UN FILM CARE TREBUIE VAZUT: GOLGOTA BASARABIEI

Fratia sovieto-nazista. Video

Fratia sovieto-nazista

Izolate la sfarsitul Primului Razboi Mondial, atat Germania cat si Rusia doreau sa-si dezvolte capacitatile militare.

Germaniei i se interziceau astfel de activitati prin Tratatul de la Versailles, unde capacitatea sa militara era sever restrictionata.

Uniunea Sovietica nu avea capacitatile tehnice pentru dezvoltare si era izolata pe plan international.
In 1922 cele doua tari aveau sa uimeasca lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia.

 Daca tratatul dintre Germania si URSS din aprilie era doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete au venit ulterior sa stabileasca exact cadrul cooperarii militare.

Liderii militari germani care aveau sa-i aduca lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregatiti in Uniunea Sovietica in perioada in care aliatii occidentali credeau ca Germania nu se va putea reinarma.

La nivelul discursului public, Germania nazista si Uniunea Sovietica erau cei mai mari dusmani de pe pamant. Insa timp de 11 ani, intre 1922 si 1933, Berlinul si Moscova aveau sa colaboreze extrem de strans intr-unul dintre cele mai sensibile si secrete domenii pentru toate natiunile: cercetarea militara.

 Acordul secret Pe 11 august 1922, armata Germaniei si Armata Rosie au semnat un acord secret care le permitea germanilor sa infiinteze baze militare in Uniunea Sovietica.

Documentul acoperea problemele cooperarii secrete germano-sovietice in domeniul dezvoltarii blindatelor, aviatiei si armelor chimice.

Acordul sovieto-german din 11 august 1922 stabilea principiile acestei cooperari: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea in domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregatire independente de terti, dezvoltarea si testarea tactica a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele si aviatia); dezvoltarea si educarea cadrelor militare specializate in toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii si tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregatire a militarilor germani in URSS nu trebuiau sa stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic. dictatorilor Hitler si Stalin) a constituit incununarea colaborarii secrete in domeniul militar dintre Berlin si Moscova .

Bazele germane stabilite in URSS urmau sa fie folosite pentru eforturile de cercetare si testare, pregatirea tactica, evaluarea pregatirii in domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

 In schimbul acestor privilegii germanii urmau sa le permita ofiterilor Armatei Rosii sa faca exercitii impreuna cu ofiterii lor in cadrul aplicatiilor din URSS, de asemenea, urmand sa ofere si toate informatiile legate de descoperirile din tehnologia militara. In anul 1924 armata germana a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activitatilor din Uniunea Sovietica.

Treptat, mai multe capacitati industriale au fost transferate in Uniunea Sovietica pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane si submarine. Cooperarea germano-sovietica ar fi trebuit sa fie benefica pentru ambele parti, insa germanii au stiut cum sa profite la maxim de oportunitatile oferite.

Dezvaluirea Cooperarea secreta in domeniul militar a fost expusa in public pentru prima oara in anul 1926.

In conditiile in care Reichswehr (armata germana din perioada Republicii de la Weimar) importa in secret munitii si arme interzise din Uniunea Sovietica, social-democratii germani aflati la guvernare au realizat ca Moscova se folosea de aceasta ruta pentru inarmarea organizatiilor comuniste clandestine.

In toamna anului 1926 social-democratii germani au protestat public fata de aceste importuri secrete. Pe 2 decembrie 1926 ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol in care afirma ca in cadrul Reichswehr exista o asa-numita Sondergruppe R (Grupa speciala R) destinata colaborarii militare secrete cu Uniunea Sovietica. Acest articol a provocat o adevarata furtuna mediatica.

 Pe 16 decembrie 1926 comunistii germani au declansat o campanie de presa in care au respins toate acuzatiile social-democratilor. Pana la urma intreaga afacere a fost musamalizata, insa semnalul de alarma fusese deja tras.

Conspirativitate deplina Cercetarile militare germane secrete din Uniunea Sovietica si programele de pregatire solicitau o organizare extrem de eficienta. Companiile civile si militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totala.

Mai mult decat atat, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dubla extrem de eficient. Astfel era tinuta o contabilitate publica destinata Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca si parlamentarilor. Operatiunile financiare secrete din cadrul proiectului comun cu sovieticii erau inregistrate in asa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un numar restrans de militari si oameni politici.

Datorita faptului ca rubla sovietica nu era moneda convertibila, iar marca germana a suferit perioade de inflatie acuta, a fost stabilit la nivel politic o rata de schimb fixa pentru intreaga perioada in care proiectul de cooperare a fost pus in aplicare: o rubla pentru 2,16 marci. Se estimeaza ca Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de marci anual – o suma totala de peste 100 milioane.

Din acesti bani, cei mai multi au fost cheltuiti pentru cercetarile de aviatie. Cand trebuiau sa plece in Uniunea Sovietica, ofiterii germani primeau pasapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentara, acesti ofiteri calatoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenti in cadrul acestei operatiuni: existau inclusiv instructiuni pentru modul in care trebuiau sa se imbrace ofiterii transferati pentru pregatire in URSS. Participantii la programele de pregatire in URSS erau trecuti in rezerva, astfel incat sa nu figureze ca ofiteri activi.

Aceasta practica a “rotirii” ofiterilor a permis pregatirea unui numar mult mai mare de cadre decat permitea de fapt Tratatul de la Versailles. In cazul in care un ofiter german murea in URSS ca urmare a unui accident in timpul antrenamentelor, cadavrul sau era repatriat in secret intr-un container care in scripte figura ca avand piese metalice.

 In drum spre Uniunea Sovietica ofiterii germani treceau prin Letonia, la granita cu URSS fiind asteptati, numele lor false fiind trimise in avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

Dupa incheierea programului de pregatire, ofiterii germani se intorceau acasa prin Leningrad, de unde se imbarcau pe una din putinele nave de pasageri existente. Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizatia care se ocupa de contactele cu germanii nici macar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia sa dea nimanui socoteala de modul in care isi cheltuia banii.

 Bazele germane Scoala de tancuri germana din Kazan a avut numele de cod Kama si a inceput sa fie construita in 1926. In 1929 scoala pentru ofiteri de blindate “Kama” era functionala, fiind dotata cu sase tancuri de 23 de tone (inarmate cu tunuri de 75 mm) si trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm. Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumparate de la britanici.

Scoala a fost condusa de generalul german von Lutz, printre profesori numarandu-se si parintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian. In cadrul acestei scoli nu erau purtate uniforme, ofiterii germani participand la cursuri imbracati in haine civile. In timpul aplicatiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, insa fara insemne. In ceea ce priveste aviatia, intre anii 1921-1924 germanii au construit o fabrica pentru asamblarea de aeronave la Lipetk.

 Cursurile au fost demarate in anul 1925 si au durat pana in anul 1933. O fabrica Junkers a fost ridicata la Fili, in apropierea Moscovei. Productia prevazuta pentru aceasta uzina era de 300 de avioane pe an – cifra care n-a fost atinsa niciodata. Specialistii germani s-au plans permanent de faptul ca rusii furau tot ce le pica sub mana.

 La scoala de aviatie de la Lipetk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente. In vara anului 1931 au fost organizate aplicatii de mare anvergura care mimau adevarate batalii aeriene.

Spre deosebire de scoala pentru tanchisti din Kazan, scoala de aviatie de la Lipetk nu avea un program foarte bine stabilit, punandu-se accent pe imaginatie, inovatie si experimente.

Pana in anul 1933 peste 1200 de piloti germani au fost antrenati la Lipetk. Germanii au efectuat inclusiv cercetari pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, in regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicatii practice pe scara larga in anul 1926.

Pe langa toate aceste baze de antrenament si cercetare a fost infiintata la Moscova si o scoala pentru ofiteri de stat-major, printre absolventii careia s-au numarat viitorii maresali nazisti Keitel, Mannstein si Model.

Neincredere reciproca Pe toata perioada acestei cooperari sovieticii au laudat permanent tehnologia germana.

Ofiterii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetarile germane. Au fost extrem de impresionati de faptul ca mitralierele grele germane puteau sa fie transformate in mitraliere anti-aeriene in mai putin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm isi trimitea proiectilele la o distanta dubla fata de cea realizata de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens si Zeiss erau de o calitate mult superioara.

 Spre dezamagirea sovieticilor insa, ori de cate ori aveau o cerere mai speciala, germanii gaseau de fiecare data scuze pentru neindeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul ca germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de alta parte Moscova nu a aratat niciodata germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat inainte de izbucnirea razboiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemultumiti de stagiile petrecute alaturi de sovietici, deoarece le erau furate bunuri comune pentru ei (sapunuri, stilouri, pasta de dinti, unelte, dulciuri) care insa lipseau in totalitate din Uniunea Sovietica.

Autor:George Damian.

Ziarul Ziua.ro

 

 

O SINGURA GERMANIE SI TREI ROMANII.

Pe 9 noiembrie, Europa şi toată lumea nouă consemnau, alături de Germania, 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului — eveniment crucial prin care, acum două decenii, se punea capăt războiului rece dintre Est şi Vest.

În consecinţă, cele două Germanii deveneau una, iar nemţii încetau să mai fie «două popoare».

Circa o sută de mii de persoane au participat la ceremoniile de la Berlin, organizate cu prilejul evenimentului, dacă ar fi să credem datelor oficiale. Fastul a fost unul de excepţie.

Şefi de state şi de guverne, secretari de stat din Europa, dar şi de peste Ocean, şi-au dat mâna la Berlin, adunaţi în ideea de a reconfirma legitimitatea actului politic de acum două decenii, care viza nu doar destinele Germaniei, ci şi ale întregii Europe. Şi chiar mai mult.

Ceea ce surpinde cel mai mult din tot programul ceremonial de la Berlin este, totuşi, comportamentul ruşilor, care s-au arătat, cel puţin în discursul lor public, împăcaţi cu ceea ce se întâmpla acum două decenii în relaţia dintre cele două Germanii. .

Retorica Moscovei este astăzi alta chiar în raport cu cea de acum 8—9 ani. Să ne amintim că, în debutul intrării sale în politica mare, V. Putin califica căderea Zidului de la Berlin, alături de dispariţia URSS, drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului douăzeci.

La doar câţiva ani, actualul preşedinte rus, D. Medvedev, îi reproşează predecesorului său că a exagerat în aprecieri. «Da, zice Medevedev, a fost o catastrofă care a afectat Rusia, dar nu este una mai mare decât cel de-al doilea război mondial». Dar chiar şi Putin nu mai este atât de categoric.

Deşi are «nostalgii pentru Germania de Est», de care-l leagă «mai multe amintiri» din perioada spionajului sovietic la Berlin, acesta declara, acum câteva zile, că este «bucuros» de felul «cum se dezvoltă astăzi Republica Federală» şi de «relaţiile bune, pe o bază nouă» dintre Germania şi Rusia.

Şi mai intrigante, în acest sens, par a fi declaraţiile ex-liderului sovietic, M. Gorbaciov, care la momentul căderii «zidului» avea mandatul de preşedinte (întâiul şi ultimul) al URSS şi consimţise «căderea». În pragul solemnităţilor de la Berlin, Gorbaciov anunţa de la ecran, absolut relaxat, că nu regretă căderea Zidului Berlinului şi că prin ceea ce a făcut el le-a dat nemţilor, precum a făcut-o ulterior şi cu polonezii, cehii şi slovacii, «ceea ce le lipsea».

Adică, libertatea de a fi. Şi de a dispune de această libertate a lor. Până aici, «bravo» pentru Gorbaciov. Şi pentru succesorii săi. Numai că divizarea Germaniei şi unificarea, arbitrară, a Cehiei şi Slovaciei nu sunt singurele «răni geopolitice» lăsate Europei de ruşi.

 De ce ruşii nu au procedat la fel şi în raport cu România? De ce «problema Basarabiei» mai rămâne şi după douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului o cicatrice pe harta Europei? De ce consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov rămân neanulate?

De ce Prutul continuă să rămână un «zid berlinez», chiar dacă mai transparent, dar, totuşi, zid între lumea aceluiaşi neam şi pământurile aceleiaşi ţări, separate în două după cel de-al doilea război mondial şi, în trei, după dezmembrarea URSS?

De ce trupele sovietice, retrase din Germania, nu au ajuns pe Volga, ci la Nistru? De ce Moscova refuză să dea popoarelor ex-sovietice «ceea ce le lipseşte», aşa precum le-a dat nemţilor, polonezilor etc? De ce? Nu vrea Moscova aceleaşi «bune relaţii» şi cu alte capitale, mai în vecinătate?

Nu a venit timpul? Am ratat noi şansa «podurilor», crezând în «flori»? Nu suntem noi nemţii, cu care să se socoată ruşii? Ori nu sunt ruşii gata să renunţe la nişte teorii geoimperiale mai vechi? Îmi dau seama, prea multe întrebări pentru un singur răspuns. Şi, totuşi. Ar fi de remarcat, în acest sens, mesajul de la Berlin al Laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Muhammad Yunus (Bangladesh) cu referire la «politica zidurilor».

«Toate zidurile aflate în picioare astăzi pot să aparţină într-o zi unui muzeu», zicea el. Dar când? Câţi preşedinţi trebuie să se mai schimbe la Kremlin, Bucureşti sau Chişinău, până când «zidul Berlinului» de pe Prut ar deveni istorie, iar la solemnităţile ocazionate de acest eveniment ruşii, alături de alţi şefi de state şi de guverne, s-ar simţi la fel de confortabil, precum arătau la Berlin?

Articol scris de Petru Grozavu in Ziarul de Garda -Chisinau