RICHARD SORGE – SUPERSPIONUL CARE A SALVAT UNIUNEA SOVIETICA

 

 

 

Foto: Richard Sorge (n. 4 octombrie 1895 la Baku in  Rusia – d.7 noiembrie 1944 in Japonia).

 

 

Unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti germani din anii 1940, Richard Sorge, membru al partidului Nazist cu faima unui afemeiat şi beţiv notoriu, a fost, de fapt, un ofiţer al serviciului militar sovietic de informaţii externe (GRU) şi  cel mai important spion sovietic din Asia.

Într-un bar din Tokyo, foarte prost dispus şi deja ameţit, Sorge îşi vărsa năduful în băutură. „Hitler este un criminal ticălos! Dar Stalin îi va da o lecţie acestui bastard!”.

Nici barmanul japonez şi nici tovarăşul lui Sorge nu puteau să îl calmeze.

De la un telefon public l-a sunat pe vechiul său prieten Eugen Ott de la ambasada Germaniei ca să îl avertizeze că „Războiul este pierdut!”

Se afla în Tokyo pe 22 iunie, 1941, când a aflat vestea că Germania a invadat Uniunea Sovietică.

Cu doar câteva săptămâni mai devreme, avertismentele sale despre iminentul atac german asupra sovieticilor au fost ignorate la Moscova.

Într-o depeşă trimisă GRU pe 1 iunie, Sorge scria: Începutul războiului între germani şi sovietici va fi în jurul datei de 15, potrivit informaţiilor transmise de la Berlin de locotenent-colonelul Scholl… ambasadorului Ott”.

Răspunsul de la Moscova a fost următorul: „Suspect. Să primeşti telegrame menite ca provocări”.

Un alt avertisment trimis de Sorge a fost respins cu dispreţ de către Stalin ca provenind de la „un rahat care a înfiinţat câteva fabrici mici şi bordeluri în Japonia ca să îşi aranjeze viaţa”.

Sorge a continuat însă să-i spioneze pe germani şi, după atacul Germaniei asupra Moscovei, autorităţile sovietice au început să ia în considerare rapoartele sale.

În câteva luni, acest om, pe care mulţi îl consideră astazi cel mai important spion din timpul celui de-al doilea Război Mondial, a furnizat informaţii care le-au permis sovieticilor să oprească atacul-nazist la porţile Moscovei şi a modificat cursul războiului.

 

 

Născut pentru acest rol

 

La data de 4 octombrie 1895, în mahalaua Sabunchi din Baku, capitala Azerbaijanului, se năştea cel de al nouălea şi cel mai mic dintre copiii lui Wilhelm Richard Sorge, un inginer minier de origine germană, şi al Ninei Semionova Kobieleva, de origine rusa.

După ce contractul de muncă al lui Richard Sorge senior cu compania locală de extragere şi prelucrare a petrolului a expirat, acesta s-a reîntors în Germania alături de întreaga sa familie, unde Sorge a fost crescut.

Superspionul de mai târziu avea doar 3 anişori la acea dată, însă orginile lui ruse l-au influenţat  pe tot parcursul vieţii.

În 1914 s-a înrolat în Armata germană şi s-a îndrăgostit de una dintre asistentele care îi îngrijeau pe soldaţi. Ea şi tatăl ei, adept al lui Marx, i-au inspirat lui Sorge ideile radicale.

În următorii ani, Sorge a făcut studii de economie şi ştiinţe politice, şi a adoptat ideologia marxistă. La sfârşitul războiului, radicalismul în Germania era violent, de aceea Sorge s-a orientat spre stânga.

În 1919 şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe politice şi s-a înscris în Partidul Comunist German.

Era un tânăr frumos şi carismatic, irezistibil pentru femei şi admirat de bărbaţi. Nici Christiane Gerlach, soţia unuia dintre foştii profesori a lui Sorge, nu a putut să îi reziste.

“A fost ca şi cum m-ar fi fulgerat! În acel moment s-a trezit ceva în mine care m-a frământat până de curând. Ceva periculos, obscur, inevitabil…”, povesteşte Christiane despre prima întâlnire cu Sorge.

Cei doi au avut o aventură, iar Christiane a divorţat de soţul ei ca să se mărite cu Sorge în 1922. Căsnicia celor doi a durat doar câţiva ani.

Vederile de stânga a lui Sorge i-au adus probleme cu poliţia şi de aceea în 1924 a fugit din Germania şi s-a refugiat în Rusia Sovietică.

S-a alăturat armatei sovietice internaţionale – Cominternul (prescurtarea de la Internaţionala Comunistă), care ţinea legătura cu partidele comuniste din străinătate.

 

 

 

 

 

În 1929, el a început să lucreze ca ofiţer de informaţii militare şi a fost trimis în prima misiune în China. După trei ani de spionaj în China, Sorge s-a întors la Moscova în 1933, unde s-a căsătorit cu Katya Maximova, o studentă la teatru. Această relaţie îi va aduce multe suferinţe tinerei rusoaice.

Următoarea misiune a lui Sorge a fost în Japonia, unde trebuia să formeze o reţea de informaţii în folosul Uniunii Sovietice. În 1932, Japonia a cucerit Manciuria, iar Moscova se temea că următoarea ţintă a japonezilor va fi Estul Îndepăratat al Rusiei Sovietice.

Ca să îşi construiască acoperirea de jurnalist, Sorge a mers în Germania, iar un editor de la un ziar german a acceptat să îi publice câteva articole şi i-a dat o scriscoare de recomandare către colonelul Eugen Ott, noul ofiţer trimis de Germania în Tokyo.

Sorge a ajuns în Tokyo, în septembrie 1933. Articolele publicate în ziarul nazist şi scrisoarea de recomandare din partea editorului german i-au adus recunoaşterea ca expert în Japonia.

În plus, el s-a alăturat Partidului Nazist. În acest fel, a dobândit acces la ambasada Germaniei, unde se reuneau toţi diplomaţii, inclusiv ambasadorul din Japonia la acel momentul, Herbert von Dirksen.

Sorge nu a pretins că este un nazist înfocat şi de multe ori şi-a exprimat dispreţul faţă de excesele naziste şi prostia unor lideri de partid. În mod surprinzător această atitudine i-a adus credibilitate, fiind considerat un savant patriot.

Cele două vicii ale lui Sorge: băutura şi femeile au contribuit, de asemenea, la „acoperirea” lui. Un prieten de pahar al lui Sorge, jurnalist american, a scris mai târziu despre el: „Sorge lăsa impresia că este un playboy, un pierde-vară, opusul unui spion periculos”.

Sorge nu încerca să se ascundă. Locuia într-un cartier rezidenţial liniştit, nu departe de secţia de poliţie, călătorea prin oraşul agomerat pe o motocicletă, de multe ori, sub influenţa alcoolului.

Consilierul „Irezistibil”

Articolele lui au fost însă foarte apreciate de diplomaţii germani şi curând a reuşit să câştige încrederea ofiţerului Ott şi a devenit consilierul lui. Ott l-a primit pe spionul rus în casa lui şi chiar în patul său. Sorge a avut o scurtă aventură cu soţia ambasadorului, Helma, pe care Eugen Ott a decis să o ignore.

Ambasadorul preţuia foarte mult sfaturile lui Sorge şi nu voia să îşi piardă consilierul din cauza acestei „indiscreţii”. Ott îl caracteriza pe Sorge ca “der Unwiderstehliche”-Irezistibil.

În vara anului 1936, Sorge a cunoscut o chelneriţă de 26 de ani, pe nume Hanako Iishi şi a început o relaţie cu ea. Va fi cea mai lungă relaţie din viaţa lui.

Reţeaua din Tokyo condusă de Sorge includea alţi doi agenţi trimişi de Moscova: Branko Vukelic, un comunist iugoslav, care lucra ca jurnalist pentru o agenţie de ştiri franceză şi Max Clausen, un comunist german, care se ocupa de transmisiunile radio către Uniunea Sovietică. Autorităţile japoneze au descoperit transmisiunile radio neautorizate, dar nu au reuşit să depisteze sursa sau să descifreze codul folosit de Clausen.

Un alt membru important al reţelei era Hotsumi Ozaki, un ziarist japonez cu orientare de stânga care avea multe contacte influente. Unul dintre prietenii lui era şeful cabinetului primului ministru Prince Fumimaro Konoye. Ulterior, Konoye l-a angajat pe Ozaki ca şi consultant şi el a primit acces la documente secrete, rapoarte de politică externă şi recomandări din partea guvernului.

Ozaki îi furniza informaţii lui Sorge, pe care acesta le trimitea la Moscova. Spionul rus folosea informaţiile şi pentru a-şi consolida poziţia de expert printre diplomaţii de la ambasada germană.

În primăvara anului 1936, munca lui Sorge în Tokyo a început să dea roade. Eugen Ott a aflat de la contactele sale din armată despre o serie de negocieri secrete care au avut loc la Berlin între Germania şi Japonia, sau Pactul Anticomintern aşa cum a devenit cunoscut ulterior. Ott a împărtăşit aceste informaţii doar cu ambasadorul Dirksen şi cu Sorge, aşa că spionul rus a putut să furnizeze către GRU toate noutăţile despre negocieri.

În 1938, Ott a fost promovat şi a devenit ambasadorul Germaniei în Japonia. Astfel, Sorge a obţinut o poziţie privilegiată în cadrul ambasadei. Ambasadorul îi arăta lui Sorge toate rapoartele şi proiectele sale şi îi cerea părerea înainte de a le trimite la Berlin.

Toţi angajaţii ambasadei au observat relaţia apropiată dintre Ott şi Sorge şi de aceea mulţi dintre ei îi împărtăşeau spionului rus toate informaţiile pe care le aveau.

 

 

Conflictul sovieto-japonez

 

 

În iunie acelaşi an, generalul Genrikh Lyushkov, şef al NKVD (predecesorul KGB) în Estul Îndepărtat, a trecut graniţa în Manciuria şi a cerut azil politic în Japonia pentru a scăpa de masacrul lui Stalin asupra conducătorilor Armatei Roşii. Sorge a intrat în posesia unei copii a raportului top-secret care conţine declaraţia generalului Lyushkov.

Lyushkov a susţinut că în Uniunea Sovietică există mulţi oameni nemulţumiţi care încearcă să se opună lui Stalin, iar dacă Japonia va ataca Rusia, Armata Roşie „se poate prăbuşi într-o zi”. Lyushkov a dezvăluit, de asemenea, detalii depre acţiunile militare sovietice şi codurile secrete ale ruşilor. Fireşte, Moscova a schimbat codurile.

Dezertarea lui Lyushkov a dus la un conflict de frontieră sovieto-japonez şase săptămâni mai târziu. Ruşii au acţionat cu agresivitate pentru asigura stabilitatea graniţei şi au trimis sute de soldaţi în luptă. După două săptămâni, bătălia de la Lacul Khasan s-a încheiat, iar Japonia a acceptat termenii Moscovei.

Autorităţile sovietice aveau informaţii de la Sorge şi Ozaki că liderii japonezi, preocupaţi de războiul cu China, nu voiau să se implice într-un alt conflict de amploare şi de aceea au mobilizat foarte mulţi soldaţi.

Un alt conflict care a avut loc la frontiera dintre Mongolia şi Manciuria, s-a desfăşurat în acelaşi mod. Deşi mizele în joc erau mai importante de această dată, Rusia Sovietică a câştigat bătălia de la Khalkhin Gol din august 1939. Din nou, datorită informaţiilor lui Sorge.

Sorge transmitea către GRU şi informaţii despre alianţa militară anti-sovietică între Germania şi Japonia. Aceste informaţii l-au determinat pe Stalin să se întâlnească în august cu Hitler pentru a semna un pact de neagresiune, care va duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial, o săptămână mai târziu.

Dintr-o singură lovitură, Stalin a reuşit să instige un război între Germania, Marea Britanie şi Franţa, lăsând Uniunea Sovietică în condiţii de siguranţă pe margine şi a tăiat legăturile Japoniei cu Germania, aliatul său împotriva Cominternului, ca să izoleze ameninţarea militară japoneză. Rapoartele lui Sorge l-au ajutat pe Stalin să elaboreze acestă strategie. Dar cea mai importantă informaţie din parte lui Sorge urma să vină mai târziu.

La sfârşitul anului 1940, Sorge a depistat un plan de acţiuni militare germane care se desfăşura în apropierea graniţelor Uniunii Sovietice. Pe 28 decembrie a trimis la Moscova primul avertisment despre un posibil atac nazist. Mai multe vor urma.

În mai 1941, Sorge şi-a dat seama că războiul era iminent şi a anunţat autorităţile sovietice: „Posibilitatea de a se declanşa cu război în orice moment este foarte mare… generalii germani cred că puterea Armatei Roşii este scăzută şi poate fi distrusă în câteva săptămâni”.

O altă depeşă din 30 mai începe aşa: „Berlinul l-a informat pe Ott că atacul german va începe la sfârşitul lunii iunie. Ott este 95% sigur că războiul va începe”.

Pe 31 mai, locotenent-colonelul Edwin Scholl i-a mărturisit lui Sorge că între 170-190 de divizii germane erau adunate în apropierea graniţelor sovietice şi pregătite să atace pe 15 iunie. Pe 1 iunie, Sorge s-a grăbit să trimită aceste veşti groaznice la Moscova. Cea mai importantă depeşă din cariera sa. Mesajul care a fost considerat „suspicios” şi ca o „provocare” de şefii lui.

Realizând că avertismentele lui erau ignorate, Sorge a mai încercat o dată să îl convingă pe Stalin: „Ott mi-a spus că războiul între Germania şi URSS este inevitabil. Invest (numele de cod pentru Ozaki) mi-a spus că liderii japonezi discută care va fi poziţia Japoniei în război”. Max Clausen a transmis această depeşă pe 21 iunie.

A doua zi, germanii au început invazia şi au surprins Armata Roşie total nepregătită. Următoarele cinci luni au fost dezaastroase pentru Rusia.

 

 

Poziţia Japoniei în război

 

 

Imediat după acest atac, Moscova i-a cerut ajutorul lui Sorge. Autorităţile sovietice i-au cerut spionului să afle poziţia Japoniei în război. Berlinul îl însărcinase pe ambasadorul Ott să se folosească de toate mijloacele pentru a convinge Japonia să atace Uniunea Sovietică. Aceasta nu putea să reziste unui război pe două fronturi.

În Japonia, dezbaterea despre poziţia ţării în acest război era aprigă. Japonia era într-adevăr implicată într-un război de lungă durată cu China, dar oportunităţile din Europa erau numeroase: pe de-o parte, victoriile germanilor în Europa de Vest îi permiteau Japoniei să avanseze în coloniile bogate ale Franţei şi Marii Britanii din Asia de Sud, iar pe de altă parte, armata japoneză putea să intre în Siberia şi să atace Estul Îndepărtat al Rusiei. Japonia trebuia să aleagă, deoarece nu avea suficiente resurse militare pentru a ataca atât în sud cât şi în nord.

Pe 2 iulie, într-un congres imperial, cei mai importanţi lideri politici şi militari din Japonia au luat decizia de a trimite trupele de război în Indochina franceză în primă fază şi să aştepte evoluţia războiului germano-sovietic. Între timp totuşi, Japonia îşi va întări puterea în nordul ţării şi în Manciuria ca să fie pregătită să atace Rusia dacă Armata Roşie va fi învinsă.

Sorge a transmis rapid autorităţilor ruse o depeşă cu un scurt rezumat al dezbaterii şi decizia liderilor japonezi. Şeful adjunct al Serviciului Sovietic de Informaţii a scris pe depeşa lui Sorge: „Având în vedere acurateţea informaţiilor anterioare şi competenţa sursei de informaţii, aceste informaţii pot fi de încredere” şi i-a trimis-o chiar liderului suprem Stalin.

După ce avertismentele Sorge în legătură cu atacul german s-au dovedit corecte, Moscova, chiar dacă cu întârziere, l-a crezut.

Mai târziu, în iulie, trupele japoneze au ocupat Indochina (aflată sub dominaţia olandezilor) şi în acelaşi timp sute de mii de soldaţi au fost trimişi în Manciuria, în apropierea graniţelor sovietice. Sorge şi Ozaki au reuşit să afle planurile liderilor japonezi şi au transmis la Moscova următorul mesaj: „Japonia nu va lansa atacul asupra Uniunii Sovietice anul acesta, repet, nu va lansa atacul anul acesta”.

Într-adevăr, pe 6 septembrie, într-un congres, conducătorii japonezi au hotărât să avanseze pe direcţia de sud şi să intre în război cu Statele Unite şi Marea Britanie, care impuseseră un embargo de ulei asupra Japoniei. Ambasadorul Ott i-a confirmat lui Sorge că eforturile sale de a convinge Japonia să atace Rusia au eşuat, iar spionul a transmis autorităţilor sovietice această veste bună.

În acest context, Stalin a luat decizia de a trimite toate trupele militare din Estul Îndepărtat pe frontul de vest: 15 divizii de infanterie şi trei de cavalerie, 1700 de tancuri şi 1500 de avioane. Aceste întăriri puternice au reuşit să schimbe cursul bătăliei de la Moscova din prima săptămână din decembrie 1941, în acelaşi timp, când Japonia a atacat Pearl Harbor.

 

 

Reţeaua de spionaj este deconspirată

 

 

Victoria Uniunii Sovietice nu se datorează doar reţelei de informaţii condusă de Sorge, dar aceasta a jucat un rol important. Din păcate însă, Sorge nu a avut timp să se bucure de acest succes deoarece reţeaua sa de spionaj a început să se destrame.

În octombrie, poliţia japoneză l-a prins pe unul dintre colaboratorii lui Ozaki, pe nume Yotoku Miyagi. Miyagi a încercat să se sinucidă ca să nu îşi trădeze colegii şi într-un moment de neatenţie din partea gardienilor s-a aruncat pe o fereastră. Căderea nu i-a fost însă fatală şi supus unui interogatoriu agresiv, el le-a dezvăluit japonezilor numele lui Ozaki şi a lui Sorge.

Pe 18 octombrie, Sorge a fost arestat. După o săptămână de tortură, el a povestit toate detaliile despre activitatea sa în Japonia în schimbul eliberării soţiei sale, Hanako Iishi, şi a soţiilor colaboratorilor săi, care erau nevinovate.

Sorge şi-a petrecut următorii trei ani în închisoarea Sugamo din Tokyo, condamnat ca agent sovietic ale cărui activităţi de spionaj au avut ca scop răsturnarea regimului din Japonia şi distrugerea proprietăţii private.

În septembrie 1943, Sorge a fost condamnat la moarte.

El a sperat însă ca autorităţile de la Tokyo îl vor elibera în schimbul unui prizonier japonez capturat de sovietici. De altfel, Japonia a încercat de trei ori să aranjeze acest schimb de prizonieri, dar de fiecare dată, răspunsul de la Moscova a fost acelaşi: „Omul numit Richard Sorge este necunoscut pentru noi”.

Multe ţări nu îşi recunosc spionii, dar Sorge a fost, probabil, condamnat dintr-un alt motiv: el îi amintea lui Stalin că a ignorat avertismentele despre atacul german şi a pus în pericol Uniunea Sovietică.

În faţă indiferenţei autorităţilor sovietice, japonezii l-au spânzurat pe Sorge pe data de şapte noiembrie 1944, în închisoarea din Sugamo.

Soţia lui Sorge, rusoaica Katya Maximova, a murit într-un lagăr de muncă din Siberia. Ea a fost arestată de NKVD în septembrie 1942 sub acuzaţiile, false de altfel, de spionaj pentru Germania.

Adevărata infracţiune a fost, probabil, că era soţia lui Richard Sorge. El nu a ştiut ce s-a întâmplat cu ea.

În schimb, iubita lui Sorge din Japonia, Hanako Iishi, şi-a petrecut restul vieţii, în linişte, în Tokyo. Autorităţile japoneze şi-au onorat angajamentul faţă de Sorge şi au eliberat-o din închisoare.

 

 

Mormantul lui Richard Sorge

 

 

Iishi a reuşit să mute rămăşiţele lui Sorge din cimitirul închisorii unde spionul fusese îngropat, într-un cimitir în suburbiile din Tokyo.

Erou al Uniunii Sovietice

În 1961, un film francez intitulat „Who Are You, Mr. Sorge?” a devenit popular în Uniunea Sovietică. Liderul sovietic Nikita Hruşciov a văzut filmul şi a întrebat KGB-ul dacă povestea era adevărată.

După ce KGB-ul a confirmat povestea spionului rus, Hruşciov i-a acordat lui Sorge titlul de Erou al Uniunii Sovietice, cea mai înaltă distincţie. Ultima soţie a lui Sorge, Iishi, care a murit în anul 2000 la vârsta de 89 de ani, a primit o pensie din partea Rusiei.

Astăzi, titlul de Erou al Uniunii Sovietice este sculptat în piatra funerară din marmură neagră a lui Sorge, o stradă din Moscova îi poartă numele şi timbre comemorative au fost emise în onoarea sa.

În film, ca şi în viaţa reală, Sorge nu a fost un James Bond. Totuşi, Ian Fleming, creatorul lui Bond şi el însuşi un ofiţer de informaţii britanic în timpul celui de-al doilea război mondial, a spus despre Sorge că a fost „cel mai formidabil spion din istorie”.

Informaţiile furnizate de Sorge despre decizia Japoniei de a lovi în sud au salvat literalmente Uniunea Sovietică de la înfrângere.

Dar în mod ironic, refuzul lui Stalin de a crede avertismentele anterioare ale lui Sorge, o decizie care a pus în pericol Uniunea Sovietică, l-a condamnat pe salvatorul ei la moarte.

 

 

”SPIONUL CARE A SALVAT RUSIA”

Surse: Historynet.com si news.bbc.co.uk

Publicitate

Razboiul din umbra. Istoria secretă a KGB si Arhiva Mitrohin

Motto:

„Winston s-a înroşit şi s-a încruntat şi, cu cât făcea asta mai mult, cu atât mai larg zâmbea Stalin. În final, Stalin a izbucnit într-un râs zgomotos şi, pentru prima oară în trei zile, am văzut lumină. Am ţinut-o aşa până când Stalin ajunsese să râdă cu mine şi atunci l-am numit «Unchiul Joe». M-ar fi catalogat drept obraznic cu o zi înainte, dar, în ziua aceea, el a râs şi a venit la mine şi mi-a strâns mîna. Din acel moment, relaţiile noastre au devenit personale… Am discutat ca bărbaţi, şi ca fraţi.”
(Franklin Delano Roosevelt)

„Acolo am stat cu marele urs RUS de o parte – el, cu labele întinse – şi, de cealaltă parte, marele zimbru AMERICAN şi, între ei doi, şedea sărmanul măgăruş ENGLEZ.”
(Winston Churchill)

„Rusia a fost, este şi va continua să fie o mare putere în Europa. Calităţile deosebite ale poporului rus au rămas aceleaşi, independent de ideologia guvernului comunist, dar, în prezent, ideologia comunistă a acţionat ca un liant care a ţinut unită această vastă federaţie multinaţională. Totuşi, nu ideologia, ci raţiunile de stat sunt cele care au jucat rolul principal.”
(Charles de Gaulle).

 

 

Arhiva Mitrohin şi istoria secretă a KGB

 

 

Am ales drept motto la acest articol impresii de culise ale liderilor Naţiunilor Unite la întâlnirea lor la nivel înalt de la Teheran, din 1943. Cititorul din România nu va găsi aceste impresii în niciunul din documentele oficiale ale acelei conferinţe tripartite dintre Roosevelt, Stalin şi Churchill.

Dar acestea aruncă o lumină nebănuită asupra atmosferei de la masa verde a tratativelor.

Tot acolo, la Teheran, spre consternarea lui Churchill, preşedintele Roosevelt a acceptat invitaţia lui Stalin de a fi găzduit în clădirea ambasadei URSS – vezi, Doamne, din considerente de siguranţă şi pază personală. De parcă americanii şi englezii ar fi stat mai slab la acest capitol!

În acele zile fatidice cât a stat la Teheran, Roosevelt a avut convorbiri private cu Stalin în absenţa lui Churchill, numai cu participarea translatorului sovietic, Berejkov.

Acesta din urmă şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în America unde a relatat gazdelor sale ce anume a tradus lui Stalin la întrevederile sale private cu Roosevelt de la ambasada sovietică din Iran.

Berejkov a fost stupefiat când l-a auzit pe Roosevelt spunându-i lui Stalin exact acelaşi lucru pe care el, Berejkov, îl auzise de la Hitler şi îl tradusese lui Molotov la Berlin, cu trei ani în urmă: că el, Roosevelt, îl va ajuta pe Stalin să dezmembreze Imperiul Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Statelor Unite.

Cartea THE SWORD AND THE SHIELD – The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB, de Christopher Andrew şi Vasili Mitrohin, a apărut la Editura Basic Books din New York.

Christopher Maurice Andrew este un istoric britanic născut la 23 iulie 1941, care s-a specializat în istoria serviciilor de informaţii şi lucrează la Universitatea Cambridge din Anglia. Aceasta este a 15-a carte apărută sub semnătura sa şi cea care i-a adus o faimă mondială.

 

 

 

 

 

 

Co-autor al cărţii e Vasili Nikitici Mitrohin (1922-2004), un maior din cadrele active ale KGB, la Direcţia I de spionaj extern. Între anii 1952-1957, a avut mai multe misiuni de spionaj în afara URSS.

În urma unor greşeli comise, în 1957, este scos din rândul agenţilor secreţi şi mutat la Arhiva KGB unde va rămâne până la pensionarea sa, în 1985. În 1992, deci după căderea regimului sovietic, Mitrohin se duce cu un tren de noapte până în capitala Letoniei, Riga.

Acolo se prezintă la Ambasada SUA unde le arată ofiţerilor CIA câteva copii aduse cu el din arhiva KGB.

Nu este considerat credibil de americani care suspectau că documentele puteau fi contrafăcute.

După acest afront, Mitrohin se duce la Ambasada Marii Britanii din Riga, unde un tânăr diplomat englez evaluează corect potenţialul exploziv reprezentat de Mitrohin şi cere telegrafic la Londra ajutorul specialiştilor de la Serviciul secret de Informaţii Externe (MI-6).

 

Câteva zile mai târziu, la o nouă întâlnire avută acolo de Mitrohin cu o echipă de ofiţeri ai MI-6 veniţi special de la Londra se stabileşte în detaliu operaţiunea de scoatere din Rusia a celor 25 000 de documente strict secrete sustrase timp de 12 ani de Mitrohin din arhiva KGB şi îngropate sub podeaua vilei sale dintr-o suburbie a Moscovei.

După succesul acestei operaţiuni conduse de Richard Tomlinson de la MI-6, Mitrohin şi familia sa sunt exfiltraţi din Rusia şi duşi la Londra unde primesc o nouă identitate, precum şi cetăţenia britanică.

În acest context trebuie înţelese cuvintele lui Stalin spuse după război, potrivit cărora, dacă Roosevelt nu murea la 12 aprilie 1945, Armata Roşie ar fi ajuns până la Oceanul Atlantic! SUA s-ar fi mulţumit cu toate coloniile britanice şi n-ar fi mişcat un deget împotriva celor 400 de divizii sovietice care avansau în centrul Europei. Marele Stat Major al armatei sovietice pregătise planurile de ocupare militară a Parisului!

Arhiva lui Mitrohin a provocat la Londra o adevărată comoţie cerebrală specialiştilor însărcinaţi cu evaluarea documentelor sovietice care acopereau perioada dintre 1918-1985 a spionajului extern al URSS. Mitrohin a ales cu predilecţie din imensa arhivă a KGB numai acele documente de importanţă deosebită la care aveau acces doar generalii din vârful piramidei KGB.

MI-6 a informat prompt conducerea ţării. Prim-ministrul Marii Britanii a considerat prudent să alerteze doar doi lideri mondiali despre această lovitură de teatru din istoria spionajului: pe preşedintele SUA şi pe premierul Canadei – ţări cu care Anglia are relaţii privilegiate.

Când revista berlineză Focus a informat publicul german că un fost ofiţer KGB a dezertat în Anglia cu numele a sute de spioni ruşi, purtătorul de cuvânt al Serviciului de Spionaj Extern (SVR) al Rusiei, a ridiculizat prompt întreaga poveste, ca un „nonsens absolut”.

„Orice dezertor poate avea numele unuia, a doi sau poate a trei agenţi – dar nu a sute!”. Corect, numai că asta nu se aplică atunci când dezertorul este arhivarul-şef al KGB care, timp de 12 ani, a scos zilnic în cizmele sale documente strict secrete de importanţă deosebită. Zilnic!

A fost nevoie de şase lăzi pentru transportarea în Anglia a celor 25 000 de documente şi numai agenţii de la MI-6 ştiu exact cum le-au scos peste graniţa Rusiei.

Faptele concrete sunt mult mai senzaţionale decât articolul din revista germană. Dezertorul Mitrohin a adus cu el în Anglia detalii nu despre câteva sute, ci despre mii de agenţi sovietici şi ofiţeri de informaţii din toate părţile globului, unii dintre ei fiind aşa-numiţii „ilegali”, trăind clandestin în străinătate, deghizaţi drept cetăţeni străini. Niciunul dintre cei care au spionat pentru URSS în orice perioadă, de la Revoluţia Rusă până la Gorbaciov nu mai poate fi sigur că secretele sale sunt încă în siguranţă.
Conţinutul celor şase lăzi cu documente aduse de Mitrohin în Anglia a fost descris de FBI drept „cel mai complet şi mai vast spionaj primit vreodată din orice sursă” (pag. 1).

Aşadar, se pare că Mitrohin l-a întrecut pe Rudolf Roessler, spionul Orchestrei Roşii, şi chiar pe Richard Sorge, în cursa pentru locul întâi al marilor super-spioni din toate timpurile…

Despre România

În cursul anului 1971, KGB a trimis 13 „ilegali” în România. Aşa cum am menţionat mai sus, „ilegalii” erau agenţi secreţi trimişi de KGB în străinătate, în totală clandestinitate, deghizaţi drept cetăţeni străini.

Deşi, în general, ei aveau toţi obiective similare, existau de asemenea cauze precise de preocupare a KGB în fiecare ţară.

Prioritatea dată României în 1971 reflecta neplăcerea crescândă a sovieticilor faţă de politica externă a liderului ei, Nicolae Ceauşescu, politică care combina o versiune de nepotism neo-stalinist, în interiorul României, cu o independenţă crescândă faţă de Pactul de la Varşovia, în afara României.

După condamnarea publică a invaziei Cehoslovaciei, Ceauşescu a fost răsplătit în anul următor cu o vizită de stat din partea lui Richard Nixon – prima a unui preşedinte american într-o ţară comunistă!

În 1970, Ceauşescu a efectuat prima din cele trei vizite oficiale în SUA. Moscova şi-a manifestat neplăcerea faţă de vizita lui Ceauşescu la Pekin, în 1971, prin organizarea de manevre ale Pactului de la Varşovia la graniţele României.

Rapoartele KGB privind România erau scrise pe un ton care combina indignarea cu suspiciunile cele mai grave: „Exploatând linia antisovietică a Partidului Comunist Chinez şi a guvernului Chinei, conducerea României a luat-o pe calea unei aşa-numite autonomii şi independenţe faţă de URSS. Naţionalismul este în floare în România.

Autorii şi avocaţii lui sunt exact aceiaşi lideri de partid şi din guvern. Conducerea PCR nu-şi expune deschis pretenţiile ei teritoriale; dar face orice pentru a demonstra că istoric, etnic şi în alte privinţe, Moldova şi Regiunea Cernăuţi aparţin României.

Declaraţia lui Mao în conversaţiile cu socialiştii japonezi despre achiziţia ilegală de către URSS a Basarabiei (Moldova) a fost dezvoltată în România. Ziarul francez Le Monde a publicat de două ori articole exprimând îndoiala asupra legalităţii includerii Basarabiei în URSS. Nu este imposibil ca iniţiativa de publicare a articolelor să fi venit din România.” (pag. 270)

„Ilegalii” trimişi în România, deghizaţi în occidentali, erau instruiţi să culeagă informaţii despre: relaţiile României cu SUA şi cu China; despre pretenţiile României asupra teritoriului sovietic din Basarabia şi nordul Bucovinei; despre baza politică şi economică a opoziţiei faţă de URSS; atitudinea minorităţii maghiare şi germane; despre cultul lui Ceauşescu; despre starea PCR.

Principalele surse ale „ilegalilor” aşa-zis „occidentali” includea salariaţi ai ziarului Scânteia şi ai ziarului destinat saşilor Volk und Kultur.

România apare ca o ţintă prioritară pentru spionajul sovietic încă din data de 30 ianuarie 1930, când Biroul Politic ordonă mărirea numărului de „ilegali” infiltraţi în România pentru culegerea de informaţii, dar, surprinzător, SUA sunt total absente ca interes pentru sovietici.

Aceştia aveau să stabilească relaţii diplomatice cu americanii abia trei ani mai târziu, în 1933. (pag. 42)

Din rândurile de mai sus rezultă clar că politica externă a României ceauşiste a călcat pe nervi atât Kremlinul, cât şi ţările frăţeşti din Tratatul de la Varşovia.

Fără intervenţia directă a preşedintelui Lyndon Johnson şi a premierului de stat Ciu En-lai, în vara anului 1968, este posibil ca odată cu Cehoslovacia, să fi fost invadată şi România de către trupele sovietice.

a

 

Unul dintre cele mai mari scandaluri de spionaj din toate timpurile l-a avut ca autor pe Vasili Nikitici Mitrohin, care a extras 25 000 de documente strict secrete, de o importanță deosebită, din Arhiva KGB, unde a lucrat timp de 12 ani. Mitrohin a oferit aceste documente serviciului englez de informații, MI-6, provocând un veritabil cutremur în rândul oficialilor britanici.

O parte considerabilă din aceste informații top secret au fost publicate mai târziu în cartea „THE SWORD AND THE SHIELD – The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB”, de Christopher Andrew şi Vasili Mitrohin.

 

Despre Marea Britanie

 

 

La capitolul Marea Britanie, Mitrohin dezvăluie cititorului profilul psihologic pe care trebuie să-l aibă un străin, pentru a atrage interesul unui ofiţer KGB însărcinat cu recrutarea de agenţi secreţi din afara URSS:

„Un bun agent este unul ale cărui caracteristici vitale includ următoarele trăsături: lucrează, de exemplu, într-un departament militar şi are un grad mijlociu, dar cu o poziţie-cheie care-i permite accesul la informaţii; nu aspiră la o funcţie mai înaltă, are un complex de inferioritate pentru insuccesul său în carieră (să zicem că sănătatea şubredă l-a împiedicat să-şi termine studiile la colegiul cadrelor militare); este băutor (un obicei costisitor); are o slăbiciune pentru sexul opus (care de asemenea nu este ieftin); este critic la adresa guvernului său şi loial guvernului rezidentului recrutor.” (pag. 410)

Este momentul potrivit să menţionăm că, spre deosebire de americani, specialiştii britanici comentează cu admiraţie nedisimulată abilitatea ruşilor de a depista şi recruta oameni talentaţi pentru munca de spionaj extern.

În acest context, recrutorul sovietic Konon Trofimovici Molody deţine un loc de invidiat în galeria marilor talente sovietice, fiind cel care a recrutat şi controlat grupul celor cinci spioni magnifici de la Cambridge University din Anglia.

Tot aici trebuie menţionat şi numele lui Melita Norwood (nume conspirativ HOLA), drept agentul secret al KGB-ului cu cea mai lungă carieră din istoria spionajului: 42 de ani! A furnizat informaţii capitale din programul de înarmare nucleară al Marii Britanii.

În timpul unui voiaj la Moscova cu soţul ei, în anul 1979, la împlinirea a 42 de ani de la recrutarea ei de către sovietici, guvernul URSS i-a oferit o pensie viageră pentru servicii deosebite, pensie pe care ea a refuzat-o zicând că are tot ce-i trebuie pentru a trăi (pag. 420).

Aceasta a rămas până la sfârşit un adept autentic al ideologiei comuniste şi este dată ca exemplu în academiile militare drept cel mai periculos tip de spion pentru Occident! Este un caz unic şi nu are concurente pe podiumul femeilor superspion din toată istoria artei militare din toate timpurile.

La extrema opusă Melitei Norwood se situează dezertarea la britanici a lui Oleg Adolfovici Lialin, un ofiţer sovietic expert în lupta corp la corp şi un puşcaş lunetist de excepţie care a fost recrutat de Military Intelligence Five (MI-5) în 1971 ca dezertor în dispozitiv (adică aflat la locul lui de muncă).

Dimensiunea alarmei colosale provocate Kremlinului la dezertarea lui Lialin este ilustrativ dată de faptul că Leonid Brejnev a trebuit să-şi întrerupă o vizită de stat în Europa de Est, pentru a se întâlni de urgenţă, într-o sală a aeroportului din Moscova, cu membrii Biroului Politic. Imediat după această şedinţă-fulger, aproape toţi ofiţerii serviciului F de la KGB au fost retraşi din capitalele occidentale, lăsând Direcţia a V-a complet descoperită şi incapabilă de a-şi îndeplini misiunea de coordonare a sabotajelor din străinătate în vremuri de criză.

Secretele dezvăluite de Lialin au îngrozit guvernele occidentale, pentru că acestea se referă la planurile de sabotaj ale KGB-ului la Londra, Washington, Paris, Bonn, Roma şi alte capitale din Apus.

Pe lângă pregătirea unor acţiuni speciale în timp de pace, Lialin a dezvăluit planuri criminale ale KGB pentru acţiuni în caz de conflict care urmau să fie executate de ofiţeri „ilegali”, agenţi locali şi grupuri de sabotaj infiltrate în fiecare ţară-ţintă.

La Washington, serviciul F al KGB a prevăzut totul, de la concepţia metodelor de otrăvire a sistemului de alimentare cu apă a capitalei americane şi până la planificarea detaliată a asasinării conducătorilor Americii.

Proiectele de sabotaj în Marea Britanie includeau planuri de inundare a metroului din Londra, aruncarea în aer a Centrului de Detectare Antirachete de la Fylingdale şi distrugerea la sol a bombardierelor nucleare. Unul din planurile dezvăluite de Lialin britanicilor, prevedea ca agenţi KGB deghizaţi în curieri poştali să presare capsule cu otravă incoloră pe coridoarele principale ale Ministerului englez de Externe care ar fi provocat moartea celor care le striveau sub pantofi.

În Parlamentul britanic, procurorul-general al ţării a precizat că Lialin avea misiunea suprimării persoanelor britanice considerate duşmane ale URSS (pag. 383).

Ca urmare a dezvăluirilor acestui dezertor sovietic, guvernul britanic a decis, la 24 septembrie 1971, expulzarea din Anglia a 105 ofiţeri KGB şi GRU care erau pe teritoriul britanic sub acoperire diplomatică.

Ministrul de Externe Sir Alee Douglas Home şi ministrul de Interne Reginald Maudling au întocmit o notă comună către prim-ministrul Edward Heath, pe 30 iulie 1971, prin care avertizau că numărul ofiţerilor KGB şi GRU de la Londra depăşea capacitatea Serviciului Secret britanic de a-i urmări şi împiedica în acţiunile lor.

Conform lui Mitrohin, sovieticii au avut nevoie de trei ani pentru reorganizarea serviciului F din Direcţia a V-a a KGB de pe urma dezertării lui Lialin. Nu ştim cât timp le-a trebuit occidentalilor să-şi reorganizeze apărarea contrainformativă în faţa asaltului sovietic…

Mitrohin menţionează în această carte că, la începutul anului 1964, şeful KGB a fost abordat de Brejnev cu o propunere de a însărcina KGB-ul cu misiunea asasinării lui Hruşciov. La ora aceea, Brejnev era liderul grupului de complotişti care pregătea răsturnarea de la putere a lui Hruşciov. Vladimir Semiciastny, preşedintele KGB, a refuzat propunerea lui Brejnev, dar a acceptat să pună sub urmărire permanentă telefonul privat al lui Hruşciov… Cu sprijinul KGB-ului, complotiştii au dobândit avantajul unei surprize totale în acţiunea lor.

Când, în toamna lui 1964, Hruşciov a plecat în concediu la Marea Neagră, el a fost condus la aeroport de colegii lui de la Kremlin, toţi un zâmbet! Când s-a întors, pe 13 octombrie 1964, convocat să participe la o şedinţă urgentă a conducerii de la Kremlin, Hruşciov era aşteptat la aeroport doar de două persoane: şeful KGB şi un bodyguard.

„S-au strâns toţi la Kremlin şi vă aşteaptă pe dvs.“, s-a mărginit să-i explice Vladimir Semiciastny. Acolo, conjuraţia condusă de Brejnev a reuşit fără vărsare de sînge. Hruşciov a acceptat să demisioneze pe „considerente de sănătate şi vârstă avansată”. Pentru prima oară în istoria URSS un lider suprem sovietic pleca la pensie şi va muri din cauze naturale şase ani mai târziu, în vârstă de 77 de ani.

Mă voi limita în continuare la simpla înşiruire a celor mai relevante secrete dezvăluite în această carte:

– Până în 1967, KGB a fost în stare să spargă cifrul de stat din 72 de ţări, reprezentând un total de 152 de sisteme diferite de cifrare a traficului diplomatic din acele ţări. Nu mai puţin de 133 200 de interceptări descifrate din 51 de ţări au fost suficient de importante pentru a fi trimise de KGB Comitetului Central al PCUS în 1960. Conţinutul acestor interceptări a rămas secret până azi şi istoricilor le este interzis accesul la ele;

– Primul computer electronic din istoria lumii a fost construit în anul 1943 de către savanţii britanici pentru spargerea cifrului de stat al Germaniei naziste. Numele dat acestui computer era COLOSUS şi el a fost în măsură să furnizeze în ultimii doi ani ai războiului mai multe informaţii operaţionale decât traficul emis de maşinile germane de cifrat ENIGMA. Se recunoaşte deschis faptul că unele secrete de importanţă deosebită descifrate de COLOSUS au fost trimise oficial Kremlinului (pag. 96).

Va trece aproape o jumătate de secol până când americanii Steve Jobs şi amicul său Steve Wozniak vor da omenirii primul computer electronic personal botezat APPLE-II, expus azi la Muzeul Naţional The Smithsonian din Washington, DC, SUA;

– În 1945, NKVD, predecesorul KGB, a recrutat un funcţionar de la Secţia cifru a Ministerului de Externe al Franţei, menţionat în carte sub numele de cod JOUR. El a furnizat aşa multe date secrete, încât a fost decorat de sovietici cu Ordinul Steaua Roşie. Mulţumită lui JOUR, KGB a fost în măsură să trimită Kremlinului copii identice ale corespondenţei diplomatice a guvernului francez cu ambasadele Franţei din Moscova şi Washington din timpul crizei rachetelor nucleare sovietice din Cuba (pag. 461). Omenirea s-a aflat atunci la un pas de războiul nuclear cu consecinţe incalculabile;

– Cel mai mare impact emoţional asupra lui Mitrohin l-a avut războiul dus de URSS în Afganistan.

Pe 28 decembrie 1979, Babrak Karmal, noul lider ales de Kremlin să conducă Afganistanul, a anunţat la radio că predecesorul său Hafizullah Amin, „un agent al imperialismului american”, a fost judecat de un „tribunal revoluţionar” şi condamnat la moarte. Mitrohin a descoperit repede, din dosarele de război care veneau la arhivă, că Amin a fost în realitate asasinat împreună cu întreaga sa familie şi anturajul lor de către un detaşament al forţelor speciale sovietice Spetznaz, format din 700 de militari KGB.

Îmbrăcaţi în uniforme afgane şi transportaţi în vehicule militare cu însemnele armatei afgane, trupele KGB au luat cu asalt palatul prezidenţial în după-amiaza zilei de 27 decembrie 1979.

Spre surprinderea acestora, gărzile palatului au opus o rezistenţă crâncenă, ucigând peste o sută de KGB-işti, înainte de cucerirea palatului şi împuşcarea lui Amin şi a familiei sale.

Sub ocupaţia militară a URSS, au pierit un milion de afgani, bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele;

– În timpul războiului antisovietic 1941-1945, numărul total al agenţilor plătiţi de URSS se ridică la 1 240 de spioni care au furnizat din toată lumea 41 718 documente de spionaj. Aproximativ 3 000 dintre aceste documente de spionaj extern au fost trimise Comitetului de Stat pentru Apărare (STAVKA) prezidat de Stalin;

– În 1980, serviciul de spionaj al RDG (STASI) avea 75 000 de ofiţeri faţă de 59 500 cât avea în 1975;

– La sfîrşitul anilor 1960, un ofiţer KGB pe nume Boris Sedov a stabilit un contact confidenţial considerat extrem de important cu Henry A. Kissinger, pe când acesta era încă profesor la Harvard University. El a devenit o sursă de informaţii politice.

În campania electorală a lui Nixon din 1968, Kissinger l-a folosit pe Sedov, având acoperirea de „jurnalist la Novosti”, pentru a transmite la Moscova mesaje privind adevărata imagine a lui Nixon care era diferită de imaginea publică care se voia cea a unui uliu al Războiului Rece şi că, în realitate, Nixon voia relaţii mai bune cu URSS (fapt confirmat după ce el a câştigat Casa Albă).

Brejnev i-a trimis prin Sedov felicitări pentru câştigarea alegerilor prezidenţiale împreună cu o notă exprimând speranţa că vor stabili împreună relaţii sovieto-americane mai bune.

După ce Nixon s-a instalat la Casa Albă şi l-a luat cu el, ca sfetnic, şi pe Kissinger, ambasadorul sovietic în SUA, Anatoli Dobrînin, n-a mai tolerat contactele secrete ale lui Boris Sedov cu Kissinger şi a insistat la Kremlin ca el, Dobrînin, să preia acest canal secret (pag. 207);

– Prima acţiune clandestină a CLA imediat după înfiinţarea ei a fost o operaţiune de ajutor financiar către Partidul Creştin Democrat din Italia cu suma de 10 milioane de dolari la alegerile generale din 1948 când Partidul Comunist italian avea 1 760 000 de membri cotizanţi şi era o forţă de temut în Italia (pag. 277);

– Iată motivele pentru care Finlanda a scăpat de încorporarea ei în lagărul ţărilor socialiste după terminarea războiului: Stalin s-a întrebat dacă preţul unei asemenea încorporări nu va fi o altă baie de sânge (cum a fost în timpul războiului de iarnă sovieto-finlandez, când ostaşii Finlandei au opus o rezistenţă eroică câştigând admiraţia Europei).

Stalin a preferat să smulgă Finlandei 12% din teritoriul ei naţional şi s-o forţeze să plătească enorme despăgubiri de război: de cinci ori mai mari decât cele impuse Italiei (pag. 279);

– Brigăzile Roşii din Italia au primit ajutor clandestin de la serviciile secrete ale Cehoslovaciei (StB) şi ale RDG (STASI). Conducătorii Partidului Comunist italian s-au temut că acest ajutor ar putea fi descoperit. Spaimele lor au atins apogeul când Brigăzile Roşii l-au răpit pe Aldo Moro, preşedintele Partidului Creştin Democrat. Timp de 54 de zile până la asasinarea lui Moro, liderii comunişti de la Roma n-au avut somn (pag. 299);

– În 1972, KGB a livrat arme teroriştilor din Irlanda de Nord (IRA) care au provocat multe victime atât britanicilor cât şi populaţiei locale irlandeze. Cu doi ani mai devreme, KGB a livrat arme teroriştilor libanezi din Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (pag. 385);

– URSS avea în străinătate multiple baze de interceptare a comunicaţiilor Marinei Militare americane. Astfel de baze sovietice au fost construite în Yemenul de Sud şi la Cam Ranh Bay în Vietnam.

Cea mai mare este însă baza de la Lourdes, în Cuba, care se întinde pe o suprafaţă de 28 de mile pătrate, având 1 500 de servanţi electronişti sovietici care asigură comunicaţii instantanee la scară planetară (pag. 350);

– Arhiva lui Mitrohin conţine detalii despre activitatea de informator plătit la poliţia secretă a lui Lech Walesa din anii 1970, când era electrician la şantierul naval. Autorităţile comuniste din Polonia au exploatat această activitate secretă pentru discreditarea lui Walesa, după ce a ajuns liderul sindicatului „Solidaritatea” (pag. 535);

– Poliţia secretă poloneză (SB) a făcut imense eforturi pentru infiltrarea Bisericii Catolice cu agenţi acoperiţi. „Din 70 de episcopi polonezi, SB a menţinut contacte secrete cu 50 de episcopi. Asta a permis autorităţilor poloneze să prevină mişcări nedorite din partea bisericii” (pag. 526); Generalul Jaruzelski a fost decepţionat când a aflat de la Andropov că trupele sovietice nu-i vor veni în ajutor dacă Polonia va cădea sub controlul muncitorilor sindicatului „Solidaritatea” (pag. 530);

– Numărul turnătorilor la poliţia secretă a RDG (STASI) a fost de şapte ori mai mare decât cel al informatorilor din Germania nazistă (pag. 546); în RFG, succesele repurtate de STASI le-a depăşit pe cele repurtate direct de către agenţii KGB (pag. 553);

– Peste 70% din sistemele armelor deţinute de ţările Pactului de la Varşovia erau furate din Occident şi copiate (pag. 557).

Concluziile acestei cărţi sunt surprinzătoare, după cum urmează:

KGB a fost de câteva ori mai mare decât orice alt serviciu de spionaj din Occident. Fără KGB, regimul comunist din Rusia ar fi fost mai scurt. Sabia şi scutul regimului sovietic a fost KGB-ul (pag. 561).

Falia adâncă care separă Occidentul de ţările din Est începe în secolul al IV-lea ca urmare a stabilirii Noii Rome la Constantinopol, în anul 330, falie devenită permanentă în anul 1054 prin Marea Schismă a bisericii creştine.
Rusia de azi este mai mică teritorial decât Rusia Ecaterinei cea Mare. A pierdut un imperiu şi nu şi-a găsit menirea (pag. 564).

de Michael Nicholas Blaga

Articol preluat din revista Lumea.