CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Școala de la Frankfurt”şi nașterea marxismului cultural

 

 

 

Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit 'Școala de la Frankfurt' să transforme America

Nașterea marxismului cultural. (Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America de David Galland).

 

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil.

A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock.

Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.

Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.

Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?

 

 

 

 

 

 

 

Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.

Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa.

Astăzi este cunoscută ca „Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.

Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria…

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.

Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine.

Când a început războiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.

După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?”

 

 

Imagini pentru antonio gramsci photos

 

Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism.

Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.

Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică.

În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective.

O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină.

În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.

Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă.

Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs.

Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, mai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Horkheimer.

Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia.

Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.

Venirea în America

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit.

Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele.

Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.

Următorul material a fost cartea „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno.

 

Imagine similară

Theodor Adorno

 

Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”.

Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică.

Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime.

Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”.

Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.

O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului.

Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în care Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social.

 

 

 

 

Imagini pentru h marcuse photos

Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930:

Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare?

Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică.

Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”.

În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”.

El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare).

De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor.

Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane.

A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi.

A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată.

 

 

Imagine similară

Saul Alinsky

 

 

De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.

Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii.

Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.

 

Articol de David Galland via GarretGalland.com

 

 

 

27/06/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Mişcarea «Jos cu Rușinea!», Internaționala sexuală și Țara Sovietelor”

 

 

 

 

not-intended-to-depict-a-homosexual-embrace-this-image-from-1940

Mișcarea „Jos cu rușinea!” din Rusia bolșevică.Fragment din „«Jos cu Rușinea!» Internaționala sexuală și Țara Sovietelor”, de Olga Greig

Revoluția proletară din Rusia poate fi numită cu toată îndrăzneala și revoluție sexuală.

Cu toate acestea, pionierii teoriei trupurilor goale nu au fost și descoperitorii ei.

În perioada de vârf a studiilor revoluționare, în Germania și Austria, anumiți supuși ai Imperiului Rus, care au mers apoi pe calea terorii, au manifestat un viu interes față de mișcarea inițială a „nudiștilor” din aceste țări, care mișcare era percepută de burghezia locală drept o vulgaritate monstruoasă și hidoasă, o condiție prealabilă a Zilei Judecății ce se apropia prin revoluția „cărnii”.

Cu toate acestea, autoritățile locale [din Austria și Germania] nu au luptat niciodată cu excentricii, preferând să le aloce locuri speciale pentru recreere, evitându-se astfel multe discuții în presă, iar faptul că nu s-a manifestat un interes excesiv față de „nudiști” a redus curiozitatea deschisă a publicului la zero.

Doar slujitorii bisericii îi mai criticau pe „demonii goi”.

Adevărat însă, cum se întâmplă întotdeauna, au existat și dintre aceia care manifestau o curiozitate bolnavă pentru tot ce era vicios.

Vladimir Ilici Lenin, descoperind „plaja nudiștilor” din Austria, a rămas uimit de abundența trupurilor goale și a decis că muncitorii și țăranii ruși trebuie să învețe, la fel, să se bucure de natură… Aceste lucruri au fost lăudate și în memoriile prietenului său Bonci-Bruievici.

În general, pe atunci, „nudiștii” străini se declarau susținători ai unui stil de viață sănătos, dând prioritate gimnasticii, vegetarianismului, renunțând la alcool și luptând împotriva fumatului. Dar, cum se spune, drumul spre iad e pavat cu bune intenții…

Mai mult, e un lucru când ești gol și singur în natură și altul când, gol fiind, te afli printre multe alte persoane de sex diferit, de vârstă diferită și de stare fizică diferită.

Din momentul declanșării revoluției bolșevice sângeroase în Rusia, „nudismul” sau „naturismul”,  neavând parte de o etapă inițială de cunoaștere, de conștientizare și de deprindere în Rusia, s-a format dintr-o dată într-un soi de mișcare fără morală „Doloi stâd!” („Jos cu rușinea!”n.t.)

Și la ce trebuia să ne așteptăm? Revoluția a intrat furtunos în mase prin regres! Omul de formație divină, cizelat de natură în mod rezonabil timp de mii de ani, în câțiva ani, cu ajutorul bolșevicilor, a luat chipul celui mai sălbatic diavol roșu.

Mentorii pe calea nouă a tinerilor „doloistîdiști” deveneau părinții lor ideologici, ale căror nume sunt înscrise și azi în volumele groase ale enciclopediilor sovietice, cei care, la răscrucea secolelor XIX-XX, utilizau ca mijloc al propagandei bolșevice, printre multe lucruri ticăloase, și pornografia.

Cărți poștale vulgare se tipăreau în tipografii ilegale de partid, atât pe teritoriul imperiului, cât și în străinătate; imaginile erau vândute pe sub tejghea pe nimic, în bazarurile aglomerate, dar de multe ori erau strecurate gratuit studenților și studentelor, cu scopul de a-i corupe.

După cum notează cercetătorii serioși, pornografia din Rusia, în ajunul revoluției, trecuse printr-o epocă de aur.

Cu toate acestea, aceeași tendință a fost observată și în ajunul revoluțiilor din Franța și din Germania.

(…)

Dar, mai întâi, revoluționarii au aruncat în jocul revoluției sexuale un balon de încercare –  goi, au mărșăluit sfidător prin Piața Roșie a principalului oraș rus, cerând ca toți ceilalți membri ai societății să li se alăture.

Ni se spune (dacă se mai spune) că Societatea „Jos cu rușinea!” a apărut în 1925, însă pentru un timp foarte scurt. Se uită însă că primele demonstrații ale nudiștilor cu panglici roșii trecute peste umăr au avut loc în 1919.

Misionarii vulgarității, „doloistâdiștii”, au fost adevărați fanatici. La întâlnirile lor secrete jurau să nu poarte haine pe baza principiilor negării: „Hainele sunt purtate de burghezii care profită de pe urma exploatării. Noi nu suntem burghezi, de aceea, noi trebuie să respingem hainele.”

Sau promovau darwinismul ca teorie apropiată de ideile socialismului:

„Omul a provenit din maimuță. Maimuțele sunt animale, animalele nu poartă haine, de aceea nici noi nu trebuie să purtăm haine.”

Mișcarea oamenilor goi se răspândea în întreaga Rusie epuizată de revoluție, devastată de ruine și de foametea care începea. Și această mișcare se multiplica, apăreau cercuri, secte și ligi.

Nici n-a reușit să ajungă bine în țara dragă inimii sale, în zbuciumata Rusie, poetul Maximilian Voloșin (1877-1932), cunoscător al libertăților de peste mări, în 1916, și să se stabilească la proprietatea sa din Koktebel, în februarie 1917, că a fost imediat urmat de „nudiști”.  

Erau mânați probabil de aceeași unitate de idei cu a poetului, care publicase în 1910 o plachetă de versuri, întitulată  „Bliki. Nagota” (aprox. „Luciri. Nuditate”), iar în 1914 „Bliki. Maski. Nagota” (aprox. „Luciri. Măști. Nuditate”), sau de plajele pustii înduioșătoare și de natura magică ale Crimeei […].

În tot cazul, numele acestor cărți nu le veți găsi în nici o enciclopedie sovietică: nici în Marea Enciclopedie Sovietică, nici în cea literară, nici în cea istorică, nici în Dicționarul Enciclopedic și nici în orice altă sursă oficială.

Dar, la cerere, dacă ne străduim din răsputeri, putem citi articolul lui M. Voloșin „Despre nuditate”, unde poetul face reclamă Societății germane „Freier Bund” („Libera alianță”), care avea „scopul de a îmbunătăți sănătatea fizică și morală a umanității prin nuditate”.

Membrii săi de ambele sexe, adunați în parcul din Grünwald, petreceau vremea în chip minunat prin jocuri în aer liber.

„Datorită sportului și igienei, această nuditate va fi unanim recunoscută în Europa!”, își asigura Voloșin cititorii și îi încredința imediat pe cei care stăteau la îndoială: „Mergând să înot în mare, mă dezbrac de acasă, îmi pun pe mine un halat de baie, merg vreo cincisprezece stânjeni, care separă casa mea de mare, și apoi mă arunc gol în apă.

Localnicii sunt profund șocați de acest comportament.” Turiștii care mergeau la Koktebel, au înființat în curând prima plajă „naturistă” din Rusia (numită acum mai colorat, „nudistă”).

[…]

Cu toate acestea, ceea ce se referea într-o oarecare măsură la artă, în capetele mâloase ale revoluționarilor și socialiștilor, se transforma în vulgaritate și murdărie; și viceversa: murdăria și vulgaritatea deveneau artă revoluționară.

În fostul Imperiu Rus, se înmulțeau nebunii deranjați ideologic, „oamenii de formație nouă”, membri ai societății „Jos cu rușinea!”, care mergeau goi pe stradă, declarând cu voce tare că, pentru poporul sovietic, rușinea este o rămășiță burgheză.

Mentorul din spatele proletarilor goi a fost Karl Radek, un adevărat fiu al partidului leninist, prietenul apropiat al lui Lev Troțki (pe numele real Leiba Bronstein). Radek mărșăluia în fruntea coloanelor de trupuri goale, în Piața Roșie, în apropierea zidurilor sfinte ale Kremlinului.

 

 

 

 

[…]

 

Karl Berngardovici Radek (pe numele său real Sobelson, 1885-1939), este considerat de către anumiți oameni o figură proeminentă a partidului, jurnalist genial, fiu de profesor.

Cu toate acestea, dacă te citești cartea lui Nikolai Kuzmin „Vozmezdie”(„Răsplata”, n.t.), găsești informații reale despre acest individ. Părinții lui K. Sobelson țineau un bordel la Varșovia. Înclinațiile lui vicioase au apărut foarte devreme și s-au dezvoltat într-o stare bolnăvicioasă.

Cei ca el trebuiau să stea la casa de nebuni, însă ei au înfăptuit așa-numita revoluție rusă.

Karl Sobelson, atât pe plan extern, cât și pe plan intern, se aseamănă cu foarte mulți dintre socialiștii revoluționari bolșevici, totuși, trebuie spus că el era extrem de urât.

Un „erotoman cu un aspect extrem de respingător”, îl numește N. Kuzmin; în șarjele lui Buharin, Radek apare în chip de Mefistofel, un diavol cu trupul uscat.

Imediat după instalarea la putere a bolșevicilor, în 1917, Sobelson, purtând pseudonimul de partid Radek, a venit la Petrograd să se alăture alor săi.

Este desemnat imediat șeful departamentului de politică externă al Comitetului Executiv Central al Întregii Rusii (VȚIK) și al Departamentului Europei Centrale al Comisariatului pentru Afaceri Externe al Poporului, unde era responsabil de politicile pentru exportul revoluției în alte țări.

[…]

Se pot scrie multe despre destinul aventuros al acestui leninist glorios, dar să ne întoarcem la oamenii goi-goluți, care mărșăluiau în șiruri haotice, conduse și direcționate de geniul de neegalat al lui Sobelson-Radek.

„Da, în fruntea acestei parade de oameni gata de baie mergea un bolșevic cu experiență, favoritul lui Lenin, Karl Radek. Totuși, el umbla complet gol prin apartament, băgând spaima în copiii mici ai surorii sale, la care locuia […]”.  Această informație e preluată de la emisiunea „Sexul în URSS” (mai 2007), difuzată pe canalul de televiziune NTV. […]

Se știe că la cea mai mare demonstrație a „doloistâdiștilor” din 1924-1925 au participat 10.000 de oameni. Un grup de oameni goi cu ​​sloganuri bolșevice și apeluri de a nu trăda lupta de clasă a fost, de asemenea, întâlnit pe Podul Kuznețki. Cetățenii inconștienți, adunați grămadă, îi huiduiau și-i arătau cu degetul.

Altă dată, „nerușinații” mărșăluind, s-au oprit în piață; unul dintre cei mai vocali a făcut apeluri fierbinți la mulțimea care se strângea în jurul lor. Bătând aerul cu brațele, a declarat că rușinea este cel mai grav flagel al epocii țariste. 

„Am distrus sentimentul rușinii! Uitați-vă la noi și veți vedea bărbați și femei libere, proletari adevărați, care au aruncat cătușele simbolurilor prejudecăților burgheze!”

Doamnele nimerite pe acolo, adunate la urletele mitocanului, se uitau la ei cu ochii holbați.

Cineva din mulțimea de oameni îmbrăcați i-a strigat:

„Prostule!”, după care tinerii i-au atacat pe dezbrăcați, care s-au retras în grabă. Cu toate acestea, urma un nou dans al vrăjitoarelor, prin intermediul căruia „cunoștințele goliciunii” erau duse în masele proletariatului din alte orașe.

 

 

 

Dovezile pot fi găsite, ca în anul 1922, când aveau loc manifestări ale Societății „Jos cu rușinea!” în piața din Krasnodar.

„Gol pușcă, decorat doar cu o panglică pe care scria „Jos cu rușinea!” oratorul acelui eveniment striga de la tribună:

„Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popilor! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care să ne acopere frumusețea corpului! Suntem copiii soarelui și ai aerului!” Trecând pe acolo seara, am văzut tribuna doborâtă, iar „fiul soarelui și al aerului” fusese bătut măr.”

(Vezi A. Trușnovici, „Memoriile unui partizan al lui Kornilov 1914-1934”, Editura Posev 2004)

În orășelul Borisoglebsk, se plimbau un bărbat și o femeie, goi pușcă, cu un poster „Jos cu rușinea!”, după cum povestea nepoatei sale Natalia Sacikova, născută în 1898.

Odată, în Gudermes, se zvonise că trebuia să apară un tren întreg de oameni goi. S-a adunat mulțimea, anticipând un mare spectacol de divertisment.

„Îi vom căpăci!, se distrau băieții din localitate. Doar că, în acest caz, cu excepția mașinistului locomotivei, un bărbat cu torsul gol, nu mai era nimeni în tren. Mulțimea s-a dispersat, hohotind și hăhăind despre bolșevicii goi din Moscova.

Se întâmpla, de asemenea, ca lumpenii care mărșăluiau goi prin orașe nu numai să provoace învălmășeală mare, ci și să împiedice transportul în comun.

Curiozitatea domina, șoferii de autobuze și de tramvaie, se opreau, minunându-se de spectacolul scandalos, mai ceva ca la circ. Huliganii locali cu buzunare pline de pietricele se grăbeau la locul faptei; urma o mare de fluierături, râsete, hohote, huiduieli…

Moscoviții nu o singură dată s-au întâlnit față în față cu nudiștii, care, cu pănglicuțe de stambă roșie aprinsă, intrau în tramvaiele aglomerate de oameni. Unii aveau și postere cu conținut revoluționar, atârnate de gât cu o sfoară de cânepă. Se spune că, în momentul în care un grup de „copii ai soarelui și ai aerului” intrau în transportul public, oamenii săreau de acolo, indignați, blestemând și scuipând. Acțiuni similare au avut loc în multe orașe ale așa-numitei Federații Ruse.

Revista „Baptistul Ucrainei” № 7 din 1925 atrăgea atenția asupra următorului fapt: „Comunitatea Riabokonevskaia, formată din creștini evanghelici, din gubernia Odessa anunță:

în luna august 1924, comunitatea noastră a fost vizitată de doi duhobori din Caucaz, care au început să predice botezul cu Duhul Sfânt, precum și respingerea căsătoriei credincioșilor, numindu-o gunoiul vieții (subliniere aici și în continuare adăugată – autorul).

Nici un fel de îndemnuri nu i-au putut opri pe propovăduitorii acestei erezii. Frați  de-ai noștri s-au lăsat convinși să-și vândă proprietatea, să iasă din sânul credincioșilor și să intre în comuna lor, situată în Crimeea, lângă Simferopol.

În acest locaș, se stabilise egalitatea deplină a membrilor, iar în ceea ce privește bărbații și femeile, se predica „Jos cu rușinea!”… Unii dintre credincioșii noștri au fost seduși de această erezie, și-au vândut proprietatea și au mers la comuna din Crimeea.

Au ajuns acolo, însă nu exista nici pomeneală de lucrurile ce li se promiseseră atât de mult.  Așa că au rămas cu nimic… Mulți dintre ei au intrat în lume, alții și-au mărturisit greșeala și s-au pocăit cu sinceritate, în timp ce alții au rămas mutilați spiritual”.

[…]

În anul 1920, în orașul Simferopol din Crimeea au sosit agitatorii proletcultiști, într-o misiune de „iluminare a maselor”, în frunte cu Vladimir Maiakovski. În timpul lor liber, poeții proletari, uneori fie cu o mulțime de admiratori după ei, fie singuri, se plimbau pe străzile fierbinți și prăfuite.

Localnicii au văzut cum „rebelul, liderul, gălăgiosul” Maiakovski mergea într-un costum alb, împreună cu David Burliuk, „poet și artist rus”, așa cum susține scurta enciclopedia literară, venit și el să-i educe pe ruși. […] S-a împrietenit cu Maiakovski în anii de studii la Școala de Pictură din Moscova, din care au fost excluși din cauza lipsei de talent și pentru comportament nepoliticos (1914).

Enciclopediile sovietice îl numesc pe Burliuk „unul dintre primii futuriști ruși”, „părintele futurismului rusesc”, organizatorul grupului de futuriști cubiști.

A publicat poezioare în colecții colective cu nume care caracterizează autorii „Пощечина общественному вкусу” („Palmă peste fața gustului public”, n.t.) și „Требник троих” (aprox.„Trebnicul celor trei”, n.t.) (ambele apărute în 1913).

În 1913-1914, împreună cu Maiakovski, a luat parte la un turneu al futuriștilor prin Rusia, cu lectură de poezii „de iluminat masele”. În perioada 1920-1922, a locuit în Japonia, din 1922 – în Statele Unite ale Americii, unde publica revista „Culoare și rimă”, glorificându-se pe sine cu talentul său „de neegalat”.

 

„Sunt încântat de New York City.
Dar nu-mi scot șăpcălia de pe cap.
Sovieticii au propria lor mândrie:
Privesc în jos la burghezie.”

Este Maiakovski și poezia lui „Broadway”, scrisă în 1925, când prietenul său apropiat Burliuk „privea de sus la sovietici”, mergând pe același Broadway!

Împreună cu cei doi pictori-poeți proletari, defilau prin Crimeea și două demoazele, ale căror haine constau în câte o panglică roșie trecută peste umeri, cu inscripția „Jos cu rușinea!”

[…]

Mișcarea „Jos cu rușinea!” nu doar că a fost bine primită, ci și admirată în Occident. Pentru o astfel de respingere a rușinii (pentru decăderea, depravarea și dezintegrarea societății rusești), sovieticii au primit mai multe bonusuri din partea țărilor capitaliste.

La începutul anilor 1930, corespondenții străini care lucrau la Moscova au remarcat faptul că există mii de „naturiști” sovietici!

Acest lucru a fost evidențiat de jurnalistul american H. Knickerbocker, laureat al Premiului Pulitzer pentru reportajele din Rusia. Se povestește că consulul belgian în Rusia, Joseph Douillet, afirma: „În 1925, sub auspiciile guvernului sovietic, s-a format Societatea „ Jos cu rușinea!”

Membrii acestei societăți se obligau să renunțe la haine și să umble goi prin oraș. În scopul propagandei și agitației în rândul populației unii dintre membrii acestei societăți excentrice erau trimiși în turnee: în Harkov, Rostov, Mineralnîe Vodî etc. I-am văzut în costumul lui Adam și Eva în Rostov”.

În acei ani, jurnaliștii și diplomații străini au făcut o mulțime de fotografii de la locul faptelor.

Astăzi, aceste fotografii sunt stocate în arhivele Statelor Unite, Marii Britanii, Belgiei, Germaniei și a altor state, iar fotografiile oficialilor locali sunt fie păstrate în arhive închise, fie au fost vândute în străinătate.

Despre acest lucru, apropo, s-a discutat în programul de televiziune menționat anterior, „Sexul în URSS”. Participantul la emisiune, psihologul Serghei Agarkov, a confirmat:

„Partidul a avut ulterior o atitudine foarte negativă față de perioada în care a promovat libertatea sexuală și depravarea. Să faci rost de asemenea imagini, protocoale și documente despre Societatea „Doloi stâd!” e aproape imposibil.

Ca multe documente ale NKVD acestea sunt clasificate de mai mulți ani. Fotografiile demonstrațiilor din Piața Roșie – și au existat câteva zeci de astfel de evenimente – sunt atât de bine ascunse în arhivele partidului că este dificil să ajungi la ele, unele au fost duse în străinătate”.

Nicăieri nu scrie ce făceau oamenii „fără rușine” în orașe și sate, în anotimpurile mai reci. Dar iarna? „Majoritatea celor goi pușcă, înțepeniți de frig, îi numea pe cei care purtau haine, sclavi ai burgheziei înapoiate”, scria unul dintre ziarele nemțești ale vremii.

Există dovezi că, în cele din urmă, diavolii de la Moscova, învinețiți de frigul toamnei, cu placate „Jos cu rușinea!” și postere cu înscrisuri care îi vizau pe toți cei care purtau haine, de tipul „sclavi ai burgheziei înapoiate”, „trădători ai luptei de clasă”, au intrat în atenția conducerii țării.

Șefii de partid, deși îi sprijineau pe tinerii care mărșăluiau goi, cu pănglicuță roșie, în lupta lor cu burghezia inconștientă, totuși, nu doreau să se dezbrace în public.

Majoritatea populației țării, la fel, nu intenționa să urmeze exemplul „doloistâdiștilor”.

Autoritățile nu-i pedepseau pe cetățenii  în costumul lui Adam, cu excepția cazului în care erau duși la secția de miliție, unde se încerca metoda convingerii. Era nepoliticos să-i pedepsească sever tot pe ai lor, căci nu corespundea manierei bolșevice.

Deși cetățenii erau complet dezbrăcați, purtau sloganuri revoluționare. În plus, toată lumea știa: guvernul sovietic a declarat libertatea completă a clasei muncitoare, iar faptul de a umbla în public în neglijeu părea, în zorii construirii comunismului, o demonstrație inofensivă a acestei libertăți, la nivel mondial.

Dar este timpul să explicăm ce s-a întâmplat mai apoi. În acea perioadă, Consiliul Comisarilor Poporului (Soviet Narodnîh Komissarov) a încredințat decizia acestei chestiuni Comisariatului Popular pentru Sănătate, condus de un prieten foarte apropiat și aliat al tovarășului Lenin, N. A. Semașko. Acesta a absolvit, la fel de strălucit, școala luptei revoluționare din străinătate, pe banii centrului internațional al partidului.

Narkomzdrav a declarat oficial că este recunoscător „doloistâdiștilor” că au atras atenția întregii populații sovietice asupra avantajelor aerului și luminii soarelui și apoi a explicat pe înțelesul „copiilor soarelui și aerului” că aerul orașului este îmbâcsit de praf și bacterii dăunătoare pentru pielea umană.

Și, prin urmare, ar fi mai înțelept să nu apară pe străzile orașului fără haine. Pentru cei care nu au înțeles, a adăugat: nerespectarea acestei recomandări nu va rămâne nepedepsită.

Pentru încălcarea instrucțiunilor se prevedea o amendă.

Auzind de pedeapsă, cetățenii sovietici au devenit imediat ascultători și au acceptat necondiționat toate decretele și ordinele.

De-a lungul anilor, acest lucru a devenit principalul reflex al homo sovieticus. Din acel moment, „fără rușinea”, ca mișcare de masă, a dispărut de la sine.

Cu toate acestea, pe lângă această mișcare, au luat ființă și s-au răspândit alte mișcări și mai monstruoase, în fruntea cărora stătea asistentul-șef al partidului și comuniștilor, Komsomolul (organizația de tineret a comuniștilor din URSS, n.t.), care în curând va primi supradenumirea onorifică de «leninist».

 

 

Rădăcinile  comuniste ale revoluției sexuale neomarxiste de azi.

 

 

 

Puțină lume cunoaște astazi că în Rusia bolșevică, în  primii ani dupa instaurarea puterii sovietice, vajnicii ei conducaători doreau abolirea familiei tradiționale, ca fiind „un element burghez, invechit” și formarea unei noi structuri, care nu știau nici ei cum arata, doar voiau sa fie ceva nou, „progresist”, in pas cu „schimbarile aduse de viața noua, socialista”.

Propunerile au fost care mai de care mai năstrușnice și mai extremiste ( de la „iubirea libera”, la „socializarea femeilor de 20-36 de ani” ș.a.). 

Aceste idei chiar au fost puse practica, dupa cum vom vedea din articolul publicat mai jos, tradus din limba rusa, de pe site-ul „Svobodnaya Pressa” (Presa libera). Drept rezultat, s-a ajuns la creșterea vertiginoasa a imbolnavirilor cu boli venerice, copii lasați in orfelinate, avorturi pe banda rulanta și alte grozavii.

Tatăl cunoscutei pictorițe și scriitoare Lena Constante (care a indurat ani grei de temnița comunista, autoarea carții „Evadarea tacuta”), Constantin Constante, a traversat Rusia, in tren, impreuna cu familia sa, in primul an al revoluției bolșevice, de la Odessa, la Murmansk.

El povestește in memoriile sale ca,  pe parcursul calatoriei, ajunși la Samara, au aflat despre una dintre acele incercari de „socializare a femeii de la 20 la 36 de ani”. Iata ce insemna aceasta mai exact:

„Am intrebat, de curiozitate, pe unul din acești extremiști cum ințelege aplicarea  acestui deziderat și iata explicația lui: «Se va crea – mi-a spus el – pe langa fiecare soviet cate un comisariat al dragostei publice.

Fiecare cetațean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligata sa i se puna la dispoziție , fara vreo opunere și fara plata, in schimbul bonului eliberat de comisariat.

Ea este libera in aceeași zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la insuratoarea de-o clipa… Copiii născuți din aceste impreunari vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va ingriji pana la varsta cand urmeaza sa fie repartizați școlilor sovietice sau la ateliere dupa aptitudini…

Acești copii – continua interlocutorul meu –, neavand nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic».

Aberațiuni ale unor creiere dezechilibrate ar fi singura explicațiune ce se poate da unor astfel de nazuinți”.

(„Colindand prin Rusia Sovietica. Note și impresii de calatorie 1916-1918”, Ed. Curtea veche, București, 2004, p.64)

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/07/ziua-de-7-octombrie-in-istoria-romanilor/

SURSE:

 

07/10/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marxismul cultural – o realitate omniprezentă în lumea noastră. VIDEO

 

 

 

 

 

Image result for marxism cultural photos

 

 

 

Un termen puțin cunoscut publicului din România și cu atât mai puțin cercetat – marxismul cultural – este, de fapt, o realitate atât de omniprezentă în jurul nostru, încât este greu de sesizat.

Marxismul cultural ne afectează fără să știm gândirea, modul în care percepem lumea, în care vedem viața noastră și a semenilor noștri, evoluția societății în care trăim. Și face acest lucru foarte eficient prin cărțile pe care le citim, prin filmele artistice pe care le vizionam, prin ceea ce am învățat la școală și universitate, prin ceea ce se propagă prin presă, radio, televiziune și Internet.

Totul a pornit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, cu ideile lui Marx și Engels.

Marx a dorit să unească proletarii din toată lumea și să-i ridice în revoluția socialistă împotriva societății capitaliste din Europa.

O primă țară în care marxismul a găsit un teren de experimentare a fost Rusia, în care bolșevicii au răsturnat dinastia țaristă și astfel a luat naștere o himeră împotriva firii – Uniunea Sovietică.

Venirea Primului Război Mondial nu a dat însă ocazia socialismului să se instaureze în țările occidentale. Proletarii din Europa nu s-au unit împotriva guvernelor lor așa cum anticipa Marx, ci s-au luptat pentru țările lor, pentru identitatea lor națională.

A venit apoi marxistul Antonio Gramsci care a avut ideea de a impune marxismul pe o altă cale, mult mai insidioasă, prin schimbarea culturii societății occidentale, care să devină astfel pregătită să accepte ideile marxiste. Astfel a apărut ideea „marșului cel lung” prin instituțiile culturale occidentale, care va transforma radical, în doar câteva decenii, gândirea și cultura occidentală, americană și europeană.

În 1923, membri ai Partidului Marxist – Comunist au înființat, în Germania, un institut care mai târziu a fost cunoscut ca Școala de la Frankfurt. Aici își are originea conceptul de teorie critică, care își propunea să conteste standardele acceptate până atunci în toate aspectele vieții, dintr-o perspectivă marxistă.

Imediat ce Hitler a ajuns la putere în Germania și a început Al Doilea Război Mondial, marxiștii Școlii de la Frankfurt au fugit în America, unde au găsit adăpost în New York, la Universitatea Columbia.

Nume de tristă celebritate fac parte din Școala de teorie critică de la Frankfurt: Max Horkheimer, Georg Lukács, Antonio Gramsci, Charles Reich, Herbert Marcuse, Theodore Adorno, Erich Fromm, Wilhelm Reich.

Aceștia, prin cărțile și activitatea lor, vor încerca, și în mare parte vor reuși, să distrugă fundamentele moralei creștine pe care s-a dezvoltat Occidentul, înlocuindu-le cu noi „valori” ca irelevanța religiei, pesimismul cultural, revoluția sexuală, distrugerea căsătoriei și a familiei, feminismul, identitatea de gen, căsătoria între persoane de același sex etc.

Un mare rol în promovarea acestei ideologii l-a avut miliardarul american George Soroș. Încă de la începutul anilor ’90, acesta a investit milioane de dolari în întreaga lume, pentru a crea organizații capabile să disemineze aceste idei în societate.

Elita academică americană a fost prima infestată cu acest veritabil virus informațional. După universități, marșul a continuat în școlile, liceele, studiourile de la Hollywood și mass media americană.

Nici România nu a făcut excepție, iar prima președintă a Fundației Pentru o Societate Deschisă din țara noastră, Sandra Pralong, este actual consilier al președintelui României.

O pleiadă de demnitari, personalități culturale, jurnaliști, profesori, politicieni au trecut prin această școală de gândire în ultimii 25 de ani.

Citiţi mai mult accesând:

http://www.activenews.ro/stiri-social/FILM-DOCUMENTAR-Marxismul-Cultural-plaga-nevazuta-care-a-corupt-America-si-care-ameninta-si-Romania.-Originea-ideologiei-promovate-de-fundatiile-Soros-141092

Filmul documentar american intitulat „Cultural Marxism – The Corruption of America” pe care vi-l propunem spre vizionare a fost realizat de James Jaeger, subtitrat în română, care beneficiază de comentariile unor reprezentanți de seamă ai curentului conservator din America: Pat Buchanan, Ron Paul, Ted Baehr, G. Edward Griffin, Edwin Vieira, Michael Badnarik, Larken Rose, Stefan Molyneux și Walter Reddy.

23/02/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

%d blogeri au apreciat: