CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1920 – anul recunoaşterii României Mari

ro1918-ro2018

 

 

100 de ani de la constituirea României Mari.

La finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul conflagrației.

Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea de la Buftea-București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii.

Marile schimbări în plan european, din a doua jumătate a anului, și priceperea liderilor români de a simți momentul istoric au făcut ca dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, concretizate în Marea Unire de la 1918: în martie 1918 unirea  cu Basarabia, în noiembrie unirea Bucovinei, iar în decembrie unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

 Marea Unire de la 1918 a însemnat pentru România o repoziționare în Europa, prin noua sa suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8).

O sporire considerabilă a cunoscut și capacitatea industrială a ţării (cu 235%), economia, dar și resursele naturale.

Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la  Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) prin care Austria a renunţat în favoarea României la  Bucovina şi Trianon (4 iunie 1920), în urma căruia Ungaria recunoştea apartenenţa la România a Transilvaniei, Crişanei, Banatului şi Maramureşului.

Negocierile internaţionale de la sfârşitul Primului Război Mondial se apropie de final.

Patru comisii de experți- britanică, franceză, americană și italiană- au trasat frontierele României cu Ungaria.

Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru, a participat în februarie-martie 1920 la Conferința Puterilor Aliate de la Londra unde s-a arătat dispus să încheie pacea cu Ungaria, neuitând să menționeze necesitatea recunoașterii de către Aliați a actelor de unire cu Transilvania și Basarabia.

Alexandru Vaida Voevod

Alexandru Vaida Voevod

Reprezentantul Ungariei, contele Albert Apponyi care acuza în ”tezele” sale România, Iugoslavia și Cehoslovacia de ”imperialism”, deoarece ”în virtutea principiilor naționalităților”, aceste state au acaparat ”teritoriul milenar al Ungariei”!

 

Apponyi Albert

Apponyi Albert

Diplomația românească a răspuns în martie 1920 acestor ”teze”, ca și soluțiilor preconizate de diplomația de la Budapesta pentru tratatul de pace cu Ungaria prin mai multe memorii din care amintim ”Românii și drepturile minorităților reclamate de delegația maghiară”, ”Românii și plebiscitul cerut de delegația ungară”, ”Românii și contrapropunerile ungare privind clauzele militare, navale, și aeriene”.

În Camera Lorzilor în decembrie 1919- martie 1920 când s-a discutat tratatul de pace cu Ungaria s-au avansat unele formule bizare, ca aceea a lordului Bryce, potrivit căreia pentru ”rezolvarea” chestiunii maghiarilor s-ar fi putut crea mai multe ”coridoare” între Ungaria și toate ”insulele” unde locuiau maghiarii și chiar secuii în Transilvania, Cehoslovacia și Ungaria.

Aceste „opinii” au fost repede abandonate pe baza argumentelor solide oferite de români și celelalte popoare asuprite de fosta coroană maghiară.

La Paris, Conferința a hotărât să dea dreptate cauzei românești, iugoslave, cehoslovace și italiene. Contele Apponyi a protestat pe 16 mai 1920 față de decizia Conferinței și a contestat caracterul plebiscitar al hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia.

El a refuzat să semneze tratatul. A doua zi, contele Pal Teleky a remis o notă președintelui francez Millerand prin care anunța că totuși Ungaria va semna tratatul de pace în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar .

Tratatul de la Trianon stabilea noile frontiere ale Ungariei cu vecinii săi şi  prevedea la articolul 45:

„Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”.

Din partea României Tratatul de la Trianon a fost semnat  din partea României în data de 4 iunie 1920 de dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu şi consfinţea recunoaşterea internaţională a unirii cu România a străvechilor teritorii româneşti Transilvania, Crişana, Banat  şi Maramureş, reprezentând din punctul de vedere al statalităţii finalul de drum în procesul anevoios al făuririi statului național unitar român.

România Mare intra într-o perioadă de aparentă stabilitate.

Cu toate acestea, la 20 octombrie 1920 a început greva generală a proletariatului din România, la care au participat la chemarea Partidului Socialist cca 400.000 de salariaţi din toate ramurile industriei şi transporturilor, aceasta fiind prima grevă politică generală a proletariatului din întreaga Românie (20 – 28 octombrie), iar în Senatul României s-a produs primul atentat cu bombă din istoria modernă a ţării noastre, soldat cu moartea a trei persoane, inclusiv a ministrului Justiţiei de atunci, Greceanu pus la cale la 8 decembrie 1920, de un grup de  evrei comunişti (Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau) , condus de Abraham Grinstein, şeful serviciului de terorism bolşevic cu sediul la Odessa.

Deşi evenimentul aceste evenimente au tulburat opinia publică, pentru România unită începea o perioadă de reforme şi împliniri.

Ce umbrește Centenarul Marii Uniri?

O scurtă privire, aruncată asupra hărții României anului 2018 și a celei din 1918, ne arată că, bucuria Centenarul Marii Uniri nu poate fi deplină. România nu mai arată ca acum 100 de ani, după Marea Unire.

În 28 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România este sfâșiată, din nou, și pierde Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței.

Umbra acelei zile, tragice pentru România, este încă resimțită de întreaga suflare românească.

Comemorarea Centenarului României, pe lângă o sărbătoare plină de bucurie, trebuie să fie și un motiv de reflecție, dar mai ales de conștientizare că e de datoria noastră să refacem ceea ce au pus în operă românii în ziua de grație 1 decembrie, a anului 1918.

Harta României 1918 vs harta României 2018

Harta României după Marea Unire din 1918 şi harta României 2018

Cuvintele lui Nicolae Titulescu, rostite la Ploiești, în 3 mai 1915, la întrunirea Acțiunii Naționale, în chestiunea Ardealului, adaptate la anului 2018, prin înlocuirea Ardealului cu Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței, trebuie să răsune în mințile și inimile oricărui om care simte românește!

Problema care se pune azi României, e înfricoșătoare, dar simplă; sau România pricepe datoria pe care i-a creat-o evenimentele în curs, și-atunci istoria ei abea începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine”, cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi” nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul unic și mizerabil, al unei sinucideri viețuite.
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare!
România nu poate fi întreagă fără Ardeal! (Nicolae Titulescu – 3 mai 1915)

Deci, la 100 de ani de la Marea Unire, trebuie să știm că, România nu este întreagă fără Basarabia și fără nordul Bucovinei!

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/02/ziua-de-2-septembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

Sursa:

http://centenarulromaniei.ro/ce-inseamna-centenarul-marii-uniri/

02/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Istoria României Mari începe în 1920, dar Istoria Românilor a început cu mult înainte și nu s-a terminat încă…

 

 

Imagini pentru anul centenarului photos

 

 

 

 

Între Istoria României și Istoria Românilor

 

 

2018 este anul centenarului Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu România.

A fost numită  „Marea Unire“ a românilor, față de „Mica Unire“ a Moldovei cu Țara Românească.

Cât de „mare“ a fost unirea din 1918 s-a văzut în 1920, când s-au trasat granițele României și s-a constatat că, față de promisiunile Antantei, au rămas în afara României: două treimi din Maramureș și teritoriile de până la Tisa din Câmpia Pannoniei și din Banat.

Au mai rămas însă în afara României și teritoriile din Transilvania până în nordul Mării Negre; teritoriile din sudul Dobrogei, din sudul Dunării până în Munții Balcani; teritoriile românești din Albania; din Macedonia și din Grecia.

La un simplu calcul, România Mare nu cuprindea nici măcar un sfert din populația românească.

Aceasta făcând abstracție de localitățile românești răzlețe din Pannonia până în Austria, din Cehia și din Polonia din preajma anilor ´20.

Situația aceasta se datora ocupării teritoriilor locuite de români din nordul Munților Carpați până în Pelopones și din nordul Mării Negre până la Marea Adriatică, de către populațiile nomade; slavi și maghiari.

Acestea au dus o politică de exterminare la început, până în secolul al XV-lea, și apoi de asimilare forțată, care alterna cu perioade de teroare, exterminare și deportare din partea turcilor, a slavilor moderni: macedo-slavii, sârbii, bulgarii, ucrainenii și rușii, la care se adaugă albanezii, grecii și, în permanență, maghiarii.

Populația românească a fost imensă, ca și a traco-geților, căci, în ciuda exterminărilor, pe vremea Mitropolitului Andrei Șaguna, era încă majoritară pe toate teritoriile amintite.

Andrei Șaguna era Mitropolit al Ungariei și al Transilvaniei, căci în Ungaria, și până la Viena, erau mai mulți români decât în Transilvania.

Chiar și Andrei Șaguna se născuse în Ungaria, iar idealul său de unire a românilor de pretutindeni îi cuprindea și pe cei din sudul Dunării.

Din această cauză a fost pârât la Curtea Împăratului că încearcă „refacerea Imperiului Daco-Roman“.

Aceasta ar fi fost cu adevărat Marea Unire a românilor de pretutindeni. Și poate părea curios pentru zilele noastre, dar prin 1860, Imperiul Daco-Roman se putea reface, căci pe atunci românii erau cei mai numeroși.

Cauza supraviețuirii lor o constituie războaiele dintre puterile cotropitoare, dintre unguri și austrieci, dintre austrieci, unguri și turci, dintre austrieci și ruși, dintre turci și ruși, care se căsăpeau unii pe alții, fără să-i intereseze prea mult de locuitorii teritoriilor pe care le ocupau sau le părăseau succesiv.

Când a început stabilitatea de după 1848, s-a întețit și asuprirea românilor.

Renașterea Imperiului Daco-Roman n-a fost posibilă, deoarece Principatele Române n-au avut forța să intervină împotriva armatei ungare care invadase Transilvania, împotriva armatei rusești care invadase Moldova și a celei turcești care invadase Țara Românească, făcând abstracție de armata Austriei care se lupta cu ungurii invadatori, dar care i-a dezarmat și pe românii lui Avram Iancu.

Crearea ulterioară a statelor națio­nale, contrar așteptărilor, a însemnat, cu excepția Țărilor Românești și apoi a României, dezvoltarea naționalis­mului șovin și persecutarea populației de altă etnie.

Trebuie menționat faptul că toți fugarii din sud-estul Europei și-au găsit azil în Țările Române și în România: evreii, rutenii, lipovenii, rușii albi, bulgarii, sârbii și grecii, dar mai ales românii, cei mai asupriți din noile state naționale. România devenise un fel de „azil al sărmanilor“.

S-ar putea spune că, după exemplul celorlalte țări, România a greșit prin adoptarea toleranței etnice. Dacă făceam „curățenie“, ca vecinii noștri, n-am mai fi avut astăzi probleme naționale.

Dar n-am făcut-o din două motive: unul a fost angajamentul, pe care, ce-i drept, numai noi l-am respectat, de a nu asupri celelalte națio­na­lități, și altul, cel mai important, că altfel n-am mai fi fost noi, nici ca ţară, nici ca populație.

Adică români, de la români, și drept-credincioși, de la dreapta noastră credință, adică de la ortodoxie.

Prilejul reclădirii Marelui Imperiu Daco-Roman n-a mai apărut, iar după întărirea statelor naționale, soarta romanității orientale a fost pecetluită pentru totdeauna.

Mai rămăsese însă ceva până la începutul secolului al XX-lea, și anume câteva provincii cu populație majoritar românească în jurul României: Transilvania și Banatul, Bucovina și Basarabia.

Ele au fost oarecum „neglijate“ în cadrul celor două imperii: Austriac (din 1867 Austro-Ungar) și Rusesc, ambele fiind multinaționale, ceea ce explică supraviețuirea românilor, dar deveniseră, cu timpul, accentuat națio­naliste; ungurii – în Vest și rușii – în Est.

Cruzimea acestora atinsese cote alarmante și se prefigura un destin sinistru pentru români. Deviza: „Acum ori niciodată“ era deci perfect îndreptățită.

În preajma Primului Război Mondial se profila o nouă configurație geografică, în care teritoriile să fie împărțite după preponderența națio­nală a locuitorilor, ceea ce presu­punea o cădere a marilor imperii multi­naționale.

Cu toate acestea, taberele beligerante nu erau alcătuite după principii geopolitice, ci după alte afinități.

În tabăra Antantei, spre care înclina România, erau două imperii: Marea Britanie și Rusia, ultima în litigii teritoriale cu România din cauza Basarabiei.

În cealaltă tabără era însă Austro-Ungaria, care stăpânea teritorii cu
populație românească mult mai nume­roasă, dar mai cuprindea și Turcia, și Bulgaria cu intenții anexioniste față de România.

Ce-i drept, nimeni nu se aștepta la amploarea pe care o va lua războiul.

Românii, cel puțin, au trecut Carpații fără dificultăți și au înaintat, fiind întâmpinați cu mare entuziasm de locuitorii Transilvaniei până aproape de Sibiu.

Nici nu părea un război, ci o simplă mișcare de eliberare a teritoriilor locuite de români. S-a primit însă ordinul de retragere. Trupele germane, turcești și bulgare au trecut Dunărea, neoprite de către aliații ruşi.

Ajutorul din sud n-a mai sosit, aliații fiind respinşi la Salonic, iar rușii fiind alungați din Galiția, de unde se aştepta ajutorul dinspre nord.

Astfel încât România lupta singură împotriva celor patru armate: germane și austro-ungare – la nord și la vest, germane, bulgare și turcești – la sud și la est, adică pe patru frontiere. S-a adoptat retragerea.

Spre deosebire de confruntările armate din vestul Europei, de la Verdun, de exemplu. Românii se retrageau, iar adversarii atacau sporadic de pe margine.

N-a avut loc nicio mare bătălie programată pentru apărarea Capitalei, deși aceasta era înconjurată de cazemate puternice care se văd până astăzi. Înțeleaptă măsură, căci, altfel, Bucureștii ar fi devenit o ruină. În fine, armatele s-au întâlnit, ca la Verdun, în trei bătălii.

Pe toate le-au câștigat românii. La Mărăști (24 iulie-1 august 1917), trupele germane și austro-ungare au avut 2.200 de morți, 4.700 de răniți și dispăruți și 2.700 de prizonieri. Situație asemănătoare a fost și la Oituz (8 august-22 august 1917), numai în luptele de pe dealul Cașin austro-ungarii au pierdut 1.700 de ostași.

Iar la Mărășești (6 august-3 septembrie 1917), germanii au avut peste 65.000 de morți, răniți și dispăruți.

A fost cea mai mare victorie a Armatei Române din toate timpurile.

Învinşi pe toate fronturile, ger­manii, austro-ungarii, bulgarii și turcii au început retragerea de pe teritoriul României. Trebuie menționat faptul că Armata Română le-a permis retra­gerea fără să-i atace din mers, cum au făcut-o ei cu românii în prima parte a războiului.

Mai mult, trupele române au intrat în Budapesta (4 august 1919) numai după ce armata Ungariei, condusă de Bela Kun, a încercat să ocupe Transilvania de Nord.

Între timp, la 27 martie 1918, Republica Democratică Moldo­ve­nească (Basarabia) se unește cu România, urmată de Bucovina (la 11 noiembrie 1918) și, la 1 Decembrie 1918, de Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania.

Dar abia la 4 iunie 1920 este semnat Tratatul de la Trianon prin care România pierde, de data aceasta fără războaie, două treimi din Maramureșul Istoric, jumătate din Crișana, cu toate cele trei Crișuri, și o treime din Banat. Pierderi grele, cu teritorii întinse, pe care nu le-a mai revendicat.

Și astfel se face că din 1920 începe Istoria României, dar Istoria Românilor a început cu mult înainte și nu s-a terminat încă.

Greșeala istoricilor noștri este că în loc să ajungă la granițele din 1920 ale României și să continue cu toate celelalte teritorii românești, pornesc de la harta de astăzi a României, mult redusă și față de cea din 1920, și față de situația românilor de atunci, și fac istoria.

A cui „istorie“? A unui fragment din teritoriul daco-romanilor.

Poate că cel mai important; veți zice. Dar celelalte? Cele cu mult mai întinse? Nu ne mai interesează.

Adevărata istorie ne învață însă că cei care nu se interesează de teritoriile lor mai îndepărtate, cu timpul, nu se mai interesează nici de cele apropiate.

Așa se explică, poate, și faptul că România a pierdut în ultimii ani mai mulți români decât în toate războaiele, de la cele daco-romane încoace, la un loc, și a donat teritorii unor vecini care nu le-au avut niciodată; și-a distrus toata economia (industria, agricultura și comerțul); a vândut pământul, pădurile și toate bogățiile, de parcă nici n-ar fi fost, iar cine își uită istoria, zicea un moldo-român, își pierde și geografia.

Chiar dacă nu s-a încheiat încă Istoria României, după cum merg treburile, a sosit vremea să ne preocupe mai mult Istoria Românilor de ieri și de astăzi, de aici și de pretutindeni, căci, pierzându-ne geografia, nu numai noi vom fi uitat istoria, dar și istoria ne va uita pe noi.

 

 

 

 

 

 

 

Acad. Alexandru SURDU

 

http://www.tribunainvatamantului.ro/intre-istoria-romaniei-si-istoria-romanilor/

24/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ANUL CENTENARULUI MARII UNIRI. CUM S-A FĂURIT ROMÂNIA ?

Puteţi urmări în acest videoclip, începând cu minutul 33:40 , excepţionala conferinţă „Cum s-a făurit România…”, susţinută de Academicianul Ioan – Aurel Pop, Rector al Universităţii „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca la Baia Mare  

Un eveniment organizat de Facultatea de Litere a Centrului Universitar Nord Baia Mare, UTCN Cluj-Napoca.

 

 

 

04/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: