Originile întunecate ale comunismului și consecințele sale

Gracchus Babeuf, este considerat primul revoluţionar comunist, şi a avut o mare influenţă asupra lui Marx, cl care a pus bazele comunismului.

La rândul său, revoluționarul Maximilien Robespierre, care a organizat şi condus Franța în timpul perioadei de Teroare din timpul Revoluţiei Franceze, l-a influenţat mult pe liderul revoluției bolșevice, Vladimir Lenin.

Totuşi, se pune întrebarea care au fost ideile care l-au determinat pe Robespierre să inițieze perioada de Teroare?

Pictură din secolul 18 ilustrând ororile Revoluţiei Franceze – şi ale Regimului de Teroare – înfăţişate într-o scenă de iad (Nicolas-Antoine Taunay, „Le Triomphe de la Guillotine”).

Care era mediul care a inspirat ura ateistă ce a determinat distrugerea creştinismului francez, din timpul Revoluţiei și ce anume a inspirat şi perpetuat rebeliunile comuniste care au continuat să zguduie secolele 19 şi 20?

Pentru a înţelege toate aceste lucruri trebuie examinat mediul cultural şi filozofic al Europei din timpul Revoluţiei Franceze, scrie Joshua Philipp, jurnalist de investigație pentru https://www.theepochtimes.com.

Religia şi politica

Comunismul s-a născut la mijlocul anilor 1700, într-o epocă în care totul era reconsiderat și când s-au produs mişcări politice şi religioase de mare amploare.

Apariţia şi răspândirea protestantismului a condus la prima Mare Trezire Spirituală din anii 1730 şi 1740 – Reforma, câştigând sprijinul multor catolici nemulţumiţi de Biserică.

Eliberarea de sub autoritatea Bisericii Catolice a devenit posibilă. A urmat Revoluţia Americană dintre anii 1775 şi 1783 – care a arătat că există o alternativă la monarhie.

Oamenii au ajuns să creadă că pot trăi vieţi independente de autoritatea existentă, care, brusc, nu a mai fost singura posibilă. Au început să caute noi idei şi alternative la sistemele politice şi religioase existente.

Dar drumul pe care a apucat-o politică Europei a fost inevitabil diferit de cel al Statelor Unite. Noul sistem american a încercat să creeze libertăţi personale limitând guvernul.

A permis indivizilor să acumuleze bogăţie şi să aleagă cum vor să trăiască acordându-le o doză mai mare de libertate personală.

Sistemele emergente în Europa încercau să dezlipească indivizii de tradiţie, să înlocuiască credinţele cu simţul civic, să popularizeze sisteme de credinţă aprobate de stat şi să se joace cu ideea obţinerii egalităţii pe baza unor procese de redistribuire a venitului de către stat.

În scurt timp, toţi cei care au încercat aceste experimente au realizat că ele nu puteau fi duse la capăt decât într-un stat totalitar care să subjuge individul. Astfel că, urmărind cu încăpăţânarea obţinerea acestui ţel, au generat societăţi totalitare.

La doar câţiva ani după revoluţia bolşevică a lui Lenin în Rusia, celebrul eseist G.K. Chesterton nota la 21 martie 1925 că noul sistem comunist “nu se ridică împotriva tiraniei anormale, ci se revoltă împotriva tiraniei normale – împotriva tiraniei normalului”.

“Ei nu se revoltă împotriva Regelui. Se revoltă împotriva cetăţeanului”.

Michael Walsh nota în cartea sa “Palatul de plăceri al diavolului” că aceste probleme persistă în societăţile moderne îşi au rădăcinile în „rejectarea aproape completă a miturilor, legendelor şi religiei ca ’neştiinţifice’ şi a faptului că încercăm să căutăm procese [tehnologie, n.r] care să rezolve problemele lumii”.

Comunismul nu este doar o mişcare politică, ci o ideologie cu reguli proprii de comportament şi un sistem de credinţă. Walsh scrie că “în timpul Războiului Rece, occidentalii au remarcat că Uniunea Sovietică şi doctrina sa marxist-leninistă semănau foarte bine cu o nouă religie”.

El notează că această „nouă religie” a comunismului clonează unele structuri ale religiilor tradiţionale – are propria sa „scriptură” anume scrierile lui Marx şi Engels, care sunt consideraţi profeţi – şi are propriul sau cler – Biroul Politic – şi mase de fani – suporterii comunismului din Occident, căci în ţările unde a fost implementat el a fost dezavuat pentru urmările groaznice pe care le-a generat.

Pentru a înţelege natura ocultă şi violent anti-religioasă a acestui nou cult, este important să înţelegem mediul ideologic în care a fost format.

Societăţi secrete

Deşi istoria Iluminismului a fost din nefericire umbrită de teorii conspiraţioniste, Illuminati au existat cu adevărat, iar rolul lor în influenţarea ideologiei comuniste nu este de neglijat.

Leon Trotski, unul dintre liderii Partidului Comunist Rus, nota importanţa acestui lucru în autobiografia sa, „Viaţa mea” din 1930.

Trotsky scria “În secolul al 18-lea, francmasoneria a început să aibă o politică militantă de iluminare, devenind precursoare a Revoluţiei”.

El spunea că cei aflaţi la stânga iluminaţilor „au devenit carbonari” referindu-se la societatea secretă a carbonarilor din Italia. Aceste societăţi erau proeminente în timpul războaielor napoleonice şi, conform istoricilor, promovau deseori ideologie socialistă.

Iluminismul era una dintre multele filozofii oculte ale timpului, având influenţe de la sisteme antice precum gnosticismul şi hermetismul.

Era bazat pe un concept vag de iluminare personală pe calea raţiunii, punând accent major pe materialism şi natura umană – deseori având puternice elemente anti-religioase şi anti-guvernamentale.

Ordinul Illuminati a fost una dintre cele mai influente instituţii ale filozofiei şi a fost fondat de revoluţionarul ocult Adam Weishaupt în Bavaria în 1776.

Organizaţia era cunoscută pentru desele apeluri la răsturnarea religiei şi sistemului guvernamental – dar şi pentru războiul său ideologic cu rozacrucienii – o altă societatea secretă populară în acei ani.

Ordinul lui Weishaupt nu a rezistat mult, cel puţin la suprafaţă. În 1786, Prinţul Elector al Bavariei, Charles Theodore, a interzis toate societăţile secrete şi a confiscat corespondenţa şi scrierile lui Weishaupt şi ale discipolilor săi.

Guvernul bavarez a publicat scrierile mai târziu, învinuind grupul de organizarea de conspiraţii împotriva monarhiilor europene.

Abatele Augustin Barruel, un preot iezuit francez menţiona în cartea sa “Memorii ilustrând istoria iacobinismului” din 1979, că ideile lui Weishaupt au fost preluate de Clubul Iacobin – care s-a aflat în spatele regimului de Teroare din timpul Revoluţiei Franceze – în care atât Robespierre cât şi Babeuf funcţionau ca membri.

Barruel sublinia că iacobinii propovăduiau ideea ca „toţi oamenii sunt egali şi liberi” dar că în numele acestei egalităţi şi libertăţi aceştia „au pus piciorul pe altar şi tron; au împins toate naţiunile la rebeliune şi au încercat până la urmă sa le împingă la grozăviile anarhiei”.

Weishaupt însuşi cerea abolirea tuturor nivelurilor guvernamentale, a moştenirii, a proprietăţii private, a patriotismului, a familiei şi religiei.

În scrierile sale se pot regăsi multe dintre conceptele de bază ale religiei profetului Karl Marx.

Weishaupt a dezvoltat de asemenea teoria stadiilor de civilizaţie – societatea utopică de tip socialist/comunist fiind considerat de el ultimul stadiu.

Ideea a fost preluată ulterior de Marx în teoria aşa a celor şase stadii ale dezvoltării sociale, comunismul fiind, bineînţeles, considerat ultimul şi cel mai evoluat stadiu.

Liderii comunişti care au urmat au avut toţi credinţa că ideile aflate la baza socialismului utopic erau supreme şi justificau distrugerea tuturor celorlalte religii şi sisteme de gândire şi credinţe tradiţionale.

Istoricul Nesta Webster susţinea în cartea sa din 1924 “Societăţile secrete şi mişcările subversive” că nici Revoluţia Franceză şi nici cea Bolşevică nu au fost născute de mediul timpului respectiv şi nici de ideologia liderilor lor.

Webster scrie “aceste două explozii au fost produse de forţe care au făcut uz de nemulţumirea populară, şi au acumulat presiunea pentru a declanşa distrugerea atât a creştinismului cât şi a întregii societăţi şi ordinii morale”.

Ocultism întunecat

La momentul începerii Revoluţiei Franceze există o largă dezbatere populară referitoare la natura religiei şi politicii în Franţa. La momentul respectiv mai toate ideologiile din Europa şi din afara sa erau observate şi discutate.

Mulţi francezi au început să pună sub semnul întrebării Biserica, iar îndoielile lor erau nutrite de încercarea Bisericii de a elimina lipsa de credinţă – în particular cu ajutorul forţei, de exemplu prin Inchiziţie, care a continuat să maltrateze „ereticii” până în 1834 în Spania – dar şi prin aplicarea iraţională a dogmelor cu forţa – care a produs deseori efecte contrare celor scontate. În principal întunecarea şi lipsa raţiunii care a bântuit Biserica Evului Mediu, greşelile majore comise de conducerea sa, au avut un efect de pendul – accentuat după descoperirea presei lui Gutenberg şi liberalizarea accesului la informaţie, combinată cu deschiderea adusă de perioada Renaşterii. Societatea devenea împinsă în afara ei, iar rezultatul a fost pierderea legăturii cu divinul.

În dezbaterile legate de religie, francezii au început treptat să abandoneze Biserica Catolică şi să treacă la alte variante de creştinism – sau chiar la credinţe oculte.

Ideologiile timpului erau influenţate de hermetism şi de variante oculte de gnosticism. Cultele gnostice încorporaseră părţi din creştinism şi din alte credinţe, cu toate că se opuneau vehement ordinii morale creştine. Credinţele lor fundamentale au jucat un rol fundamental în generarea filozofiilor Revoluţiei Franceze.

Unele dintre aceste sisteme aveau o natură mai directă. Secta gnostică numită cainiţii, venera personajul biblic Cain şi propovăduia o rebeliune directă împotriva ordinii morale şi cerea discipolilor săi să distrugă creaţia lui Dumnezeu şi să comită păcate în mod nemijlocit.

Altele luau o cale mai puţin directă şi îşi mascau natura cu ajutorul aparenţelor raţionale. Una dintre secte – numită carpocraţi – de exemplu, nega natura divină a lui Isus şi credea că legile şi morala nu trebuiesc respectate – pentru că sunt creaţii umane – astfel că erau libertini.

Jacques Matter, un autor din secolul 19, scria despre carpocraţi în cartea sa “Istoria critică a gnosticismului” din 1828, că secta se opunea religiei şi că discipolii săi credeau că abandonarea constrângerilor îi va face egali lui Dumnezeu.

Credinţa acestora în natura umană (rădăcinile acestui concept putând fi remarcate în Renaştere), rejectarea aspiraţiilor morale, au fost adoptate mai târziu de materialism şi de ideologiile care au stat la baza comunismului. „Logica” din spate era că dacă natura umană are precedent asupra lucrurilor, atunci orice instinct natural este corect – inclusiv orice crimă sau act etichetat drept păcat sub regulile morale creştine.

Ateismul militant

Autorul şi dizidentul rus Alexander Soljeniţân afirma în 1983 în cuvântarea sa de la Universitatea Templeton că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”.

El adăuga că “ateismul militant nu este accidental sau marginal în cadrul ideologiei comuniste. Nu este un efect secundar, ci un pilon central”.

Toate acestea au rădăcina în ideologia care a stat la baza comunismului – promovarea naturii umane şi reprimarea aspiraţiilor divine, care au avut drept consecinţă distrugerea constrângerilor morale.

Această absolutizare a naturii umane a fost cheia filozofiilor oculte şi instituţiilor Revoluţiei Franceze.

Prima religie de stat a apărut în timpul Revoluţiei Franceze. Se numea Cultul Raţiunii şi manifesta aceeaşi fervoare anti-religioasă pe care o vor exhiba regimurile comuniste ale secolului XX. Diviniza „raţiunea umană” şi repudia credinţa în divin. Sub umbrela sa, Jacques Hébert şi discipolii săi herbertişti au implementat un program brutal de de-creştinizare şi de distrugere a creştinismului francez.

Parte a acestei obsesii anti-creştine a Cultului Raţiunii poate fi atribuit influenţei învăţăturilor lui Voltaire, un filozof extrem de popular la vremea respectivă.

În scrisorile sale, Voltaire se referea frecvent la creştini şi Isus cu apelativul „nenorociţi” şi cerea frecvent „distrugerea nenorociţilor”.

El a cerut unui discipol al său, matematicianul Jean-Baptiste le Rond d’Alembert, să pună în aplicare un program în acest sens, dar să o facă „lovind pe ascuns”.

Într-o scrisoare din 1765 d’Alembert susţinea că “victoria ne surâde pe toate fronturile şi va pot asigura că în scurt timp numai prostimea va mai urma standardul inamicilor noştri, iar noi o condamnăm indiferent dacă este cu noi sau împotriva noastră”.

Într-o scrisoare din 1768 el scria că acea religie „monstruoasă” „va trebui să cadă lovită de o mie de mâini invizibile; da, s-o lăsăm să cadă sub cele o mie de lovituri repetate”.

John Robinson, primul secretar general al societăţii Regale din Edinburg în 1783, scria despre conspiraţia din spatele Revoluţiei Franceze în lucrarea sa din 1797 intitulată “Dovezi ale conspiraţiei,” şi observa efectele influenţei lui Voltaire.

Robinson scria că proiectul drag lui Voltaire şi discipolilor săi era „distrugerea creştinismului şi a tuturor religiilor, care va cataliza o schimbare totală a guvernelor”. El scria că Voltaire luase calea influenţării ideologice şi producea în masă scrieri care „inflamau apetitul senzual al oamenilor dar le şi perverteau judecata”.

Soljeniţân credea că acest concept stă la baza multor rele pe care lumea le-a experimentat sub comunism.

„Căderile conştiinţei umane, privată de latura sa divină, a fost un factor determinant al tuturor crimelor majore ale acestui secol”.

Când oamenii îşi pierd simţul responsabilităţii morale şi când “raţiunea” umană – cu pofte şi dorinţe nestăpânite – devine singura fundaţie a discernământului, ce va mai motiva oamenii să aleagă între bine şi rău? Soljeniţân credea că aceasta era cea mai mare problemă a ideologiei comuniste.

“Atunci când orice este permis de mediul extern, de ce ar mai face o persoană efort să se controleze şi să nu comită fapte reprobabile?” se întreba scriitorul rus.

„De ce s-ar mai controla cineva să nu urască orice – rase, clase sau ideologii? O asemenea ură corodează, de fapt multe inimi astăzi. Profesori ateişti occidentali cresc noua generaţie în spiritul urii faţă de propria lor societate”.

Virtute socială

O sursă similară de ideologie poate fi găsită în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau, un filozof cu o imensă influenţă asupra Revoluţiei Franceze şi socialismului modern.

Asemenea sectelor gnostice, Rousseau susţinea că identitatea şi caracterul erau formate postnatal. El propovăduia o viziune socială nouă „virtuoasă” despre care credea că va aduce omenirea mai aproape de natura umană originară şi necontrolată.

Printre lucrările sale se află “Contractul social” publicat în 1762. Lucrarea conţine teoriile lui Rousseau despre cum se fondează o societate politică menită să elibereze oamenii de conceptul său de „sclavie” – şi cum se pot determina toţi indivizii să îşi cedeze drepturile.

Robespierre a fost influenţat masiv de Rousseau, deşi teza folosirii terorii ca formă de guvernământ, pe care primul a pus-o în practică în timpul Revoluţiei Franceze nu se găseşte în gândirea celui de-al doilea.

Printre celelalte sisteme majore de credinţă ale Iluminismului se află deismul, credinţa în Cultul Fiinţei Supreme a lui Robespierre, o filozofie conform căreia Universul era raţional şi putea fi înţeles nemijlocit cu ajutorul raţiunii umane, dar nega intervenţia acestuia în societate. Deşi deismul nu mergea atât de departe ca ateismul, moralitatea sa era centrată mai degrabă pe om decât pe divinitate, tăind astfel legătura dintre cele două părţi.

În spatele tuturor acestor credinţe se afla o schimbare fundamentală a gândirii religioase. „Raţiunea” individuală era pusă deasupra credinţei tradiţionale. Acest lucru a generat un curent de divinizare a omului şi, drept consecinţă, formarea unei toleranţe la toate relele produse de lipsa de constrângere a dorinţelor umane.

Faimosul ocultist francez al secolului al 19-lea – Éliphas Levi – explică natura unora dintre aceste secte în cartea sa din 1860 “Histoire de la Magie”.

El le numea „rebeli ai ordinii ierarhice” şi sublinia că în locul sobrietăţii morale impuse de religiile tradiţionale, sectele propuneau „pasiuni senzuale” şi “lipsa controlului” care le hrănea dorinţele de distrugere a tuturor ierarhiilor sociale, inclusiv a familiei.

Nesta Webster notează că aceste secte aveau două ţeluri: ezoteric şi politic. Foloseau perversiunea pentru a lega oamenii de sistem, apoi acţionau pentru a „îngropa toate ideile recunoscute legate de moralitate şi religie”.

Scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels urmează şi ele acest tipar. În „Manifestul Comunist” ei avertizau că noul lor sistem abolea toate „religiile şi moralitatea”.

Soljeniţân spunea că, înainte de Revoluţia Bolşevică din Rusia, forţa formatoare şi unificatoare a naţiunii era credinţa crestina, iar cultura religioasă era fundaţia morală care ţinea societatea laolaltă.

El îşi amintea că în perioada copilăriei sale „îi auzea pe cei bătrâni care explicau sursa marilor dezastre care loveau Rusia: oamenii au uitat de Dumnezeu; acesta este motivul pentru care se întâmplau dezastrele”.

După 50 de ani de cercetare şi interviuri şi cărţi despre istoria revoluţiei comuniste, Soljeniţân spunea: „dacă astăzi aş fi rugat să formulez cât mai concis cauza principală a Revoluţiei care a răpit 60 de milioane de suflete de-ale noastre, n-aş putea s-o spun mai concis: oamenii l-au uitat pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care s-au întâmplat toate acestea”.

Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă.

Publicitate

Jefuită, vandalizată și pângărită de nenumărate ori, Catedrala Notre Dame din Paris înfruntă vremurile

 

 

 

 

Foto:  Celebra catedrală Notre-Dame din Paris. Lucrările sale de construcţie au debutat în 1163 pe vremea papei Alexandru al III-lea, pe locul unui lăcaș de cult dedicat sfântului diacon Ștefan. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfințit altarul, dar construcția a durat din 1163 până în 1345. 

De proporții impozante, cu  130 m lungime, 45 m lățime, 35 m înălțime, putând adăposti până la 10.000 de persoane, această vastă și impresionantă construcție gotică a dominat, Île de la Cité din Paris, pentru mai mult de 855 de ani, până în zilele noastre.

Este o bijuterie a artei gotice, care de-a lungul istoriei a fost jefuită şi vandalizată de multe ori.

În timpul  Revoluţiei Franceze, în timpul terorii iacobinilor (1793-1794), catedrala a fost profanată devenind Templu al Rațiunii și loc unde erau citite și dezbătute operele iluminiștilor în timp ce era venerată Ființa Supremă.

Notre-Dame a fost multă vreme închisă, naţionalizată, profanată, jefuită sistematic, scoasă la vânzare ca simplă masă de materiale de construcţie, iar statuara ei galerie a regilor,de pe faţadă, a fost decapitată, nu de ghilotină, ci de loviturile de ciocan.

La un moment dat, revoluționarii francezi chiar au încercat să o demoleze și să o  vândă pentru piatră. Un timp, Sfântul lăcaș a fost transformat într-o magazie de alimente și vinuri.

La începutul secolului al XIX-lea, catedrala de abia mai stătea în picioare, dar a redevenit catolică în urma concordatului lui Napoleon I cu Papa Pius al VII-lea din 1801, când acesta a fost încoronat aici împărat al Franței pe data de 2 decembrie 1804.

Puțini știu că, datorită scriitorului francez Victor Hugo, Notre-Dame a reînceput să fie iubită și îngrijită de parizieni, după ce romanul său, Notre-Dame de Paris, a devenit faimos pe întregul mapamond, datorită poveștii emoționante a cocoșatului Quasimodo, un personaj despre care s-a aflat de curând că a existat în realitate, fiind contemporan cu marele scriitor francez.

Într-adevăr, odată cu apariția romanului ”Notre-Dame de Paris”, în 1831, a demarat procesul de conştientizare a stării în care se afla catedrala în acea epocă. iar resurecţia edificiului a fost începută de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc, care o restaurează în perioada 1844-1864, înțelegându-i mai bine ca oricare altul,   funcţionalitatea și structura, respectându-i materialele, stilurile şi epocile prin care a trecut.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Incendiul catastrofal din 15 aprilie 2019 de la catedrala Notre-Dame de Paris. Pe 15 aprilie 2019, ora 19:50 (ora Europei de Est), un incendiu a izbucnit pe acoperișul catedralei.

Zeci de procurori francezi anchetează cazul, după apariția unor zvonuri că la mijloc ar fi fost o mână criminală.

În momentul de față se  presupune că  dezastrul ar fi fost provocat de un scurtcircuit apărut în timpul lucrărilor de renovare a edificiului.

Potrivit primelor estimări oficiale, lucrările de reconstruire  vor dura cel puțin cinci ani și vor necesita cheltuieli enorme, de ordinul miliardelor de euro.

La 27 august 1789, Adunarea Constituantă a Franței  a publicat ,,Declaraţia Drepturilor omului şi cetăţeanului“. Conform articolului 10 îi este răpită Bisericii Catolice dreptul de religie de Stat.

S-a introdus un calendar nou; a fost organizată o nouă religie, Cultul Fiinţei Supreme. La ordinul lui Marat au fost ucişi în închisorile Franţei 300 de preoţi care au refuzat să jure pe ,,Noua Constituţie“.

Constituţia civilă a clerului a devenit punctul de plecare al unei energice contra-revoluţii al cărei episod sîngeros s-a consumat în războiul civil din Vandeea. În data de 7 noiembrie 1793, Biserica din Franţa înceta să mai existe.

Episcopul Constituţional Gobel al Parisului declară de la tribuna Convenţiei că renunţă la exercitarea funcţiunilor sale. Pe un fond dominat de confuzie generală printre revoluţionari s-au infiltrat vandali care au început să distrugă întregul trecut creştin al Franţei-statuile şi crucile Bisericilor au fost distruse, vasele sacre, clopotele împreună cu monumente valoroase au fost distruse.

Lupta împotriva Bisericii a atins apogeul în momentul în care a fost redactată o Liturghie Laică, iar calendarul gregorian a fost înlocuit cu cel republican începînd cu 22 septembrie.

O cîntăreaţă de la Opera din Paris a fost ridicată pe altarul Catedralei Notre Dame din Paris de către ,,revoluţionarii“ care se aflau într-o stare ,,euforică“ avansată decretînd-o ca zeiţă a raţiunii.

A fost o blasfemie adusă Fecioarei Maria. La data de 24 noiembrie, bisericile din Paris au fost închise iar parohiile săteşti şi-au încetat cultul public.

Pentru Biserica Catolică Revoluţia Franceză nu a fost decât o Cale a Crucii. Numeroşi preoţi împreună cu credincioşii lor celebrau Liturghia pe ascuns riscîndu-şi viaţa. Aşadar Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea Revoluţiei Franceze constituiau doar câteva pretexte, amestecate cu unele cerinţe juste.

 Masoneria a pregătit această mişcare din culise, în timp ce Noua Republică era condusă de Comitetul Siguranţei Publice. Maximilien Robespierre a folosit un regim de teroare prin ghilotinarea oponenţilor politici, armă sub care a sfârşit în cele din urmă şi el, în 1794. 

Notre-Dame de Paris pendant la Révolution. Cum și-a bătut joc de Notre Dame la Revoluția Franceză, Robespierre și  banda lui de criminali.

 

Fragment…

 

 

Cea mai importantă Catedrală a Franței  ajunge pradă distrugerilor și jafurilor; ornamentele sacristiei sale sunt luate și purtate în bătaie de joc în timpul unor manifestări anti-religioase scabroase fiind inscripționate cu injurii anti-religioase și apoi duse în „pseudo-procesiuni” pentru „depunerea la Convenție”.

Dar, curând, din motive de politică internă și externă, Robespierre reacționează împotriva decristianizării.

Discursul său din primul al II-a Primar (din 21 noiembrie 1793) împotriva „ateismului aristocratic” marchează voința de a opri mișcarea.

Legea din Frimaire (6 decembrie 1793), propusă de el, acordă totuși libertatea de închinare.

Totuși, acest lucru nu-l împiedică pe „incoruptibilul” Robespierre, să dea pe mâna călăului  revoluționari cunoscuți, cum erau: Chaumette și Hébert, Clootz și Vincent, pe motiv că erau creștini.

Cei care aveau altă părere au fost numiți aliați cu dușmanii Patriei și contrarevoluționari – „pentru discreditarearegimului”.

Având în vedere ordinele lui Robespierre, și Gobel este inclus în lot; El este condamnat pentru „conspirație evidentă împreună cu Clootz, Chaumette și ceilalți”.

Pentru a șterge orice idee despre Divinitate și dorind să pună bazele guvernării pe un ateism absolut, și pentru a da coerență calomniilor infamante ale despoților coaliției, episcopul  Gobel este și el condamnat la moarte prin decapitare.

Gobel a murit ca un creștin și cu curaj, obținând iertarea greșelilor sale  și a înaintat la eșafod strigând: „Trăiască Isus Hristos! „

Notre Dame, complet abandonată, a devenit un simplu depozit pentru vinurile Republicii Ateiste.

Revoluția Franceză învinsese la orașe și sate…

 

 

 

Surse:

 

 

 „Notre-Dame de Paris pendant la Révolution” – autor Jean Leflon

 

https://www.rfi.ro/cultura-110830-pagina-de-istorie-notre-dame-lucruri-stiute-putin

FLUIERUL ro.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Notre-Dame_din_Paris