CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ULTIMELE INVAZII TĂTARE ÎN MOLDOVA

 

 

 

 

De foarte multe ori în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnaţi inclusiv cu denumirea de tătari. Mult timp s-a crezut că tătar înseamnă mongol şi invers. Cercetătorii arată însă că între tătari şi mongoli sunt diferenţe demne de luat în seamă.

În primul rând tătarii sunt de origine turcică şi nu mongolă. Tătarii cunoscuţi în cronicile chinezeşti au locuit secolul al V lea în zona deşertului Gobi.

Au migrat apoi pentru a ieşi din sfera de influenţă imperială chinezească şi s-au alăturat mongolilor lui Ghenghis Han. Pentru cronicari, mongolii însă au primit numele de tătari, iar tătarii au devenit mongoli în concepţia acestora.

Explicaţiile sunt numeroase. ”Denumirea de tătari sub care aveau să ajungă să fie cunoscuţi aparţinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea să se impună în urma unui conflict îndelungat dintre mongoli şi aceştia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202.

Triburile acestora au fost masacrate şi împrăştiate în cadrul celor mongole, dar, datorită vitejiei şi renumelui câştigat, etnonimul va fi păstrat, acoperind o mulţime de alte etnii, dintre care cele turcice erau majoritatare”, explică istoricul Daniel Ciucălău în articolul mai sus menţionat.

Louis Hambis explică la rândul său care este diferenţa între aceste triburi şi cum s-a ajuns la confuzie.

”Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns înregiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave.

Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns sa le fie dat lor, atât de către chinezi, cât si de către populatiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”.

  Totodată mongolii s-au amestecat cu tătarii turcici în zona Hoardei de Aur şi au creat o individualitate etnică. Numele a rămas de tătari, deşi era un mix etnic mongolo-turcic.

”Învinşi de tătari şi supuşi stăpânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat şi s-au înrudit cu aceştia, pământul biruind încetul cu încetul natura şi felul de-a fi al cuceritorilor; aşadar mongolii, întrucât se stabiliseră aici, s-au căsătorit cu kîpceacii, a căror patrie au preluat-o, au devenit asemănători lor, iar astăzi par să descindă din aceeaşi rasă”, preciza cronicarul arab al-Umar.

După marea invazie mongolă din secolul al XIII-lea, popoarele din Răsăritul Europei au fost secole de-a rândul  ținta unor atacuri pustiitoare în scop de jaf.

Istoria secolului al XVIII-lea consemnează numeroase invazii tătare în  Moldova, de multe ori atacurile acestora fiind coordonate împreună cu turcii.

 Astfel, în anul 1711, după înfrângerea rușilor conduși de însuși țarul Petru I, aliat cu Vodă Cantemir în bătălia de la Stănilești (Huși), turcii și tătarii au prădat și ars orașele și satele din Moldova de jos. De asemenea, în vara anului 1737, în timpul războiului ruso-austro-turc (1736-1739), tătarii prădau și pustiau din nou Moldova de jos, încât cronicarul Ion Neculce, care era contemporan cu evenimentele, scria, că ”bieții oameni rămăsese numai cu sufletele”.

În septembrie 1758, în timpul domniei lui Scarlat Ghica, populația din Moldova de jos suferă cea mai cumplită invazie a tătarilor din sec. al 18-lea.

Orașele Bârlad și Focșani și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de locuitori au fost luați în robie de tătari.Pagubele provocate de tătari au fost atât de mari, încît unii călători străini ca Daponte, care se  afla în Moldova în timpul evenimentelor și Boskovic, care a trecut după cîțiva ani prin Moldova, le-au descris în lucrările lor.

În colecția de documente a Muzeului ”V. Pîrvan” de la Bârlad se găsește un document semnat de înaltul cler și boierii din Moldova, adresat hanilor tătari din hanatele Bugeac și Nogai, în care sunt descrise jafurile și nelegiuirile tătarilor în incursiunea lor în Moldova de jos.

Documentul scris pe hîrtie cu alfabetul chirilic,  având dimensiunile 72,5/46,5 cm și o stare de conservare bună, are următorul conținut:

 

”Noi robii măriilor voastre sultani, ce vă aflați la parte (poarta) Bucegului și asupra Nohailor, mitropolitul țării, episcopii, egumenii, boieri, caimacani, și alți boieri, și toți locuitorii din raiaua Moldovei, prin acest al nostru arzu magzar, cu acela de robi îndrăznire arătăm mare și multă jalbă a noastră, către pre înălțate și luminate picioarele măriilor voastre, că nu știm din ce pricină este că videm că toți săraci din raiaua Moldovei să pradă de tot să jăcuiescu, să-l omoară și să robescu, și să ardu cu focul fînațele și ariile cu pîne, și casele pe la tîrguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiure, unde nici acolo nu pot să se mistuiască, și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo prin pădure năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia, au omorît, și pe cîți prinde vii îi robescu și-și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor, și alte multe nevoi și supărări ce se face întru această ună dată, nu s-au făcut în sărăcile raiale aceștile de cînd sîntu și pînă acmu (acu), că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pînile cele strînsă pe la arii le ardu, cele ce au rămas nesăcerate să prăpădescu pe pămînt, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus de spaimă și groază aceasta s-au dus printraltele țări, lăsîndu-și toate ale lor la peire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune și ne mirăm ce va să fie această urgie și mare pradă asupra noastră și asupra săracilor din raia, că noi purure am fost și sîntem supuși spre toate poruncile împărăției și haini nu sîntem cum și către măriile voastre nici cu un chip de împotrivire n-am stătut, nici cu vre-o greșeală nu ne știm vinovați, și după dreptatea noastră avînd toată supunere ca niște robi către măriile voastre, am așteptat și așteptăm apărare și sprijineală, fiindcă de multe ori raiaua Moldovei, au avut în trecutele vremi multă folosință și sprijineală de către prea înălțații hani și sultani, ca de niște vechi împărați ai noștri, și păzitori de dreptatea lui Dumnezeu, domniilor sale, că toată hrana și bucatele lor, și pîră (pînă) astăzi sînt în pămîntul Moldovii, și nimeni oricît de puțin nu s-au supărat peste dreptate.

Pentru aceasta cu plecăciune, pînă la pămîntu, și cu fierbinți lacrimi ne rugăm măriilor voastre, să socotiți dreptate lui Dumnezeu că nu sîntem cu nimica vinovați, nici sîntem haini împărăției sau măriilor voastre, și să fie mila măriilor voastre, să porunciți să se oprească prada să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară, iară de sîntem greșiți și vinovați cu ceva iarăși, ne rugăm măriilor voastre, să fiți milostivi ca niște stăpîni și să ne arătați ce este greșeala noastră că noi nu știm.

Am trimis și un boier anume Vasile Stolnic, feciorul lui Negel, cu carile am și scris măriilor voastre, și de la atîtea zile nimica nu știm, nici vre-un răspuns nu am luat, și cum va fi mila măriilor voastre.

 

 

Iacov (de Putna) – mitropolit
Eonikie (Ioanikie) – episcop Romanului
Dositeu (Dosoftei) – episcop Rădăuțului
Enokentii (Inokentii) – episcop Hușului
Galata – egumen
Gole (Golla) – egumen
Mparnovsku (Barnovski) – egumen
Gaghlos Paraskiv – egumen
Treserarhis (Trei Ierarhi) – egumen
Gdancov – egumen
Răducan – logofăt
Ion Bogdan – logofăt
Constantin Balș – vornic
Manolache Costache – vistiernic
Vasile Roset – vornic
Dumitrașcu Paladi – vistiernic
Ion Palade – vistiernic
Jilgău Catar – postelnic
Ștefan Rosett – vistiernic
Ilie Costache – paharnic
Vasile Buhăescu – paharnic
Ionuț Calmaș – medelnicar
Constantin Cog(ălniceanu) – medelniciar
Ștefan Hermezău – jitniciar
Ștefan Boț – jitniciar
Constantin Mogîlde – șetrar
Mihalache Cheșco – medelniciar
Ștefan Izmază – medelnicar
Vasile Abază – vel-căpitan
Vasilache Cozma – vel-căpitan
Anastase – pomojnic
Polihron – pomojnic
Chiriac – căpitan
Huzun Gheorghe – căpitan
Toader – căpitan
Anastase – căpitan
Ioniț – căpitan
Enachie He – căpitan
Dumitru – căpitan
Gheorghe – căpitan
Neculai – căpitan

Și alți lăcuitori toci săraci a raialei Moldovei”.

(Urmează cincispezece semnături prin punere de deget).

 

Evenimentele din timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 au răsturnat sistemul de securitate existent până atunci care era garantat de faptul că atât Principatul Moldova cât so Bugeacul si hanatul Crimeei se aflau sub suzeranitate turcească.

Victoriile rușilor în Moldova și retragerea marelui vizir la sud de gurile Dunării au dus la ruperea acestui sistem regional de securitate, în calitate de unica forţă componentă a lui în regiune rămânând doar hanul tătăresc.

Dar evenimentele din Moldova, ocupată de trupele ruse, şi în primul rând jurămintele de credinţă faţă de Rusia, depuse la Iaşi şi în ţinuturi, l-au înclinat pe Devlet-Ghirai  hanul Crimeei să planifice o invazie în principat. Scopul acestei invazii era, ca prin devastarea ţării, să lipsească armata ruşilor de provizii, impunând-o astfel la retragere peste Nistru.

În ianuarie 1770 hanul a permis conducătorii triburilor de tătari nogai şi ai altor categorii ale armatei sale să prade Iaşul „pentru a pedepsi raialele rebele” 

Către 3 ianuarie calga sultanului (primul locţiitor al hanului în ierarhia statului tătar crimeian), în fruntea unui corp de 16000 de călăreţi tătari şi nogai, cu susţinerea turcilor îi alungă pe ruşi din Galaţi şi Brăila. 

Astfel desfăşurarea evenimentelor în regiune au adus către luna ianuarie 1770 la situaţia, în care Moldova a fost de fapt expusă  invaziei hoardelor tătare.

Atunci, tătarii nogai sub conducerea mârzacilor lor au atacat  „marginea despre dânşii” a Moldovei, adică porţiunea centrală a teritoriului dintre Prut şi Nistru şi „stricând de istov” ţinuturile Lăpuşna, Orhei şi parţial Soroca. După cum mărturiseşte cronicarul Enache Cogălniceanu, robii luaţi în timpul incursiunii în aceste ţinuturi au fost duşi la Căuşeni, unde cu această ocazie se întoarce şi hanul Devlet-Ghirai. S-au dovedit a fi 16000 de suflete.

Numărul celor capturaţi, după cum afirmă Enache Cogălniceanu, a fost atât de impunător, încât au căzut preţurile la pieţile de robi de la Constantinopol şi din Anatolia, un rob în iarna anului 1770 se vindea aici pentru 7-8 lei 

În cele ce au urmat, desfăşurarea războiului ruso-turc şi rezultatele lui, fixate prin stipulaţiile păcii semnate pe data de 10 (21) iulie la Kuciuk-Kainargi, au avut drept urmare o migrare în masă a nogailor din Bugeac şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea Porţii.

Acestea din urmă fac ca orice incursiune a cetelor tătaro-nogaice în Moldova să fie imposibilă, invazia din ianuarie-februarie 1770 însemnând în acest fel ultimul act de invazie tătaro-nogaică asupra principatului, consemnată în istorie.

În 1783 Hanatul tătar al Crimeei avea să dispară din istorie, fiind anexat la Rusia.

Emigrarea în masă a nogailor din Bugeac în urma ofensivei trupelor ruseşti din vara anului 1770, dar şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea otomană în anul 1774 prin stipulaţiile păcii, semnate la Kuciuc-Kainargi, au însemnat pentru Moldova depărtarea de la hotarele sale a prădalnicilor săi vecini  tătari, curmând astfel situaţia care exista de secole în regiune, făcând imposibilă o incursiune de pradă a acestora, ceea ce a avut urmări evident binefăcătoare atât pentru dezvoltarea internă, cât şi pentru situaţia internaţională a Moldovei și în general a tuturor țărilor române.

 

 

 

 

 

Surse:

Memoria Antiquitatis (Acta Musei Petrodavensis) – Revista Muzeului Arheologic Piatra Neamț, Nr. I, 1969, p. 375. prin ”ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ md.” blog.

Dan Haidarlî, ”Ultima invazie a hoardelor tătaro-nogaice în Moldova în anul 1770 pe fondalul războiului ruso-turc din anii 1768-1774”

Revista de Istorie a Moldovei, 1997, nr. 3-4

16/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

O inscripţie din timpul lui Ștefan cel Mare

 

 

Lumea unei inscripţii din timpul lui Ștefan cel Mare

Pentru a înțelege mai adânc țara și istoria nu sunt trebuincioase întotdeauna, cred, tomurile grave și stufoase ale tratatelor academice, nici deslușirea savantă – în nuanțe, aluzii și detalii – a unor acte solemne, a unor hrisoave sau cronici.

Despre dramaticele evenimente care, acum o jumătate de mileniu, au dus la una dintre cele mai mari bătălii pentru indepedență din istoria românească – mă gândesc la lupta lui Ștefan cel Mare din locul, cu nume de rezonanță și înțelesuri, al Războienilor – au vorbit, la timpul lor și în posteritate, cronicari și soli, istorici și poeți.

Știm astăzi aproape în amănunt cum, în fruntea ordiilor otomane, călca pământul Moldovei, venind dinspre Adrianopol și Dunăre, însuși cuceritorul Bizanțului, al doilea dintre sultanii cu numele de Mahomed, cel ce voia să șteargă pata rușinii pe care cu numai un an înainte o suferiseră oștile sale la Vaslui, în fața oastei moldovenești evocate de Marx undeva, în paginile scrierilor sale, drept o „oaste de țărani” gata să-și apere glia.

Știm bine, de asemenea, cum singur în fața Turcului, așteptând zadarnic ajutorul acelei Europe ce se crezuse o clipă amenințată, dar care își uitase prea curând temerile, Ștefan cel Mare a adăstat și a întâlnit, la 26 iulie 1476, lângă Codrii Neamțului, la Valea Albă, pustiitoarea armată invadatoare, cum s-a retras în adâncul pădurilor, cum și-a adunat – după spusa cronicarului – „păsătorii din munți și argații” și cum a silit în cele din urmă pe sultan să se retragă la rându-i lăsând în urmă, dincolo de jale și lacrimi, o Moldovă liberă.

Despre pierderile mari de ostași ai Semilunei ne vorbește chiar un martor ocular, italianul Angiolello, despre imensul pericol prin care îi trecuse țara grăia voievodul, prin ambasadorii săi, în cetatea Veneției – „m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii mei împrăștiați ca să-și apere casele” -, despre evenimentele acestea au scris nu puțin, la noi și aiurea, contemporanii și urmașii.

Dar nimic, absolut nimic, îmi pare, nu poate evoca mai exemplar faptele decât graiul simbolului plastic pe care-l reprezenta, pe chiar locul bătăliei, lăcașul înălțat douăzeci de ani mai târziu, în 1496, de către voievod, ca și graiul potolit, măsurat – cum e graiul românului -, în maiestuoasă și severă cadență, parcă de sorginte latină, de adâncă și pioasă reculegere pentru jertfele luptei, care este cel al inscripției dedicatorii aflate deasupra intrării amintitei ctitorii pe care până astăzi călătorul o poate cerceta în părțile Războienilor:

„În zilele bine cinstitorului… Io Ștefan Voievod… fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (= 1476), iar al domniei sale anul curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene…”.

Dând ocol simplei biserici ștefanine, amintitoare de cele din Borzești sau din târgul Pietrei – una dintre numeroasele ctitorii datorate celui mai mare domn al Moldovei, dar poate cea mai plină de ecoul luptelor lui necurmate -, ceva din freamătul așteptării, din încleștarea și din vuietul luptei te cuprinde aievea.

„Și au ajuns până aici – continuă inscripția – la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan Voievod, și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și… au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit țara Moldovei din partea aceea…”

Cunosc puține texte ale literaturii românești din toate vârstele ei, în care câteva propoziții să-ți poată aduce înainte imagini de luptă sângeroasă, de apărare îndârjită, de moarte eroică, de durere reținută.

Și dincolo de toate – la douăzeci de ani după bătălia pe care inscripția și lăcașul o prăznuiesc -, prin chiar gestul ctitorului voievodal rămâne pilduitoare o atât de directă afirmare a cultului românesc pentru libertate, pentru o libertate ce nu și-a uitat niciodată jertfiții, pe cei de la Rovine și de la Călugăreni, de la Oituz și de la Mărășești, din atâtea și atâtea locuri, din câmpia dunăreană până la trecătoarea carpatică.

Departe, în timp, preț de cinci veacuri de luptă intrată în istoria poporului nostru sub numele Văii Albe, al Pârâului Alb și al Războienilor, ne aflăm, de fapt, nespus de aproape în inimă, de acea vară fierbinte a luptelor „ostașilor Moldovei”, cei rechemați în mintea și în conștiințele noastre de modesta inscripție medievală.

autor: acad. Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa

10/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BĂTĂLIA DE LA ROVINE – EPISOD DE REFERINŢĂ ÎN ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC .

 

 

Consideraţii istorice

Atestarea documentară a judeţului Vâlcea, a municipiului Rm. Vâlcea, a altor localităţi ale judeţului (printre care şi a comunei Orleşti), precum şi ctitoria frumosului monument bisericesc de pe Valea Oltului, Mănăstirea Cozia, sunt strâns legate de numele uneia dintre figurile legendare ale istoriei românilor, Mircea cel Bătrân, „un Basarab autentic – domn coborâtor din străbuni al acestui neam, fiul lui Radu I Basarab (1377-1383), nepotul lui Nicolae Alexandru şi strănepotul lui Basarab I Întemeietorul”. Aflată încă în perioada de consolidare după constituirea sa ca stat, Ţara Românească a existat sub semnul providenţei în perioada cât la cârma sa a fost Mircea cel Bătrân, unul dintre „cei mai viteji şi cei mai ageri dintre principii creştini”, după cum îl caracteriza traducătorul de cronici turceşti Leunclavius. Acest domnitor, „viteaz în război, iscusit diplomat în timp de pace, bun organizator şi cârmuitor de ţară” şi-a orientat întreaga politică externă pe combaterea primejdiei turceşti, turcii reuşind, începând cu anul 1345, să cucerească o parte din Peninsula Balcanică şi să pună în pericol şi fiinţa Ţării Româneşti. Pe vremea lui Mircea, Ţara Românească a cunoscut cea mai mare întindere din toate timpurile, întindere care rezultă din titlul pe care-l purta domnul: „Eu cel întru Hristos Dumnezeu bine credinciosul şi bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi banatului de Severin domn şi de amândouă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor”.

 

Mare iubitor de ţară şi autor de carte istorică, Nicolae Densuşianu, explică în lucrarea sa „Istoria militară a poporului român” cum trebuie înţeles fiecare element al acestui titlu domnesc. Astfel, autorul referindu-se la expresia „domn al întregii Ungrovlahii” afirmă că numele Ungrovlahia era o expresie administrativă, politică şi bisericească pentru un complex de ţări şi provincii situate dincoace şi dincolo de Carpaţi, expresie adoptată şi de Patriarhia din Constantinopol, care înţelegea prin termenul de Ungrovlahia, Ţara Românească şi toate ţinuturile Ungariei propriu-zise situate dincolo de Severin. Densuşianu explică expresia „domn al regiunilor de peste munţii cei mari” prin faptul că Transilvania veche supusă regilor Ungariei se întindea spre sud numai până la Mureş şi la Târnava Mare, Haţegul, Amlaşul şi Făgăraşul aparţinând Ţării Româneşti, nefiind considerate ca părţi administrative ale Transilvaniei, susţinând că de la Alba Iulia spre sud n-a existat înainte de invazia tătarilor (1241) niciun comitat unguresc. Mircea cel Mare se autointitulează şi „domn al ţărilor tătăreşti”, ţări despre care Densuşianu spune că se numeau mai înainte ţări ale cumanilor, care începeau la gurile Dunării şi se întindeau pe lângă ţărmurile de nord ale Mării Negre către Volga, fără frontiere determinate. Ţările cumanilor erau două: Cumania Mică sau Neagră (de la Dunăre la Nipru) şi Cumania Mare sau Albă (de la Nipru până la fluviul Don, inclusiv peste ţinutul Crimeei). Pe la 1241, ţările cumanilor sunt ocupate de tătari, care, însă, sunt bătuţi de domnitorul Alexandru Basarab între 1346-1352. Stăpânirea românilor peste Peninsula Crimeea este confirmată de unele izvoare istorice, printre care şi o cronică genoveză ce relatează că în anul 1474, sultanul Mehmed al II-lea a trimis o flotă turcească sub conducerea vizirului Ahmed să bombardeze şi să cucerească portul şi cetatea Caffa de lângă strâmtoarea Mării de Azov. Deşi s-au dat 5 bătălii, cetatea n-a putut fi cucerită deoarece a fost apărată cu străşnicie de 300 de ostaşi români, ce se aflau într-un castel foarte puternic, numit Thedoro. Mircea se numea şi „duce al Făgăraşului şi Amlaşului” întrucât aceste două ducate erau o moştenire veche a domnilor Ţării Româneşti, şi, după cum am afirmat anterior, ele nu făceau parte din regatul ungar. Mircea se mai numea şi Ban al Ţării Severinului, pentru că îşi cucerise prin luptă dreptul de stăpânitor al acestui  ţinut. Hotarele cele mai vechi ale Banatului de Severin se întindeau  la nord până la Mureş, la apus până la Tisa, la sud până la Dunăre, iar la est până la Severin.

În anul 1392, Sigismund, regele Ungariei, uitând de înfrângerile suferite de Carol Robert la Posada în 1330 şi de Ludovic cel Mare în 1369, îşi propune să cucerească Ţara Românească pentru Ungaria.

 

 

 

A strâns o armată puternică şi a năvălit în Ţara Românească. Neputându-se confrunta direct cu Sigismund, Mircea s-a retras în munţi cu oastea pe care reuşise să o adune. După ce a cutreierat şi devastat în lung şi-n lat câmpiile Ţării Româneşti, Sigismund a atacat fortăreaţa de la Turnu (numit de ei Nicopolul cel mic), apoi s-a hotărât să se întoarcă în Ungaria trecând munţii Carpaţi. Numai că, în munţii de la Rucăr, Mircea a reuşit să înfrângă pentru a treia oară armata înfumuratului Sigismund, care iată cum descrie chiar el cele întâmplate: „Şi adunând noi o armată puternică, am plecat spre Ţara Românească şi, străbătând cea mai mare parte a ţării acestea, am asediat cu toate puterile noastre castrul Nicopolul mic, în care se afla o mulţime de turci … şi, cucerind acest castru, l-am lăsat în mâinile credincioşilor noştri. Însă, Mircea, voievodul nostru din Ţara Românească, … pe când noi ne întorceam cu triumf fericit către casă, a făcut o mulţime de tăieturi de arbori în munţii numiţi în limba poporului Pazata şi acolo,   închizându-ne drumul, ne-a înconjurat pe noi şi oştirea noastră cu o mulţime de români, comandaţi de însuşi Mircea voievodul.

 Apoi, atacându-ne în această strâmtoare, ei aruncau asupra noastră şi a oştirii noastre săgeţi infectate şi înmuiate în venin. Atunci, Nicolae, palatinul Ungariei, dinpreună cu oamenii săi, s-a pus ca un scut de apărare pe lângă noi şi, respingând cu bărbăţie atacurile românilor, dar nu fără moartea şi rănirea oamenilor săi, ne-a făcut posibil ca să putem scăpa de acolo”. Mircea era şi „domn al Silistrei” despre care Densuşianu afirmă că, numită în epoca romană Durostorum, a fost în timpul lui Mircea o cetate puternică şi un punct strategic însemnat la Dunărea de Jos, precum şi cheia litoralului Mării Negre începând de la gurile Dunării până dincolo de Balcani. Ea se înscria, de asemenea, în „drumul Ţarigradului”, un vechi drum de comunicaţie ce venea din Transilvania prin pasurile de lângă Braşov, trecea peste câmpiile Ţării Româneşti la Silistra, de la Silistra la Varna, de aici la Constantinopol.

 

Harta Tarii Romanesti in timpul lui Mircea.

Cu privire la expresia „despot al Ţărilor Dobrogei” autorul precizează că Dobrogea din timpul lui Mircea avea o suprafaţă mult mai mare decât Dobrogea din zilele noastre, ea fiind formată, probabil, din două provincii administrative, una la nord şi alta la sud. Lui Mircea îi aparţineau cetatea şi portul de la Varna, care formau capitala principală a Dobrogei.

 

Despre expresiile „stăpânind şi cârmuind ambele laturi ale Dunării până la Marea cea mare, stăpânind toate provinciile şi oraşele până la hotarele Adrianopolului”, şi „domn al mai multor oraşe turceşti”, Densuşianu precizează că Mircea cel Mare aminteşte deseori despre stăpânirea Ţării Româneşti asupra unor ţinuturi din  Bulgaria veche, fără ca noi să putem cunoaşte în mod precis până unde se întindeau hotarele acestor posesiuni. Haşdeu scria că „Mircea cel Mare reuşise într-un timp a cuceri nu numai Dobrogea, dar aproape întreagă Bulgaria”. Textele oficiale din timpurile lui Mircea ne vorbesc despre ambele laturi ale Dunării, înţelegându-se prin aceasta cele două jumătăţi sau terase ale bazinului danubian, nu numai ţărmurile sau malurile Dunării. Totodată, în timpul lui Mircea cel Mare nu exista dincolo de Dunăre nici dominaţiune bulgară, nici bizantină. Întreg teritoriul dintre Adrianopol şi Dunăre era numai un obiect de litigiu între români şi turci. Uneori posesiunile lui Mircea se întindeau până dincolo de Balcani, în hotarele Adrianopolului, iar altă dată, ele cuprindeau numai Vidinul, Sistovul, Nicopolul mare, Silistra şi Dobrogea.

 

2. Repere istorice ale etapei premergătoare bătăliei de la Rovine

Conflictul lui Mircea cu turcii a început în anul 1389, când a trimis un ajutor militar cneazului sârbilor Lazăr, în războiul pe care acesta îl declarase sultanului Murad. Bătălia s-a dat pe locul numit Câmpia Mierlei (pe teritoriul actual al provinciei Kosovo). După uciderea sultanului Murad de către sârbul Miloş Obilici, fiul sultanului, Baiazid, supranumit Ildârâm (Fulgerul), a obţinut victoria, zdrobindu-i pe creştini, fiind ucis în luptă inclusiv cneazul Lazăr.

 

Din acest moment, Mircea se aştepta ca turcii să reacţioneze. De aceea, a căutat să realizeze sau să reînnoiască unele alianţe cu statele vecine. Relaţiile cu Ungaria erau tensionate din cauza tendinţelor acesteia de expansiune şi dominaţie asupra teritoriului românesc. Pentru a contracara ostilitatea monarhului Ungariei, Mircea a recurs la o alianţă cu regele Poloniei Vladislav al II-lea Jagello, finalizată prin Tratatul de la Liov din 6 iulie 1391. În acest act se spunea: „Şi acelaşi domn Vladislav, regele, la cererea noastră, trebuie şi va fi dator să ne ajute împotriva lui Sigismund, regele Ungariei, şi a supuşilor lui, prin toată puterea şi mijloacele lui, iar împotriva altor duşmani de-ai noştri ne va ajuta ca prieten, după bunul plac al liberei lui înţelegeri”. Această alianţă a lui Mircea cu regele polon l-a determinat pe Sigismund, regele Ungariei, presat de pericolul otoman, să încheie un tratat politico-militar cu Mircea pe data de 7 martie 1359 la Braşov. Clauzele propriu-zise ale tratatului, de ordin militar prin excelenţă, respectau şi de această dată principiul reciprocităţii, impus fără nicio îndoială de domnul român: „Anume, mai întâi, că noi, când şi de câte ori, de-acum înainte, domnul rege va merge cu oştirea sa, el însuşi, împotriva zişilor turci sau împotriva oricăror altor părtaşi de-ai lor, atunci, tot cu ştirea, cu oamenii şi cu toată puterea noastră, să fim ţinuţi şi datori de a merge cu dânsul, de asemenea, noi înşine, împotriva acelora. Şi dacă domnul rege n-ar merge el însuşi, ci ar trimite numai oştirea sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi datori, de asemenea a trimite numai oştirea  şi pe oamenii noştri împotriva acelora, dimpreună cu oştirea domnului rege”.Sancţionarea lui Mircea de către turci pentru ajutorul dat Serbiei în lupta de la Câmpia Mierlei n-a întârziat să apară. Astfel, în 1393 s-a produs prima incursiune otomană pe pământul românesc de la nord de Dunăre realizată de către Firuz-bei, care, din ordinul lui Baiazid, a trecut Dunărea şi a jefuit teritoriul românesc din faţa Vidinului. Riposta lui Mircea a fost pe măsură. Cronica de la mănăstirea Zogravu consemnează că: „Mircea, voievodul valah, i-a lovit pe otomani şi i-a nimicit rău şi abia au scăpat”. După cum se ştie că, intrând în horă, trebuie să joci, cum era de aşteptat, trupele otomane au invadat Dobrogea şi au asediat cetatea Silistra. Cu toată rezistenţa oştenilor lui Mircea, până la urmă cetatea a fost cucerită. Abilitatea politică şi talentul militar ale lui Mircea şi-au spus în continuare cuvântul. Mircea a pus la cale prima campanie ofensivă europeană îndreptată împotriva Imperiului Otoman. El a elaborat planul unei acţiuni militare de mari proporţii, al cărui obiectiv, viza slăbirea considerabilă a forţelor turce prin distrugerea principalei lor baze de operaţii din Rumelia aflată în zona Karânovasî de la poalele sudice ale Munţilor Balcani. Aflând că Baiazid era plecat în Asia Mică, Mircea, în iarna 1393/1394, a trecut Dunărea în fruntea unui corp expediţionar compus din cavalerie uşoară, a parcurs 250 km şi, ajungând în câmpia de la Karânovasî, a luat prin surprindere tabăra akângiilor, obţinând o victorie strălucită. În cronica sa, Kemal-paşa-zade descrie expediţia lui Mircea astfel: „El a ales oamenii pentru luptă şi caii apţi pentru această năvală, a venit cu armata sa mişcătoare ca Nilul şi acaparatoare ca torentul şi a trecut Dunărea pe acel mal. Oraşele şi satele care se aflau pe malul fluviului au fost nimicite prin devastare şi distrugere.

 

 Această armată, fără respect şi fără milă, sosită pe neaşteptate, ca un torent s-a împărţit în mai multe grupuri pe căi diferite. El n-a întâlnit pe nimeni care ar fi putut forma o pavăză în faţa securii sale rapide. El a lansat săgeata exterminării asupra poporului islamic. Ajungând la Karânovasî nu uită să răpească populaţia întreagă pe care a adunat-o şi a curăţat-o cu mătura distrugerii. Din aceasta a obţinut cel mai mare profit, mărind la maximum bogăţia prăzii. Adunarea anunţată de trompetele de luptă cu sunet ascuţit, care anunţau ziua judecăţii de apoi răsună în aşa fel în Rumelia, încât această situaţie înfricoşătoare a fost auzită până în Anatolia de către monarhul care alunga pe duşman”.Această acţiune militară organizată şi condusă de Mircea cel Bătrân a evidenţiat nu numai posibilitatea stopării expansiunii otomane la nord de Dunăre, dar şi a nimicirii potenţialului ei armat în Europa, şi, totodată, a demonstrat valenţele strategice şi forţa militară concretă a poporului român. De asemenea, această mare victorie a avut drept urmare redobândirea cetăţii Silistra, precum şi impunerea voievodului Mircea în conştiinţa politică a contemporanilor ca unul dintre principalii organizatori ai grupării antiotomane europene angajate în acţiunea de stăvilire a expansiunii otomanilor. Era evident că un factor nou şi deosebit de puternic intervenise în raportul de forţe, factorul românesc, a cărui neutralizare a devenit obiectul esenţial al lui Baiazid.

 

3. Bătălia de la Rovine

 

Izvoarele istorice nu sunt unanime în stabilirea datei şi locului desfăşurării bătăliei. Potrivit majorităţii istoricilor, data desfăşurării este 17 mai 1395, stabilită pentru prima oară de către marele savant B.P. Haşdeu în anul 1876 în lucrarea „Originile Craiovei” şi demonstrată de C. Litzica în lucrarea „Din domnia lui Mircea Vodă”. Sunt însă şi autori ca Dimitrie Onciul şi Constantin C. Giurescu care susţin că bătălia s-ar fi desfăşurat la 10 octombrie 1394, dar şi în anul 1398, potrivit lui N. Densuşianu. Istoriografia recentă a adoptat data corectă, 17 mai 1395 – când se ştie cu absolută siguranţă, potrivit unei cronici sârbeşti, că în lupta cu Mircea cel Bătrân a murit Constantin Dragaş şi Marco Kralević, doi vasali sârbi forţaţi de Baiazid să se alăture oastei otomane. În ceea ce priveşte locul exact al bătăliei, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii. În timp ce unele vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu” (cronica bulgară), cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”. Leunclavius nota că bătălia s-a dat „într-un loc pe care turcii îl denumesc atât Arcas cât şi Artzes”. Letopiseţul cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei. Majoritatea letopiseţelor sârbeşti leagă locul bătăliei de Urvina (adică la şanţuri, râpe sau pe loc mlăştinos). Întrucât unele surse otomane se referă la râul Argeş, iar altele indică limpede prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei, luând în considerare şi itinerarul urmat de Baiazid de la Nicopole la Turnu spre capitala Ţării Româneşti, Curtea de Argeş, este de admis că această confruntare s-a desfăşurat în apropiere de aceasta din urmă, probabil la confluenţa Argeşului cu Vâlsanul (lângă Merişani, la circa 15 km nord-vest de oraşul Piteşti). În anul 1395, sultanul Baiazid I Yildârâm (1389-1402), în fruntea unei armate otomane de circa 40000 luptători la care se adăugau aproximativ 8000 de sârbi şi albanezi conduşi de vasalii sultanului, a trecut Dunărea pe la Turnu şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, capitala ţării. Pentru a opri iureşul otoman, Mircea a reuşit să strângă o oaste de circa 10000 de oameni, formată atât din steagurile domniei, cât şi din cele ale boierilor înspăimântaţi de modul cum turcii lichidaseră pe feudalii sud-dunăreni.

După ce a evacuat populaţia din calea invadatorilor, Mircea şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii, apoi a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii, iar cu unităţile rapide de călăreţi îl lovea prin surprindere şi permanent. În acelaşi timp, forţele principale ale oştirii, formate mai ales din ţărănime, care a constituit majoritatea oştirii lui Mircea, au fost concentrate în interiorul ţării într-un loc anume ales de domnul român, unde terenul să-i fie de folos, iar inamicului să nu-i permită să-şi folosească superioritatea rezultată din mulţimea oştirii sale.

 

Laonic Chalcocondil, în lucrarea „Expuneri istorice” , consemnează: „Şi ţinându-se pe urma lui (a lui Baiazid), săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate duşmană rupându-se, se îndrepta prin ţară după hrană sau la prădat vite … şi aşa cu mare îndrăzneală se lupta întruna cu el în chip strălucit”. La Rovine, oastea românească a organizat o poziţie de apărare în scopul opririi şi nimicirii trupelor otomane. S-a desfăşurat aici una dintre cele mai crâncene şi mai dramatice încleştări din istoria militară a românilor.

Potrivit unei cronici bulgare contemporană evenimentelor „lănci fără număr s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”, iar râul „curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. Se clătinau, lovite de români din toate părţile „cetele de războinici turci din Asia şi  Tracia, precum şi cele ale vasalilor din Macedonia şi Serbia” apreciază cronicarul bizantin Sphrantzes. A fost „o luptă crâncenă”, „o mare bătălie”, consemnau cronicile otomane, masivele formaţii de ieniceri şi spahii izbindu-se de apărarea dârză a românilor. Atunci când a sesizat momentul de criză al atacului otoman, Mircea şi-a trimis într-un contraatac de flanc, prin surprindere, cavaleria descălecată „astfel încât, atât din partea musulmanilor cât şi din partea ghiaurilor au murit mulţi oameni”, după cum consemnează Orudj bin Adil. După cum arată Laonic Chalcocondil, sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofa, a fost sfătuit de Evrenos bei să ridice o fortificaţie de pământ şi din trunchiuri de copaci o redută, pentru ca la adăpostul ei să-şi regrupeze forţele ce fugeau de pe câmpul de luptă şi să reziste.

 

După victoria lui Mircea, boierimea, eliberată de teama stăpânirii otomane, se scindează: o parte rămâne fidelă lui Mircea şi politicii sale de luptă antiotomană, alta, partizană a păcii prin plata tributului către Poartă, se grupează în jurul unei rude domneşti, Vlad, care caută sprijinul Poloniei, recunoscându-l pe Vladislav Jagello ca suzeran. Este foarte probabil ca Vlad să fi obţinut – odată cu plata tributului – recunoaşterea statutului de autonomie a Ţării Româneşti de către Poartă. Tradiţia politică munteană a atribuit lui Vlad primirea celei dintâi capitulaţii otomane, ceea ce ar putea fi o dovadă că în 1395-1396 a avut loc prima reglementare a raporturilor româno-otomane.

Important este faptul că în martie 1396 găsim prima atestare a faptului că în partea de est a Ţării Româneşti fusese instalat ca domn Vlad, supus Poloniei şi Imperiului Otoman, în vreme ce Mircea este obligat să se retragă în Oltenia, de unde va continua rezistenţa până la înlăturarea lui Vlad şi restabilirea stăpânirii sale asupra întregului teritoriu, fapt realizat după lupta de la Nicopole (25 septembrie 1396). Ecoul bătăliei de la Rovine a străbătut veacurile, stârnind puternice sentimente de emoţie în lumea scriitorilor, care au evocat în lucrări valoroase faptele glorioase de arme ale lui Mircea cel Bătrân şi oştenilor săi, remarcându-se în acest sens, poezia Scrisoarea a III-a a marelui Eminescu, chiar dacă, metaforic, poetul plasează data bătăliei de la Rovine după lupta de la Nicopole.

 

Concluzionând, se poate aprecia epoca lui Mircea cel Bătrân ca una dintre cele mai glorioase perioade din istoria nepământesc de zbuciumată a poporului român.

General maior (r) conf.dr. Ilie Gorjan

Grafica –  Ion Măldărescu.

Revista  Agero din Stuttgart ,Germania.

04/02/2010 Posted by | EVUL MEDIU, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: