CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE, CÂND ȘI DE CE A INVENTAT TEORIA MOLDOVENISMULUI

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).


Sunt moldovenii români sau nu? Cine, când și de ce a inventat teoria moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”.

Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali, scrie Andreea Lupușor în prestigioasa revistă Historia.ro.

Moldovenismul – inventat de sovietici pentru a justifica ANEXAREA Basarabiei

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriuluiDin amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă.

Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa a apărut“limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria Românieila Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx – „Însemnări despre români”, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. 

De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori.

Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi.

“Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV.

Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice:antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

24/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Legi şi fărădelegi care reglementează statutul limbii de stat în R.Moldova

Limba moldovenească - Wikipedia

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).

Legile şi fărădelegile despre limbi

La început au fost legile. Avem în vedere cele trei legi adoptate în 1989:

„Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”,

„Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi

„Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.

Imperiul sovietic (U.R.S.S.) încă funcţiona, partidul comunist (P.C.U.S.) nu dădea semne de moarte (dimpotrivă, după „restructurarea” şi „transparenţa” declarate de tânărul pe atunci Mihail Gorbaciov, strecurat ca prin minune între mastodonţii din conducerea de vârf a statului şi partidului, alimenta speranţe de revigorare şi evoluţie), Vladimir Lenin continua să fie numai pe ici-acolo criticat (dar nu şi aruncat din mentalitatea şi comportamentul social al maselor), şi într-un atare context social-politic Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă hotărâri de neimaginat până la acea vreme:

„A trece scrisul limbii moldoveneşti la grafia latină” şi, îndeosebi, „A abroga Legea R.S.S. Moldoveneşti din 10 februarie 1941 «Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus»”.

Faptul că în toate textele se scria „limba moldovenească” nu e cazul să ne mire.

După 1812 Rusia, care luase fără vreun temei juridic Basarabia, a avut grijă întâi să tolereze glotonimul limba română, apoi să-l înlocuiască treptat cu „limba moldovenească”, pentru ca, de pe la 1871, să stopeze procesul de predare în limba acestui pământ, trecând oficial la limba rusă pe întreg teritoriul imperiului (mai concret şi mai detaliat în privinţa aceasta a se vedea: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003).

Ştafeta „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, necesară ţarismului pentru a edifica o naţiune „moldovenească”, alta decât cea română, a fost preluată de imperiul sovietic, astfel încât decenii la rând conaţionalii noştri de până la 1989 (iar unii – şi după acest an) afirmă – în opinia lor, justificat – că bunicii şi părinţii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „limba moldovenească”, scria filologul și pedagogul Ion CIOCANU în prestigioasa revistă Revista Limba Română Nr. 7-8, anul XIX.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Din păcate, aşa a fost, însă e regretabil că numiţii concetăţeni nu se interesează cine şi în ce scop i-au transformat în… „moldoveni” vorbitori de „limba moldovenească”.

Abia după declararea „restructurării” şi „transparenţei” gorbacioviste ni s-a permis să ne aducem aminte că am fost şi suntem români şi că vorbim limba română.

Zicem „ni s-a permis” şi ne gândim la nişte discuţii furtunoase, cu participarea unor iluştri savanţi ruşi şi ucraineni, între care Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Samuel Bernştein, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski ş.a., în cadrul cărora se afirma argumentat că limba „moldovenească” este, în temei, limba română, împestriţată însă cu rusisme şi scrisă cu alfabet rusesc.

Pe urmele dezvăluirilor făcute publice de tot mai mulţi scriitori, ziarişti, istorici, jurişti şi, nu în ultimul rând, savanţi filologi, se trezeau conaţionalii noştri, care înţelegeau tot mai limpede că e timpul să ne salvăm de teroarea limbii ruse, iar româna să fie declarată în republica noastră drept limbă oficială.

Regimul comunist, încă în vigoare, acceptă formarea unei ample Comisii interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti.

Da, „moldoveneşti”, pentru că stereotipul nu putea fi depăşit repede, uşor şi definitiv.Nu minimalizăm câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al pomenitei Comisii, a cărei sarcină principală era pregătirea unei Legislaţii lingvistice, dar evidenţiem activitatea – în cadrul acelei Comisii – a lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, care, prin sutele de articole, dialoguri radiofonice şi televizate, cuvântări întru susţinerea ideii de declarare a limbii poporului băştinaş majoritar drept limbă oficială, au apropiat ziua convocării Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de cetăţeni, exprimându-şi voinţa fermă de a adopta Declaraţia de Independenţă, în care limba oficială a statului nostru a fost numită corect – română –, şi legile despre limbi, discutate între timp cu un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci.

Cartea lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş Coloana infinită a verbului matern (Chişinău, Editura Hyperion, 1990) şi tratativele deloc ordinare şi uşoare ale lui Ion Borşevici în cadrul Comisiei, apoi şi în cel al Sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (desigur, şi alte articole, studii, luări de cuvânt ale altor autori) ne pot crea o imagine veridică a drumului extrem de complicat şi anevoios până să fie aprobate prin lege deziderate ca „În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din R.S.S. Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti hotărăşte:

„A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti cu articolul 701 având următorul conţinut:Articolul 701: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” sau „…ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă…”.

Legile despre limbi, din care am citat, au fost echivalente cu o răzbunare a românilor din Republica Moldova pentru veacurile de oprimare naţională şi culturală de după 1812.

Cu toate compromisurile făcute regimului care încă mai dăinuia, în primul rând – acceptarea denumirilor „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”, în al doilea rând – atitudinea blândă faţă de limba rusă şi faţă de celelalte limbi vorbite la est de Prut, legile despre limbi din 1989, obţinute în urma unor eforturi colosale din partea scriitorilor, savanţilor, întregii intelectualităţi a timpului, au avut o importanţă de-a dreptul istorică.

Afirmaţia din urmă îşi justifică valabilitatea în contextul în care aceeaşi Sesiune a Sovietului Suprem, la 1 septembrie 1989, a aprobat „în linii mari” proiectul Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi a dat Consiliului de miniştri însărcinarea să perfecţioneze Programul menţionat cu luarea în considerare a obiecţiilor şi propunerilor făcute de deputaţi, să-l aprobe şi să asigure realizarea lui în termenul stabilit.

Imperfecte, după cum s-au dovedit curând, din cauza acceptării glotonimului promovat încă de ţarismul rus şi a nenumăratelor concesii făcute limbii ruse şi celorlalte limbi vorbite în teritoriu, cele trei legi despre limbi, adoptate în 1989, au generat tot atunci o mişcare largă şi o activitate prodigioasă în întreaga societate.

La 30 august 1991 preşedintele republicii Mircea Snegur a semnat un decret cu privire la înfiinţarea Departamentului de stat al limbilor, menit să poarte răspundere pentru realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor.

Au început să se desfăşoare acţiuni de nivel republican cu referate şi comunicări în limba română, glotonimul limba română a început să fie utilizat liber în domeniul învăţământului de toate gradele; în instituţii, întreprinderi şi organizaţii de toate profilurile au fost formate curând circa două mii de cursuri, cercuri, grupe de învăţare a limbii române (chiar dacă acesteia i se spunea şi „moldovenească” ori „de stat”).

În colectivele de muncă de toate profilurile erau numite persoane concrete menite să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice. Au fost instituite comisii pentru supravegherea respectării Legislaţiei lingvistice în colective, raioane şi o comisie de rang republican, subordonată direct Guvernului.

Se părea că veacurile de umilinţă erau lăsate pentru totdeauna în urmă. Putem înmulţi considerabil exemplele concrete de reînviere a limbii strămoşeşti în anii 1989-1993.

Din păcate, pot fi numite şi fapte de împotrivire camuflată şi chiar făţişă Legislaţiei lingvistice adoptate în 1989. Or, începând cu acestea, vorbim nu atât despre legile istorice (totuşi) despre limbi, cât despre adevărate fărădelegi în acest domeniu.

Deşi mai democratice în comparaţie cu legile despre limbi adoptate în Ucraina şi în celelalte ex-republici unionale sovietice, actele noastre lingvistice au fost considerate de liderii ruşilor de la Tiraspol şi de la Tighina (Bender) o încălcare a drepturilor cetăţenilor alolingvi şi, ca urmare, ei au chemat lumea în stradă, la grevă împotriva legilor noastre, echilibrate şi paşnice în esenţă.

Curând Federanţia Rusă a pus la cale şi a desfăşurat un război fratricid la Nistru, având drept pretext lezarea demnităţii etnicilor ruşi. Conducerea statului şi parlamentul chişinăuian s-au arătat oarecum înfricoşate, au devenit refractare imperativelor fixate deja în legislaţia din 1989.

Că nu susţineau în toate şi întru totul Departamentul specializat, înfiinţat între timp (a se vedea articolul Cine trage sforile la Guvern? de Alexandru Bantoş, în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 14 martie 1993), e una.

Că Guvernul n-a acceptat niciunul dintre proiectele de variante revăzute ale legii despre funcţionarea limbilor în republică, cu fixarea la locul cuvenit a glotonimului limba română, unul întocmit şi publicat în presă de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, condus la acel timp de regretatul academician Silviu Berejan, şi găzduit în cotidianul „Moldova suverană” de inimosul jurnalist Tudor Ţopa (cu riscul demiterii din funcţie!), altul – întocmit şi prezentat la Guvern de colectivul Departamentului de stat al limbilor (acesta a fost discutat, parţial redactat, până la urmă acceptat în cadrul Secţiei Probleme sociale a executivului), dar… în loc să dea curs variantei într-un fel definitivate a proiectului (cu precizarea denumirii corecte a limbii vorbite la est de Prut), executivul şi-a văzut misiunea în a… desfiinţa unicul organism statal chemat prin definiţie să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice, – e o altă acţiune / inacţiune prin care statul Republica Moldova s-a dovedit ostil limbii sale de… stat.

De altfel, Departamentul limbilor a fost ignorat şi mai abitir la nivel de parlament. Încă pe când trăia Ion Dumeniuk (decedat la 3 noiembrie 1992), Departamentul prezentase Guvernului o completare a Codului contravenţional, prin care propunea fixarea de amenzi conducătorilor de toate rangurile, care îngăduiau / tolerau comiterea de încălcări ale legilor despre limbi; propunerea Departamentului a fost discutată şi acceptată de executiv, dar lăsată fără atenţie de legislativ.

Guvernul Sangheli a renunţat categoric la atestarea cadrelor de conducere şi a funcţionarilor din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii zise „de stat”, după ce emisese câteva hotărâri ca cea „Despre organizarea şi desfăşurarea atestării cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat” (28 decembrie 1993, nr. 805) şi aprobase tot atunci „Programa de atestare a cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat pentru exercitarea obligaţiunilor de serviciu”, iar departamentul specializat înfăptuise o muncă serioasă în vederea pregătirii de acest eveniment care ar fi dat un impuls puternic învăţării limbii române de către mase întregi de funcţionari, e încă una dintre multele dovezi neîndoielnice ale lipsei de voinţă politică în rezolvarea problemei revenirii la normalitate în sfera vieţii spirituale a poporului român de la est de Prut.

Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirea limba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşi limbăromână, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc.

Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „…denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”. În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”.

La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova.

Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc.

Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut.

Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.

Nu mărim în chip abuziv numărul exemplelor concrete din care se înţelege dureros de limpede că legile despre limbi, adoptate în 1989 şi care alimentau speranţe adunate de aproape două veacuri, au fost transformate de regimul politic comunist antinaţional în adevărate fărădelegi pentru românii din Republica Moldova, îndemnaţi azi din nou să aleagă cuvintele „moldoveneşti” de cele… româneşti şi să studieze numai operele scriitorilor „moldoveni”, nu şi ale celor… români, ca şi cum Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Alecu Russo n-ar exemplifica întru totul unitatea nedezmembrabilă a literaturii naţionale româneşti, atât de bine „prinsă” şi de marele preot şi poet basarabean Alexei Mateevici încă în 1917.

Or, toate au o limită, şi adevărul nu va fi înfrânt, mai cu seamă când avem testamentele lăsate nouă de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Grigore Vieru şi de alţi înaintaşi care ne insuflă tărie de caracter şi credinţă în victoria jinduită.

30/01/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Două denumiri pentru limba română… Utilizarea glotonimului „limba moldovenească” creează o confuzie periculoasă

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).

 

 

 

 

 

Imagini pentru limba moldovenească photos

 

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

 

 

O limbă cu două denumiri?

 

După părerea mea, discuţia legată de formularea articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova cu privire la denumirea corectă a limbii folosite în Republica Moldova are trei aspecte:

1) aspectul ştiinţific, mai exact, istorico-lingvistic;

2) aspectul politico-cultural;

3) aspectul economico-pragmatic.

În ceea ce priveşte primul aspect, noi, lingviştii, suntem cu toţii de acord că limbajul, vorbirea fiecărui popor se prezintă minimum sub două forme: primo – cea a limbii vorbite, neregulate, dialectale, şisecundo – sub forma unei norme superioare a acestei limbi comune.

Norma aceasta se numeşte limbă standard – o limbă de stat şi de cultură, propagată prin intermediul şcolilor, prin manuale, publicaţii, presă etc.

Domnii academicieni Nicolae Corlăteanu şi Silviu Berejan au demonstrat în mod convingător că fenomenul lingvistic pe care îl marcăm cu glotonimul (expresia) „limba moldovenească” sau, mai exact, „graiul moldovenesc” este forma vorbită a limbajului romanic de pe teritoriul Republicii Moldova.

A doua formă a acestui limbaj este limba standard, o limbă de stat şi de cultură, propagată prin intermediul şcolilor şi al mass-media, identică – în ceea ce priveşte gramatica, vocabularul, alfabetul şi ortografia – cu limba standard de la vest de Prut, limba română.

Din aceste motive nu putem confunda tipul de vorbire ierarhic subordonat – graiul moldovenesc – cu limba română literară ca termen supraordonat, nu putem utiliza două expresii, limba moldovenească şi limba română, marcând o singură noţiune – limba noastră standard, una, limba română, pentru România, şi alta, limba moldovenească, pentru Republica Moldova.

Abordând termenul limba moldovenească, ne-am îngădui să facem o paranteză, care nu se leagă propriu-zis de tema şedinţei noastre.

După cum ştiţi, în Transnistria şi în Ucraina învecinată limbajul moldovenesc se transformă, pas cu pas, într-un jargon mixt slavo-romanic cu utilizarea frazelor de tipul:

„M-am prostudit şi căşleiesc, c-o fost morozu mari”.

Poate cândva, în viitor, în cazul în care va apărea un scriitor de talia lui A. Puşkin sau W. Shakespeare ce va putea ridica acest grai mixt la nivelul limbii literare standard, atunci vom putea introduce glotonimul „limba moldovenească” pentru noua limbă literară standard slavo-romanică.

Bineînţeles că astăzi aceasta este o ipoteză fantastică.

Aşa se prezintă pe scurt esenţa aspectului istorico-lingvistic al discuţiei noastre.

Să trecem acum la aspectul politico-cultural al problemei.

Situaţia cu două denumiri pentru ambele forme ale limbii naţionale – cea vorbită şi cea de stat – este tipică pentru întreaga lume romanică.

De exemplu, cetăţeanul italian din Roma, la întrebarea ce limbă vorbeşte, va răspunde că el „parla romano, no italiano”, cel din Napoli va răspunde „io parlo napolitane, no italiano”.

Dar dacă îl întrebaţi ce limbă învaţă feciorul său la şcoală sau care este limba oficială a statului, italianul va răspunde că, desigur, nu este nici romana, nici napolitana, ci este limba italiană.

Aceeaşi situaţie o vom avea în Spania şi în America Latină.

Cetăţeanul spaniol din Castilia (centrul Spaniei) va spune că el „habla castellano, no espanol”, cel din provincia Aragona – că vorbeşte aragoneza, cel din Bolivia „habla boliviano”.

Totodată, fiecare cetăţean latino-american, ca şi cel din Spania, ştie că limba standard, de stat şi de şcoală, rămâne pentru el limba spaniolă.

Acest fapt nu afectează suveranitatea Boliviei, Argentinei sau a Mexicului şi în nici un caz nu jigneşte mândria naţională a bolivianului sau a mexicanului.

Mai mult decât atât, unitatea limbii standard cimentează unitatea culturii şi a literaturii iberoromanice, tot aşa cum limba română standard cimentează literatura daco-română, începând cu Coresi sau Miron Costin şi până la Sadoveanu sau Panait Istrati.

Trecând la cel de-al treilea aspect al problemei noastre, am vrea să subliniem că utilizarea glotonimului limba moldovenească creează o confuzie periculoasă pentru statele de la Apus, generând astfel chiar şi bariere economice.

Aş mai adăuga la cele spuse că termenul de „limba moldovenească” are o istorie mai veche pe teritoriul Basarabiei.

Acest termen a fost un instrument ai politicii imperiale ţariste, iar apoi al politicii imperiale stalinist-bolşevice. Menirea acestui instrument era de a izola Basarabia, iar mai târziu – Republica Moldova de la arealul românesc.

Indiferent de caracterul „argumentelor” lingvistice invocate, false sau neîntemeiate, scopul era limpede.

Oamenii de ştiinţă au conştientizat întotdeauna acest adevăr, reliefat cu pregnanţă în special după evenimentele din ’89-’90. Personal, nu pot nicidecum înţelege atitudinea acelor locuitori şi purtători ai limbii care insistă cu îndărătnicie asupra folosirii glotonimului „limba moldovenească”.

E important să avem în vedere, aşa cum am menţionat mai sus, că unitatea limbii literare standard implică şi unitatea procesului cultural şi literar al statelor care au aceeaşi cultură.

În cazul nostru, limba română are rolul de integrare şi cimentare a întregii culturi româneşti ori, dacă vreţi, daco-române, începând de la Coresi sau de la Miron Costin şi continuând cu scriitorii clasici din cele trei Principate, apoi cu scriitorii contemporani din România şi Republica Moldova.

Din acest considerent cred că problema denumirii limbii trebuie scoasă de pe ordinea de zi.

Există alte probleme mult mai complicate, de ordin social şi economic, a căror soluţionare va solicita eforturi mult mai mari.

În cazul problemei limbii lucrurile sunt limpezi: limba literară, scrisă, oficială este una – limba română.

Unii întreabă de ce continuă aceste discuţii interminabile despre denumirea limbii.

Răspund: mulţi dintre cetăţenii Moldovei – eu am lucrat aici şi cunosc situaţia – încă mai judecă după calapoadele propagandei staliniste, când se făcea tot posibilul pentru a-i contrapune pe moldoveni şi români, îmi amintesc de anii ’50, după moartea lui Stalin, când se vehicula ideea că cel mai temut duşman al poporului moldovenesc şi al R.S.S.M. este România, deşi această ţară atunci făcea deja parte din blocul comunist.

Din păcate, această mentalitate cultivată premeditat decenii în şir este încă vie şi continuă să influenţeze negativ societatea.

Rajmund PIOTROWSKI

Textul este reprodus după ediţia specială „Conferinţa ştiinţifică Limba română este numele corect al limbii noastre”, revista Limba Română, nr. 4 (22), 1995, Chişinău, pag. 25-28

 

 

28/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: