CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Sindromul Italia”şi drama îngrijitoarelor românce care lucrează departe de ţară şi de familie

 

Imagini pentru badante photos

 

 

 

Potrivit unui raport al ONU, între 2007 și 2017, aproximativ 3,4 milioane de români și-au părăsit țara, reprezentând 17% din populație.

Peste 800.000 de persoane lucrează ca îngrijitoare în Italia cu un contract regulat și multe dintre ele suferă din cauza muncii excesive, a distanţei faţă de casă și a singurătăţii, scrie o publicaţie italiană, care prezintă cazurile triste ale unor românce aflate în această situaţie.

Cererea pentru acestea este foarte ridicată, într-o țară cu 13,4 milioane de persoane vârstnice, ţară clasificată de Națiunile Unite ca fiind a treia din lume în ceea ce privește speranța de viață.

Într-o cameră mică de la Institutul de Psihiatrie Socola din Iași, cea mai mare instituție psihiatrică din România, Ana (nume fictiv) este diagnosticată cu depresie, scrie publicaţia italiană online ebada.it

Medicii spun că femeia suferă de „sindromul Italia”, o definiție utilizată în România pentru problemele de sănătate mintală pe care multe femei ajung să le aibă după ce lucrează ca îngrijitoare în Italia.

„Sindromul Italia este un fenomen social. De cele mai multe ori, este o formă de depresie caracterizată prin anxietate, apatie, astenie mentală și fizică, însoţită de insomnie și o dispoziție profund tristă, de un sentiment de înstrăinare.

Este fragilitatea genetică a oricărei persoane care emigrează, a cărei situaţie se înrăutățește trăind într-o țară străină, cu o altă cultură, cu alte tradiții, fără a cunoaște limba”, a explicat Andreea Nester, psihiatru al Spitalului Socola.

Colegul acesteia Cozmin Mihai spune că, din cei 3.000 de pacienți depresivi pe an, aproximativ 150 (5%) suferă de sindromul Italia.

„Sindromul Italia nu este un diagnostic recunoscut științific. Definiția a fost inventată de doi psihiatri ucraineni în 2005. Constă în stres fizic și psihologic”, a declarat Donatella Cozzi, cercetător la Universitatea din Udine, care a vizitat orașul Iași pentru a cerceta fenomenul.

„Îmi era frică să urc scările. Când trebuia să trec strada, îmi era teamă și întrebam pe cineva: «Te rog, poți să mă ajuți?» Îmi era frică să ies singură”, spune Ana, acum în vârstă de 63 de ani, care a plecat din România în 2003 pentru a merge la muncă în Italia.

 

 

Imagini pentru badante photos

 

 

 

A fost o decizie dificilă să-şi lase copiii, dintre care unul avea doar 2 ani când a plecat, dar era singura modalitate de a câștiga niște bani. Copiii au fost crescuți de tatăl lor cu banii pe care Ana îi trimitea acasă.

„Aveam 58 kg. După două luni, ajunsesem la 48. Nu puteam dormi noaptea, munca era grea, dar nu spuneam nimic”, a adăugat ea. Fiindcă era singură în Italia, Ana nu ieşea niciodată în timpul liber.

Între timp, în România, soțul ei a cheltuit banii pe care aceasta îi trimitea, așa că, în cele din urmă, Ana a decis să îi încredințeze surorii sale responsabilitatea financiară și a divorţat.

După 15 ani, Ana s-a întors în România, din cauză că nu am mai putut să se întreţină în Italia.

De asemenea, Tania Carnuta lucrează în Italia din 2006 și, după 30 de ani de căsnicie, soțul ei a decis să divorțeze.

„Sindromul Italia începe acasă. Încep să te privească ca pe un ATM. Eşti stresată de la muncă şi suni acasă ca să te calmezi, să vorbeşti despre suferinţa ta. Dar cei de acasă nu te înţeleg”, spune femeia.

„Există o lipsă de flexibilitate în acest tip de muncă, nu există forme precum part-time. Este o interpretare greșită a conceptului de «masă şi cazare».

Teoretic, lucrătorul poate pleca pe timpul nopţii, orele de lucru trebuie respectate”, a spus Maddalena D’Aprile, recrutor la Roma.

În Roma, Biserica San Pantaleo este locul unde femeile se adună în zilele libere pentru a socializa, a cere sfaturi și a vorbi în limba lor maternă.

„Ne întrebăm pe scurt: îngrijitoarele [românce] se îngrijesc de vârstnicii noștri, dar cine se îngrijeşte de îngrijitoare?”, încheie portalul italian.

 

 

 

 

 

Read more: https://ro.sputnik.md/diaspora/ Sindromul-Italia-tulburarea-de-care-sufera-ingrijitoarele-romance.html

29/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

1940 – Un an tragic pentru România

1940 – Anul prăbuşirilor

 

Greu se poate imagina un an care să stea sub pecetea tragicului, aşa cum a fost 1940 în istoria României. L-am putea numi anul tuturor prăbuşirilor şi al sfărâmării tuturor iluziilor.

Mai întâi de toate, România Mare, visul atâtor generaţii, devenea din nou România mică, teritoriul ţării la sfârşitul anului 1940 fiind doar cu puţin mai mare decât cel dinainte de Marea Unire de la 1918.

Ceea ce am cedat între 28 iunie şi 7 septembrie 1940 s-a cuantificat nu numai în kilometri pătraţi şi în număr de locuitori, dar şi în structuri industriale, unele nou create, bogăţii ale solului şi ale subsolului, instituţii culturale şi de învăţământ, ce asiguraseră o dezvoltare de o densitate calitativă fără precedent în istoria ţării. Dar datele statistice purtau şi însemnele unor tragedii umane, colective şi personale, a unor destine frânte, a unor vieţi de familie destrămate.

Viitorul şi visele tuturor acestor români înstrăinaţi în mod samavolnic se prăbuşiseră, în majoritatea cazurilor, pentru totdeauna.

Trăisem douăzeci de ani cu încrederea că nimeni şi nimic nu mai poate clinti ceea ce cuceriserăm prin luptă îndârjită, prin jertfa a zeci de mii de soldaţi pe câmpul de luptă, prin sacrificiile inimaginabile ale românilor.

Trăisem cu iluzia că ceea ce consfinţiseră tratatele internaţionale, întemeiate pe drepturi istorice, pe realităţile etnice, sociale şi culturale, dar mai ales prin voinţa majorităţii populaţiei, nu mai poate fi pus vreodată sub semnul întrebării.

Trăisem cu iluzia că suntem o ţară respectată, o ţară care şi-a cucerit un loc intangibil în concertul naţiunilor.

Trăisem cu certitudinea că suntem pregătiţi să înfruntăm totul şi pe toţi.

Trăisem cu iluzia că Restauraţia, ziua când „frumosul Crai”, cum îl numea Tudor Arghezi, care „la capătul sborului cel mare”, „s-a întors pe tronul strămoşesc”, cum spunea Adrian Maniu, avea să fie un nou început.

Trăisem, mai ales de la începutul lui 1938, în vârtejul defilărilor, al cortegiilor, al sărbătoririlor, al festivităţilor grandioase, al cultului pentru omul providenţial care, cu sceptrul regal şi sprijinindu-se pe Constituţia „ieşită din condeiul lui Istrate Micescu” în numai două nopţi, ştergea cuceririle democraţiei româneşti, partidele politice şi presa lor, parlamentul ales prin vot universal, egal şi direct şi le înlocuia cu plebiscitul popular, instaurând pentru prima dată în istoria modernă a ţării noastre partidul unic, lagărele de concentrare şi execuţiile sumare.

Dar, la zece ani după Restauraţie, aventura lui Carol II se va sfârşi printr-o plecare umilitoare, pe podeaua unui compartiment de tren, lăsând în urmă o ţară destrămată.

Nimic nu fusese adevărat. Totul s-a dovedit a fi gol. O imensă înşelăciune, o farsă scoasă la lumină de dezbaterile Consiliilor de Coroană, când s-a văzut că tot ceea ce crezusem a fi de netrecut şi de neclintit nu era decât butaforie şi că oamenii care conduseseră ţara, cei ce se aflau în fruntea „armatei regale” veniseră să constate şi să dezvăluie nepregătirea şi neputinţa noastră. Se încurcau în cifre, aruncau vina unii asupra celorlalţi.

Ruga poetului Nichifor Crainic, cu nici un an înainte, în octombrie 1939, se dovedea acum, la mijlocul lui 1940, a nu fi fost ascultată de Cel de Sus:

„Miluie-l doamne pe Rege

Dăruie – armatei Regale

Crucea izbânzilor tale

Peste pământ şi văzduh

Sfântul strămoşilor duh.”

Deosebirea esenţială, radicală, între Carol II şi cei doi înaintaşi, Carol I şi Ferdinand I, stă în faptul că ceea ce aceştia au cucerit prin luptă, Independenţa şi România Mare, Carol II a pierdut fără luptă, cedând rând pe rând pământul din care cu doar câteva săptămâni înainte se legase să nu înstrăineze nicio brazdă.

Aceasta se întâmpla în timp ce Finlanda, cu un sfert din populaţia noastră, se opusese eroic invaziei sovietice.

Iar Polonia nu cedase decât la capătul unor lupte crâncene celor două imperialisme, vestic şi estic, ce dispuneau de mijloace militare infinit superioare.

Anul 1940 a însemnat prăbuşirea unui Tron care, atunci când gardul Palatului din inima Bucureştiului a început să fie zgâlţăit de manifestanţii furioşi, a fost părăsit de toţi, făcând ca încredinţarea pe care Tudor Arghezi i-o dăduse cu două luni înainte:

„Dar sufletele, inimile toate / Bat lângă Tine, Doamne, Sănătate!” să rămână doar un patetic final de poezie.

Atunci, la 6 septembrie 1940, pleca într-un exil din care nu a mai revenit, în ciuda zbaterilor sale, un Rege pe care toţi, cu excepţia Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, aveau să-l părăsească. Odată cu această „trecere”, cum a numit Carol II abdicarea, se prăbuşea şi un sistem.

Înglodată în afaceri, în egoism şi într-o viaţă de plăceri, înalta societate românească şi cea mai mare parte a clasei politice a dat dovadă de cecitate pe toate planurile, nesesizând realităţile durereroase ale ţării şi nereceptând din ceea ce se petrecea în Europa decât frenezia luxului. Totul se desfăşura într-un cerc închis, totul se reducea la ecuaţia guvern-opoziţie, la treceri cât mai profitabile dintr-o parte în alta.

Această stare de fapt a deschis drumul afirmării extremei drepte, care, la alegerile din 1937, reprezenta o formaţiune semnificativă a eşichierului politic. În lupta dezlănţuită între Carol II şi mişcarea legionară, timp de doi ani, fiecare parte a folosit metode violente mergând până la crimă. (Notă F.N. Crimele Mişcării Legionare au fost doar acelea care pedepseau trădarea: cea a lui Mihai Stelescu pentru trădare, ucis de grupul de legionari supranumit Decemvirii; cea impotriva lui I.G. Duca pe peronul gării de la Sinaia pentru acte anti-legionare şi de trădare a ţării, de grupul Nicadorilor. Factorul determinant în luarea deciziei de suprimare a lui I.G. Duca a fost acela că a aprobat intrarea în România a 300.000 de evrei din Germania şi Austria.

Unii autori susţin că evreii ar fi intenţionat să facă un Israel european pe teritoriul românesc, având în vedere că deja în Moldova, în principalele oraşe evreii reprezentau majoritatea din procentul populaţiei; ultima crimă comisă de Mişcarea Legionară a fost cea impotriva lui Armand Călinescu, prim-ministrul, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, ucişi prin strangulare de gardienii care îi păzeau. 

Cei care l-au ucis pe Armand Calinescu poartă numele de Răzbunătorii. Scopul lor a fost acela de a-l pedepsi pe Armand Călinescu pentru crimele făcute împotriva legionarilor.

In comparaţie cu acestea, regimul lui Carol al II-lea a prigonit, torturat si ucis mii de legionari.)

La 6 septembrie 1940, mişcarea de extremă dreaptă ieşea învingătoare, ca la 14 septembrie să-şi consfinţească supremaţia: România devenea „stat naţional-legionar”.

În noaptea din 27 spre 28 noiembrie este asasinat N. Iorga. Aceasta crimă odioasă a rămas nepedepsită până în ziua de astăzi, posteritatea căutând doar motivaţii pentru cei ce au comis-o şi scuze pentru cei ce au tolerat-o.

În anul acesta, când se împlinesc şapte decenii de la una dintre cele mai cumplite fapte din istoria ţării, ne întrebăm ce ar putea să-i oprească pe toţi cei ce au un cuvânt de spus în această ţară, pe toţi cei ce sunt solidari cu trecutul, dar şi cu prezentul, să se unească şi să ceară ca Universitatea din Bucureşti, unde N. Iorga a fost timp de peste patru decenii Profesorul mai multor generaţii, cel care a făcut din catedră o tribună pentru cele mai înalte idealuri ale României, să se numească „Nicolae Iorga”.

Ar fi actul prin care am dovedi că suntem la înălţimea misiunii noastre pe acest pământ, actul prin care am dovedi tuturor că ştim să ne respectăm şi să ne preţuim valorile.

Şi, astfel, anul 1940 se încheia cu crima peste care nu se mai putea trece. Pentru că oricâte adversităţi, oricâte duşmănii, oricâte neînţelegeri a generat personalitatea proteică, unică, a lui N. Iorga, el devenise un simbol, unul din făuritorii de istorie care se desprind din hăţişul zilelor şi capătă încă din timpul vieţii apoteoza nemuririi.

Ne vom aduce aminte de toate acestea şi de multe altele acum, când se împlinesc şaptezeci de ani de când România s-a văzut părăsită şi ciopârţită.

Vom începe din numărul viitor rememorarea anului 1940 cu dubla aniversare a lui Nae Ionescu, cel ce a fost deopotrivă unul din gânditorii ce au dovedit o cutezanţă ieşită din comun, profesorul care a fascinat şiruri de învăţăcei cărora nu le-a transmis doar cunoştinţe, ci i-a deprins să gândească, să descopere şi să se descopere, dar şi unul din cei mai străluciţi gazetari ai României.

În istoria învăţământului românesc, Nae Ionescu rămâne unul dintre şefii de şcoală care au creat în jurul lor un nucleu de discipoli ce le-au perpetuat numele, editându-le postmortem opera, scriind despre el în ţară şi în străinătate, întreţinând un adevărat cult al omului, al profesorului, al filosofului. Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, C. D. Amzăr sunt numai câteva dintre numele de filozofi care au recunoscut valoarea lui Nae Ionescu şi au fost necondiţionat marcaţi de prezenţa lui.

A fost, deasemenea,  unul dintre cei mai străluciţi gazetari ai României.

După cum Nae Ionescu a fost, după 1933 şi culminând cu 1938, anul în care i-au fost interzise manifestările publice, mentorul ideologic al extremei drepte, cu care, de la un moment, numele i s-a identificat.

Nu în sensul unei angajări organizatorice, a unei adeziuni scrise, ci prin îndrumarea sprituală a mişcării legionare, printr-un necondiţionat sprijin jurnalistic, printr-o francă ofensivă împotriva inamicilor ei.

Între 4/16 iunie 1890 şi 15 martie 1940 se desfăşoară o viaţă scurtă, bogată în fapte, în care intelectualul cu răsfrângeri în atâtea domenii se însoţeşte cu omul spectacol care vrea să uimească pe cei din jur, să-i fascinze nu numai prin profunzimea şi vastitatea înzestrărilor sale, dar şi printr-un mod de a fi în care originalitatea se însoţea cu provocarea.

O sută douăzeci de ani de la naştere şi şaptezeci de ani de la moarte sunt două date care închid un destin ieşit din comun asupra căruia se cuvine să medităm.

 

Sursa:http://www.artlitera.ro

Articol după Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu

23/05/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii de lângă noi. Video

 

 

25/02/2015 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: