CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CE LIMBA VORBESC MOLDOVENII ?

Europe

CU PRIVIRE LA NECESITATEA DE A REVENI LA DENUMIREA TRADIŢIONALĂ A LIMBII MOLDOVENILOR

 

 

 

«A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebita de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeala naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocind etno-cultural».

Eugen Coseriu

 

Remarcabilul lingvist contemporan, originar din Moldova, Eugen Coşeriu, menţiona într-o lucrare publicată în 1958:

“Orice obiect (cîine, cal, sabie) poate fi conceput uneori drept “obiect istoric”, manifestîndu-se ca nume propriu, în ceea ce priveşte limbile, aceasta are loc întotdeauna şi neapărat; nu există limbă care nu şi-ar avea propria sa denumire. S-ar putea obiecta că limbile sînt numite cu numele popoarelor; dar acest fapt nu are loc întotdeauna, istoriceşte nu popoarele sînt cele care determină denumirea limbilor, ci dimpotrivă”.

Acest gînd a fost expus cu altă ocazie, dar este în raport direct cu problema pusă în discuţie aici, pentru că denumirea limbii nu întotdeauna provine de la numele poporului care utilizează această limbă. Pot fi aduse numeroase exemple de acest fel.

Cei interesaţi pot consulta ediţia enciclopedică „Popoarele lumii, îndreptar istorico-etnografic”, publicata în anul 1988 la Moscova de către regretatul l. V. Bromlei, cunoscut etnopgraf, în care se spune că “se întîlnesc foarte multe cazuri, cînd mai multe popoare vorbesc una şi aceeaşi limbă” (p. 25).

Pentru toţi este cunoscut faptul că în limba engleză, sau în variantele ei lo­cale vorbesc englezii, americanii din S.U.A., anglo-canadienii, anglo-australienii, angfo-neozeelandezii, anglo-africanii, mai multe popoare ale ţărilor din bazinul Caraibelor şi alte cîteva etnii.

Limba spaniolă se vorbeşte nu numai în Spania, ci şi într-o bună parte a ţărilor din America Latină, limba portugheză este vorbită nu numai de către portughezi, ci şi de către poporul brazilian, precum şi de un şir de popoare africane, tot aşa cum limba germană este limbă oficială în Germania, Republica Austria, Confederatia Elveţiană, Marele Ducat de Luxemburg, chiar şi în Regatul Belgiei.

Pot fi aduse aici şi alte exemple mai puţin cunoscute, cum ar fi poporul mordvin din Federaţia Rusă care vorbeşte limbile erza şi mokşa, poporul abung din Indonezia care vorbeşte limba lampung, poporul baghirmi din Ciad care vorbeşte limba tar-barma, poporul ovambo din Namibia şi Angola care vorbeşte limba donga, poporul moshi care locuieşte în trei ţări ale Africii şi vorbeşte limba more (moore), tamangii din Nepal care vorbesc limba murmi etc.

Deci nu sînt rare cazurile cînd denumirea ţării sau a poporului nu coincide cu denumirea limbii.

Rămîne, totuşi, întrebarea: cum trebuie să fie denumită limba de stat (oficială) a Republicii Moldova?

Nu este o taină pentru nimeni faptul că, din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română.

Pînă nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite — latină în România şi rusească în Moldova. Această deosebire actualmente nu mai există. Cu toate acestea, din inerţie, se menţine denumirea “limba moldovenească”, care este consfinţită prin art. 13 din Constituţia Republicii Moldova.

Există oare argumente ştiinţifice pentru o astfel de denumire a limbii de stat din Moldova?

După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sînt mai multe decît pentru a denumi “austriacă” limba germană din Austria, “argentiniană” — limba spaniolă din Argentina, “australiană” — limba engleză din Austra­lia.

Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denumi această limbă limba română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de existenţă ale limbii române contemporane.

Din cele mai vechi timpuri identitatea limbii pe teritoriile est-romanice dunărene era limpede nu numai pentru purtătorii limbii, ci şi pentru vecinii acestora.

 

 

 

 

Slavii de răsărit, în particular ucrainenii, îi numeau pe timpuri cu un singur nume atît pe locuitorii Moldovei, cit şi pe cei din Valahia, chiar şi pe o bună parte din locuitorii Transilvaniei, toţi erau pentru ei volohi (valahi).

Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare era pentru ucraineni “Cтeфaн вoeвoд Boлоский” (Ştefan voievod al Valahiei), iar Moldova era numită Valahia, locuitorii ei — volohoveni, adjectivul voloskî, valaskî avea semnificaţia “ceea ce ţine de principatul Moldovei”.

O asemenea întrebuinţare a cuvintelor este atestată de nenumărate ori în documentele istorice.

Despre ce ne vorbeşte acest fapt? El demonstrează că ucrainenii îi identificau pe moldoveni, transilvăneni şi valahi după limbă, în sprijinul acestui ar­gument pot fi aduse cuvintele cunoscutului lingvist ucrainean O. Strijak din cartea apărută recent la Kiev Boпpocы исторической ономастики Украины (Probleme de onomastică istorică din Ucraina):

“în Ucraina de răsărit erau numiţi volohi moldovenii şi românii”, îmi permit să precizez că o asemenea situaţie exista nu numai în Ucraina de răsărit, ci şi în cea de Apus, unde, conform aşa-zisului “drept voloh”, erau numeroase aşezări ale originarilor din Moldova, Bucovina, Maramureş şi Transilvania, aşezări situ­ate în regiunea huţulilor şi în regiunea subcarpatică pe pămînturile ucrainene şi mai departe spre vest pe pămînturile poloneze, slovace şi morave.

O asemenea identificare a fost moştenită din timpul limbii protoslave (slave comune), în care* voloh (BOЛХЪ) însemna “om care vorbeşte o limbă latină (romanică)”.

Slavii au împrumutat această denumire de la germani, care, după cum se vede, printre primii i-au numit pe latinofonii din fostul Imperiu Roman cu numele de wolk pe care îl purtau nişte triburi de origine celtică, însă această denumire exista şi în limba greacă, în care blàχος ca denumire a populaţiei est-romanice exista încă în sec. al XI-lea şi chiar mai înainte.

A propos, ceea ce şi-a găsit reflectare în limba ucrainenilor şi în cea a grecilor era cunoscut şi în Europa de Apus.

Aici învăţaţii din Evul Mediu vorbeau despre identitatea limbii moldovenilor şi a locuitorilor Valahiei.

A se vedea, de exemplu, menţiunea lui Nicolaus Olahus formulată în limba latină încă în 1536: “Lingua, ritu, religione eadem Moldavi utuntur, qua Transalpini; vestitu aliqua ex parte differunt” (“moldovenii utilizează aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi religie ca şi valahii; se deosebesc puţin între ei numai prin veşmintele pe care le poartă”.

Populaţia Europei de Sud-Est, care o constituie descendenţii purtătorilor de limbă latină, ce s-a transformat treptat în una din-limbile romanice—româna, folosea adjectivul romanus pentru a se autoidentifica, acest cuvînt intrînd în diverse opoziţii semantice.

Mai întîi a existat opoziţia romanus — barbarus (conform apartenenţei de stat): romanus era din Imperiul Roman, ulterior din Imperiul Roman de Răsărit, în timp ce barbarus nu aparţinea acestui Imperiu.

Apoi s-a dezvoltat opoziţia con­form apartenenţei la religia creştină: romanus era creştin (comp. român “creştin”), în timp ce barbarus sau paganus era păgîn. (Printre altele, chiar grecii au renunţat la numele lor străvechi de elini în folosul cuvîntului romei. Romei însemna locuitor al Imperiului Roman de Răsărit şi totodată creştin, iar elinii erau păgîni).

Concomitent la est-romanici a apărut şi opoziţia semantică conform limbii de comunicare: romanus era purtătorul limbi latine, în timp ce barbarus vorbea în limba “barbară” (βαρβαρος), în greceşte însemna “bîlbîit”, “gîngav”; o asemenea atitudine faţă de purtătorii altor limbi era caracteristică şi strămoşilor slavi, caci ei se considerau stăpînii cuvîntului — словене, în timp ce ceilalţi erau немцы (“немые”, adică “muţi”), ei nu cunoşteau limba slavă).

La toate acestea ar mai fi de adăugat că semnificaţia adjectivului romanus s-a complicat din cauză că limba est-romanicibr nu era limba serviciului divin în biserică.

Avea dreptate A. Mateevici cînd spunea:

“Limbile slavă şi greacă erau numite limbi sfinte (sacre), în timp ce limba populară era considerată o limbă simplă, românească”.

Anume în această perioadă în limba est-romanicifor au apărut noile cuvinte: adjectivul romaniscus (românesc, de aici limba românească) şi adverbul romanisce (româneşte).

Sufixele -esc, -este au fost şi rămîn a fi foarte productive pe teritoriul României Orientale, cf. adjectivele latineşti daciscus, thraciscus, frigiscus, huniscus, în a căror derivare un rol definitoriu l-a jucat sufixul tracic care avea echivalente analoage în limbile germanice, baltice, slave, celtice, italice, greceşti.

În afară de aceasta, est-romanicii creează încă un cuvînt pentru denumirea limbii lor — românie — similar cu altele de felul: grecie, egiptenie, elinie, jidovie, lătinie, nemţie, sîrbie, slovenie, ungurie, frîncie.

Acest cuvînt este atestat la Miron Costin: “se află scris latineşte Traiani aeterna columna pe româniia a lui Traian, vecinicul stîlpul”.

Îl atestăm de asemenea la Dosoftei: “românia nu se potriveşte cu sîrbia“. Îl aflăm şi la G. Asachi: “fabule alese pe românie aduse” (1836); la A. Russo cu sensul de “limba română”, “românofobie” (românie).

Cuvîntul românie s-a păstrat pînă în a doua jumătate a secolului trecut, cînd â ieşit din uz, deoarece a coincis cu denumirea statului românesc.

Pe lîngă aceasta, est-romanicii aveau şi verbul a români “a schimba (a transforma) în conformitate cu legile limbii române”, care, la D. Cantemir, de exemplu, apare ca sinonim absolut cu verbul a moldoveni, cf. cuvinte… a le moldoveni sau a le români sileaşte (din prefaţa a doua la Istoria Ieroglifică).

Astfel, est-romanicii (volohii) întrebuinţau cuvintele românesc, româneşte pentru a-şi denumi propria limbă şi propria vorbire.

Iată de ce publicaţia lui G. Asachi apărută la 1 iunie 1829 se numea “Albina românească”, iar suplimentul apărut la 1 iulie 1838 — “Alăuta românească”.

În acelaşi timp, pentru a se crea o concurenţă reuşită între teatrul românesc şi cel francez, teatrul naţional din laşi era obligat ca în fiecare săptămînă, paralel cu 3 spectacole în limba franceză, să pună în scenă unul în limba română.

Cărţile în Moldova erau traduse în limba românească”; face în cazul acesta să ne mirăm că prima carte moldovenească tipărită se numea Carte românească de învăţătură (laşi, 1643)?

Ce-i drept, există mărturii că la începutul sec. al XlX-lea unii boieri moldoveni şi oameni aparţinînd păturii de mijloc au început să-şi numească limba “limba moldovenească”, deşi ţăranii simpli continuau s-o numească “limba românească”.

O atare întrebuinţare a cuvintelor este rezultatul modificării semantice, care s-a produs în structura semantică a cuvîntului român > rumân, conceput de la o vreme, mai întîi în Valahia, ca “iobag”, “serv”.

Expresia “limba moldovenească” a apărut ca urmare a tendinţei ce se manifesta sporadic de a denumi limba cu numele ţării sau al poporului care o vorbeşte.

Astfel, moldovenii numesc limba oficială a Finlandei limba finlandeză după denumirea ţării (şi nu limba fină), denumirea rusească limba irlandeză (iră) este formată tot de la denumirea ţării; de la denumirea insulelor Aleute a provenit şi denumirea limba aleută (unangană).

Pe timpuri în Rusia, care nu recunoştea limba ucraineană, se vorbea despre un grai malorus (de la denumirea Malaia Rossia).

Anume aşa, după cum se vede, a luat naştere şi expresia “limba moldovenească”, dar ea nu poate desemna limba literară.

In primii ani după ocuparea Basarabiei în Rusia era recunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de “limbă românească”.

În 1816, la Chişinău, a văzut lumina tiparului o Carte de rugăciuni, tipărită în “româneşte în exarhiceasca tipografie a Basarabiei pentru bisericile şi preoţii moldoveni”.

În 1817 a fost editat în “rumâneşte” şi Ceaslovul. Pe Noul şi Vechiul Testament, editat în 1819 la Sankt-Peterburg, era indicat “tălmăcire românească”.

În 1823 la Chişinău vede lumina tiparului cartea О долге пресвитеров перед народом, care “s-au tălmăcit pi limba românească de pre cea славеняскэ“.

În sfîrşit, în 1827 la Sankt-Peterburg iese de sub tipar Gramatica rusească şi românească a lui Ştefan Margela.

Mai apoi adjectivul “românească” iese din uz, fiind înlocuit prin adjectivul “moldovenească”, în cele din urmă s-a ajuns la aceea că persoanele ce erau la curent cu situaţia reală au început să creadă că limbile română şi moldovenească sînt limbi absolut diferite.

Dar, din punct de vedere lingvistic, expresia “limbă moldovenească” estompează identitatea limbii române literare, ce funcţionează în Moldova, cu cea din România.

Această îmbinare de cuvinte creează impresia greşită că am avea de a face cu două obiecte diferite de cercetare lingvistică cînd e vorba de limba literară din România şi din Moldova, pe cînd se ştie că e vorba de unul şi acelaşi obiect.

Nu putem fi de acord nici cu accepţia extrem de largă pe care i-o atribuie adjectivului “moldovenesc” A. Mateevici, care îi numea pe ţăranii din Transilvania şi Banat moldoveni (sic!), care consideră că Întrebare creştinească apărută la Sibiu în 1544, ar fi fost prima carte moldovenească şi care îl considera pe diaconul Coresi drept prim editor de cărţi în limba moldovenească.

 

În temeiul celor spuse, consider extrem de oportună propunerea privind revizuirea  Constituţiei Republicii Moldova şi restabilirea denumirii tradiţionale a limbii moldovenilor — limba română.

 

Autor: Stanislav  SEMCINSKI,membru  de  onoare  al  Academiei de Ştiinte  din   Republica   Moldova, doctor  habilitat în  filologie, profesor la    Universitatea Naţională “Taras ŞevcenKo” din Kiev.

 

Sursa: Revista Moldova noastra,Chisinau

 

 

 

 

 

 

24/11/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

“Un miracol in Basarabia” – limba română

 

 

 

 

 

 

 

 

MOTTO :

 

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”.

( Eugen Coseriu, lingvist roman basarabean, fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen. Este părintele a ceea ce azi se numește lingvistica integrală,  unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX si Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.)

 

 

 

Limba romana, “un miracol” in Basarabia

 

 

Stâlcită şi atacată de “rusisme” încă din vremea ţarilor, eliminată din şcoli în toată perioada sovietică, scrisă şi citită doar cu litere chirilice, limba română a supravieţuit miraculos în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Despre chinurile la care a fost supusă de-a lungul celor două secole de dominaţie rusească şi despre starea actuală a limbii vorbite în Basarabia, într-un interviu cu publicistul Vlad Pohilă, un statornic luptător pentru păstrarea spiritului limbii româneşti.Sunteţi cunoscut în Moldova şi în România ca un neobosit luptător pentru promovarea unei limbi româneşti curate.

Care este, acum, starea limbii române aici, în Basarabia?Este ca o circulaţie cu dublu sens. În vremea sovieticilor, existau locuri în care era absolut interzisă, În şedinţele de partid, spre exemplu, era pus cineva să vorbească româneşte de formă, ca să se demonstreze că există o egalitate. A vorbi româneşte era considerată o manifestare de naţionalism, de românism. În instanţele judiciare nici nu se putea pomeni de aşa ceva.

Când am fost anchetat la KGB, i-am spus anchetatorului meu: “Nu mă pot exprima limpede decât în limba mamei. Iar dumneavoastră doriţi maximă coerenţă, nu-i aşa?”.

Pe urmă, nu puteai folosi DEX-ul, nu puteai face trimiteri la DEX, nu puteai spune că un lucru este corect pentru că aşa spunea Mioara Avram sau Alexandru Graur.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Pe de o parte sunt vădite îmbunătăţiri.

Sfera de utilizare a limbii române s-a extins, se vorbeşte în Parlament.Pe de altă parte, există problema aceasta politizată în privinţa denumirii limbii. În Constituţie stă scris că limba oficială a statului este cea moldovenească. Prilej de speculaţie pentru unii, cu deosebire în campania electorală.

În privinţa limbii, nu mai sunt interdicţiile de altădată. Dar acum există altceva. Mulţi dintre tineri nu vor să înveţe şi chiar savurează rusismele. Influenţa rusă este, încă, foarte puternică prin mass-media şi încă beneficiind de un anumit prestigiu istoric.

În plus, ruşii au un tupeu şi o agresivitate greu de imaginat.Aş putea spune, în concluzie, că situaţia limbii române este încă incertă şi departe de aşteptările mele şi ale altora din anii ’89 – ’90, când speram că va deveni chiar Crăiasă şi nu Cenuşăreasă, aşa cum a fost.

E un ideal irealizabil într-o proximă perioadă; eu nu cred să apuc să văd limba română aşezată la locul ei, să văd această stare de normalitate pe care am dorit-o, am visat-o şi pentru care chiar am militat.

 

 

 

 

 

 

Cât de mult a fost prigonită limba română în perioada sovietică?

 

 

A fost într-o teribilă stare de prigoană, ca şi credinţa, de altminteri. În ambele direcţii ocupanţii ruşi au excelat. Erau hipersensibili la manifestările acestea ale sufletului nostru: credinţa ortodoxă şi limba română.

Ideologii sovietici erau atei declaraţi, în consecinţă au distrus bisericile. Limba română nu le plăcea pentru că, după Gheorghiu Dej, România nu s-a afiliat cu ruşii la invadarea Cehoslovaciei. Atunci s-au interzis toate abonamentele la reviste sau ziare din ţară. De la Moscova, din Siberia chiar, am cumpărat cărţi româneşti, numai nu de aici. Aici existau doar cărţi româneşti scrise cu litere ruseşti; aşa am debutat şi eu.

La edituri, existau liste de cuvinte interzise, unele frizând absurdul. Spre exemplu, dacă la Bucureşti se spunea “timpul probabil”, la Chişinău era interzis – se spunea “vremea mâine”.

Parlamentul sovietic se numea “Sovietul suprem”, dar în mod absurd se spunea la noi “Sovietul miniştrilor”, în loc de “Consiliul de miniştri” sau “colonel francez”, dar ”polcovnic sovietic”. Au încercat, dar în mod miraculos n-au izbutit, să confere limbii de aici un specific, ca să devină neinteligibilă de către români.

Dar erau nişte proşti, pentru că până şi cei rusificaţi din Transnistria puteau face asocieri, înţelegeau. Numai din cuvinte rusificate, fără un cuvânt românesc, nu poţi face o frază. Dar, a fost acerbă tendinţa de rusificare, de îndepărtare a limbii române, prin interdicţii, prin măsuri punitive.

 

 

Se poate vorbi de un proces firesc de dezvoltare a limbii române aici?

 

 

Cum era să se dezvolte, când au fost atât de oprimaţi românii, atât de siliţi să nu vorbească în graiul lor? Cred că cea mai rezumativă explicaţie a situaţiei limbii vorbite aici ar fi următoarea. Întrebată de o rudă “ameţită” de moldovenisme dacă vorbim şi noi româneşte, mama mea a spus: “Da, numai că noi vorbim strîcat, iar ei (românii din ţară) vorbesc delicat”. Când lucram cu românii din ţară îmi spuneau “Cronicarul”, aluzie la faptul că am un vocabular arhaic, chiar mai redus.La noi s-a menţinut, deci, un limbaj arhaic.

Iorga a observat asta încă din 1905, când a venit clandestin şi a scris “Basarabia noastră”, iar observaţia e valabilă şi astăzi. Pentru că lumea e mai greu receptivă la neologisme, la schimbările din limbă. Şi, totuşi, când s-a trecut din nou la limba română, au uitat de sistemul sovietic şi au asimilat destul de repede – zic “primar” în loc de “predsedatel”.Apoi, să nu uităm, limba este într-o firească legătură cu libertatea din societate.

Spre exemplu, mama unui prieten nu-mi dădea voie să-i spun “doamnă” în public, pentru că se temea.

 

 

Cum s-a format curentul acesta al “moldovenismului”?

 

 

El a apărut din timpul ţarilor pentru a justifica ocupaţia. Aici era alt popor decât românii. Simplu de tot! Iar limba moldovenească a fost susţinută de nişte mici diferenţieri, făcute artificial.

Era genul masculin, feminin, dar nu şi genul neutru, ca în România, ci forma ambigenă (dar asta era din timpul Şcolii Ardelene, nu-i nimic nou). Vocativul nu era al cincilea caz, dar era anexat după Acuzativ. Conjunctivul îl numeau Subjonctiv, ca-n franţuzeşte.

Care parte a populaţiei a fost mai puternic afectată de rusificare?

Orăşenii şi muncitorii, pentru că în fabrici se vorbea numai în ruseşte. Apoi, după anii ’60, în universităţi. Erau lucruri absurde. Ruşii n-au vii, dar ne învăţau pe noi, în ruseşte, cum să cultivăm viţa-de-vie, ei neavând o terminologie în acest sens.Au fost mai feriţi ţăranii. Iar stindardul românismului şi al limbii române a fost ţinut sus de intelectuali.

Eu am învăţat într-o şcoală cu 30 de învăţători şi profesori. 7 sau 8 aveau şcoală românească. Ei dădeau tonul. Iar profesoara de matematică nu-ţi dădea nota 5, dacă nu vorbeai corect. Ne cerea să vorbim măcar ca la Radio Chişinău; ca la Radio Bucureşti era imposibil. Radio Iaşi ne era, iarăşi, model. Oamenii lăsau totul baltă să asculte Cenaclul “Flacăra”, care pentru noi era un model de românism, era răvăşitor.

Ne făcea imuni la tot ce se întâmpla în spaţiul rusesc.Mioara Avram a spus cândva o chestie, la care şi eu subscriu, cum că supravieţuirea limbii române aici e un miracol.

Şcoala românească, familia şi simţirea – astea toate au ţinut limba în viaţă. Să ştiţi că aici românismul nu-i o poveste sau o doctrină. Este o trăire care a infestat, în sensul bun al cuvântului, multă lume.

 

 

 

 

 

Cum stau lucrurile în Transnistria, în privinţa limbii?

 

Acolo e de groază. Dacă în privinţa românismului şi a limbii române noi semănăm cu un drum părăginit, acolo este asfalt din care abia ies câteva fire de iarbă.D-stră aţi început, încă din 1989, să ţineţi cursuri de ortografie a limbii române pentru profesorii din Basarabia şi din regiunea Cernăuţi.

Care era situaţia atunci, se simţea nevoia?Era chiar o necesitate, pentru că pierdusem foarte mult în privinţa exerciţiului limbii.În momentul de faţă, care e rolul şcolii în această direcţie? Se fac eforturi suficiente pentru cultivarea limbii române literare?Este o situaţie dificilă. Am impresia că se învaţă prea puţin Istoria românilor.

Şi apoi se învaţă prea mult engleza şi rusa. Culmea, se acceptă arma ocupantului. Limba rusă se predă în şcoli, dar nu opţional, ci obligatoriu.

 

Ce-i lipseşte limbii române aici?

 

O limbă se ţine prin unitate. Spaniola de ce e viabilă în 20 de ţări, la mii de kilometri distanţă? Pentru că toţi ascultă de Academia Regală din Madrid; acela e forul care decide. Germana s-a menţinut în trei -patru state pentru că aveau Academia de la Bonn. Arabii se ţin prin Academia de la Cairo. Noi nu putem inventa, la Chişinău sau la Tiraspol, o academie. Trebuie să ţinem de cea de la Bucureşti.

În plus, atât oficialilor de aici, cât şi celor de la Bucureşti ar trebui să le pese mai mult de starea limbii. Acum, nu există la Bucureşti o lege de ocrotire a limbii române.Iar în Basarabia, limba rusă trebuie scoasă din uz. Nu cu ură şi părtinire, ci paşnicCredeţi într-o zi în care toţi basarabenii să fie părtaşii “miracolului” limbii române?Am avut un profesor în universitate, Nicolae Corlăteanu, cu şcoală românească solidă, făcută la Cernăuţi, dar care aluneca în prostii de genul: alfabetul chirilic e mai bun, limba moldovenească este a noua limbă romanică.

A ţinut-o pe-a lui până când eu, de-acum, ca discipol al lui, începusem să iau atitudine în privinţa limbii. Era plătit şi ţinut în chingi, cu o soţie rusoaică. După ’90 s-a pocăit. A cerut iertare public că a minţit şi că a fost laş. A murit pe la 90 de ani, dar în ultimul interviu acordat a spus: “Eu cred în izbânda limbii române. Şi vă rog şi pe voi să credeţi. Cine nu are speranţă şi încredere în izbândă, deja este învins”. Foarte bine a spus. Şi eu cred că trebuie să sperăm în izbândă.

 

 

vlad_pohila_2jpg

 

 

Scurtă biografie

 

 

Ziarist, scriitor, publicist şi traducător, Vlad Pohilă este una dintre cele mai importante voci ale Basarabiei din ultimii 20 de ani. Dincolo de Prut, este cunoscut pentru eforturile sale neobosite de promovare a limbii române.

În 1989, când în Basarabia încă se scria cu litere chirilice, a editat un îndreptar cu un titlu foarte curajos – “Să citim, să scriem cu litere latine” – în care erau intercalate texte cu litere ruseşti şi litere latine.

Multe generaţii de elevi au studiat, dincolo de Prut, grafia latină, după acest îndreptar. În ultimii 20 de ani a editat numeroase lucrări dedicate promovării limbii româneşti și utilizării sale corecte.

Este unul dintre cei graţie căruia în Basarabia s-a revenit, după ’90, la grafia latină.Autor a numeroase articole pe teme culturale (literatură, artă, învăţământ, starea limbii române în R. Moldova, sociolingvistică, etnologie) şi de cultivare a limbii, realizator de emisiuni radiofonice şi de televiziune de popularizare a limbii române literare, Vlad Pohilă a fost apreciat de Grigore Vieru ca fiind “un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist”.

Vlad Pohilă este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1990) şi membru al Comisiei Naţionale pentru onomastică de pe lângă Ministerul Educaţiei al R. Moldova.

 

 

Sursa:  Otilia Bălinișteanu – Doxologia

21/10/2014 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Raspunsul Academiei Republicii Moldova la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”

ACADEMIA DE STIINTE A REPUBLICII MOLDOVA

 

Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”.

În problema limbii literare şi a celei vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului limba moldovenească, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat demult.

S-a vorbit la o serie întreagă de întruniri naţionale şi internaţionale ale lingviştilor.

Au fost date publicităţii rezoluţii şi declaraţii speciale. Au fost adresate apeluri directe şi Parlamentului Republicii Moldova în chestiunea dată, cu rugămintea de a ţine cont de adevărul ştiinţific, cunoscut şi recunoscut de toţi cercetătorii în domeniu. A făcut acest lucru şi Academia de Ştiinţe a Moldovei prin Institutul de Lingvistică.

La modul generalizat opinia e următoarea:

E bine cunoscut faptul că glotonimul limba română a fost moştenit din latină de la etnonimul romanus „care ţine de Roma”. După opinia lui V. Pârvan, sub influenţa slavă, a înainte de n trece cu timpul în â. Deci,romanus în pronunţare populară a devenit român.

Glotonimul limba românească (română) a fost denumirea vorbirii populaţiei romanizate de pe tot teritoriul celor două mari grupuri dialectale romanice din nordul Dunării – muntenesc şi moldovenesc, păstrându-se aici şi după formarea celor trei principate: Transilvania, Muntenia şi Moldova.
Deşi în izvoarele istorice medievale se utiliza şi termenul limba moldovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune, dându-şi bine seama de unitatea glotică românească de pe întreg teritoriul dacoromân („Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii…”;

„Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească” – Dimitrie Cantemir;

Moldovenii nu întreabă „ştii moldoveneşte?”, ci „ştii româneşte?” – Miron Costin).

La sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, dar mai ales după unirea principatelor de la 1859, pe baza graiurilor vorbite în Moldova, Muntenia şi Transilvania, apare şi se consolidează o limbă literară şi o literatură clasică comună, numită deja oficial limba şi literatura română.
Scriitorii clasici (Eminescu, Alecsandri, Russo, Negruzzi, Creangă şi ceilalţi, care au fost recunoscuţi ca fiind ai noştri „luaţi” de dincolo de Prut cu tot cu limbă, fireşte), scriitorii de mai târziu (inclusiv Mateevici), scriitorii contemporani (începând cu Lupan, continuând cu Druţă şi terminând cu cei mai tineri), precum şi oamenii de cultură din celelalte domenii (actori, gazetari, muzicieni, oameni de ştiinţă) au vorbit şi au scris în această limbă literară unică.

Desigur că populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru, după anexarea în 1812 a acestui teritoriu de către Rusia ţaristă, a fost ruptă în mare măsură de procesul de unificare şi statornicire a limbii literare moderne.

Aici, confundându-se denumirea graiului local cu denumirea limbii, a continuat să se folosească neterminologic şi denumirea limba moldovenească.
La aceasta au contribuit şi factorii politici. În 1818, prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei”, ţarismul declară limba moldovenească limbă oficială, alături de limba rusă (de altfel, Rusia ţaristă, prin „Regulamentul organic”, decretase limba moldovenească drept limbă oficială şi în Principatul Moldovei din timpul ocupaţiei acestuia între anii 1828 şi 1834).

Această situaţie însă a fost păstrată numai până în 1828, când limba oficială este recunoscută din nou doar limba rusă, limba localnicilor fiind ulterior scoasă cu totul din uz. Denumirea dată a fost repusă în circulaţie abia la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (iarăşi în scopuri pur politice).

E bine cunoscută evoluţia politică a teritoriilor din stânga Prutului şi a Nistrului după 1917. În 1924 a fost organizată o formaţiune politică cu anumite funcţii formale statale – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar apoi, în 1940, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

În perioada sovietică populaţiei din aceste teritorii îi este impusă oficial denumirea limba moldovenească, care se contrapunea net limbii române (deşi în perioada 1932-1938 în R.A.S.S.M. au fost introduse limba şi literatura română şi alfabetul latin, acţiune calificată ulterior ca o greşeală politică).
Deci contrapunerea care se făcea până nu demult se baza pe considerente de ordin politic, care nu aveau nici un suport de natură lingvistică, situaţie la care nu se mai poate reveni astăzi.

Prin urmare, denumirea limbii literare unice, de care ne folosim cu toţii în prezent, trebuie să fie cea adecvată, adică română.

Denumirea moldovenesc, moldovenească o poartă vorbirea populară orală folosită în Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului şi ale Nistrului), vorbire care are reale trăsături specifice (ce n-au intrat însă în limba literară), în comparaţie cu vorbirea din alte regiuni ale spaţiului dunăreano-carpato-nistrean, locuit de populaţia romanizată de pe aceste teritorii.

Dar ea este doar una din varietăţile întregului glotic ce poartă denumirea generică limba română.

În virtutea acestui fapt, denumirea unei varietăţi nu poate fi dată întregului în totalitatea sa (căci fiecare varietate se include în întreg, ca o parte indispensabilă a lui).

Cu atât mai mult cu cât pe baza diferitor varietăţi ale întregului s-a constituit o limbă de cultură (limba literară), una singură –limba română.

În această calitate ea a fost consfinţită prin tradiţii îndelungate, fixate într-un corpus solid de monumente scrise, deservind cultura comună a tuturor purtătorilor acestor varietăţi (inclusiv ai varietăţii moldoveneşti, care nu are şi nu a avut niciodată o altă formă de manifestare literară bazată pe graiul moldovenesc).

Deci în Republica Moldova se poate vorbi despre graiul moldovenesc. Moldovenească poate fi numită vorbirea orală (dialectală) de aici.

Se poate releva specificul moldovenesc al limbii române vorbite în Moldova istorică.

Dar nu se poate vorbi despre o „limbă” moldovenească literară, scrisă, de cultură. Substituirea termenilor nu poate fi acceptată, chiar dacă o parte din populaţie, în virtutea unor tradiţii specifice locale, a întrebuinţat şi mai întrebuinţează încă, neterminologic, glotonimul limba moldovenească.

A legifera astăzi faptul perimat că ar exista o limbă literară moldovenească deosebită de limba română literară comună înseamnă a legifera un neadevăr evident, şi noi, reprezentanţii ştiinţei academice, nu avem dreptul moral să susţinem acest neadevăr.

Aşadar, limba literară (şi în primul rând cea scrisă), utilizată în ultimele decenii în Republica Moldova, ca şi cea în care au scris toţi înaintaşii noştri, este limba română. Aceasta o demonstrează orice scriere de-a noastră.

Cu specificul dialectal moldovenesc n-a scris şi nu scrie nimeni în Republica Moldova.
În acest spaţiu permanent au fost promovate normele limbii literare comune (alte norme literare noi nu avem, ele nu există pur şi simplu).

Nerespectarea acestor norme şi acceptarea normelor graiului moldovenesc prin ridicarea lui la rangul delimbă înseamnă renunţarea imediată la toată tradiţia scrisă (literară şi ştiinţifică), şi în primul rând la toţi scriitorii clasici (inclusiv la Eminescu – „cel mai mare poet al românilor”, „Luceafărul poeziei româneşti” – şi la Creangă – cel mai moldovean dintre scriitorii români, dar care a făcut manuale de limba română, nu de moldovenească), ca şi la Mateevici, care au scris cu toţii în limba literară comună, numită de ei înşişi română.

Sub acest raport azi nu mai poate fi separat Eminescu de Coşbuc, Caragiale de Alecsandri, Sadoveanu de Rebreanu, Mateevici de Bolintineanu ş.a.m.d.
Istoria ne demonstrează printr-o mulţime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului.

În cazul Republicii Moldova au fost multe premise şi argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea de limbă cu România).

Existenţa acestui nou stat n-o pune la îndoială nicio ţară din lume, inclusiv România. Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din circulaţie a termenuluilimba română.

Doar e bine cunoscut faptul că terminologia elaborată pe parcursul timpului, fixată şi folosită azi la noi în toate actele oficiale, chiar şi în noua Constituţie, în documentele guvernamentale şi administrative, în economie, inclusiv în industrie şi, desigur, în ştiinţă, este parte componentă inalienabilă a limbii române literare.

Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera o societate modernă, civilizată şi nu poate fi scrisă nicio lucrare ştiinţifică.

Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: „LIMBA DE STAT(OFICIALĂ  A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ”.

„Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limbă moldovenească” (opinia specialiştilor-filologi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei, aprobată la şedinţa lărgită a Prezidiului AŞM)”, „Declaraţia colectivului Institutului de Lingvistică al AŞM”, aprobată la 20 februarie 1996.

„Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei” a fost adoptată la 28 februarie 1996.

19/01/2013 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: