ISTORIA NU UITĂ ȘI NU IARTĂ INVAZIA SOVIETICĂ ÎN FINLANDA din anii 1939-1940. VIDEO

1.Soldati finlandezi în timpul Războiului sovieto-finlandez

2.Soldaţi finlandezi echipaţi şi cu schiuri, Războiul sovieto-finlandez

Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Drept consecinţă, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie.

Iosif Vissarionovici Stalin, dictatorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii în proporţie de 3 la 1. 

Finlanda a rezistat până în martie 1940, când ţara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale.

Rezultatele războiului au fost amestecate. Deşi până în cele din urmă forţele sovietice au reuşit să străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic afectaţi. 

Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internaţional al ţării a avut de suferit.

 Suveranitatea Finlandei a fost salvată şi, în plus, ţara a câştigat un uriaş capital de simpatie internaţională.

Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roşii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler de atacare a Uniunii Sovietice. Forţele sovietice nu şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale (cucerirea Finlandei), reuşind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga.

Tratatul de pace  a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare Finlandei prin nordul Scandinaviei (Campania aliată din Norvegia) şi a stânjenit de asemenea accesul Germaniei Naziste la rezervele de minereu de fier suedez.

Invaziile germane din Danemarca şi Norvegia din 9 aprilie 1940 (Operaţiunea Weserübung) au abătut atenţia mondială către luptele pentru controlul Norvegiei.

Războiul de iarnă (talvisota în limba finlandeză) a fost un dezastru militar pentru Uniunea Sovietică. Stalin a tras învăţămintele necesare din acest eşec şi şi-a dat seama că trebuia renunţat la controlul politic asupra Armatei Roşii.

După încheierea războiului cu Finlanda, Kremlinul a iniţiat un proces de reinstalare a ofiţerilor de carieră în funcţiile militare de conducere şi a trecut la modenizarea forţelor armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui atac german.

De-a lungul istoriei sale, Finlanda a făcut parte multă vreme din Regatul Suedez, după care a fost cucerită de Imperiul Rus în 1808. Finlanda a fost transformată într-un stat-tampon autonom care ar fi trebuit să apare capitala rusă Sankt Peterburg.

După revoluţia care i-a adus pe bolşevici la putere în Rusia, Marele Ducat al Finlandei şi-a proclamat independenţa pe 6 decembrie 1917.

Între Germania şi Finlanda s-au născut legături puternice când Imperiul German a susţinut mişcarea clandestină de independenţă din timpul primului război mondial. În războiul civil care a urmat, trupele Finnish Jäger antrenate de germani şi trupele regulate germane au jucat un rol de primă importanţă.

Doar înfrângerea Germaniei în primul război mondial a împiedicat proclamarea unei monarhii dependente de Germania în frunte cu regele Friedrich Karl von Hessen. După război, relaţiile germano-finlandeze au rămas apropiate, deşi finlandezii nu erau prea mari admiratori ai nazismului.

Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda au fost tensionate – datorită atât politicii de rusificare din timpul Imperiului Rus cât şi datorită urmărilor rebeliunii socialiste finlandeze eşuate, care au contribuit la neîncredera reciprocă.

Stalin s-a temut că al treilea Reich va ataca URSS-ul până în cele din urmă din Finlanda, care era o excelentă bază de atac, în condiţiile în care graniţa sovieto-finlandeză era la doar 32 km depărtate de Leningrad.

În 1932, Uniunea Sovietică a semnată un pact de neagresiune cu Finlanda. Pactul a fost prelungit pentru încă 10 ani în 1934.

În aprilie 1938, sau chiar mai devreme, Uniunea Sovietică a început negocieri diplomatice cu Finlanda în încercarea de a îmbunătăţi apărarea mutuală împotriva Germaniei.

Principala preocupare a sovieticilor era aceea că Germania avea să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul şi de aceea au cerut guvernului finlandez să accepte cedarea unei zone care să asigure o apărare mai eficientă a oraşului-leagăn al revoluţiei bolşevice.

Cea mai mare parte a anului a trecut cu discuţii sterile. În acelaşi timp, situaţia politică din Europa s-a înrăutăţit.

Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pe 23 august 1939  Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), care  conţinea şi clauze secrete prin care ţările Europei Răsăritene erau împărţite între cei doi semnatari.

S-a căzut de acord ca Finlanda să devină parte a „sferei de influenţă sovietice”. Invazia Germană a Poloniei de pe 1 septembrie 1939 a fost urmată de atacul sovietic din răsărit. În numai câteva săptămâni, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei şi a fost împărţită între Germania şi URSS.

În toamna anului 1939, după atacul german din Polonia, Uniunea Sovietică a cerut în mod imperativ Finlandei să fie de acord cu cedarea unei fâşii de teritoriu de 25 km lăţime. Guvernului finlandez i s-a mai cerut să concesioneze Peninsula Hanko URSS-ului în vederea construirii unei baze navale.

În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare, dar mai slab dezvoltată.

1.Linia Mannerheim de-a lungul careia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez.

2.Ajutorul franco-britanic acordat cu condiţia asigurării liberei treceri prin ţările neutre Norvegia şi Suedia,ceea ce ar fi permis să evite drumul spre Petsamo.  (Frontierele din 1920–1940).

Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat în mod deliberat teritoriul satului de frontieră, ucigând militari şi civili. Uniunea Sovietică a pretins că finlandezii să-şi ceară scuze şi să-şi mute forţele armate 20-25 km depărtare de frontieră.
Guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile sovietice.

Pe 26 noiembrie, sovieticii au înscenat un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră Mainila, după care au dat vina pe finlandezi.

Guvernul Finlandei a tăgăduit orice responsabilitate pentru incident şi a refuzat să retragă armata din zonă. Refuzul acesta a fost folosit de Uniunea Sovietică ca să nu mai respecte tratatul de neagresiune.

Pe 30 noiembrie, 23 de divizii ale Armatei Roşii, în total 450.000 de mii de oameni, au atacat atingând în scurtă vreme linia Mannerheim.

În zona de frontieră ocupată de sovietici, în orăşelul Terijoki – azi Zelenogorsk, a fost creat pe 1 decembrie 1939 un regim marionetă, o aşa-numită Republică Democrată Finlandeză, avându-l în frunte pe Otto Ville Kuusinen.

Crearea acestei republici s-a făcut atât în scopuri propagandistice şi diplomatice, (guvernul lui Kuusinen a devenit singurul guvern finlandez recunoscut de URSS), dar şi în scopuri militare, (ruşii sperau ca socialiştii din armata Finlandei să trădeze). Această republică a existat doar până pe 12 martie 1940, fiind încorporată în RSS Karelo-Finică.

Războiul

La început, Finlanda avea mobilizaţi numai 180.000 de oameni, dar aceşti soldaţi s-au dovedit nişte adversari redutabili, care au folosit în mod înţelept tacticile de guerilă, deplasând rapid schiori înarmaţi îmbrăcaţi în costume albe de camuflaj.

În timpul acestui război a fost folosită un anumit tip de bombă incendiară artizanală inventată în timpul războiului civil din Spania, care şi-a câştigat supranumele de cocteil Molotov.

Condiţiile iernii 1939 – 1940 au fost aspre. Temperaturile de -40° nu erau neobişnuite pentru acele zone, dar finlandezii au fost capabili să folosească condiţiile meteorologice în favoarea lor.

  Deseori, finlandezii au ales cu înţelepciune să nu atace trupele regulate sovietice într-un mod convenţional, ci să atace bucătariile de campanie, (care erau cruciale pentru supravieţuire), sau pe militarii sovietici îngrămădiţi în jurul focurilor de campanie.

Soldaţi finlandezi în contraatac, Războiul sovieto-finlandez 1939-1940

În plus, spre uriaşa surpriză a conducerii sovietice, dar în special a celei finlandeze, s-a dovedit că majoritatea socialiştilor finlandezi nu au sprijinit invazia sovietică, luptând în schimb cot la cot alături de conaţionalii lor împotriva a ce au considerat a fi inamicul comun.

Mulţi comunişti finlandezi se mutaseră în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea să participe la „construirea socialismului”. Cei mai mulţi dintre ei sfârşiseră ca victime ale marilor epurări staliniste, ceea ce a dus la o deziluzie totală şi chiar la duşmănie făţişă împotriva Moscovei printre socialiştii din Finlanda. Alt factor a fost stadiul înalt de dezvoltare al societăţii şi sistemului judiciar finlandez, care au făcut ca prăpastia dintre diferitele clase sociale să se micşoreze.

Această vindecare, cel puţin în parte, a rănilor şi fracturilor sociale lăsate de războiul civil finlandez din 1918 este în zilele noastre numită „spiritul războiului de iarnă”, deşi ar mai trebui menţionat că multor comunişti finlandezi nu li s-a permis să lupte în rândul trupelor regulate datorită trecutului lor politic.

Războiul sovieto-finlandez – Soldaţi finlandezi

Alţi factori importanţi care au influenţat războiul au fost aroganţa şi incompetenţa sovietică. Atacanţii nu se aşteptau la o rezistenţă serioasă şi şi-au început invazia cu defilări ale fanfarelor militare care anticipau o victorie rapidă.

Mărturii istorice amintesc de soldaţii care mărşăluiau către liniile finlandeze ţinându-se de mână, cântând cântece patriotice ruseşti. Datorită epurărilor staliniste, comandanţii experimentaţi ai Armatei Roşii au fost eliminaţi în proportii uriaşe, fiind înlocuiţi în general cu oameni mai puţin competenţi, dar mai pe placul superiorilor sau mai „loiali lui Stalin şi Partidului”, prezenţa acestor calităţi fiind apreciate de comisarii – ofiţeri politici.

Tacticile folosite erau în unele cazuri depăşite, caracteristice primului război mondial. Tacticile aplicate erau strict „după litera cărţii”, aceasta datorită fricii de represalii resimţită de fiecare comandant care ar fi avut iniţiative novatoare şi care ar fi eşuat în îndeplinirea obiectivelor comandate. Numeroşi militari sovietici au fost pierduţi doar datorită refuzului comandanţilor lor de a le permite retragerea.

În plus, armata sovietică era slab pregătită pentru războiul de iarnă, în special în zone împădurite, şi folosea vehicule care nu funcţionau corespunzător la temperaturi scăzute. Aceste vehicule erau ţinute în funcţiune 24 de ore pe zi, astfel încât să nu le îngheţe combustibilul, dar în acest fel exista veşnica primejdie de a rămâne fără combustibil.

Una dintre cele mai amintite pierderi din istoria militară a fost aşa numitul „incident Raatteentie”, din timpul bătăliei de o lună de la Suomussalmi.

 Divizia a 44-a sovietică de infanterie (aproximativ 25.000 de soldaţi) a fost distrusă în totalitate după ce a mărşaluit pe un drum de pădure drept într-o ambuscadă a unei unităţi finlandeze de 300 de oameni, „Osasto Kontula”. Această mică unitate a oprit divizia sovietică din înaintare, în timp ce Divizia a 9-a finlandeză (circa 6.000 de militari) a tăiat retragerea ruşilor.

Pierderile sovieticilor s-au cifrat la aproximativ 23.000 de oameni, în timp ce finlandezii au pierdut cam 800 de luptători. În plus, finlandezii au capturat 43 de tancuri, 71 de tunuri antieaeriene, 29 de tunuri antitanc, tractoare, 260 de camioane, 1170 de cai, o mare cantitate de arme şi muniţie de infanterie, instalaţii de telecomunicaţii şi material medical.

Ca rezultat combinat al aroganţei şi incompetenţei, sovieticii au pierdut şansa să câştige superioritatea numerică decisivă la începutul războiului. Finlandezii au masat 130.000 de oameni şi 500 de tunuri în Istmul Karelia, principalul teatru de război, iar sovieticii au atacat cu numai 200.000 de oameni şi 900 de tunuri, iar în preajma frontului au fost masate şi 1.000 de tancuri, dar ele au fost folosite necorespunzător şi unităţile de tancuri au înregistrat pierderi mari în luptă.

Criza de echipament militar al finlandezilor nu a influenţat în mod hotărâtor desfăşurarea războiului. La începutul luptelor, doar acei soldaţi care avuseseră parte de instrucţia de bază aveau uniforme şi arme. Restul a trebuit să se descurce de unii singuri, folosindu-şi propriile haine pe care ataşau însemne militare confecţionate în grabă în familie.

Acest tip de „uniforme” au fost poreclit „modelul Cajander”, după numele primului-ministru Aimo Cajander. Finlandezii au depăşit handicapul proastei aprovizionări prin folosirea pe scară largă a echipamentului, armelor şi muniţiilor capturate de la inamici.

Din fericire pentru ei, armata nu schimbase calibrul armamentului din dotare după cucerirea independenţei, în felul acesta putând fi folosită muniţia rusească fără niciun fel de problemă. Trimiterea unor soldaţi sovietici slab pregăţiţi şi prost conduşi împotriva finlandezilor le-a permis acestora din urmă să captureze mari cantităţi de echipament de război, arme şi muniţii.

Ar mai trebui amintite alte două chestiuni:

Prima ar fi că, datorită paranoei etnice a lui Stalin, cea mai mare parte a trupelor sovietice care au luptat în „războiul de iarnă” a fost formată din soldaţi originari din zonele sudice ale Uniunii Sovietice. Stalin considera că trupele sovietice din zonele de frontieră cu Finlanda nu erau de încredere, deoarece erau înrudite cu inamicii din punct de vedere etnic şi aveau o istorie comună.

Aceşti soldaţi din zonele sudice ale URSS-ului erau total neobişnuiţi cu iernile arctice şi nu aveau deprinderi de luptă şi supravieţuire în zonele împădurite.

Finlandezii nu au trebuit decât să se îmbrace cu hainele lor obişnuite de iarnă şi să se mişte într-un mediu familiar, de vreme ce majoritatea erau ţărani şi locuitori ai pădurilor. Vremea a fost extrem de aspră în timpul războiului, iarna 1939-1940 fiind una dintre cele mai grele trei ierni înregistrate în acea zonă.

A doua ar fi problema inovaţiilor în luptele aeriene. Războiul aerian din timpul conflictului fino-sovietic fost primul conflict în care a fost folosită inovaţia finlandeză a formaţiei de avioane de luptă „patru degete” (patru avioane, împărţite în două subgrupe, din care una zburând deasupra şi alta dedesubt, fiecare avion luptând independent de celelalte, dar sprijinindu-şi în acelaşi timp colegul de subgrupă), care nu numai că s-a dovedit superioară tacticii sovietice a formaţiei de trei avioane zburând în triunghi, dar a fost aşa de eficientă, încât fost adoptată de toate forţele aeriene importante implicate în al doilea război mondial.

Această formaţie „patru degete” şi hotărârea piloţilor finlandezi de a ataca întotdeauna, indiferent de sorţii de izbândă, a contribuit la eşecul bobardierelor sovietice în încercarea lor de a provoca pierderi serioase poziţiilor militarilor, rezervelor, oraşelor şi instalaţiilor industriale şi civile finlandeze.

Sprijinul extern

Opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză. Al doilea război mondial nu se desfăşura în mod violent, fiind în faza cunoscută ca războiul ciudat. În acea perioadă, „războiul de iarnă” era singurul conflict adevărat în afara celui din Polonia şi de aceea era în atenţia opiniei publice mondiale. Agresiunea sovietică a fost considerată în general ca nejustificată. Diferite organizaţii străine au trimis ajutoare materiale, aşa cum erau ajutoarele medicale.

Emigranţii finlandezi din Statele Unite ale Americii şi Canada s-au reîntors în ţară şi mulţi voluntari (aşa cum a fost viitorul actor Christopher Lee) au venit în Finlanda pentru a se înrola în armata ţării. Voluntari au sosit din Danemarca (1.010), Norvegia (895), Norvegia (372), finlandezi expatriaţi din Ingria suedeză (346) şi 210 voluntari din alte ţări.   Corespondenţii străini din Helsinki au scris şi câteodată au exagerat relatând despre succesele şi ingeniozitatea finlandezilor în luptă.

Suedia, care se declarase naţiune nebeligerantă în loc de ţară neutră (aşa cum a fost în anii de luptă dintre Germania Nazistă şi Aliaţi), a contribuit cu furnituri miltare, bani, credite, ajutoare umanitare şi aproximativ 8.700 de voluntari la lupta finlandezilor împotriva agresorului sovietic.

Poate mai important decât restul contribuţiilor suedeze au fost piloţii voluntari veniţi din această ţară, care au intrat în acţiune începând din 7 ianuarie luptând pe 12 avioane de vânătoare, 5 bombardiere şi 8 avioane de alte tipuri, ceea ce reprezenta o treime din Forţele Aeriene Suedeze din acele timpuri.

Piloţii şi mecanicii militari au fost trecuţi în civilie şi degradaţi. Renumitul aviator conte Carl Gustav von Rosen, înrudit cu Hermann Göring, a sosit voluntar în mod independent. De partea finlandezilor au mai lucrat şi Forţa Voluntară de Muncă, formată din aproximativ 900 de muncitori şi ingineri.

Corpul Suedez Voluntar, cu un efectiv de 8.402 de oameni în Finlanda, a început lupta prin înlocuirea a cinci batalioane finlandeze la Märkäjärvi, la mijlocul lunii februarie. Împreună cu cele trei batalioane finlandeze rămase pe poziţii, corpurile suedeze au făcut faţă la două divizii sovietice şi au fost gata de atac în martie, dar au fost împiedicaţi să intre în luptă de semnarea păcii. 33 de oameni au căzut în luptă, printre ei aflându-se comandantul primei unităţi suedeze care i-a înlocuit pe finlandezi, locotenentul-colonel Magnus Dyrssen.

Voluntarii suedezi au rămas o sursă de dezacord între suedezi şi finlandezi. Dezbaterile din Finlanda în anii imediat de dinaintea izbucnirii războiului dăduseră finlandezilor de rând speranţe pentru un ajutor mai consistent din partea Suedia, aşa cum ar fi fost participarea la război a unor contingente mari ale armatei regulate, cae ar fi avut un impact mai puternic asupra desfăşurării războiului, sau i-ar fi făcut pe sovietici să nu mai atace.

Planurile franco-britanice pentru teatrul de război scandinav

Într-o lună, conducerea sovietică a început să ia în consideraţie încetarea operaţiunilor şi guvernului finlandez i-au fost făcute propuneri prin intermediul unor emisari de pace (cu mijlocirea suedeză), prima oară pe 29 ianuarie.

Până atunci, Finlanda a luptat practic pentru existenţa sa. Când la Paris şi Londra au ajuns zvonuri credibile despre aceste tatonări de pace, dorinţa pentru un ajutor militar s-a schimbat în mod dramatic.

Acum Finlanda lupta „doar” pentru a pierde cât mai puţin teritoriu care se învecina cu regiunea Leningradului. Pentru a păstra opinia publică de partea finlandezilor, niciuna dintre aceste informaţii nu au fost publicate – nici în Finlanda nici în străinătate. Lupta finlandezilor a rămas până la sfârşit o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Ajutorul franco-britanic era acordat cu condiţia asigurării liberei treceri prin ţările neutre Norvegia şi Suedia, ceea ce le-ar fi permis să avite drumul spre Petsamo. Motivul ascuns era ocuparea regiunilor în care se aflau minele suedeze de fier de la Kiruna şi Malmberget.

În februarie 1940, Aliaţii s-au oferit să acorde un ajutor. Planul lor, aprobat pe 5 februarie de Înaltul Comandament Aliat, prevedea debarcarea a 100.000 de militari britanici şi 35.000 de militari francezi în portul norvegian Narvik şi sprijinirea Finlandei, după traversarea Suediei şi asigurarea securităţii rutelor de aprovizionare de-a lungul acestui drum. S-a căzut de acord să se pună planul în aplicare pe 20 martie, cu condiţia ca finlandezii să ceară ajutor.

Pe 2 martie, au fost cerute în mod oficial drepturi de tranzitare a trupelor şi materialelor militare din partea guvernelor Norvegiei şi Suediei.

Se spera ca prin această să fie aduse în cele din urmă aceste două ţări nordice neutre de partea Aliaţilor, prin întărirea poziţiei lor în faţa Germaniei, deşi Hitler declarase încă din decembrie că prezenţă trupelor străine pe pământ suedez aveau să provoace invazia imediată a trupelor germane. Aceasta ar fi însemnat practic că naziştii ar fi ocupat partea sudică puternic populată a Suediei, în timp ce Franţa şi Anglia s-ar fi luptat pentru îndepărtatele ţinuturi nordice.

Totuşi, doar o mică parte a trupelor urmau să fie destinate ajutorării Finlandei. Propunerile de a intra în Finlanda prin portul liber de gheţuri tot timpul anului Petsamo au fost respinse. Existau suspiciuni că obiectivele principale ale operaţiunii ar fi fost ocuparea portului norvegian Narvik şi vasta regiunea muntoasă a minelor de fier din nordul Suediei.

Din aceste mine al treilea Reich primea o mare parte a minereului de fier de o importanţă vitală pentru producţia sa de război. Dacă trupele britanice ar fi încercat să oprească exportul suedez de mineru de fier către Germania, regiunea ar fi putut să devină teatru de război pentru armatele Aliaţilor şi ale Germaniei Naziste. Drept consecinţă, Norvegia şi Suedia au refuzat să acorde dreptul de tranzit. Doar după război a ieşit la iveală că ordinele date comandanţilor expediţiei aliate impuneau evitarea angajării în conflicte armate cu trupele sovietice.

Planul iniţial franco-britanic spera să acupe toată regiunea aflată la nordul aliniamentelor Stockholm–Göteborg sau Stockholm–Oslo. Aceasta era ceea ce numeau britanicii linia lacurilor, care urmărea malurile lacurilor Mälaren, Hjälmaren şi Vänern, o zonă cu o bună apărare naturală, aflată la 1.700–1.900 km sud de Narvik.

Frontiera astfel formată (linia lacurilor), nu avea de partea aliată numai cele mai mari două oraşe suedeze, dar ar fi făcut ca zonele cele mai dens populate să fie ori în zona ocupată de nazişti, ori ar fi fost transformată în zonă de război. Mai târziu, planurile au fost mai puţin ambiţioase, limitându-se la jumătatea nordică a Suediei şi la zona apropiată de coastă a Norvegiei.

Guvernul suedez, avându-l ca prim-ministru pe Per Albin Hansson, a respins cererea franco-britanică de trecere a trupelor pe teritoriul ţării. Deşi Suedia nu s-a declarat neutră în „războiul de iarnă”, era ţară neutră în războiul care implica Franţa, Marea Britanie şi Germania Nazistă.

Dându-le drept de tranzit trupelor franco-britanice, guvernul suedez a considerat că ar fi încălcat legile internaţionale ale neutralităţii.

Cabinetul suedez a decis să respingă cererile finlandeze pentru desfăşurarea de trupe regulate suedeze pe teritoriul Finlandei şi, de asemenea, a făcut cunoscut faptul că sprijinul în arme şi muniţii numai puteafi acordat multă vreme.

Din punct de vedere diplomatic, Finlanda era prinsă între speranţele aliate pentru un război de durată şi între temerile scandinavilor de răspândirea a războiului şi în ţările învecinate, sau de formarea unui val de refugiaţi finlandezi, dacă ţara ar fi fost înfrântă în război. De asemenea, Wilhelmstrasse dădea sfaturi precise pentru acceptarea păcii în condiţiile unor pierderi teritoriale — germanii afirmau că orice concesiune teritorială „poate fi oricând corijată mai târziu.”

În timp ce germanii şi suedezii făceau presiuni asupra finlandezilor să accepte pacea în orice condiţii, francezii şi britanicii aveau obiective diametral opuse. Din când în când, finlandezilor le erau porpuse diferite planuri de ajutor. Pentru început, franco-britanicii promiseseră că vor trimite 20.000 de oameni care să ajungă în ţară până la sfârşitul lunii februarie, cu toate că exista condiţia implicită ca în drumul lor spre Finlanda să ocupe nordul Scandinaviei.

Pe la sfârşitul lunii februarie, comandantul suprem finlandez, mareşalul Mannerheim, era pesimist în legătură cu situaţia militară.

De aceea, pe 29 februarie, guvernul a decis să înceapă negocierile pentru încheierea păcii. În aceiaşi zi, sovieticii au declanşat un atac împotriva oraşului Viipuri.

Când Franţa şi Marea Britanie şi-au dat seama că finlandezii iau în serios opţiunea tratativelor de pace, şi-au reînnoit oferta de ajutor: 50.000 de oameni aveau să fie trimişi dacă Finlanda cerea ajutorul până la 12 martie. Doar 6.000 aveau să fie destinaţi expres pentru Finlanda. Restul trebuiau să asigure siguranţa porturilor, drumurilor şi zăcămintelor de fier de pe calea de acces.

În ciuda efectivelor reduse care ar fi ajuns în Finlanda, informaţii despre aceste planuri au ajuns în Uniunea Sovietică şi au contribuit în mod decisiv la hotărârea ruşilor de a semna un armistiţiu care să pună capăt războiului. S-a spus că fără ameninţarea intervenţiei aliate, nimic nu ar fi oprit până în cele din urmă URSS-ul să cucerească întreaga Finlandă prin trimiterea de noi trupe în zonă din rezerveleare păreau nesfârşite.

Armistiţiul

Până la sfârşitul iernii a devenit clar că trupele sovietice erau epuizate. Germanii îi sfătuiau pe finlandezi în acest timp să negocieze cu sovieticii. Pierderile ruşilor erau foarte mari, iar situaţia era o sursă de stinghereală pe planul statutului internaţional. Odată cu venirea primăverii, trupele sovietice riscau să se împotmolească în mlaştinile pădurilor.

Termenii unui proiect de înţelegeere au fost prezentaţi finlandezilor pe 12 februarie. Nu doar germanii, dar şi suedezii erau nerăbdători să vadă războiul încheindu-se, datorită temerilor de prăbuşire a frontului finlandez. Cum guvernul finlandez ezita să accepte condiţiile grele sovietice, regele Suediei Gustaf al V-lea a făcut o declaraţie publică, prin care refuza cererea finlandeză pentru ajutor al trupelor regulate suedeze.

Până la sfârşitul lui februarie, finlandezii îşi epuizaseră stocurile de muniţie. În acelaşi timp, Uniunea Sovietică a reuşit să străpungă aliniamentul până atunci inpenetrabil al liniei Mannerheim.

Pe 29 februarie, guvernul finlandez a fost de acord să înceapă negocierile. Până pe 5 martie, Armata Roşie depăşise cu 10–15 kilometri linia Mannerheim şi intrase în suburbiile oraşului Viipuri. Guvernul finlandez a propus un armistiţiu în aceiaşi zi, dar guvernul sovietic a preferat să menţină presiunea şi a declinat propunerea chiar a doua zi. Luptele au continuat până în ziua când a fost semnat tratatul de pace.

Spionajul sovietic şi-a informat conducerea despre planurile Aliaţilor de a interveni în conflict, dar nu şi despre detaliile lipsei de pregătire pentru o astfel de acţiune.

De accea, sovieticii s-au simţit presaţi să caute o încheiere rapidă a războiului înainte ca Aliaţii să intervină şi să declare răboi împotriva URSS-ului.

În timpul celor patru luni de război, sovieticii au suferit pierderi uriaşe. Unul dintre generalii sovietici a remarcat cu amărăciune că Armata Roşie „a cucerit suficient teritoriu pentru a ne îngropa morţii„. Pierderile estimate variază mult — de la 48.000 de morţi sau dispăruţi în acţiune, aşa cum au afirmat autorităţile sovietice imediat după încheierea războiului, până la 270.000, conform afirmaţiilor lui Nikita Hruşciov. Veteranii finlandezi ai „războiului de iarnă” se laudă cu mândrie că, pentru fiecare finlandez căzut în luptă, sovieticii au pierdut zece soldaţi.

În plus, sovieticii au pierdut foarte mult echipament militar, printre care şi 2.000 de tancuri distruse sau capturate. Pierderile finlandezilor au fost de 22.830 de soldaţi morţi.

Pacea de la Moscova

La semnarea tratatului de pace de la Moscova din 12 martie 1940, Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia şi al doilea oraş ca mărime al ţării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al ţării, ca şi zone pe care încă le mai controla armata finlandeză, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice. Aproximativ 422.000 de karelieni, 12% din populaţia Finlandei, şi-au pierdut căminele. Armata şi civilii din zonă au fost evacuţi în grabă în conformitate cu termenii acordului, şi doar câţiva civili au ales să devină cetăţeni sovietici.

Finlanda a fost nevoită de asemenea să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barenţ şi patru insule din Golful Finic. Peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani Uniunii Sovietice pentru construirea unei baze militare. Ruşii au returnat oraşul Petsamo cucerit în timpul războiului.

Privit în ansamblu, condiţiile tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Ruşii căpătaseră oraşul Vîborg în plus faţa de cererile lor de dinaintea războiului. Simpatia arătată de Liga Naţiunilor, Aliaţii occidentali şi Suedia în mod special s-au dovedit un câştig de durată pentru finlandezi.

Mai târziu, ostilităţile au fost reluate în timpul unui nou război.

Cererile postbelice pentru retrocedarea teritorială

După război, conducerea locală kareliană, parohiile şi organizaţiile provinciale au înfiinţat Karjalan Liitto pentru a apăra drepturile şi interesele evacuaţilor din Karelia şi pentru a găsi o soluţie pentru reîntoarcerea lor pe pământurile strămoşeşti. În timpul războiului rece, preşedintele Urho Kekkonen a încercat în mai multe rânduri să obţină retrocedarea teritoriilor prin negocieri cu sovieticii, dar fără sorţi de izbândă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, disputele teritoriale s-au reînnoit. Anumite grupuri restrânse din Finlada au început să pretindă retrocedarea paşnică a teritoriilor cedate. Cel mai activ grup este ProKarelia.

În ultimele alegeri ei au pretins că se bucură de sprijinul a 26% – 38% dintre finlandezi.

Deşi retrocedarea paşnică a Kareliei a fost tot timpul pe agenda sa politică, Karjalan Liitto s-a ţinut tot timpul departe de astfel de dezbateri publice.

Cele mai importante bătălii

Bătălia de la Suomussalmi, (8 decembrie 1939 – 7 ianuarie 1940)

Bătălia de la Tolvajärvi, (12 decembrie 1939)

Bătălia de la Honkaniemi, (26 februarie 1940)

Bătălia de la Kollaa, (7 decembrie – 13 martie 1940)

Bibliografie (surse):

1. Engle, Eloise; Paananen, Lauri (1992). The Winter War: The Soviet Attack on Finland 1939-1940. Stackpole Books. ISBN 0-811724-336.
2. Ries, Tomas (1988). Cold Will: Defence of Finland. Brassey’s. ISBN 0-080335-926.
3. Trotter, William R (1991). A Frozen Hell: The Russo-Finnish Winter War of 1939-1940 (also published as The Winter War). Aurum. ISBN 1-85410-932.
4. Van Dyke, Carl (1997). The Soviet Invasion of Finland, 1939-40. Frank Cass Publishers. ISBN 0-714643-149.
5. wikipedia.org

6.http://www.istoria.md/articol/228/R%C4%83zboiul_sovieto_finlandez__R%C4%83zboiul_de_iarn%C4%83_

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/11/30/un-erou-al-finlandei-maresalul-mannerheim-2/?relatedposts_exclude=62585

Publicitate

S-au împlinit 162 de ani de la nașterea profesorului bucovinean Constantin Mandicevschi,autorul renumitului cântec “Cântă cucu-n Bucovina”

  

 

 

Constantin Mandicevschi – 162 de ani de la naştere

 

Constantin Mandicevschi, s-a născut la 24 mai 1859 în satul Băhrineşti, raionul Hliboca   în Bucovina ocupată de Imperiul Austro-Ungar. Era fiul parohului bisericii din această localitate, Vasile Mandicevschi și al soției sale, Veronica Popovici.

El este autorul versurilor sfâșietorului cântec al românilor înstrăinați, “Cântă cucu-n Bucovina”.

A fost  profesor de istorie şi directorul liceului din Suceava, inspector școlar, directorul Bibliotecii Universității din Cernăuți, scrie Vladimir Acatrini – colaborator al Bibliotecii ştiinţifice a Universităţii naţionale Iuri Fedkovici din Cernăuţi, în http://nordulbucovinei.blogspot.ro și Agenţia BucPress https://www.bucpress.eu.

  

A absolvit școala veche moldovenească din Cernăuți, iar în anul 1869, a început cursul la obergymnasium din Cernăuți, susținând în vara anului 1877 bacalaureatul. Frecventează apoi Universitățile din Cernăuți și Viena, susținând în 1884 examenul de capacitate la istorie, geografie, limba şi literatura germană. Constantin și-a început activitatea pedagogică între anii 1884 – 1893, ca profesor la Gimnaziul Superior Ortodox din Suceava, unde a predat cursul de istorie şi limba germană. În această perioadă face cunoştinţă cu poetul Mihai Eminescu, care în anul 1885 s-a aflat de Crăciun la Suceava.

 

Potrivit cunoscutului savant, pedagog şi rector al Universităţii din Cernăuţi, Ion Nistor, Constantin Mandicevschi este „Primul român, care datorită talentului de conducător, a ridicat şcoala sa la nivelul celor mai bune şcoli din ţară… Datorită unei munci enorme şcoala posedă o bază tehnico-materială bună, profesorii sunt excelenţi, iar elevii din familiile sărace primesc burse… Ori vara, ori iarna, directorul, de la 7 dimineaţa este pe picioare…”.

Aceste cuvinte au fost rostite la Conferinţa directorilor bucovineni, care a avut loc între 13-14 februarie 1913, la Cernăuți.

 

Cântecul “Cântă cucu-n Bucovina”, care este mai mult decât o doină, e o pagină de istorie a destinului românesc, a fost scris de Constantin Mandicevschi în anul 1904, la îndemnul lui Spiru Haret şi a lui Nicolae Iorga.

  Stihurile originale ale lui C. Mandicevschi au fost transpuse pe melodia unui cântec de jale bucovinean, acest cărturar român patriot fiind unul dintre organizatorii festivităţilor de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna din 1904.

Cântecul a prins şi a fost preluat de românii din satele din zonă , iar după a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod popular care l-a cântat a adăugat versuri, l-a modificat.

Cântecul a fost interpretat ani în şir de rapsodul popular Vasile Mucea, care l-a descoperit în satul Corceşti, raionul Storojineţ, în nordul Bucovionei, în 1943.

Originea sa era deja pierdută, la data când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant din popor care l-a interpretat cu strălucire.

 Mandicevschi, autorul versurilor cântecului a murit la 14 decembrie 1933, în orașul Cernăuți, în  anul în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Rapsodul popular Vasile Mucea a redescoperit cântecul în  satul Corceşti din regiunea Storojineţului înstrăinat împreună cu Nordul Bucovinei la Ucraina, unde avea rude la care putea ajunge în anii ’70 numai cu permis de la Securitate.

 

VASILE MUCEA (1933 – 2011)

 

 

 

Nu este mult de când Mucea s-a dus la cei drepţi, dar noi vom asculta mereu cu emoţie  melodiile simple și curate interpretate de el.

 

”Cântă cucu-n Bucovina” este mai mult decât o doină, este o pagină a destinului românesc care evocă un episod din istoria poporului nostru.

Este un cântec – manifest, un strigăt care mobilizează toate sufletele de români. 

El a fost înregistrat de Grigore Leşe de-abia în anul 1996, dar ambele sale versiuni ne arată că spiritul românismului nu a pierit ! 

  

 

Acum, după ce a ne-a fost redat, acest cântec nepereche trăieşte în sufletele tuturor și va trăi și după revenirea nordului Bucovinei la țara mamă, ca o mărturie a dragostei frățești care leagă toți românii.

 

Lovitura de stat din Decembrie 1989 a avut drept miză împiedicarea unirii României cu Basarabia şi a fost orchestrată de Moscova

 

 

 

 

Lovitura de stat din Decembrie 1989 a fost orchestrată de Moscova. Miza: ÎMPIEDICAREA unirii României cu Basarabia

 

 

În toiul revoluţiei române din 1989, autorităţile sovietice îşi anunţau dorinţa şi intenţia de a asigura o „asistenţă” masivă statului „vecin prieten” şi aliatului din Tratatul de la Varşovia. 

Moscova anunţa că Crucea Roşie sovietică trimisese la frontieră „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi şi personal medical, multe dintre acestea trecuseră deja graniţa în teritoriul românesc şi îşi coordonau eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului.

De asemenea, liderii comunişti de la Budapesta anunţau că „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varşovia care este în contact permanent” urma să se întâlnească la Moscova pentru a discuta situaţia din România.

Aceste declaraţii de prietenie şi preocupare binevoitoare se situau în totală contradicţie cu unul dintre cele mai bine păzite secrete ale operaţiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varşovia şi erau contrare uneia dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Războiului Rece.

În perioada Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiunilor de dezinformare şi timp de mai bine de două decenii, ţintă a „măsurilor active”. 

Din 1962, Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în strânsă cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia – să restricţioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta.

În 1963, această animozitate a motivat o tentativă de asasinat împotriva conducătorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securităţii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea faţă de Bucureşti, deoarece acesta refuzase să recunoască divizarea permanentă a Germaniei şi încheiase un acord, negociat în secret, cu Germania de Vest, la sfârşitul anului 1963.

Între 1962-1964, Departamentul Securităţii Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost introduce departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria şi Cehoslovacia (precum şi în Bulgaria şi Polonia, la scurt timp după aceea) şi le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operaţiuni active.

În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operaţiunile blocului de „măsuri active” (propagandă, dezinformare şi provocare).

La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia. 

Arhivele KGB confirmă că, în 1967, Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne.

Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia, condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de informaţii ale aliaţilor oficiali.

Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc”.

În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie ostilă”.

România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaţioniste”, precum Iugoslavia, Albania şi China, cât chiar alături de adversarii din NATO. 

Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (din partea S.U.A. şi China), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului comunist şi au început să recruteze agresiv elite româneşti influente pentru a înlătura conducerea „naţionalistă”.

Această ofensivă clandestină nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj.

În 1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului au considerat că este necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care ne vom putea baza în viitor” şi recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo şi prin alte contacte”, pentru „a exercita influenţă asupra evenimentelor din ţară”.

Pentru a evita atragerea atenţiei opiniei publice asupra dizidenţei româneşti, „partenerii apropiaţi vor continua să se informeze reciproc asupra poziţiilor României în problemele de importanţă majoră” şi vor decide în secret cum este mai bine „să rezolve situaţiile”.

Liderul sovietic anunţa că secretarii Secţiilor internaţionale ale Comitetelor Centrale respective se vor întâlni cu partenerii din Secţiile ideologice „pentru a coordona activitatea comună”, aşa cum făcuseră deja „spre exemplu, în legătură cu România şi China”.

Brejnev se referea direct la operaţiunea INTERKIT – lansată oficial în 1967 „cu ocazia deliberărilor interne din China”.

INTERKIT coordona resursele de propagandă, ideologice, mass-media şi ştiinţifice ale tuturor partenerilor apropiaţi, plus Mongolia (şi mai târziu Cuba) prin Secţiile Internaţionale al C.C., pentru a submina şi discredita regimul maoist şi a menţine izolarea Beijingului.

România reprezenta deja o ţintă în cadrul INTERKIT deoarece, aşa după cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii sprijineau politica Chinei”.

 „Partenerii apropiaţi” au decis acum să lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România. Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă strategică asemănătoare Chinei.

Spre exemplu, în cadrul INTERKIT, partenerii îşi coordonau „orice referire făcută” la conducerea ţintă, activităţile de spionaj internaţionale şi „activităţile în scopul diminuării influenţei”.

„Activităţile de propagandă şi cercetare ştiinţifică ale partidelor frăţeşti”, începând cu „presa, radioul, televiziunea, agenţiile de presă şi editurile” şi până la academiile de ştiinţă şi institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora şi focaliza propaganda împotriva ţintei.

Activităţile coordonate includeau de la „propagandă orală”, la articole şi emisiuni radio-TV, până la simpozioane ştiinţifice bine mediatizate şi un plan anual coordonat „pentru publicaţii şi lucrări ştiinţifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevărului stabilit academic.

Rezultatul tipărit al acestui efort era apoi tradus „în engleză, franceză, spaniolă şi arabă” şi diseminat „în ţări terţe”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agenţiilor de informaţii şi altor organe de propagandă străină”. 

O asemenea operaţiune a copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice, insuficient pregătite pentru a face faţă, în primul rând, unei dezinformări coordonate şi neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea scală.

Logica sintezelor de spionaj şi a analizelor, în general vorbind, a metodologiei de cercetare ştiinţifică occidentală, au condus la concluzia că o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a României.

 

„Falsa” independenţă şi „insignifianţa” strategică.

Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă este ea însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate de sovietici. Spre finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal troian sovietic”, care îşi proclama zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii – în special, conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai substanţiale de dizidenţă.

Această presupusă dependenţă secretă, combinată cu aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă strategică a ţării pentru politica sovietică şi conflictul est-vest, şi-au dovedit succesul în relevarea insignifianţei României pentru URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii ’80. 

Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi, cu excepţia Primăverii de la Praga, destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu cumva întru-totul fabricată.

La consiliile miniştrilor de externe ai Pactului, toţi ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice” pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendă”.

De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor”.

Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă. „Partenerii apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidenţă, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie” cu Moscova.

Ca o regulă generală, „dizidenţa” raportată de alţi membri ai Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti.

Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din nou, mai ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele planuri de intervenţie militară ale Moscovei.

Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii Războiului Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei lipsei de consecinţe pentru Moscova, chiar şi după ce strategia „calului troian” a fost demascată drept o mistificare a adevărului.

Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român.

De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru prima oară în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963.

Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic” de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia.

Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de fapt, inexistentă. În orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru despre semnificaţia ţării pentru securitatea sovietică.

România fusese considerată o principală ameninţare militară (alături de Polonia) de către liderii armatei si ai serviciilor de informaţii, pe aproape întreaga perioadă interbelică.

Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968.

Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi încă 200 km de ţărm la Marea Neagră – controlată de sovietici – e greu de crezut, mai ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intenţii pe plan internaţional.

De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi Ucraina, din teritoriile foste româneşti (Basarabia şi Bucovina). Abordând problema într-o manieră asemănătoare cu cea urmată în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să schimbe compoziţia etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai comunităţilor şi deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală, între anii 1940-1941 şi 1950-1951.

Acel efort, împreună cu politicile de asimilare forţată şi „rusificare” pe termen lung nu şi-au dovedit succesul deplin, determinând Moscova să închidă relaţiile românomoldoveneşti în anii ’60. La mijlocul anilor ’60, autorităţile sovietice erau intens preocupate de impactul „dăunător” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atracţia culturală, modelul independent şi influenţa subversivă activă, prin mass-media sa „antisovietică” şi publicaţiile care treceau peste graniţă.

În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali” şi „oficialităţile din conducerea partidului şi organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi alte publicaţii” astfel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare” să „ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS” şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus.”

În 1968, şeful forţelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS.” 

Arhivele KGB au relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la regiune erau încadrate la categoria primă prioritate.” Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul comunismului.

Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frăţeşti”.

Această absenţă era cu atât mai notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frăţeşti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola. Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”.

Ultimul director al puternicei Unităţi 0110 (unitatea antiKGB) a Securităţii, a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.

În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie” comunistă conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintro circulară care conţinea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizaţia sa coopera.

„Pentru a nu crea neînţelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare şi vietnameze.

Chiar şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate şi militare româneşti. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după dimensiunea contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti.

Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unităţii anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării.

Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea operaţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

 

Strategia inducerii în eroare

 

Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor loiali din pactul de la Varşovia pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei blocului sovietic şi a masca gradul şi semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale ale sovieticilor.

Strategia lor de inducere în eroare era simetrică strategiei adoptate de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor ’50, „pentru a evita întărirea legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul şi a poziţiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de către serviciile sovietice.

Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operaţiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov şi a succesorilor acestuia.

Aşa după cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat” şi să o reunească cu „familia noastră socialistă”.

Un deceniu mai târziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă convenită, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la Varşovia” ca făcând presiuni „pentru o mai mare implicare practică a României în activităţile economice şi politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistă” şi pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră”.

Ca şi Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiaţi” să continue „să încerce influenţarea în acest scop a României”. Această politică a rămas constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său, Mihail Gorbaciov.

După cum menţiona STASI la începutul anilor 80: Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi continuă să încerce să atragă România spre politica lor externă, corelată cu politica de securitate. … Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CAER, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională-politică.”

Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei regimului din România, în perioada anilor ’80, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale.

Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport STASI în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă”, opunându-li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER.”

Bucureştiul s-a angajat „mai intens” în „confruntări publice referitoare la intenţiile” comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele”, astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România”.

Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor. Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de reatragere a României în aranjamentele şi politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice.

După 1968, Moscova a făcut rareori publice neînţelegerile majore cu Bucureştiul la şedinţele Pactului de la Varşovia, CAER sau alte întruniri socialiste internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare în acest scop.

De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările neînţelegerilor fundamentale cu România din rapoartele şi transcriptul şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un nivel considerat de miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă cu linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul de la Varşovia”. 

Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra utilizării CAER pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după războiul arabo-israelian, la fel cum au uitat să menţioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunităţii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiaţi” în Cehoslovacia.

Atunci când, spre exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiecţii la însăşi continuitatea Pactului.

Conducătorii, începând cu Brejnev şi până la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra diferendelor „în familie” şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept iraţionale. Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar.

Cât de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, cu toate că operaţiunile au durat peste douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de către SUA la începutul mileniului.

Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire este reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor Pactului împotriva României.

Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la şeful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”.

Şeful ZAIG a dat instrucţiuni personalului operaţional al HVA să se asigure că „vor fi folosite numai surse de absolută încredere” şi că asupra acestora „se vor impune măsuri de severe de păstrare a secretului şi a caracterului conspirativ”.

De asemenea, a subliniat că „în nici un caz nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat măsuri specifice” împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele nu trebuie să ia nici un fel de măsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe să descopere sau să recunoască scopurile finale pe care ni le propunem.” Operaţiunea de inducere în eroare era considerată necesară nu numai – sau în primul rând – pentru a evita contramăsuri tactice. 

Descoperirea unei operaţiuni coordonate a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat adevăratul grad de ostilitate dintre România şi Pact , aspecte care până atunci fuseseră atât de bine ascunse.

O astfel de dezvăluire ar fi năruit legendele „calul Troian” şi „dependenţa ascunsă”, probabil ar fi împins România şi mai mult spre tabăra occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în care succesul „măsurilor active” impulsionau capitalul vestic să se retragă.

Aceasta fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 şi care avusese drept rezultat o strângere a relaţiilor SUAIugoslavia şi o masivă asistenţă politică, economică şi militară acordată de Occident Belgradului.

Era de aceea imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat independenţa. În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor serviciilor americane şi britanice, drept „vaca-sacră” a sfidării anti-sovietice.

La mijlocul anilor ’60, Iugoslavia era angajată într-o cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu Moscova decât fosta aliată din Tratat, România.

În 1962, la un an după ce Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi trimită ofiţerii la academiile militare sovietice pentru instruire şi le-a interzis piloţilor de luptă să înveţe engleza de teamă să nu „defecteze” cu tot cu MiGuri.

În 1967 şi 1973, când România a refuzat să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispoziţia URSS facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în aşteptarea intervenţiei în Siria”.

Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri către Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU. 

Una era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor maghiare. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile prosovietice din Asia, Africa şi America Latină. „Relaţia specială” secretă şi arhivele dispărute Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre România şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât de limitate a fost natura secretă a „relaţiei speciale” pe care Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul şi Bonnul.

În combaterea acestei lupte interne contra unor forţe superioare, începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor ’70, România a încercat să evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe care o atrăgea inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în 1964, când România a avertizat partenerii din SUA: ….cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în această perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină ar putea dăuna, mai degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre viitoare.

Pentru moment, România ar dori să fie plasată în ochii opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin dezvoltarea constructivă şi în linişte a relaţiilor României cu Statele Unite şi Occidentul. Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din încercările sale de mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam şi, practic, nimic din negocierea relaţiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a anilor ’60, nu a fost făcut cunoscut publicului.

La sfârşitul anilor ’70, schimbările din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune.

Drept rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum Mongolia, Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi ai Pactului, de la preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la analista şefă pentru URSS şi Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast. În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent şi pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele securităţii din toate ţările loiale.

Guvernele de tranziţie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietică”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor de informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est.

În acelaşi timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative). Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale STASI.

Baza de date, reconstruită şi decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale Tratatului de la Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au supravieţuit referitoare la operaţiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat şi alte informaţii incidentale despre operaţiuni ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de informaţii sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în regiune, în anii ’80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul strategic, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de securitate şi de afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989.

Este ilustrativ în acest sens faptul că fostul ambasador în Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe ministrul apărării Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informaţii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992).

Brucan însuşi a devenit principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie 1990 şi a rămas alături de primulministru Petre Roman până în septembrie 1991. Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, aşa după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacă aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor internaţionale.”

Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate” În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a condus la dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la o abruptă şi imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat schimbarea de guvern.

Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale statului şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din acele sedii, mai ales în condiţiile competiţiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de spionaj, desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte ţări şi-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor instituţionale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor”.

Chiar şi Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990 când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi Germaniei a introdus o reformă radicală.

Chiar şi acea reformă a lăsat personalul şi structurile serviciilor militare de informaţii practic neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria, unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul de a face o tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartid şi a menţinut o mare parte din conducerea armatei şi a serviciilor instruită de KGB şi GRU. 

Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat să fie instruiţi în taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar şi în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate.

Numirile şi promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru dintre adjuncţii de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu.

Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruşi au activat în serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior” al structurilor WSI chiar şi în 2006.

Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internaţional pentru că şeful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate naţională (NBH) – petrecuse şase ani şi jumătate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică.

În acelaşi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militară: KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât şi de la serviciul de informaţii externe (Serviciul de Informaţii: IH), erau absolvenţi ai academiei KGB. Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig, oferind mai multe informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra metodelor şi operaţiunilor acestora.

Totuşi, aşa după cum menţiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB şi GRU era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor studenţilor şi vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine, sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei, reţeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate şi militar şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi coordona atitudinile şi practicile” cu Kremlinul.

De aceea, este mult mai probabil ca Moscova să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în cazul Poloniei şi Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret.

Chestiuni şi Alianţe care au precedat comunismului şi au succedat comunismului. Basarabia Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor partenerilor „apropiaţi”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice.

În puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, identităţii naţionale, opţiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul războiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu.

În consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârşitul primului război mondial, aproape nimic despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat.

Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă. Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară post-imperială şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic.

Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova.

Moscova şi Budapesta au stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Naţionale, Etnice, Religioase şi Lingvistice ale Minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare.

Liderii postcomunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după primul război mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, înfiinţată în 1927 pentru a forţa pretenţii teritoriale, şi un proeminent iredentist, Istvan Czurka.

În orice caz, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor minorităţilor, asimilare forţată şi „genocid cultural”, care părea plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor europene. Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu România lipsesc în cazul Rusiei. 

La începutul anilor ’90, Kremlinul era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată spre vest ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti”, ceea ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti” în perioada războiului rece, dezinformarea rusă alimenta acum animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului, prezentândul ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al doilea război mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai României”.

La începutul anilor ’90, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova şi că: Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil.

Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să rămână în Uniune.”

Deci, Moldova Sovietică putea fi păstrată şi apropierea Moldova-România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorităţii administrative şi progresul reformelor din România, încurajând turbulenţele, divizarea şi reacţiile autoritare.

 

 

 

 

 

 

 

În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din România. Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova-România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri, iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România.

O Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primul Directorat – redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va emite pretenţii teritorial dacă va fi admisă în Alianţa Nord Atlantică şi îşi va anexa Moldova.

Primakov s-a implicat şi în dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul Revoluţiei când, de fapt, conducătorul român protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turişti” sovietici din ţară „şi ameninţa cu contramăsuri”.

Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eşecul” stabilirii de relaţii bune cu vecinii – o cerinţă premergătoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevră a tratatului de alianţă cu România.

În efortul său de dezbinare a Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria şi a urmărilor acestuia.

Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să excludă aderarea la alianţa nordatlantică. Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ’90.

În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai după iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria.

Insistenţa Rusiei, din 2008, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România.

Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada războiului rece. 

Ambiţii imperiale, conflicte comuniste Larry Watts pune acest capitol al lucrării sub un Motto datorat lui…Leon Troţki, din 1921 : ” Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi absolut monstruoase făcute de unii…referitoare la faptul că între România, Rusia şi Ucraina “relaţiile de bună vecinătate” ar fi avut un loc primordial.

Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar dispărea cu totul…”

De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relatează cronologic, cu date concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste…un secol”!

„Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) In special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)

Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est” Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe.

Din acest al doilea capitol al lucrării, publică fragmentul intitulat Influenţa asupra politicii Cominternului De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid.

Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia.

Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000 adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun.

Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolşevici” maghiari cu cetăţenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului.

Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului.

Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un centru de informaţii şi think-tank.

Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul ne-occidental).???

Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români şi germani din Comintern.

Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică, decât ca pe trădători „străini”.

Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” şi l-a apărat pe ungur.

Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice.

 

Cominternul in Romania Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova.

Sarcinile principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor.

Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul.

Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi sovietici, fãcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii sovietici, nu ţine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu, viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri.

Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan şi Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plãtiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii trimişi peste hotare erau agenţi sovietici.

Nu existau graniţe fixe între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunitãţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta. Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919.

Cei 300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolşevici şi s-au oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul iniţial de recrutãri pentru serviciile de informaţii şi cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de rãzboi s-a oglindit şi în servicii.

În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA).

Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) şi un intim al dictatorului.

Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalişti” al cãrui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorialã a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţialã a lui Philby, în 1934).

RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al „credincioşilor adevãraţi” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr, uneori sute de comunişti, sã devinã agenţi sovietici secreţi.”

Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gãrzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internaţionalei Comuniste” şi care se bucura de protecţia „preşedintelui Comintern, Zinoviev”.

În 1919, Rado a organizat prima agenţie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua naturã a Rado” şi o specialitate a spionajului maghiar.

Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial.

Lucrând în Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influenţat evaluãrile tentativelor aliaţilor lui Hitler de a pãrãsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar pentru ieşirea Ungariei din alianţă.

Lui Böhm i se atribuie manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea arestãrii sale de cãtre autoritãţile sovietice.

Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relaţii internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bazã, aceea de conducere a partidelor comuniste strãine.

Acesta distribuia ordine, fonduri şi teme de propagandã partidelor „naţionale”; servea drept contact cãtre organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securitãţii sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de informaţii din strãinãtate.

Fostul şef al operaţiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. 

Sursa: exploziv-news.ro prin http://m.timpul.md/articol/lovitura-de-stat-din-decembrie-1989-a-fost-orchestrata-de-moscova–miza-impiedicarea-unirii-romaniei-cu-basarabia-43929.html