CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drapelul Tricolor Românesc în date şi mărturii

 

Simbolul Naţional, Drapelul Tricolor Românesc în date şi mărturii

Drapelul Tricolor Românesc, alături de stemă şi imnul naţional reprezintă un însemn important al neamului nostru.

Tricolorul românesc a străbătut până în momentul afirmării sale ca simbol vexilogic naţional, mai multe perioade, prima fiind cea a opţiunii pentru cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Semnificaţia celor trei culori este următoarea: ROŞU reprezintă simbolul măriri, al bucuriei, îndrăznelii şi generozităţii. Simbolizează de asemenea, sângele vărsat în lupte, puterea de viaţă şi energie strămoşească.

GALBEN este simbolul forţei, al bogăţiei şi al purităţii. Ea reprezintă şi culoarea holdelor de grâu copt.

ALBASTRU reprezintă aerul, cel mai nobil element şi simbolizează blândeţea, frumuseţea şi buna credinţă, amintind şi legea strămoşească creştină.

v v v

Tricolorul are o tradiţie populară şi creştină precum şi una revoluţionară. Culorile roşu, galben şi albastru au fost folosite şi de strămoşii noştri daci. Dragonul dacic, strămoşul Tricolorului, era structurat cromatic, în cele trei culori atât în Dacia cât şi, ulterior, în provinciile romane, în care dacii au slujit ca ostaşi. Edificator în acest sens menţionăm cohorta de 1000 de daci recrutată, începând din timpul împăratului Hadrianus, denumită „Cohors I Aelia Dacorum”, care a fost trimisă în extremitatea nord-estică a imperiului, în Britania.

Aici şi-a avut reşedinţa şi castrul la „Amboglana (Comboglana)” timp de două secole.

v v v

Steagul cu dragon s-a impus ca semn militar şi în cadrul trupelor romane din alte provincii ale Imperiului Roman. Insigna legiunilor romane, a XIII Gemina şi a V Macedonia se evidenţiază printr-o succesiune coloristică a celor trei culori – roşu, galben şi albastru. În secolele II şi III p.Chr. în Pannonia cohortele romane erau formate şi din daci intraţi în slujba Romei. Unele trupe auxiliare ca:

„Alla Prima Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum, Cohors II Aurelia”, au conservat şi transmis însemnele militare proprii dacilor. Cetatea „Aquincum”, viitoarea Buda-Veche, a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, despre care cărturarul german J. Neigebaur afirma că sunt „o moştenire de pe timpul Daciei Traiane”.

v v v

Tetraevanghelierul de la mănăstirea Tismana, tipărit de Nicodim, în anul 1404, precum şi cel al lui Gavril Uric, de la mănăstirea Neamţ, din anul 1429, considerat „manuscrisul” care a deschis drumul miniaturisticii româneşti are chenarele ornamentate cu culorile roşu, galben şi albastru. La sfârşitul manuscrisului, Nicodim a desenat un minunat cocoş oltenesc colorat în roşu-cărămiziu, galben şi albastru. Mărturii documentare confirmă opţiunea coloristică a celor trei culori şi în Transilvania. Diplomele de înnobilare acordate de Mihai Viteazul după intrarea triumfală în Alba Iulia, unor boieri munteni şi unor nobili transilvăneni, precum şi blazoanele acestora, erau tricolore.

v v v

Cea mai veche biserică românească din Abrud (jud. Alba) din perioada voievodatului „Terra Tzopus” (înainte de veacul al 15-lea) avea deasupra altarului pictura celor 12 apostoli care avea de jur împrejur un brâu tricolor.

Ulterior biserica a fost luată de papistaşi. Cele de mai sus au fost confirmate de către memorandistul av. Rubin Patiţia (1841-1918) de pe meleagurile Albei şi redate în cartea „Ţara Ţopilor”, despre trecutul Munţilor Apuseni – apărută în anul 1912 la „Tipografia nouă”, I. Moţa din Orăştie.

v v v

Până la data de 1 Decembrie 1918 drapelul tricolor românesc era interzis în Transilvania.

Românii din localitatea Ţebea – Brad unde se află mormântul „Craiului Munţilor” Avram Iancu, au păstrat cu sfinţenie cele trei culori ale drapelului românesc, pe arcada altarului Bisericii Ortodoxe din localitate, sub forma curcubeului care se păstrează şi în zilele noastre. Situaţii similare au existat şi în alte biserici româneşti din Transilvania.

v v v

Drapelul tricolor românesc din oraşul Cluj, înainte de anul 1918 a fost păstrat cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă Română. În această biserică s-a celebrat căsătoria Anei Câmpean – Veronica Micle – cu profesorul Ştefan Micle din comuna Feleac, care a făcut parte din oastea lui Avram Iancu.

v v v

Prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel al primei reprezentanţe naţionale din istoria României a fost Adunarea norodului din timpul revoluţiei din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu.

v v v

După fuga prinţului Ghe. Bibescu (1848) Guvernul provizoriu, în frunte cu mitropolitul ţării, Neofit, a dat primul decret privind Steagul Naţional, în care se arăta: Steagul Naţional va avea trei culori: roşu, galben şi albastru. Drapelul naţional tricolor a fost sfinţit a doua zi după decret, la 15/27 iunie 1848, în cadrul unei mari adunări populare, pe Câmpia Filaret, devenită Câmpia Libertăţii.

v v v

În anul 1848 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj a fost adus din Ţara Românească un mare steag tricolor care a fost aşezat în faţa catedralei mitropolitane de la Blaj. Pe culoarea galbenă a steagului era scris: „Virtutea României Întregite”.

v v v

La Adunarea Naţională de la Blaj , din 15 mai 1848 la care au participat aproximativ 40.000 de români, Ioan Cavaler de Puşcariu a fost purtătorul drapelului, fiind denumit „Stegarul Naţional”. În tabloul principal al momentului „1848” de la Blaj , se poate observa drapelul respectiv.

În lucrarea „Notiţe despre întâmplări contemporane” scrise de Ioan Cavaler de Puşcariu editată la Sibiu în anul 1913, a descris momentul respectiv astfel:

„Eu, care purtam steagul cel mare al naţiunii m’am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se ţineau cuvântările, de aici, Bărnuţiu cetind jurământul naţional, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite şi mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni.

Acest steag naţional – pe cari erau scrise cu litere de aur cuvintele: Libertate, Egalitate şi Frăţietate” – a fost pregătit încă din Sibiu, într’o conferinţă naţională în care s’au luat culorile: albastru, alb şi roşu ca, culori ce predominează la portul românesc;  – părerea mea  de a se primi culorile Ardealului, albastru, roşu şi galbin, fu delăturat prin pretextul, că steagul fiind garnisit cu ciucuri de aur şi colorarea galbină e destul de reprezentată, ca steagul să cuprindă toate culorile ţării, la acea n’a fost pregătit nimenea, că contrarii ne vor imputa, că steagul a fost muscălesc.

Toate jurnalele române de pe atunci mă numeau «stegarul naţional» ceeace  a intonat şi Haşdeu în răspunsul la cuvântarea mea de introducere la Academie.

Adunarea naţională alegându-mă de membru al Comitetului Naţional Permanent, am luat parte la toate afacerile acestuia cât timp am fost în Sibiu şi ca atare am procurat, prima tipărire a protocolului de la Adunarea Naţională din 15 mai”.

v v v

Primul domn român al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, a promovat steagul cu cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Acesta afirma: Steagul este România! Acest: pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri, îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului român este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii noştri. Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi disciplinei pe care o reprezintă oastea. Steagul este întotdeauna trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul naţional reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în cele două cuvinte dăltuite pe vulturii români: onoare şi patrie.

v v v

ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român) a avut un rol principal în promovarea culorilor tricolorului românesc până în anul 1918, cu ajutorul dascălilor de la sate şi oraşele din Transilvania. Cu ocazia serbărilor şcolare, aranjamentele florale erau în aşa fel dispuse încât să reprezinte culorile Tricolorului Românesc. La unele şcoli, careul elevilor cu flori în mână, realiza acelaşi lucru. Situaţiile de acest fel, de la Hunedoara , s-au răspândit şi în celelalte localităţi din Transilvania. Cele trei culori, roşu, galben şi albastru au fost folosite şi la pictarea icoanelor pe sticlă. Ponderea lor este evidentă şi în apreciatele lucrări de artă populară.

v v v

Tinerii români ardeleni fugiţi şi stabiliţi în România înainte de anul 1918, au întemeiat şi condus Societatea Carpaţi. Principalele personalităţi au fost: Ghe. Secăşanu, Ioan B. Bănciulescu precum şi Ioan Corneanu, secretarul general al Societăţii. Nicolae şi Alexandru Ciurcu, tatăl şi fiul lui, au fost secretarii ziarului L’Independence Roumain. Ei au acţionat împreună cu ceilalţi, la unirea tuturor forţelor din Transilvania şi România. Toate acţiunile întreprinse s-au conjugat cu manifestaţia grandioasă din vara anului 1884 de la Sinaia , când Steagul tricolor a fost ridicat la cea mai mare înălţime. Ardeleanul Alexandru Ciurcu încuraja ofiţerimea, spunându-i că în curând o să fluture Steagul românesc şi în Transilvania.

v v v

La 14-15 mai 1865, în timpul unui maial prilejuit de aniversarea a 17 ani de la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj , participanţii au defilat, sub conducerea elevului Ioan Stoian, pe străzile Orăştiei între care o mulţime de tineri, iar în curtea bisericii ortodoxe, au fost ţinute cuvântări în care s-a evocat originea nobilă a neamului românesc, dar s-a discutat, mai cu seamă, despre simbolul naţiunii române – Drapelul tricolor. Manifestarea patriotică a românilor a provocat reacţia imediată a autorităţilor care au luat măsuri severe împotriva organizatorilor.

v v v

La 30 iulie 1893, ca urmare a Conferinţei Naţionale de la Sibiu , s-au întâlnit, la Predeal , studenţii din România cu cei din Transilvania. La această întâlnire “şi-au dat mâna frăţeşte” ca simbol a ceea ce au exprimat prin viu grai: “graniţele politice despărţitoare nu există, toţi suntem una, în toţi bate aceeaşi inimă”. Legământul a fost întărit prin împărţirea Drapelului tricolor. Astfel: partea mijlocie, de culoare aurie, a rămas ardelenilor; partea dinspre hastă, de culoare albastră, a fost luată de bucureşteni, iar cea din exterior, de culoare roşie, a fost dăruită ieşenilor. Speranţa declarată era că nu este departe timpul când culorile drapelului vor fi reunite, odată cu Uniunea Naţiunii Române,

Cu ocazia Conferinţei Naţionale de la 23-24 iulie 1893, de la Sibiu , în sala întrunirii, au fost arborate trei steaguri: unul roşu, altul galben şi al treilea albastru. La intervenţia autorităţilor steagul albastru a fost arborat afară. Delegatul din România Ghe. Cantacuzino a făcut ca steagul albastru să fie al tineretului din România, care să-1 poarte din oraş în oraş, din sat în sat, din comună în comună pentru a afla toată suflarea românească realitatea. Românii din Transilvania au fost îndemnaţi să aştepte cu încredere, reîmpreunarea culorilor.

v v v

La Adunarea de la Sibiu , din 4 mai 1894, în preziua plecării memorandiştilor la Cluj , la proces, a participat un număr  important  de  români,  alcătuit din intelectuali, meseriaşi, ţărani, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Memorandiştilor li s-au oferit cununi de flori în culorile naţionale, roşu, galben şi albastru, cu eşarfe tricolore pe care era scris “Totul pentru Naţiune”. Drumul dela Sibiu la Cluj a fost o adevărată cale triumfală. În toate gările, mulţimi de oameni îşi întâmpinau conducătorii cu flori şi cântece naţionale, îmbărbătătoare, din care nu lipsea “Deşteaptă-te române!”. Memorandumul a fost jalba poporului român, iar procesul a fost al întregii naţiuni române.

v v v

Blajul ca centru cultural al românilor din Transilvania şi al Şcolii Ardelene, a avut un rol important în procesul de formare a conştiinţei naţionale a românilor din Ardeal în decursul istoriei.

Odată cu declanşarea primului război mondial în perioada de neutralitate a României, activitatea unionistă s-a intensificat, iar la Blaj a culminat cu acţiunile desfăşurate în jurul poemului “Vrem Ardealul”, a poetului Radu Cosmin transmis de la Bucureşti la Blaj. Aceste acţiuni s-au încheiat însă în mod tragic, cu procesul intentat de autorităţile austro-ungare împotriva grupului de români, acuzaţi de acţiuni unioniste precum şi sacrificarea martirei Puia Maria.

În cadrul acestor acţiuni, arborarea drapelelor tricolore româneşti pe cele două turnuri ale Catedralei Greco-Catolice de mai multe ori, care fluturau deasupra Blajului, îmbărbăta şi dădeau speranţă românilor în Unirea cea mare care s-a realizat la 1 Decembrie 1918.

v v v

În perioada premergătoare revoluţiei ruse din anul 1917, renumitele universităţi din Petersburg au fost frecventate şi de tineri studenţi români din Basarabia.

Prof. dr. Ion Inculeţ, titular la facultatea de Fizică-matematică şi fizician la Observatorul Meteorologic din Petersburg, a fost printre principali arhitecţi ai unirii Basarabiei cu ţara mama.

Statele Unite ale Americii, în frunte cu preşedintele Wilson au avut un rol important în formarea statelor naţionale din această parte a Europei prin dezmembrarea Imperiului ţarist şi Austro-ungar.

După o instruire bine realizată la Petersburg , mai ales prin oratorul V. Socolov, o delegaţie formată din 80 de propagandişti, în frunte cu prof. dr. Ion Inculeţ, au fost trimişi în Basarabia pentru a pregăti şi organiza unirea provinciei cu ţara mamă.

Despre plecarea grupului românilor în Basarabia, în ziua de 25 mai 1917, merită să fie amintite celor interesaţi cele menţionate în continuare.

„Studentele românce care frecventau cursurile universităţilor din Petersburg au confecţionat cu mâinile lor un drapel tricolor românesc – roşu, galben şi albastru – cu inscripţia – Trăiască Basarabia Autonomă”.

Fanfara regimentului de gardă Preobrajenski a venit să petreacă delegaţia tinerilor moldoveni la gară. Pentru prima dată de când exista capitala Rusiei, moldovenii frumoşi, în admiraţia publicului, au defilat pe strada principală a Petrogradului Newscki Prospect, cu muzica şi drapelul românesc falnic fâlfâind („Generaţia Unirii”, nr. 1, pag. 5)

Prof. dr. Inculeţ pentru meritele sale ştiinţifice şi politice a fost primit în Academia Română printre nemuritori”.

v v v

În timpul primului război mondial, aproape 100.000 de soldaţi români ardeleni şi bucovineni au ajuns prizonieri în lagărele din Rusia.

Majoritatea românilor ardeleni au preferat să fie luaţi prizonieri decât să lupte împotriva fraţilor de peste Carpaţi.

În această situaţie a fost şi batalionul format din 400 de moţi, condus de strănepotul lui Horea, avocatul G. Nicola, care pentru actul săvârşit a fost condamnat la moarte, motiv pentru care a rămas în Basarabia şi s-a stabilit la Soroca , unde a întemeiat gazeta „Deşteptarea”.

Personalităţile româneşti aflate în Moldova şi Basarabia (prof. Onisifor Ghibu, Octavian Goga etc.) au depus o activitate intensă pentru formarea detaşamentelor de voluntari români din lagărele ruseşti.

Marele patriot român Onisifor Ghibu în lucrarea sa „Pe baricadele vieţii”, descrie „momentul” primirii voluntarilor ardeleni la Chişinău în ziua de 6 iunie 1917, zi care s-a transformat într-o sărbătoare şi într-un eveniment istoric important al timpului, care merită să fie amintit celor interesaţi:

„În gara Chişinău a ajuns un tren lung, îmbrăcat cu verdeaţă, din care se desprindeau steaguri tricolore şi, accente de cântece naţionale iar de prin vagoane, voluntarii duceau cu emoţie mâna dreaptă la chipiul cu tricolorul românesc. Fiecare companie îşi avea steagul tricolor cu devize ardeleneşti: Valea Mureşului, Munţii Apuseni, Maramureş etc.

La manifestarea desfăşurată la Chişinău m-am cutremurat, când sălăjanul Victor Deleu, comandantul detaşamentului de voluntari ardeleni luând în primire din mâinile soroceanului Simeon Murafa, steagul tricolor confecţionat special din mătase de Veturia Ghibu, care avea brodată inscripţia: – Libertate sau Moarte – a făcut făgăduinţa sfântă în numele celor 1200 de voluntari ardeleni: – “Jurăm să ducem steagul acesta în capitala Ardealului sau să murim în cutele lui în drumul spre Alba Iulia” –

Prin mine, a spus S. Murafa, moldovenii vă oferă acest steag tricolor, simbolul unităţii noastre naţionale.

“Primiţi-l cu dragostea cu care vi-l dăm şi-l duceţi cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureş şi peste Crişuri până la Tisa , fluturaţi-l triumfător peste întreaga întindere românească şi împlântaţi-l apoi în numele nostru  pe turnul cetăţii de la Alba Iulia ”.

(În anul 1919, acest drapel tricolor, ca un simbol semnificativ a fost purtat de unităţile româneşti nou înfiinţate în garnizoana Alba Iulia, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, până la Budapesta împotriva forţelor maghiare bolşevice conduse de Bella Kuhn.)

După victoria obţinută, drapelul tricolor a fost adus şi depus spre păstrare la Muzeul Unirii din Alba Iulia) unde se află şi în prezent.

„Manifestarea de la Chişinău s-a încheiat cu participarea corului ardelenilor condus de Aurel Medrea, format din peste 100 persoane, care a înălţat sufletele românilor cu „Deşteaptă-te române!”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Vin dorobanţii”, „Pribeagul” etc.

La plecare, din mii de glasuri a răsunat la despărţire: “La revedere la Alba Iulia , la Alba Iulia , la Alba Iulia , localitatea care a devenit şi pentru ei un memento, o lozincă, o poruncă…”

v v v

Steagul Naţional Român a fost sfinţit în bisericile româneşti în majoritatea localităţilor din Transilvania. La 26 octombrie 1918, în biserica ortodoxă din comuna Sălişte, Steagul Naţional a fost sfinţit în prezenţa fruntaşului român, marele istoric, Ioan Lupaş, care a ţinut cu acest prilej un discurs înflăcărat.

v v v

În renumita localitate Răşinari, din Mărginimea Sibiului, drapelul românesc a fost sfinţit, în anul 1918, în biserica ortodoxă, lângă mormântul mitropolitului Andrei Şaguna, unde membrii gărzilor naţionale au depus jurământul de credinţă.

v v v

La 8 noiembrie 1918 a fost ales, la Brad, Sabin Banciu, şef al Gărzii Naţionale. El a însărcinat pe vicepreşedintele dr. Radu, să pretindă înlăturarea steagului maghiar de pe instituţiile oraşului, iar în locul lui să se arboreze Steagul naţional român.

v v v

Drapelul naţional românesc a fost arborat la Alba Iulia la data de 1 Decembrie 1918, pe Cetatea oraşului, aflată până atunci sub jurisdicţia autorităţilor austro-ungare, de tânărul de 15 ani, Viorel Stoica, împreună cu alţi membri al gărzii naţionale.

v v v

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 reprezentanţii fiecărei localităţi, aleşi dintre cei mai buni cetăţeni, aveau în frunte pe stegarul comunei, „cel mai chipeş om din sat” cu drapelul tricolor.

Academicianul Emil Pop ne descrie atmosfera din oraşul nostru astfel: „toată suflarea oraşului pregătea Marea Adunare, se lucra zi şi noapte. M-am convins la faţa locului că principalul organizator a fost avocatul Ioan Pop din Bucerdea Vinoasă, un bărbat înzestrat cu o neobişnuită putere de muncă şi cu un remarcabil spirit patriotic şi practic.

Problemele militare de ordine şi securitate erau stăpânite de energicul comandant al gărzii naţionale, căpitanul Florean Medrea, calm şi chibzuit în luarea măsurilor şi operativ în aplicarea lor.

Satul meu Bucerdea Vinoasă se pregătea cu zel pentru marea sărbătoare. În fiecare seară se strângeau feciorii şi fetele care învăţau cântece patriotice. Se alegeau cele mai frumoase costume naţionale, iar fiecare comună urma să apară cu tricolorul dus de un stegar ales. Stegarul comunei Bucerdea Vinoasă a fost Ştefan Muncuş, cel mai harnic om din sat. Problema era confecţionarea steagului delegaţiei comunei noastre.

Culoarea roşie şi albastră rămăsese în sat de la vopsitul ouălor de la paşti, dar nu se găsea culoare galbenă. Stegarul comunei a spart 150 de ouă şi a ales gălbenuşurile. Cu ele a colorat pânza din mijlocul drapelului, astfel Bucerdea Vinoasă s-a prezentat cu un steag falnic la adunare.

În seara zilei de 30 noiembrie 1918, noi studenţii am ţinut o adunare la şcoala de lângă biserica ortodoxă şi am ales deputaţii cu drept de vot pe lângă cei desemnaţi din partea societăţilor „România Jună” din Viena „Petru Maior” din Budapesta şi a celor de la seminariile teologice.

Printre cei 1228 de deputaţi au intrat în Sala  Unirii şi 29 de studenţi cu tricolorul românesc”.

v v v

Stegarul delegaţiei românilor din satul Agriş comuna Iara, jud. Cluj, Ion Arion, în drum spre Alba Iulia la Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918, ieşind în evidenţă cu un falnic drapel tricolor, a fost împuşcat mişeleşte de garda maghiară din gara Teiuş.

Ion Arion a devenit primul erou martir al României reîn-tregite după cum a afirmat marele patriot român Vasile Goldiş.

Înmormântarea a avut loc în cimitirul „Maieri” din Alba Iulia în prezenţa personalităţilor din consiliul dirigent ales.

v v v

Savantul român, dr. Nicolae Păulescu (1869-1931) a fost adevăratul descoperitor al insulinei. Nu i s-a acordat premiul Nobel şi nici nu a fost recunoscut ca descoperitor al insulinei, datorită îndeosebi cărţilor sale: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul etc. Ultimele dorinţe ale savantului pe paptul suferinţei, după primirea sfintei împărtăşanii au fost: “să fie îngropat simplu, creştineşte, să-i fie rezemat capul pe Tricolorul Neamului Românesc, iar deasupra să fie aşezat chipul însângerat de spini al Mântuitorului”.

v v v

În drum spre locul de execuţie, la 1 iunie 1946, mareşalul Antonescu, păşea cu demnitate, purtând haine civile cu panglică tricoloră la rever. La orele 16, doamna Maria Antonescu a sosit cu o maşină la Jilava , de la Bucureşti , aducând soţului şi celorlalţi condamnaţi la moarte, la cererea lor, 16 m de panglică tricoloră. Ultimele cuvinte ale mareşalului, înainte de a fi împuşcat, au fost: „Domnilor suntem gata. Ochiţi cum trebuie. Trăiască România! Foc!”

v v v

Patriotul român Ilie Ilaşcu din Basarabia a fost arestat la data de 2 iunie 1992 şi condamnat la moarte la 9 decembrie 1993. În timp ce se citea sentinţa la moarte, românul Ilie Ilaşcu a strigat de mai multe ori: „Trăiască, trăiască, trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”, „Trăiască România Mare!”, „Jos hotarul de la Prut ”, „Jos ocupanţii ruşi”.

În acelaşi timp, de după gratiile „cuştii” flutura un steguleţ tricolor pe care însuşi l-a confecţionat în celula închisorii.

v v v

Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României” a identificat şi a achiziţionat drapelul tricolor al delegaţiei localităţii Lancrăm (satul natal al filosofului Lucian Blaga) la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.

Drapelul tricolor a fost predat pentru păstrare Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia.

În urma Diktatului de la Viena , în Ardealul de Nord cedat, s-au produs atrocităţi neauzite până atunci din partea hortiştilor maghiari, împotriva românilor nevinovaţi.

Un astfel de caz rezultă şi din declaraţie tânărului român Cocan Florian, refugiat la Turda , originar din com. Voiniceni, jud. Mureş, consemnată în procesul-verbal nr. 55/1941 şi în raportul din 9 febr. 1941: “În ziua de 31 decembrie 1940, bande de unguri au făcut parcheziţie la locuinţa părinţilor mei, unde au găsit drapelul tricolor românesc. Pentru acest fapt părinţii mei Ioan şi Vaselina Cocan au fost arestaţi şi schingiuiţi, iar după 13 zile au fost aruncaţi  într-o groapă cu var unde şi-au găsit moartea.

Asupra mea, în timpul schingiuirilor mi-a aplicat sodă caustică pe antebraţul mâinii drepte care mi-a produs două răni adânci ce se pot observa din alăturatele copii fotografice făcute de Poliţia Turda, la spitalul din localitate, unde am reuşit să mă refugiez.”

 

                  Culese şi selecţionate de

ec. Ioan STRĂJAN – http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/30/ziua-de-29-noiembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/29/o-istorie-a-zilei-de-29-noiembrie-video/

 

 

 

 

 

29/11/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pagini de istorie. Bătălia pentru Cernăuţi (3-5 iulie 1941)

Bătălia de la Cernăuţi s-a desfăşurat la scurt timp după angajarea armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), în contextul în care Grupul german de armate „Sud”, comandat de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, înregistra succese pe frontul din Galiţia.

Acest lucru l-a determinat pe Hitler să ordone trecerea efectivă la ofensivă şi cu forţele Grupului de armate „general Ion Antonescu” (armatele 3, 4 române şi 11 germană, dislocate în partea de est a României, în cadrul operaţiei „Munchen”).

Misiunea de a executa, începând cu 2 iulie 1941, un „atac peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani, cu direcţia spre nord-est” pentru a se ajunge „în spatele liniei întărite care pleacă de la Moghilev prin Podolsk spre nord” a revenit Corpului de munte (comandant: generalul Ion Dumitrache) din Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu), care la rându-i era subordonată Armatei 11 germane (comandant: Eugen von Schobert).
Pentru îndeplinirea misiunii, comandamentul Armatei române a fost reinvestit, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, cu atribuţii operative, iar generalul Petre Dumitrescu a precizat că principala misiune a armatei (în special a Corpului de munte), era să elibereze oraşul Cernăuţi, capitala Bucovinei istorice, şi să ajungă cât mai repede pe Nistru, între Râscov şi Darabani.

Cu acelaşi prilej, el a stabilit concepţia ofensivei: manevră dublu învăluitoare cu două grupări de forţe care să înfrângă trupele sovietice din zona Storojineţ, Cernăuţi şi Herţa, urmată de ofensivă pe direcţia loviturii principale (Mihăileni – Noua Suliţă – Hotin).

În situaţia în care trupele sovietice s-ar fi retras, Corpul de munte trebuia să înainteze „fără alt ordin” până la Prut, să ocupe trecerile de peste râu la est de Cernăuţi şi să fie în măsură să intervină, la ordin, cu o parte din forţe spre Siret, în ajutorul Diviziei 7 infanterie.

Rezerva armatei (Brigada 8 cavalerie) a fost dispusă înapoia forţelor de la flancul drept, pe direcţia loviturii principale.

În faţa Armatei 3 române se aflau forţe ale Armatei 18 sovietice.

 

 

 

.Bucovina divizată

Ofensiva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 3 iulie 1941, iniţial spre Storojineţ, batalioanele 1 şi 2 vânători de munte din Brigada 1 mixtă munte ajungând pe Siret, după care, printr-o manevră îndrăzneaţă, au trecut râul prin vad (podurile fuseseră distruse de inamic). Apoi au eliberat oraşul şi au constituit un cap de pod la nord de râu.

Pretutindeni, populaţia a primit militarii români eliberatori cu „flori şi cu mare bucurie”, între timp, Brigada 4 mixtă munte a ajuns, în seara zilei, între Pătrăuţi şi Dobrova, iar Divizia 7 infanterie, care a întâmpinat cea mai puternică rezistenţă în zona Fântâna Albă, Cerepcăuţi, Petricani, a trecut temporar la apărare activă, cu misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre sud.

 

 

 

.Cernauti.Str. Regele Ferdinand-Hauptstrasse-Golovna

 

 

 

 

 

La 5 iulie, pentru a nu se permite forţelor sovietice să se consolideze la teren, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu batalioanele Brigăzii 1 mixtă munte (la flancul stâng) şi Brigăzii 4 mixtă munte (la flancul drept), precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.

Ca urmare, unităţile Brigăzii 1 mixtă munte (flancate la vest de Detaşamentul „colonel Albustin”), au înaintat energic şi viguros, manevrând rezistenţele inamice din zona Cernăuţi, au înfrânt rezistenţa opusă de acestea în faţa oraşului şi au pătruns în după-amiaza zilei în capitala istorică a Bucovinei (cu batalioanelor 3 şi 23 vânători de munte), fiind primite cu entuziasm de către populaţia românească.

Vestea eliberării Cernăuţiului a provocat un entuziasm „de nedescris”, în întreaga ţară. „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se menţiona în ziarul «Universul» – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus…

Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.
Victoria românească de la Cernăuţi a permis trupelor române să acţioneze ofensiv spre Hotin, unde au desfăşurat, între 6 şi 8 iulie 1941, o altă bătălie strălucită, dusă de Brigada 8 cavalerie şi Brigada 2 mixtă munte, soldată cu respingerea trupelor sovietice dincolo de Nistru şi cu eliberarea părţii de nord a Basarabiei.

Modul exemplar în care militarii români şi-au îndeplinit misiunile de luptă în nordul Bucovinei şi Basarabiei a fost remarcat şi de către generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a adresat alese cuvinte de apreciere.

La rându-i, comandantul Armatei 3 române, recunoscând contribuţia trupelor germane la repunerea bornelor de hotar pe Nistru a relevat: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”.

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/01/1-aprilie-1941-un-katyn-al-romanilor-in-bucovina-de-nord-masacrul-de-la-fantana-alba-tatarca-video/

05/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Generalul rus Anton Ivanovici Denikin, Romania și lupta impotriva bolșevismului

 Generalul rus Anton Ivanovici Denikin (16 decembrie 1872 – 8 august 1947) a fost, în timpul primu­lui război mondial, comandantul trupelor ţariste  trimise  în anul 1916  în România, in spri­jinul trupelor româneşti  aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare şi bulgare.

El a fost unul dintre liderii Contra­revoluţiei ruse şi a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov, în  sângerosul război civil declansat  in Rusia odată  cu Revoluţia Bolşe­vică şi care s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele ţariste, reunite în aşa-numita Armată Albă, s-au refugiat din Crimeea, la Constan­ti­nopol.

Istoriografia oficială sovietica s-a ocupat in principal de sprijinul dat Armatei Albe de trupele Antan­tei, adică de Franţa, Statele Unite ale Americii ori Marea Britanie, neglijand sau marginalizand contribuţia Româ­niei la naşterea acestei armate.

Este un fapt incontestabil insa,ca generalul   Denikin a reuşit să organizeze principala forţă care lupta împotriva Armatei Roşii, cu sprijinul discret al României si al Casei Regale a României.

 

Remarcat în războiul cu japonezii

 

Anton Ivanovici Denikin s-a născut în Polonia ocupată de Rusia, în anul 1872. A urmat cursurile Şcolii Militare din Kiev şi apoi, pe cele ale Academiei de Stat Major.

Şi-a început cariera de ofiţer activ în timpul răz- boiului ruso-japonez din 1905, când armata niponă a îngenuncheat armata ţaristă, care era considerată de către generalii ruşi drept cea mai importantă forţă militară din lume, după înfrân- gerea lui Napoleon Bonaparte.

Denikin a fost unul dintre tinerii ofiţeri remarcaţi în luptele împotriva japonezilor si drept urmare, a fost promovat general şi comandant militar al Kievului.

După izbucnirea primului război mondial, în anul 1914, el a fost numit adjunct al şefului de stat major al Armatei a 8-a şi a participat la luptele din Galiţia, împotriva austro-ungarilor şi germanilor.

În anul 1916, Denikin a fost numit la comanda unui corp de circa 40.000 de militari ruşi, tri- mişi în ajutorul Armatei Regale Române.

 În această calitate, generalul  a condus  în partea de sud a frontului, ultima ofensivă importantă a armatei ruse din timpul primului război mondial, asa numita „Ofensiva Brusilov”, care avea ca scop uşurarea presiunii germane asupra frontului francez de la Verdun.

Victoriile de pe câmpul de luptă au fost subminate insa de răspândirea morbului comunismului in randurile armatei.

Influenţaţi de propaganda bolşevică, de pe frontul din Galiţia au dezertat 58.000 de soldaţi, astfel incat armata rusă a fost nevoită să se retragă pe vechile sale poziţii.

Comunismul a contaminat şi armata rusă din România, trupele generalului Denikin nemaiavand posibilitatea să ofere tot ajutorul aşteptat de aliaţii români.

Drept urmare, armata română şi corpul VIII de armată ţaristă, comandat de Denikin,  înfrânte de armatele Puterilor Centrale, s-au retras în Moldova, unde au reuşit să stabilizeze frontul pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz.

 Soldaţii ruşi au continuat să dezerteze, iar armata română a rămas practic singură împotri- va armatelor Puterilor Centrale.

Arestat, după o lovitură de stat nereuşită

Generalul Denikin a plecat la Sankt Petersburg, capitala imperială, unde ţarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat în urma Revoluţiei din Februarie, care a adus la putere guvernul condus de Kerenski.

Generalii Mihail Alekseev, Alexei Brusilov, Lavr Kornilov şi Anton Denikin au încercat să dea o lovitură de stat în septembrie 1917 şi să înlocuiască guvernul Kerenski cu un guvern condus de militari.

Lovitura de stat a eşuat, iar Denikin, împreună cu ceilalţi generali, a fost arestat.

În zilele tulburi ale Revoluţiei Socialiste din Octombrie, în urma căreia bolşevicii conduşi de Lenin au pus mâna pe putere, Denikin a reuşit să evadeze şi să fugă în Rusia de Sud, la Novocerkassk.

Aici, ofiţerii ramasi credinciosi ţarului au format Armata Voluntarilor, destinată luptei împotriva bolşevicilor.

De ce l-a sprijinit România pe Denikin ?

Un amănunt puţin cunoscut, este faptul că Armata Voluntarilor a beneficiat de sprijinul material al Casei Regale a României. Sprijinul a constat în faptul că România le-a permis soldaţilor şi ofiţerilor ruşi care se aflau în Moldova, să se alăture Armatei Voluntarilor, împreună cu tot echipamentul de luptă şi cu muniţia aferenta.

 De asemenea, Armata Voluntarilor a fost sprijinită cu hrană.

Sprijinul acordat Armatei Voluntarilor era justificat de atitudinea tot mai ostilă a noului guvern bolşevic faţă de România.

Dupa ce guvernul bolşevic a semnat pacea de Brest-Litovsk, prin care a cedat Germaniei Ucraina, România a rămas singură pe Frontul de Est.

În aceste condiţii, România a fost nevoită să ceară armistiţiu cu Puterile Centrale şi să nego- cieze  pacea dezas­truoasă de la Buftea – Bucureşti, care  însă  nu a fost ratificată nicio- dată de Regele Ferdinand I.

Bolşevicii provocau tulburări armate în Basarabia, iar în România au încercat să îi atraga pe soldaţii români să se alăture Revoluţiei comuniste.

În urma acestor acte, Sfatul Ţării de la Chişinău,  a cerut în martie 1918, ajutorul Armatei Regale Române, care i-a izgonit pe bolşevici, dupa care Basarabia s-a unit cu România.

Bolşevicii nu au recunoscut acest act şi au încercat să atace în continuare Armata Română. Aşa că, de facto, Armata Regală Română şi Armata Albă s-au vazut  aliate în lupta împotriva Armatei Roşii si a bolsevismului.

Sprijinul pentru Denikin a venit din partea Casei Regale pe căi discrete, deoarece Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, se angajase în faţa Puterilor Centrale să se abţină de la orice activitate militară.

 În 1918, Denikin a preluat conducerea Armatei Voluntarilor, pe care a botezat-o Armata Albă, în opoziţie cu Armata Roşie a comuniştilor şi cu Armata Verde a naţionaliştilor ucraineni.

Aceasta armata a fost reorganizata dupa care a încercat să recucerească Moscova.

Însă ofensiva Armatei Albe s-a împotmolit la Orel, la 400 de kilometri depărtare de Moscova. După bătălia de la Orel, a urmat o retragere continuă, astfel incat in martie 1920, Denikin mai controla doar Crimeea.

În aprilie, el a demisionat cedand comanda  baronului Piotr Wranghel, apoi a plecat  la Constantinopol, dupa care  a locuit în mai multe ţări, inclusiv Ungaria, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, unde a murit  în anul 1947.

El a rămas unul dintre liderii emigraţiei ruse până la stingerea sa din viaţă şi a continuat să militeze pentru răsturnarea comunismului în Rusia.

Diabolizat în timpul regimului sovietic, generalul Denikin a fost reabilitat în ultimii ani.

În anul 2005, rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate din SUA la Mănăstirea Donskoi din Moscova.

Autor:  Claudiu Padurean / romanialibera.ro

23/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: