Mari personalităţi basarabene în luptă pentru apărarea drepturilor istorice ale poporului român în Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

 

România după August 1944 – „Sine ira et studio”

 

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943-1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei.

La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău .

Sperându-se, încă în , „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru V. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină și Șt. Bulat.

Într-o notă de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”.

Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită,   la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrând în zona de nord-est a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al U.R.S.S., V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”.

Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”.

Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România.

Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite:

– ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României;

– reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război;

– libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați;

– acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei. (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău.)

 

Pantelimon Halippa         Actul Unirii

 

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre”.

Pantelimon Halippa – În apărarea dreptului istoric privind Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Ocuparea ţării de către Armata Roşie, în anul 1944, şi înţelegerea dintre anglo‑americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud‑Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. şi instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist.

Articolul 4 al Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, prevedea restabilirea frontierei de stat între U.R.S.S.
şi România, conform „acordului” sovieto‑român din 28 iunie 1940.

Formularea era improprie, deoarece cedarea sau, mai precis, evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provincii istorice şi etnice româneşti, s‑a făcut sub imperiul forţei, în urma a două note ultimative, fără a se ţine cont de dreptul la autodeterminare al popoarelor.

Articolul 5 al Convenţiei prevedea că toţi cetăţenii care au rămas pe teritoriul Basarabiei după 28 iunie 1940 şi în decursul celor trei zile de ocupare a Basarabiei de trupele sovietice, sunt obligaţi să se reîntoarcă în U.R.S.S., dat fiind că deveniseră cetăţeni sovietici, conform unui decret sovietic apărut la 8 martie 1941.

Sovieticii considerau că toţi aceşti locuitori, basarabeni, bucovineni, rămaşi în decursul celor trei zile, optaseră pentru cetăţenia sovietică.

Mai mult, sovieticii afirmau că toţi locuitorii rămaşi în Basarabia şi Bucovina, care în timpul războiului reveniseră în România în mod ilegal, spuneau ei, erau obligaţi să se repatrieze în U.R.S.S., fiind consideraţi cetăţeni sovietici, pe baza decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care le conferea ireductibil şi definitiv cetăţenia sovietică.

Plecarea lor în România în timpul războiului era deci considerată ca un act sancţionabil penal şi ilegal, din punctul de vedere al legislaţiei internaţionale.

Pentru aplicarea Convenţiei s‑a format Comisia Aliată Sovietică de Control, cu sediul la Bucureşti, care era dominată de reprezentanţii sovietici, în timp ce reprezentanţii Marii Britanii şi ai S.U.A. aveau doar un rol figurativ.

Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii şi bucovinenii,cerându‑le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români.

Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într‑un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al Guvernului S.U.A., M. Etherige, în care se arăta că, în conformitate cu principiile de drept internaţional, „cetăţenii statului, care abandonează un teritoriu în favoarea altui stat, au dreptul de a opta, într‑un anumit termen, pentru una din cetăţenii.

În nici un caz nici unul din state nu poate să‑i considere
cetăţeni ai săi, cu sila, adică contra voinţei lor liber exprimate”.

Fruntaşul basarabean argumenta că „dacă pentru particulari nu se poate concepe să pierdem cetăţenia română, prin simpla decretare a guvernului sovietic, apoi pentru funcţionarii români originari din Basarabia cu atât mai mult nu se pot aplica principiile susţinute de organele sovietice, căci funcţionarii, prin ocuparea funcţiunilor şi păstrarea lor până azi, în România, nu numai că au optat pentru cetăţenia română, dar au pierdut‑o pe cea sovietică definitiv, dacă ar fi avut‑o”.

După ce arăta că este de neconceput ca un guvern străin
să decidă prin legile sale că cetăţenii unui stat, care se află în acel stat, pierd cetăţenia acelui stat, conferindu‑le altă cetăţenie, fruntaşul basarabean semnala că „timp de un an de zile am fost vânaţi în toate colţurile ţării de organele de poliţie române şi sovietice, ca nişte fiare sălbatice.

Închişi în lagăre şi forţaţi să semnăm declaraţii că plecăm de bunăvoie în Rusia.

Altora li s‑au falsificat declaraţiile de refuz, menţionându‑se cuvintele „da”în loc de „nu” sau „nu” în loc de „da”.

Trăim zile şi nopţi de groază, căci în fiecare clipă ne aşteptăm să fim ridicaţi de poliţia rusă şi trimişi în Rusia.
Dar nu trimişi în locurile de origine, ci în fundul Siberiei, căci cei ridicaţi au fost socotiţi trădători, pentru că au plecat în România.

Familiile au fost despărţite şi membrii ei trimişi în părţi diferite ale Rusiei”.
În final, el ruga să „cercetaţi chestiunea noastră şi raportaţi situaţia guvernului american”.

Neînfricat Pentru Basarabia pentru ca să putem fi luaţi sub ocrotirea lui şi a ni se acorda dreptul ca noi înşişi să optăm pentru cetăţenia ce dorim, fără constrângerea nimănui” şi făcea un apel disperat: „Scăpaţi‑ne de starea aceasta de groaznică teamă
de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde!”.

Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor şi
bucovinenilor nu s‑a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii.

Soarta refugiaţilor basarabeni şi bucovineni s‑a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional şi a devenit tragică odată cu ocuparea României.

Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54 576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică .

Soarta acestor români trimişi, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate şi acuze că au „colaborat” cu regimul şi autorităţile politice româneşti .
În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze şi să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini şi a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris.

În ajunul acesteia, fruntaşul basarabean elabora un memoriu în care explica esenţa problemei Moldovei de Răsărit.

„Cu tot complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei – arăta el –, cu toate ordinele de a se scoate din librării şi biblioteci cărţile, revistele şi broşurile privitoare la Basarabia, cu toată epurarea cărţilor didactice de geografie, istorie şi chiar de literatură privind acest subiect, problema Basarabiei persistă în toate sufletele româneşti şi, desigur, va exista, va reînvia şi va complica raporturile între U.R.S.S. şi România”.

După ce expunea momentele esenţiale ale conteciosului româno-rus/sovietic privind Basarabia, Halippa aprecia că „nu pot fi relaţii normale între România şi U.R.S.S., nu va putea fi pace durabilă între ele fără să se facă dreptate României, fără să i se dea graniţa istorică la Nistru”.

 
El considera că „având în vedere hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1920, cu argumentările ei însuşite de marii aliaţi de atunci;

– având în vedere actul de agresiune comis în 1940 împotriva României de către Rusia Sovietică, aliată pe atunci cu Germania hitleristă; – având în vedere că prin această agresiune s‑a călcat pactul Kellog şi pactul de definire a agresorului;

– având în vedere că U.R.S.S. a justificat atunci agresiunea sa, falsificând realitatea prin argumentul etnicităţii şi tot de acest argument uzează azi, când pretinde partea răsăriteană a Poloniei înainte de 1939, precum şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia, şi aplicându‑se acest principiu al etnicităţii şi Rusiei, credem că Marile Puteri vor impune U.R.S.S. restituirea teritoriului Basarabiei către România.

Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe”.

Într‑un alt memoriu adresat primului‑ministru din acea vreme, în anul 1946, fruntaşul basarabean sugera că, în vederea pregătirii susţinerii de către România a revendicărilor sale la Conferinţa Păcii, „s‑ar impune o intensificare a propagandei pentru Basarabia Românească în ţările neutre, sau în centre mai importante internaţionale.

Aceste centre ar fi: Ankara, Elveţia, poate Lisabona, chiar Stockholm, reprezentanţii noştri căutând să pătrundă cât mai departe, iar în cazul imposibilităţii de a ajunge acolo: Parisul şi Atena, unde ei ar fi trebuit să aştepte desfăşurarea evenimentelor” .

În aceste centre urmau să acţioneze „delegaţii puternice, autoritare şi erudite”, astfel încât, „cercetând din timp situaţia la faţa locului, să poată închega relaţii trainice, intime şi necesare”, pentru a apăra interesele ţării în circumstanţele actuale.

 Delegaţiile urmau să fie formate din cât mai puţine persoane, cât mai sigure, autoritare prin trecutul lor şi opera realizată, erudite în probleme basarabene, iar plecarea lor „trebuie să se facă neîntârziat, neoficial, fără discuţii zadarnice, persoanele în cauză instalându‑se în centrele arătate pentru a începe imediat – cel puţin – sondarea terenului, pregătindu‑se pentru activitatea posterioară. Delegaţiile trebuie înzestrate cu literatura necesară şi alcătuite în aşa fel ca fiecare grup să aibă în sânul său cel puţin un specialist în probleme basarabene şi un mânuitor de condei, care să concretizeze ideile celorlalţi” .

Perfect justificate prin conţinutul lor, asemenea demersuri nu au putut avea un impact pozitiv notabil asupra rezolvării în spiritul dreptăţii a problemei teritoriilor româneşti intrate sub ocupaţia sovietică.

Din păcate, problema graniţei româno‑sovietice şi a clarificării statutului Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa nu a mai fost abordată în nici un fel de către guvernul condus de Petru Groza, nici în documentele oficiale ale diplomaţiei României, nici în dezbaterile forumului păcii, unde chestiunea a fost „soluţionată”, pur şi simplu, prin reluarea aidoma a textului din articolul 4 al Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944.

În schimb, chestiunea va fi prezentată în lucrări şi memorii înaintate Conferinţei de Pace de foşti diplomaţi şi oameni de stat români din exil, adresate aceluiaşi for internaţional .

Documentele prezentate forumului păcii în 1946 nu au fost luate în considerare de Marile Puteri învingătoare.

Prin articolul 1 al Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, frontiera sovieto‑română a fost stabilită „în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto‑cehoslovac din 29 iunie 1945”15.

Tratatul consfinţea astfel situaţia profund nedreaptă instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, care conţinea în privinţa frontierei de răsărit a României o formulare aproape identică.

Era, desigur, o flagrantă inexactitate, pentru că, prin nota sa din 28 iunie 1940, Guvernul României a subliniat că a fost silit prin ameninţarea cu folosirea forţei să accepte numai condiţiile de evacuare
impuse de U.R.S.S., deci o situaţie de fapt la momentul dat, fără a se fi referit la acceptarea de noi frontiere între cele două ţări şi fără a fi încheiat un accord în această problemă.

Prin modul cum au „rezolvat” problema graniţei de nord‑est a României, Marile Puteri au lovit în Marea Unire din 1918, pentru care Pantelimon Halippa, ca şi ceilalţi corifei ai unităţii naţionale au luptat cu atâta abnegaţie şi spirit de dăruire pentru interesul naţional.

Memoriile adresate oficialităţilor de atunci de către reprezentanţi ai opoziţiei democrate, ca şi demersurile întreprinse de exilul românesc, rămân totuşi o mărturie a ataşamentului oamenilor politici şi a diplomaţilor români de dinainte de 1944 la principiile dreptului, justiţiei şi moralei internaţionale şi importanţa lor trebuie analizată mai întâi din acest punct de vedere.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris referitoare la frontiera de Răsărit a României sunt discutabile, în primul rând, din punct de vedere moral, atâta vreme cât este imposibil de justificat faptul că ele au permis menţinerea timp de o jumătate de secol a ocupaţiei militare asupra unor teritorii anexate prin forţă, care-şi găseşte singura motivaţie într-un act amoral, condamnat expres de întreaga comunitate mondială – monstruoasa înţelegere dintre Germania fascistă şi Imperiul sovietic, din 23 august 1939.

 

 

ADDENDA

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n.1 august 1883 , în localitatea  Cubolta,  judeţul  Soroca, în Basarabia ţaristă), a fost  unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru Unirea cu România.

A condus în calitate de președinte Sfatul Ţării din Republica Democrată Moldovenească, atunci când pe 27 martie  1918 s-a votat  în favoarea Unirii cu România a ţinutului dintre Prut şi Nistru cotropit de Rusia şi  botezat de aceasta Basarabia.

A ocupat funcții importante în diferite guverne ale României Mari.

In martie 1944, Pantelimon Halippa urma să participe la  o amplă actiune de sprijinire a cauzei româneşti, prin trimiterea în străinatate a unor personalitati politice si culturale basarabene – Ion Pelivan, dr. Petre Cazacu, Stefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Nastase, Alexandru Boldur, Vasile Harea s.a. – care să militeze «pentru păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-mamă».

Acţiunea proiectată nu a reuşit din cauza precipitării evenimentelor, dupa intrarea trupelor sovietice în ţară.

In noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat şi aruncat fără a fi judecat, în inchisoarea de la Sighetu Marmaţiei, dupa care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

 A solicitat o audienţă la … Petru Groza, pe care l-a intrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice.

Acesta i-a raspuns ca n-ar fi stiut nimic de acest lucru, pe care l-a pus pe seama «jidancei Ana Pauker» şi a lui «Georgescu-Talharescu» (Teohari).

La obiectia lui Halippa, ca Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, Petru Groza,  ca şef al Guvernului trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza i-a răspuns că, pe vremea aceea, guverna Moscova,  nu el.

După ce a stat aproape 4 ani in 11 lagăre din URSS,în decembrie 1955, a revenit in ţară, dar in loc sa fie lăsat să meargă acasa, a fost dus la închisoarea Gherla, unde a stat pana în 1957 («Anii de inchisoare: Sighetul, Siberia, Gherla si, din nou, acasa»).

În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lânga Comitetul Central al PCR, locuinţa de pe strada Al.Donici nr.32 din Bucureşti, care îi fusese confiscată de comunişti.

«Sa nu-şi inchipuie nimeni că din dragoste m-au readus in casa mea. Au facut-o din interes.

Un înalt personagiu de la Consiliul de Stat a adus intr-o zi in discutie cu patriarhul Iustinian problema romanilor din Basarabia.

Si atunci si-au adus aminte de mine, ca unul care am trait direct evenimentele istorice importante şi care cunosc multe aspecte poate total ignorate de alţii…».

Pan Halippa era în permanenţă la curent cu apariţiile periodice şi editoriale din URSS.

Mai mult, marele patriot român aprecia că:

«ruşii incearcă să falsifice istoria în modul cel mai grosolan.

Realitatea este cu totul alta. Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun staruie sa rusifice elementul baştinaş daco-roman ce formeaza majoritatea populaţiei din aceasta provincie. Acesta este adevarul etnic şi istoric!».

Marele patriot român Pantelimon Halippa a părăsit această lume la venerabila vârstă de 95 de ani, în data de 30 aprilie 1979, la Bucureşti.

 

 

 

Sursa: 

Capitolul V din lucrarea lui Ion Constantin, „Pantelimon Halippa – neînfricat pentru Basarabia”

Dă clic pentru a accesa Ion_Constantin_Pan_Halippa_neinfricat_pentru_Basarabia.pdf

1 august 1883: S-a născut Pantelimon Halippa, neînfricatul luptător pentru cauza unirii Basarabiei cu patria mamă – România

Pantelimon Halippa         Actul Unirii

 

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n.1 august 1883 , în localitatea  Cubolta,  judeţul  Soroca, în Basarabia ţaristă), a fost  unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru Unirea cu România.

A condus în calitate de președinte Sfatul Ţării din Republica Democrată Moldovenească, atunci când pe 27 martie  1918 s-a votat  în favoarea Unirii cu România a ţinutului dintre Prut şi Nistru cotropit de Rusia şi  botezat de aceasta Basarabia.

A ocupat funcții importante în diferite guverne ale României Mari.

 

Pantelimon Halippa: LUPTATOR NEÎNFRICAT PENTRU BASARABIA

Patriotul roman basarbean Pantelimon Halippa urmat şcoala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ şi ale Seminarului Teologic din Chişinău.

După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi Tartu, Estonia).  De aici a fost exmatriculat un an mai târziu, pentru implicarea în mişcarea naţionalistă.

Revenit la Chişinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „revista Basarabia”, prima publicaţie română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul „Deşteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost arestat de autorităţile ţariste în 1906 şi depus la o închisoare de lângă Moscova.

  După eliberare, Halippa s-a refugiat la Iaşi, în România, şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912.

În această perioadă a colaborat la revista „Viaţa românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”.

În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”.

Revenit la Chişinău în 1913, editează împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.

În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarbiei  cu România.

Activitatea sa politică s-a intensificat iar în 1917 a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc.

Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreşedinte, apoi preşedinte al Sfatului Ţării, care a votat  la 27 martie 1918 Unirea Basarbiei cu România.

A luat de asemenea parte la adunările de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi, respectiv, a Transilvaniei, cu Ţara Mamă, România.

După 1918 a deţinut mai multe funcţii: ministru, secretar de stat pentru  Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934), urmărind neîncetat propăşirea culturală a Basarabiei.

Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău (1940).

În 1932 a editat şi a condus revista “Viaţa Basarabiei” şi  cotidianul omonim.

A scris aproape 300 de  poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum, „Flori de pârloagă”(1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu.

A scris şi câteva studii istorice: „Bessarabia do prisoedineniâ k Rossii (1914), Basarabia inainte de sub dominatia Rusă (1812-1825), B. P. Hasdeu” (1939).

Postum i s-a  publicat în revista „Patrimoniu” din Chişinău , „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de publicistică (2001).

În colaborare, a mai semnat şi cartea „Testament pentru urmaşi” (publicata in 1991). Membru corespondent al Academiei Române (1918). 

A protestat energic, prin memorii trimise Corpurilor Legiuitoare, impotriva notelor ultimative din 26 si 27 iunie 1940, transmise de guvernul sovietic, prin care Romania este nevoita sa cedeze Basarabia si nordul Bucovinei («Drama Basarabiei in iunie 1940.

 

In martie 1944, Pantelimon Halippa  a incercat sa realizeze o ampla actiune prin trimiterea in strainatate a unor personalitati politice si culturale basarabene – Ion Pelivan, dr. Petre Cazacu, Stefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Nastase, Alexandru Boldur, Vasile Harea s.a. – care sa militeze «pentru păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-mamă».

Acţiunea proiectată nu a reusit din cauza precipitarii evenimentelor, dupa intrarea trupelor sovietice in tara.

In noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat ţi aruncat fără a fi judecat, în inchisoarea de la Sighetu Marmaţiei, dupa care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

 A solicitat o audienţă la … Petru Groza, pe care l-a intrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice.

Acesta i-a raspuns ca n-ar fi stiut nimic de acest lucru, pe care l-a pus pe seama «jidancei Ana Pauker» şi a lui «Georgescu-Talharescu» (Teohari).

La obiectia lui Halippa, ca Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, Petru Groza,  ca şef al Guvernului trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza i-a răspuns că, pe vremea aceea, guverna Moscova,  nu el.

După ce a stat aproape 4 ani in 11 lagăre din URSS,în decembrie 1955, a revenit in ţară, dar in loc sa fie lăsat să meargă acasa, a fost dus la închisoarea Gherla, unde a stat pana în 1957 («Anii de inchisoare: Sighetul, Siberia, Gherla si, din nou, acasa»).

În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lânga Comitetul Central al PCR, locuinţa de pe strada Al.Donici nr.32 din Bucureşti, care îi fusese confiscată de comunişti.

«Sa nu-şi inchipuie nimeni că din dragoste m-au readus in casa mea. Au facut-o din interes.

Un înalt personagiu de la Consiliul de Stat a adus intr-o zi in discutie cu patriarhul Iustinian problema romanilor din Basarabia.

Si atunci si-au adus aminte de mine, ca unul care am trait direct evenimentele istorice importante şi care cunosc multe aspecte poate total ignorate de alţii…».

Pan Halippa era în permanenţă la curent cu apariţiile periodice şi editoriale din URSS.

Mai mult, marele patriot român aprecia că:

«ruşii incearcă să falsifice istoria în modul cel mai grosolan.

Realitatea este cu totul alta. Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun staruie sa rusifice elementul baştinaş daco-roman ce formeaza majoritatea populaţiei din aceasta provincie. Acesta este adevarul etnic şi istoric!».

Marele patriot român Pantelimon Halippa a părăsit această lume la venerabila vârstă de 95 de ani, în data de 30 aprilie 1979, la Bucureşti.

 Cu patru ani înainte de a muri, în ziua de 8 martie 1975, el îi spunea unui prieten:

«Dragă … eu ma duc, mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc. Aşa cum glăsuiau şi străbunii şi te-aş ruga… pe cine întâlneşti din fraţii noştri din Basarabia, spune-le sa vină să mă vadă, căci o să-mi facă plăcere.

Căci eu voi pleca dintre cei vii, aceasta e legea firii, nu te poţi opune ei, dar mă chinuie faptul că n-o să mai prind ziua cea mare de a revedea Basarabia readusă la sânul scumpei noastre Patrii, România.

Gândurile mele se furişează, fraţilor nostri de peste Prut să nu uite că pravoslavnicii rusi au purtat sâmbetele şi neamului nostru şi că, dacă intorci reverul medaliei acestora, pe rever scrie «Sovietia» care, în fond, nu e altceva decât continuarea politicii pravoslavnicilor.

Vreau să le spun fraţilor de peste Prut sa nu-şi uite neamul  din care facem parte, căci numai aşa vor fi vrednici urmaşi ai unui Ştefan cel Mare».

Pe 23 august 2010, preşedintele interimar al Republicii Moldova şi preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem lui Pantelimon Halippa, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist sovietic de ocupaţie din Basarabia, înalta distincţie „Ordinul Republicii”.

O stradă şi o mică piaţă din sectorul Centru al oraşului Chişinău îi poartă numele.

 

 

Pantelimon Halippa pe fundalul clădirii Sfatului Ţării, timbru al Republicii Moldova (1998)	Bustul lui Pan Halippa ridicat la Alba Iulia, România

Opera

     Basarabia sub împăratul Alexandru I (Chişinău, 1914)
     Basarabia înainte de lipirea ei la Rusia. Studiu istoric (Chişinău, 1914)
     Bogdan Petriceicu Hasdeu (Chişinău, 1938)
     Calvarul românilor basarabeni şi bucovineni. Documente (Bucureşti, 1974)
     Flori de pârloagă (Iaşi, 1921)
     Pilde şi poveţe. Întâia carte moldovenească de cetire (Chişinău , 1908)
     Povestea vieţii mele (Chişinău, 1990)
     Publicistică (Chişinău , 2001)
     Soia. Sfaturi pentru ţărani (Chişinău, 1939)
     Stihuri pentru zilele de astăzi (Chişinău, 1990)
     Testament pentru urmaşi. Mărturii şi documente (Chişinău , 1991)

Bibliografie (surse):

 

1. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967

2. Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, Calendar Naţional. 2003

3. Istoria md.

4. Cartea«Pantelimon Halippa, neinfricat pentru Basarabia» de Ion Constantin, ed. Biblioteca Bucurestilor, 2009.

5.   Destin Romanesc, nr. 3-4 (67-68), an V, Chisinau, 2010)

TARA MEA SI MANDRA MEA. VIDEO