CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marxismul- o încercare de a crea un nou tip de umanitate materialistă și necreștină

A Refutation of Human Nature & Communism

După comunism, în umbra materialismului

Nu doar în Rusia

Acum 100 de ani a început cel mai dramatic eveniment din istoria modernă, Revoluția Rusă. Pe măsură ce ceața timpului se dispersează, putem vedea din ce în ce mai clar că înființarea unui guvern marxist a fost o catastrofă sângeroasă, scrie analistul politic ceh Peter Kopaîn  Mercatornet.com, preluat de https://provita.ro.

Nu îmi propun să revizuiesc cronologia Revoluției, căci acest lucru este bine cunoscut. În schimb, aș vrea să investighez această tragedie dintr-o perspectivă antropologică și filozofică pentru a descoperi de ce conducătorii comuniști s-au simțit îndreptățiți să ucidă aproximativ 100 de milioane de oameni în diferite țări ca: Uniunea Sovietică, China, Etiopia, Cambodgia și Cuba.

Originile europene ale dramei comunismului

Puțini oameni își dau seama că marxismul a fost injectat în Rusia – ca un bacil toxic – în 1917,  în persoana lui Vladimir Ilici Lenin. Lui Lenin i se lungiseră urechile de  atâta așteptare în Elveția în timpul Primului Război Mondial.

În acel moment, el credea că o revoluție marxistă era mai probabilă în Anglia sau Germania, decât în Rusia.

Dar, uimitor, guvernul german i-a finanțat întoarcerea acasă într-un tren blindat pentru a accelera dezintegrarea Rusiei țariste. Și atât de săraca, subdezvoltata, agrara Rusie, destul de așteptat, a devenit primul experiment din lume a teoriei și practicii marxiste.

Atât marxismul lui Lenin, cât și nazismul lui Hitler au fost încercări de a crea un nou tip de umanitate.

În ambele cazuri, violența era absolut necesară pentru a realiza acest lucru. Ideologia marxismului rus s-a bazat pe practica revoluționară din Das Kapital al lui Karl Marx; ideologia nazismului german a avut la bază cartea lui Hitler Mein Kampf.

Bazele filozofice ale marxismului

Atât marxismul, cât și nazismul au apărut din filozofiile idealismului german al secolului al XIX-lea.

Povestea este lungă, întortocheată și complicată, dar începe cu raționalismul subiectiv, inițiat de Descartes în secolul al XVII-lea. El a supus întreaga realitate îndoielii metodice. Aceasta a început să coboare spre scepticism și subiectivism la filozofi importanți precum Locke, Hume, Berkeley, Kant, Fichte, Schelling, Hegel și Feuerbach, ultima oprire a trenului raționalist înainte de Marx și Engels.

De-a lungul a două secole, filozofia a făcut o întoarcere copernicană (pentru a folosi o frază împrumutată din Kant).

În loc de gândirea care se învârte în jurul realității; realitatea se învârtea în jurul gândirii. Filozofia a dat naștere supremației realității omului, înlăturându-l pe Dumnezeu.

Nu mai era niciun loc pentru creștinism în gândirea occidentală, cel puțin pe drumul care, în cele din urmă, a dus la marxism.

Normativitatea lumii reale a fost aruncată, iar Dumnezeu a fost expulzat ca un intrus. De atunci, omul era guvernat de interpretări subiective ale realității și de materialismul aprofundat.

Consecințele acestei schimbări dramatice de la realitate spre subiectivism au avut urmări apocaliptice la nivel personal, social și guvernamental, în special în Occident. Acest lucru a început să se întâmple chiar înainte de Revoluția Rusă, care este doar unul dintre fructele sale amare.

Supremația Sinelui a devenit o dogmă în Occidentul prosper. Dar, în afară de negarea lui Dumnezeu și a legii lui Dumnezeu, ea duce și la negarea ființei și a adevărului lucrurilor. O consecință este scepticismul cu privire la adevăr, pe larg răspândit astăzi, ca ceva pur relativ și dependent de împrejurări.

Aceasta conduce, așa cum începem să vedem, la o nouă tiranie, „dictatura relativismului”, care îndepărtează fără milă înțelegerea tradițională a eticii, a drepturilor conștiinței, a drepturilor omului, a căsătoriei, a sexului și așa mai departe.

Aceia dintre noi care au avut privilegiul de a trăi în ultimele două generații au fost martorii transformării atitudinilor și comportamentului în Occident. Standardele morale sunt dărâmate și înlocuite cu o înțelegere falsă a libertății. Să menționăm doar câteva consecințe: cultura și familia sunt remodelate radical.

Alegerea dintre Sine și Dumnezeu și Sine și realitate este cea mai puternică dintre ispitele omului. Este o poveste veche. În timp ce își contemplă noblețea ca o ființă dăruită de rațiune și voință liberă, omul tinde să se îndrăgostească de el însuși – la fel cum a făcut-o Lucifer în momentul în care a căzut brusc în întunericul Iadului.

Este ca și cum noi, oamenii moderni, ne confruntăm cu un al doilea Păcat Originar, în care alegem să creăm propriul nostru bine și rău. Am fost abandonați propriilor noastre dispozitive, cu singurele speranțe pe care le-am creat pe noi înșine, consumând plăcerile acre ale bălților înnămolite din viețile noastre prea scurte.

Așa cum Wolfgang Goethe, cel mai mare poet german, a scris în „Prometheus”, unul dintre poemele sale timpurii, „Ich dich ehren? Wofür? Te onorez și de ce?”. Titanul îl insultă pe Zeus, creatorul lui, și acționează ca singurul judecător al acțiunilor sale.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Marx_si_Engels.jpg

Fenomenologia marxismului

Beția de licență (nu libertatea) este o trăsătură tristă a gândirii occidentale recente. Antecedentele sale directe sunt comunismul marxist, chiar dacă apare într-o altă formă, deoarece climatul social și cultural s-a schimbat. Este imposibil să povestești întreaga istorie a dezvoltării sale.

Dar atât marxismul leninist, cât și subiectivismul modern duc la vieți golite și dezastre colosale, atât la nivel personal, cât și instituțional. După cum a spus Dostoievski, „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis” – experimentări sexuale scabroase, avort, bestialitate, sinucidere, abuz de droguri, tortură… Și poate mai rău decât toate acestea este renunțarea la folosirea rațiunii, care pare să piardă mereu când luptă cu sentimentul – duce direct la dezastre de tot felul.

Dimpotrivă, în vastul domeniu al științei și tehnologiei, primatul Sinelui este evident absurd, pentru că aici Legea Naturală se impune, prin durerea eșecului total al oricărei încercări de a face progres științific, care se bazează întotdeauna pe adevărul lucrurilor. Unii gânditori susțin că știința este răscumpărarea omului, deoarece îi permite să scape de supremația Sinelui.

Triumful inevitabil al rațiunii și al bunului simț

O examinare oarecum academică a „Mării Moarte” a marxismului nu ar trebui să ne facă, totuși, să uităm realitatea tangibilă a triumfului rațiunii, binelui și adevărului în viața de zi cu zi a majorității oamenilor.

Răul este întotdeauna zgomotos și caută atenție. Dar oamenii obișnuiți, chiar și guvernele, merg încet și sigur, făcând ceea ce trebuie, aproape instinctiv. Violența, furtul și sperjurul sunt pedepsite. Vecinii își ajută vecinii. Părinții își iubesc copiii.

Răul are o istorie lungă, lungă. În secolele trecute, cele mai grave manifestări au fost tirania, antagonismul politic și religios și dorința de a subjuga alte popoare.

Dar întoarcerea copernicană inițiată de Descartes, care a evoluat rapid în idealismul raționalist al supremației absolute a eului, a impregnat politica occidentală cu o dogmă atât naivă, cât și a răului – că statul sau un partid politic are dreptul de a impune marxismul cu forța.

Comunismul este mort. Dar un fel de zombi al comunismului încă există, promovând o atitudine grețoasă, critică față de tot ceea ce era odată privit ca fiind adevărat, nobil și sfânt.

Acest zombi supraviețuiește ca un nor negru de ostilitate față de Dumnezeu și de adevăr, nor care se înalță peste cultura contemporană. Și este foarte dificil de dispersat, deoarece nu operează logic, ci prin sentimente și prejudecăți. Este absolut de necriticat. Marxismul de modă veche, rău așa cum a fost, cel puțin și-a pus cărțile pe masă și era deschis criticii.

Sfârșitul marxismului

Ceea ce raționalismul subiectiv ignoră este faptul că omul este o ființă spirituală, care aspiră la un fel de fericire pe care nu i-o pot da doar lucrurile materiale.

Aceasta este înscrisă în însăși natura sa, așa cum convingerea lui că Dumnezeu există și că există o lege a lui Dumnezeu. Aceasta explică de ce marxismul a eșuat mereu, chiar la nașterea sa în Rusia, pentru că întotdeauna a trebuit să fie impus prin forță brută.

Iar situația nu este diferită astăzi. Majoritatea oamenilor ignoră materialismul radical, deci trebuie impus de elitele puternice. Chiar și în țările bogate, populația este în pericol de a fi spălată de creier prin muzică, literatură, modă și moduri de gândire la modă.

Noi care suntem forțați să suportăm această încercare de a șterge dimensiunea spirituală a omului suntem majoritatea tăcută.

Dar căutăm lideri care să ne elibereze de această robie a materialismului și să ne afirmăm drepturile la nivel politic. Unde îi vom găsi?

04/07/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu : Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (1)

PCdR 1

„Ziua socotelilor”.

Sub lunga domnie a Romanovilor (1613-1917), mânată de o lăcomie insațiabilă pentru „extinderea imensului său teritoriu și a necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere moral, cât și din acela al raționamentelor practice”[1], Rusia a cotropit enorme teritorii străine, sub falsul pretext al „slabei lor populări cu triburi nomade semi-barbare”[2].(Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

Începând cu anul 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițchi, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale.

Astfel a acaparat Țările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743), Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ținutul dintre Nipru și Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801), Georgia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varșoviei (1815), Georgia întreagă (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875) etc.

Dacă în anul 1500 teritoriul Rusiei cuprindea doar circa 40.000 de mile pătrate[3], atunci către începutul secolului al XX-lea suprafața imperiului a sporit de aproape 11 ori, ajungând la 403.000 mile pătrate, prin subjugarea unor teritorii străine „imperios necesare Rusiei”[4].

Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv teritoriile românești, devenite de la o vreme „un obstacol esențial” în calea acesteia spre Constantinopol[5].

Urmărind obiectivul „transformării Mării Negre într-un lac interior rus”[6], din 1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au invadat de 10 ori teritoriul României, provocând în aceeași perioadă patru modificări ale graniței sale răsăritene[7].

Referindu-se la motivele raptului Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menționa:

„Rusia nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să nimicească o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigure granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca granițele între Moldova și așa numita Basarabie, să fie șterse cu desăvârșire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc”[8].

Procedând la o analiză temeinică a politicii expansioniste a Rusiei țariste, Friedrich Engels avea să menționeze, profetic, încă la finele secolului al XIX-lea, că „ziua socotelilor”, când Rusia „va trebui să restituie (…) enormele proprietăți furate”, va veni inevitabil[9]. Acea zi a venit la 2/14 martie 1917, când țarul Nikolai al II-lea a abdicat „în numele lui și al fiului său”, constituindu-se, în consecință, primul guvern provizoriu în frunte cu prințul Lwov și cu Kerenski la Ministerul Justiției.

Chiar din zilele care au marcat victoria revoluției din februarie 1917, guvernul provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluție democratică, a proclamat dreptul națiunilor din imperiul țarist „de a dispune de ele însele”[10], aceasta fiind prima formulă a principiului națiunilor.

Însuși Lenin, revenit la 3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluție, s-a pronunțat în favoarea „dreptului națiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărțirea și formarea de state independente”[11].

Deja după lovitura de stat dată de bolșevici în octombrie 1917 la Petrograd, Guvernul sovietic a adoptat „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia” (semnată de V.I. Lenin și I.V. Stalin), care proclama egalitatea și suveranitatea popoarelor dezrobite din Rusia, dreptul lor la autodeterminare până la separarea și formarea de state independente[12].

Este adevărat că principiul dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu a fost opera partidului bolșevicilor sau a conducătorului acestuia, V.I. Lenin, ci a elementelor moderate ale revoluției burghezo-democratice, care conduceau Rusia după februarie 1917. Principiul în cauză nu a fost o componentă a concepției bolșevicilor asupra problemei naționale, ci „rezultatul adaptării lor la împrejurările politice” din acea vreme,- altfel spus, a fost „efectul demagogiei lor, al dorinței lor de a atenua sentimentul național” al popoarelor subjugate din cadrul Imperiului țarist[13].

Lenin considera în această privință, că problema dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu trebuie în nici un caz confundată cu „raționalitatea autodeterminării” lor.

Aceasta din urmă (raționalitatea autodeterminării) „partidul proletariatului trebuie să o soluționeze în fiecare caz în parte”, din punctul de vedere „al intereselor luptei de clasă a proletariatului pentru socialism”[14]. Prin urmare, în pofida retoricii conjuncturale a lui Lenin privind „ducerea la capăt a eliberării popoarelor asuprite de velicoruși”, obiectivul bolșevicilor nu era să dezrobească națiunile din Rusia, ci să pună mâna pe cârma imperiului rus, menținându-i caracterul de stat unitar multinațional, imperialist prin însăși natura lui, ca și vechea Rusie țaristă.

Succesorul lui Lenin la cârma imperiului sovietic, I.V. Stalin, se va pronunța cu toată franchețea asupra caracterului și semnificației Uniunii Sovietice create la 30 decembrie 1922.

Astfel, în timp ce Lenin considera drept o sarcină de importanță primordială „menținerea și consolidarea” Uniunii Sovietice[15], I.V. Stalin, în jurământul solemn pronunțat la Congresul al II-lea general al Sovietelor din URSS în ziua de 26 ianuarie 1924, a promis nu numai „să consolideze”, ci și „să extindă” URSS-ul[16], ceea ce constituie o probă elocventă a caracterului imperialist al primului stat socialist din lume.

A jurat, de asemenea, „să consolideze și să extindă uniunea muncitorilor din întreaga lume – Internaționala a III-a Comunistă”[17].

Afișându-și pe față intențiile expansioniste, Stalin nu devia, totuși, cu mult de la „învățătura leninistă”. Aceasta deoarece chiar Lenin susținea că marile probleme ale omenirii se rezolvă „prin luptă și război”, exprimându-și convingerea sinceră că pentru fericirea generațiilor viitoare „este permis și moral totul”, adică: exportul de revoluție, războaiele civile, violența nelimitată, experimentele sociale etc.[18]. Același V.I. Lenin preciza la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege din tratatele de la Versailles”[19].

Principiul autodeterminării la Conferința de Pace de la Paris.

Chiar dacă bolșevicii ruși au propagat dreptul popoarelor la autodeterminare doar în teorie, căruia însă în practică i-au stingherit aplicarea, până la zădărnicirea lui completă, principiul naționalităților și-a făcut efectul în declanșarea unor ample mișcări naționale care a cuprins rapid Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Ucraina și Basarabia. „Și acum, scumpi cititori, – menționa ziarul «Cuvânt Moldovenesc» din 8 martie 1917, – dea Domnul, ca felul nou de ocârmuire să ne fie și nouă moldovenilor spre o înnoire a vieții și spre deșteptarea din somnul de moarte în care ne-a ținut stăpânirea veche!

Fie ca soarele ce răsare asupra împărăției, să ne dea o rază mântuitoare de lumină și de slobozenie și nouă moldovenilor, care au fost robi nevinovați mai bine de o sută de ani”[20].

Cercetătorii care urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului țarist au remarcat, încă la începutul anului 1917, că Basarabia putea deveni o țară civilizată, spre binele întregii umanități, doar atunci când se va fi eliberat de jugul Rusiei – „închisoarea popoarelor” (V.I. Lenin) – pentru a se reintegra în cadrul națiunii române.

Doar cu această condiție, menționau aceiași analiști, Basarabia ar fi putut beneficia de amplasarea avantajoasă la intersecția marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-și astfel plenar toate energiile aflate în stare latentă[21].

Experiența istorică a demonstrat că varianta descrisă de M. Inorodetz a fost nu numai singura posibilă, ci și unica justă și firească, cadrând perfect cu principiile călăuzitoare ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919 și, în special, cu Programul de Pace din 14 puncte al președintelui SUA, Woodrow Wilson (1856-1924), conform căruia pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor (…); pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”[22].

Referitor la poziția delegației americane la Conferința de Pace de la Paris privind chestiunea Basarabiei, este de remarcat că experții americani au recomandat președintelui Wilson „ca întreaga Basarabie să fie alipită la Statul Român”, deoarece „Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. 14 până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei”[23].

Ca urmare a întregirii, la 30 octombrie 1918, de către președintele american a explicațiilor la cele 14 puncte ale sale, precizând că „teritoriul rus nu este sinonim cu fostul teritoriu al imperiului”[24], Conferința de Pace de la Paris a recunoscut independența Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, precum și a consfințit realizarea României Mari.

Principiul autodeterminării a fost aplicat unui total de 28.571.000 de locuitori, cuprinzând o suprafață de 700.000 verste pătrate[25] din teritoriul fostului imperiu țarist, între care Finlanda (3.348.000 de locuitori și 286.500 verste pătrate), Estonia (1.750.000 de locuitori și 36.000 verste pătrate), Letonia (2.500.000 locuitori și 61.000 verste pătrate), Lituania (2.246.000 locuitori și 51.500 verste pătrate), Polonia (16.022.000 locuitori și 218.500 verste pătrate) și Basarabia (2.213.000 locuitori și 30.000 verste pătrate)[26].

Recunoscută oficial de întreaga comunitate internațională la Conferința de Pace de la Versailles-Paris în anii 1919-1920, România Întregită în hotarele sale istorice avea o suprafață de 295.049 km2 (față de 137.000 km2 înainte de 1918) și o populație de 18.057.028 locuitori în 1930 (față de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1916)[27], fiind a opta țară, după numărul populației, din Europa.

România era un stat național unitar, întrucât majoritatea covârșitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naționalități.

Din punctul de vedere al structurii etnice a populației, România rămânea, și după unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, un stat național, nici o minoritate etnică nedepășind ponderea de 8 % din populația țării.

Conform recensământului din 1930, din totalul populației 71,9 % erau etnici români, 7,8 % maghiari, 4,1 % germani, 4 % evrei, 3,2 % ucraineni, 2,3 % ruși, 2 % bulgari, 1,5 % țigani, 1 % turci și tătari, 0,6 % găgăuzi, 0,3 % cehi și slovaci, 0,3 % polonezi, 0,1 % greci și sub 0,1 % albanezi, armeni etc.[28].

Kominternul – instrument de diversiune și șantaj al imperialismului bolșevic.

Acaparând puterea, contrar predicțiilor lui Marx, într-o țară slab dezvoltată și cu o populație cvasi-analfabetă, Lenin a ajuns la concluzia că „valorile” revoluției proletare puteau fi salvate doar printr-o acerbă teroare politică și economică în interiorul Rusiei („dictatura proletariatului”) și prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii revoluționare („revoluția mondială”). Chiar dacă în fața ororilor partidului bolșevic au fost nevoiți să fugă din Rusia circa un milion de oameni, – constituind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Societății Națiunilor din septembrie 1921[29], – Lenin era decis să se mențină cu orice preț la cârma imperiului.

Obținând în alegerile pentru Adunarea Constituantă din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiștii revoluționari („eserii”) dețineau majoritatea de 58 %, bolșevicii au procedat, contrar oricăror norme constituționale și morale, la dizolvarea Adunării, acuzând-o de a „servi drept acoperire contra-revoluției burgheze”[30].

La congresul al VII-a extraordinar al partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), din inițiativa lui Lenin, bolșevicii s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolșevic), în programul căruia au înscris obiectivul edificării „comunismului integral” în Rusia[31], iar în iulie 1918, al V-lea congres pan-rus al sovietelor a adoptat o Constituție care consacra rolul atotputernic al acestei organizații compuse din indivizi aparținând unui „nou tip antropologic”[32].

Evenimentele în cauză s-au produs după ce la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic remise o notă ultimativă României, semnată de V.I. Lenin, N.V. Krâlenko și N.I. Podvoiski, având caracterul unei declarații de război, iar din indicația lui V.I. Lenin, președintele Comisarilor Poporului, fuseseră arestați și încarcerați la închisoarea Petropavlovsk, ministrul României la Petrograd, împreună cu tot personalul diplomatic, consular și misiunea militară, fiind eliberați abia după două zile, în urma protestului energic adresat lui Lenin de către șefii a 20 de misiuni diplomatice.

După părerea diplomatului sârb Spolailović, martor ocular al evenimentelor descrise, atitudinea violentă a guvernului sovietic era subordonată planului: „revoluție în România și intrarea sa împreună cu Basarabia, ca republică română – ca un tot unitar, în componența Republicii Federative Ruse”[33].

În plin război civil, pe 2 martie 1919, Lenin a convocat la Moscova o conferință internațională. În pofida numărului mic de delegați și, mai ales, a absenței reprezentanților marilor organizații socialiste din Europa Occidentală neîncrezătoare în bolșevism și ostile dictaturii proletariatului, conferința a decis totuși să se constituie în Internaționala a III-a, numită și Internaționala comunistă sau Komintern.

Strâns legată de conducătorii sovietici, Internaționala a adoptat principiile de organizare proclamate de Lenin și a ales în fruntea sa pe bolșevicul Grigory Zinoviev (născut Hirsch Apfelbaum), stabilindu-și sediul la Moscova.

Pe parcursul existenței sale (1919-1943), Kominternul va deveni statul major al unei armate disciplinate, însărcinat să organizeze revoluții proletare în toate țările[34]. Partidele comuniste afiliate la Internaționala a III-a erau obligate prin statut să susțină „fără rezerve” Uniunea Sovietică, iar în Programul Internaționalei Comuniste se preciza că pentru proletariatul mondial, „URSS este singura patrie”[35].

La următorul congres al Kominternului (iulie-august 1920), Lenin a stabilit condiții foarte severe de adeziune la această organizație, între care: obligația partidelor comuniste de a se conforma programului și deciziilor Internaționalei comuniste; sarcina de a crea pretutindeni, alături de organizațiile legale, organisme clandestine, de a acorda un sprijin real oricărei mișcări de emancipare a coloniilor, de atragere a sindicatelor de partea mișcării comuniste prin infiltrarea acestora; de asemenea, partidele comuniste trebuiau organizate în maniera cea mai centralizată, ele erau obligate să excludă din rândurile lor liderii moderați, desemnați nominal, și să respecte o disciplină de fier, de tip militar[36].

Scopul esențial al fondării Kominternului era, așadar, subordonarea mișcării comuniste intereselor Moscovei. Instrumentele de subordonare au fost multiple: impunerea programului și statutelor Kominternului partidelor afiliate; recunoașterea condițiilor de afiliere; fixarea conducerilor și a structurilor partidelor afiliate numai cu asentimentul „Centrului”; controlul activității curente a secțiunilor „naționale” și monitorizarea tuturor demersurilor acestora prin reprezentanți ai Internaționalei care se rulau periodic în țările vizate. Kominternul devine, astfel, un instrument nu numai al Comisariatului de Externe, dar și al NKVD-ului și Armatei Roșii.

În activitatea acestuia predomină metode și practici specifice serviciilor de informații, de colectare a tuturor datelor „utile”, îndeosebi a celor de ordin militar, de intoxicare a opiniei publice cu sloganuri care să creeze fie imagini false, fie să producă stări emoționale, teamă, derută (amenințarea ocupării Basarabiei de către Armata Roșie, izbucnirea iminentă a revoluției socialiste etc.), de diversiune și șantaj (provocarea unor „răscoale” locale, incitarea la greve și revoluție) ș.a.[37].

Nefastă pentru toate țările în care a reușit să activeze, Internaționala a III-a a fost cu deosebire periculoasă pentru România, deoarece Lenin urmărea pur și simplu dezintegrarea și desființarea României.

Teritoriul cel mai lovit a fost Basarabia, avându-se în vedere proximitatea acestui ținut cu teritoriile în care bolșevismul făcea ravagii[38].

Pentru Basarabia, Internaționala a III-a a înființat, chiar în 1919, un stat major special, cu reședința la Harkov și cu o subreședință la Odesa.

A fost elaborat un program detaliat de acțiuni urmărind un triplu obiectiv și anume: organizarea incursiunilor peste Nistru a unor bande înarmate care trebuiau să atace pichetele românești și să jefuiască populația, pentru a o menține într-o permanentă stare de incertitudine, organizarea de atacuri și atentate asupra posturilor de jandarmi, asupra perceptorilor, primăriilor, având drept scop demoralizarea populației și reducerea prestigiului autorităților române în fața locuitorilor din Basarabia; în fine, organizarea diverselor nuclee bolșevice cu caracter revoluționar, având drept misiune recrutarea aderenților și pregătirea atentatelor[39].

În perioada cuprinsă între 1921 și 1939, numărul membrilor partidelor comuniste afiliate la Internaționala a III-a a sporit de la 887.745 la 1.200.000 – cifre ce exprimă limpede uriașa forță de manevră aflată la dispoziția Moscovei[40].

CONTINUAREA ÎN : https://www.art-emis.ro/istorie/partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-2

NOTE:

[1] Alexandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, S.l., 1995, p. 106.[2] Н.А. Рубакин. Россия в цифрах: Страна. Народ. Сословия. Классы. Опыт статистической характеристики сословно-классового состава населения русского государства (На основании официальных и научных исследований. Санкт-Петербург: «Вестник Знания» (В.В. Битнер), 1912. C. 26.[3] Milă – unitate de măsură pentru lungimi folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; azi unitate de măsură pentru lungimi egală cu 1609,3 metri, folosită în Marea Britanie și în SUA (Dicționarul explicativ al limbii române – DELR – Ed. a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 633).[4] Н.А. Рубакин. Россия в цифрах: Страна. Народ. Сословия. Классы. Опыт статистической характеристики сословно-классового состава населения русского государства (На основании официальных и научных исследований. Санкт-Петербург: «Вестник Знания» (В.В. Битнер), 1912. C. 25, 26.[5] Antony Babel, La Bessarabie. Étude historique, éthnographique et économique, Librairie Félix Alcan, Paris, 1926, p. 29.[6] Ibidem.[7] Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 15.[8] Cf. Constantin Aldea, O istorie zbuciumată: Basarabia până în anul 1920, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993, p. 40.[9] Cf. Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 149.[10] Ibidem, p. 150.[11] В.И. Ленин. Биографие. Кишинэу: Едитура «Картя Молдовеняскэ», 1960. П. 335.[12] Ibidem, p. 400-401.[13] Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 153.[14] В.И. Ленин. Биографие. Кишинэу: Едитура «Картя Молдовеняскэ», 1960. П. 335, 401.[15] Ibidem, p. 610.[16] История Всесоюзной Коммунистической партии (большевиков). Краткий курс. Москва: ГИПЛ, 1945. С. 256-257.[17] Ibidem, p. 257.[18] Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 191.[19] Cf. Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București, 1998, p. 180.[20] „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 20, 8 martie 1917.[21] M. Inorodetz, La Russie et les peuples allogènes, Ferd. Wyss, Berne, 1918, p. 185; Idem, Pourquoi la Babylone russe s´est décomposée. Imprimérie des arts & sports, Paris, 1920, p. 4, 5, 11.[22] Cf. Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului unitar, Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1993, p. 237.[23] Valeriu Florin Dobrinescu și Ion Pătroiu, Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Patrimoniu”, nr. 4, 1991, p. 157-158.[24] Ibidem, p. 157.[25] Verstă – unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1.067 km (DELR, p. 1158).[26] Статистический ежегодник. Ч. I (1918-1920). Москва: Б.и., 1921. C. 6-7.[27] Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996, p. 3.[28] Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XXIV.[29] Bruno Paradisi, Migrazioni umane, în Enciclopedia del Nove cento. Vol. IV, Istituto dell’ Enciclopedia Italiana, Roma, 1979, p. 296-297.[30] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I. Sfârșitul „lumii europenr” (1900-1945), Editura BIC ALL, București, 1998, p. 88.[31] В.И. Ленин. Биографие. Кишинэу: Едитура «Картя Молдовеняскэ», 1960. П. 415-416.[32] Nikolai Berdiaev, Revoluția rusă și lumea comunistă, în „Revista de istorie și teorie literară”, nr. 2, 1994, p. 210.[33] Aurel Karețki și Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura Știința, Chișinău, 1993, p. 19.[34] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I. Sfârșitul „lumii europenr” (1900-1945), Editura BIC ALL, București, 1998, p. 92.[35] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București, 1998, p. 180.[36] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I. Sfârșitul „lumii europenr” (1900-1945), Editura BIC ALL, București, 1998, p. 92.[37] Florian Tănăsescu, Dumitru Costea, Ion Iacoș, Gheorghe Neacșu, Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu, Ideologie și structuri comuniste în România. Vol. II (9 decembrie 1918 – 31 decembrie 1919), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 42-43.[38] „Memoria. Revista gândirii arestate”, nr. 21, septembrie 1997, p. 16-18.[39] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ediție îngrijită de Sanda Tătărescu-Negropontes. Cuvânt înainte de Nicolae-Șerban Tanașoca, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 76-77.[40] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București, 1998, p. 180.

03/11/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: