cu diferitele culturi; cărora toate acestea nu trebuie să li se impună ca nişte ţeluri măreţe, fiindcă ei din timpuri străvechi trăiesc toate acestea.

 Pe scurt: Există noul om european. El este aromân…

…Aromâni? Noul lexicon dă doar informaţii scurte: „Aromânii, macedoromânii, macedovalahii, ţintarii, două ramuri principale, dintre care unul constă din meşteşugari, celălalt din păstori nomazi”. A face atâtea greşeli şi a da şi ghicitori în cuvinte aşa de puţine, asta este de asemenea o artă. Dar aşa nu ajungem mai departe.

Izvoarele istoriei dau mărturie despre aromâni cu mult timp înainte de a vorbi, să zicem, despre danezi şi despre austrieci, despre flamanzi sau despre germani. Metropola lor Moscopole era deja un important centru comercial, prin care veneau produse exotice din Orient în nordul Europei, iar de la Veneţia, mărfurile europene erau transportate la Bagdadi când la Bonn, acolo unde astăzi se află Ministerul Economiei, se afla încă frumosul „nimic”. Căci aromânii sunt europeni ai primei ere.

Ei apar din întunecimea istoriei împreună cu vechii greci, la care europenii de azi se referă cu plăcere, când vor să prezinte civilizaţia, democraţia, individualitatea drept o moştenire, pe care nu le mai poate contesta nimeni. Aromânii, ca şi două duzini de alte popoare, se află în Balcani dintotdeuna.

Din încăpăţânare pură ei nu sunt slavi, ci romani. În loc să se ţină docil de cel de-al doilea popor roman, cu românii, ei se orientează semeţ după greci, cu care lingvistic nu au absolut nimic comun.

Mai târziu, când au pătruns slavii în Balcani, ei au intrat în relaţii strânse cu aceştia; în înţelegere foarte bună au trăit mai ales cu bulgarii, indiferent dacă diferitele mari împărăţii ale acestora tocmai se întemeiau sau se prăbuşeau iarăşi. Cu toate că şi ei s-au creştinizat, în varianta ortodoxă, au refuzat totuşi patriarhatul sârb-ortodox ca şi limba bisericească bulgară veche, şi nici scrierea chirilică nu au adoptat-o.

Spre deosebire de francezi sau germani, aromânii dintotdeauna au fost destul de progresişti, să nu-şi lege identitatea lor naţională în mod fatal de ideea unui stat naţional.

Un stat propriu, în care aromânimea să se realizeze în forma sa supremă, în forma statală, ei nu au întemeiat niciodată şi nu au tins spre aşa ceva.

Dintotdeauna ei nu trăiesc izolaţi, numai pentru ei, în contact şi întrepătrundere permanentă cu alte popoare. Astăzi ţinuturile lor sunt împărţite unor state care, în parte, se duşmănesc de-a binelea, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Turcia.

În evul mediu, poziţia lor de comercianţi de mărfuri şi de bunuri spirituale era necontestată.

Ceea ce a fost transportat de la Brindisi în Europa de Est, ceea ce a fost dus de la Veneţia în Imperiul Bizantin, ceea ce la Viena s-a aşteptat grabnic din Orientul apropiat (condimente!), nu a sosit fără să fi fost transportat o bucată de drum de către aromâni. în izvoarele istorice ale Imperiului Otoman se găsesc pe alocuri plângeri, că tocmai trecătorii de strâmtori cei mai de nădejde şi comercianţii intermediari cei mai iscusiţi, aromânii, arată o dibăcie deosebită, de a scăpa de plata impozitelor prin fel de fel de trucuri şi stratageme.

Dar ei, talentaţii comercianţi ambulanţi şi conducătorii de caravane, nu au fost ahtiaţi numai de bunăstarea lor materială; oricum, nenumărate cărţi greceşti au fost tipărite tocmai la Moscopole, în metropola aromânească, care niciodată nu s-a prezentat fiind exclusiv aromânească, în ea aflându-se mereu şi sârbi, bulgari, otomani, greci, veneţieni şi levantini.

Pe scurt: Mai bine decât le fac pe toate aromânii, de fapt nici nu se poate. Nu-i de mirare că azi ei o duc atât de rău.

Desigur că există la noi în Austria, precum şi în aşa numitele ţări-nucleu ale Uniunii Europene destui oameni inteligenţi, care confundă raţiunea cu raţionalizarea şi cred că dezvoltarea liberă a limbilor ar cauza încetineala apropierii unificării Europei, ar împiedica integrarea.

Astfel de oameni, care îşi imaginează Europa ca un bloc uniform al progresului şi se cred din această cauză oameni progresişti, visează o naţiune comună europeană, în care engleza (sau franceza) ar funcţiona ca limbă de stat şi ar grăbi în felul acesta sfârşitul de mult scadent al anarhiei lingvistice a marginilor.

Cunoscutul lingvist austriac, Georg Hoffmann-Ostenhof, spre exemplu, în revista „Profil”, a proclamat cu câtva timp în urmă, limba engleză ca limbă a unei viitoare Europe, vărsându-şi conştiinţa critică îm emfaza: „Statele Unite ale Europei, ori că vor avea o limbă comună, o „lingua franca”, ori că nu vor exista deloc”. Ca şi mulţi alţi gânditori, care aveau imaginea unor lucruri la fel de măreţe, şi acesta are la îndemână câteva măsuri administrative, care ar fi potrivite să ajute această viziune puternică să răzbată.

Căci, de câte ori nu eşuează lucruri măreţe din cauza unor prejudecăţi mărunte! Astfel ar trebui să se interzică, de pildă, în întreaga Europă sincronizarea unor filme pentru cinematograf sau televiziune.

Aceasta şi încă o serie de alte măsuri briliante de pedagogie forţată ar fi suficiente ca fiecare european să posede, pe lângă dialectul său de acasă, şi limba engleză, deja după o singură generaţie.

Dar, astfel, britanicii, care ştiu engleza deja din copilărie, nu ar fi avantajaţi pe nedrept? Aici se dovedeşte că în fiecare veritabil poliţist al limbii pândeşte şi un poliţist de circulaţie spirituală. Drept contra-serviciu, aşa se exprimă Hoffmann-Ostenhof, englezii ar trebui să renunţe la circulaţia rutieră pe banda stângă, aşa cum au fost obişnuiţi până în prezent!

Această propunere pare să fie simplă, conţine ceva genial. Deoarece Uniunea Europeană este şi o comunitate de schimburi, noi ar trebui, în sfârşit, să recunoaştem în mod creativ câte toate cele se pot schimba! Limba contra maşină de pildă, şi, într-adevăr, acestea două sunt foarte asemănătoare între ele.

Limba maternă, ca şi maşina familiei sunt esenţiale pentru fiecare om, dar, pe de altă parte, acestea nu ar trebui să le fie prea importante, căci teorema lingvistică emisă de Hoffmann-Ostenhof este valabilă şi pentru circulaţie: Statele Unite ale Europei vor circula pe banda dreaptă, ori nu vor exista.

De îndată ce ai învăţat cu Hoffmann-Ostenhof să gândeşti europeneşte, soluţiile pentru multe probleme ale continentului îţi vin în cap, ca de la sine. Şi, în afară de aceasta, totul arată mult mai ordonat, când talmeş-balmeşul de limbi şi obiceiuri în sfârşit este ordonat mai clar. Europa face o impresie pur şi simplu mai prietenoasă, mai modernă, dacă se ştie în orice clipă, unde este voie de vorbit de stânga şi să conduci pe dreapta.

Ceea ce iese la iveală din nişte idei fixe, obsesii de genul acesta, desigur nu este doar o înţelegere cu totul degradată a progresului, care este conceput sub formă de uniformizare culturală şi administrare birocratică încordată, ci totodată şi o înţelegere pur şi simplu totalitară a limbii.

Cine se plânge că munca în diferitele comisii europene este îngreunată din cauza multitudinii de limbi europene, acela ar vrea să facă nu numai munca să meargă fără piedici, ci tot aşa şi funcţionarea limbii, precum şi pe aceia care o vorbesc să-i facă să asculte, să se supună necondiţionat.

Au existat miniştri greci, membri ai academiei sârbe, purtători de premii de stat bulgari, români participanţi la olimpiadă, eroi populari (slavo)macedoneni şi albanezi, care erau aromâni.

Numai că nimeni nu a trebuit să ştie asta. Sau ei înşişi nu trebuia să accentueze prea mult aceasta. Căci aromânii, oricum ar fi fost ei numiţi, de mai bine de 100 de ani, în toate statele în care trăiesc, nu sunt prea agreaţi.

Nu sunt tocmai persecutaţi; ceea ce deranjează la ei este doar că nici acum încă nu s-au abandonat pe ei înşişi întru totul şi nu s-au asimilat încă; aşa încât să nu se mai deosebească.

Aşa numitele recensăminte, la care cine recunoaşte că aparţine unei naţionalităţi nedorite trebuie să se aştepte la neplăceri, au făcut ca, în ultimele decenii, numărul aromânilor să se reducă peste tot, în mod drastic.”

 

 

Karl-Marcus Gauss  este un autor şi un critic literar din Salzburg-Austria.

Din 1991 este editorul revistei “Literatură şi critică” („Literatur und Kritik”) .

Dintre lucrarile  pe care le-a publicat, s-au remarcat  printre altele: ”Despotul binevoitor”, “Distrugerea Europei Centrale” (ambele în Editura Wieser), Alfabetul european  (la Editura Zsolnay) s.a .

 

Karl-Markus Gauß

 

 In 1995  i s- a decernat premiul european pentru eseuri „Charles Veillon”.

 

19/02/2015 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: