Ziarul Națiunea: Revine din trecut gazeta „BUCOVINA”, prima tribună de apărare a drepturilor românilor bucovineni aflați sub stăpânire străină

Totul era străin și ostil românilor din Cernăuți, la momentul când a apărut primul număr al gazetei „Bucovina”, 4/16 octombrie 1848. Era perioada când provincia stăpânită de austrieci se găsea încorporată în Regatul Galiției.

La Cernăuți se impunea o cultură și o limbă străină urmașilor lui Alexandru cel Bun. Suferea mult și credința străbună, creștinii din parohiile Bisericii Ortodoxe trimiteau petiții la împărăție cu cerința să se respecte legile pământului.

După administrarea militară (1774-1786) vine administrația civilă galițiană, în două rânduri provincia Bucovina fiind desființată (1786-1848 și 1850-1861) prin alipirea de Galiția.

Au răsuflat mai ușor românii bucovineni după 1861, când Bucovina a primit statut de ducat autonom, cu o dietă proprie.

Dar și revoluția din 1848 n-a trecut fără consecințe benefice în istoria românilor.

Urme proeminente a lăsat refugiul unor renumiți intelectuali, oameni de cultură, ca Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Ioan Alexandru Cuza.

În acel an la Cernăuți a venit pentru totdeauna Aron Pumnul, profesorul la moartea căruia Eminescu s-a născut ca poet.

În 1848 Bucovina obține dreptul de a se separa de Galiția, însă pentru foarte puțin timp. După eșecul revoluției administrația austriacă a revenit la forma de organizare precedentă.

Tot în 1848 a apărut săptămânalul „Bucovina”, „Gazetă Românească (Romanische Zeitung) pentru politică, religie și literatură”.

Deși era bilingv, în română şi germană, și a apărut doar până la data de 20 septembrie 1850, e important prin faptul că a fost primul periodic al românilor bucovineni, o tribună de apărare a intereselor lor naţionale, intelectuale şi materiale ale poporului român.

Editat de fraţii Gheorghe si Alecu Hurmuzachi, ziarul a avut colaboratori străluciţi: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Costache Conachi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, Vasile Pogor, Mihail Kogalniceanu, Andrei Şaguna, Andrei Mureşanu, Aron Pumnul, Gheorghe Bariţ etc.

Foto: https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/10/ziarul-bucovina-cernauti-1848.jpg

Gazeta „Bucovina” a fost tribuna care chema la deșteptare, dreptate, la dobândirea libertății și afirmarea naționalității române.

În primul număr a fost publicat editorialul-program al revoluţiei române de la 1848 din Bucovina, exprimat în „Petiţia Ţării”, iar ziarul se adresa în paginile sale întregului neam românesc.

Pentru noi e foarte important să nu uităm că Vasile Alecsandri a trimis la Cernăuți, încredințând spre publicare fraților Hurmuzachi, cel mai strălucitor diamant al său – „Miorița”.

În amintirea minunatelor zile petrecute la moșia lor de la Cernauca și a discuțiilor din „ceasurile acele de patriotică pornire”, Vasile Alecsandri îi trimite prietenului Alexandru (Alecu) Hurmuzachi , într-o zi de miercuri 1850, studiul „Românii și poezia lor”.

Acea scrisoare, care, de fapt, e un fascicul de emoții și evocări, conține un comentariu și textul baladei intitulate „Mieoara”.

„Miorița”, culeasă de Alecu Russo de la păstorii din Soveja, ori auzită de Alecsandri sub cerul presărat cu stele lângă un foc pe vârful Ceahlăului, acea baladă cântată și plânsă de români, care ne răscolește doruri tainice prin notele ei dulci și duioase, a văzut lumina tiparului pentru prima dată la Cernăuți, într-o zi de sâmbătă, 18 februarie 1850, în numărul 11 al gazetei „Bucovina”, căreia i-au dat viață frații Alecu și Gheorghe Hurmuzachi.

Autoarea acestui articol, Maria Toacă, este publicistă și eseistă din regiunea Cernăuți, astăzi în Ucraina.

A scris cărți despre cultura românească din Bucovina și este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membră a comitetului de conducere a Societății „Golgota” a românilor din Ucraina, coordonatoare a bibliotecii Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”.

 

Publicitate

La 13 septembrie 1848 trupele otomane intră în Bucureşti, întâmpinând eroica rezistenţă a pompierilor comandaţi de locotenentul Pavel Zăgănescu. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

La 13 septembrie 1848, trupele otomane comandate de Fuad-efendi, intră în Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, restaurând vechiul regim regulamentar, printr-o drastică proclamaţie a lui Fuad-efendi.

În această zi are loc Bătălia din Dealul Spirii, un act eroic în apărarea Revoluţiei de la 1848, când 166 de pompieri militari au ţinut piept unei întregi armate turceşti. Vitejii ostaşi români au fost comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, un susţinător al ideologiei paşoptiste, fiul unui boier din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău.

A fost  un episod marcant din istoria României, această luptă însemnând cea dintâi confruntare   purtată de armata modernă română, după reînfiinţarea ei, în 1830.   Recunoaşterea faptului că 13 septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din tradiţiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă, indiferent de epocile istorice şi regimurile politice prin care a trecut ţara.

 Comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, colonelul Radu Golescu, primise ordin în ziua de 12 septembrie din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze în ziua următoare subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane formată din aproape 6.000 luptători şi comandată de Kerim Paşa, ce urma să preia cazarma din acea zonă. Însa lucrurile au luat cu totul alt curs.

Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie. Solemnitatea a influenţat moralul şi devotamentul ostaşilor, voinţa de a apăra demnitatea naţională.

Aceeaşi stare de spirit îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu; aceştia voiau să meargă cu toţii la cazarma din Dealul Spirii, convinşi de iminenţa unui conflict armat cu otomanii. Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: “Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem să murim cu fraţii noştri.”

 

 

 

 

 

Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, la Râmnicu Sărat. A fost fiul lui Grozescu Căminarul şi al Smarandei, mama sa ţinând să primească numele de familie al bunicului, care decedase în 1784, lăsând moştenire familiei 400 de stânjeni de moşie, 14 pogoane de vie şi o cârciumă în Bucureşti.   

Fiind originar dintr-o familie de condiţie bună, a urmat cursurile Şcolii Primare Greceşti din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-şi continue studiile la Bucureşti, unde a făcut parte din primele generaţii de tineri care au studiat în limba română.

În adolescenţă, cuprins de elanul patriotic şi revoluţionar al vremii, a intrat la vârsta 15 ani în Miliţia Naţională ca aspirant la gradul de ofiţer, iar un deceniu mai târziu, în 1840, a primit gradul de sublocotenent şi a fost trecut la Batalionul 1 din Regimentul 2.

  În anul 1844, Pavel Zăgănescu era unul dintre primii ofiţeri care conduceau nou înfiinţata companie de pompieri din Bucureşti, iar mai târziu s-a remarcat în timpul Marelui Incendiu ce a mistuit peste 1.500 de clădiri din Capitală, pe 23 martie 1847.

În data de 13 septembrie 1848   sub  Căpitanului Pavel Zăgănescu comanda Compania de Pompieri București  care s-a angajat în lupta cu otomanii, de douăzeci de ori mai numeroşi, care pătrunseseră în oraş prin bariera Dealul Spirii.

Încleştarea s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri (sublocotenentul Dincă Bălsan) şi un militar turc; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă şi lovind fără cruţare inamicul care, în pofida superiorităţii numerice, a fost cuprins de panică.

Turcii au reuşit să pună în poziţie de tragere doua piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor români.

Aceştia au pornit la asalt  împotriva tunurilor inamice şi după o scurtă luptă au capturat gurile de foc, pe care le-au întors împotriva duşmanului.

Efectele au fost puternice: din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi, numai că, din cauza lipsei de muniţie, în cele din urmă tunurile au fost abandonate.

Pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Pasa, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa garnizoanei din Dealul Spirii, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând în schimb “libera ieşire din cazarmă” – angajament care mai apoi nu a fost însă respectat de acesta.

În cursul luptei inegale, Şi-au pierdut viaţa în inegala încleştare 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (înhumaţi în curtea Bisericii Sf. Gheorghe Plevenei), şi au rezultat peste 100 de răniţi. O parte din pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu, s-au retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni.

Pavel Zăgănescu şi alţi ofiţeri au fost daţi afară din armată, arestaţi şi închişi doi ani la Văcăreşti. Ofiţerul buzoian a fost judecat de o comisie creată pentru cercetarea evenimentului de la 1848, care l-a găsit nevinovat, cu toate acestea, Zăgănescu nemaifiind primit în armată.    

După dizolvarea companiei, eroicii pompieri, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu, unde Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion. 

După numeroase demersuri, în 1852, domnitorul Barbu Ştirbei a acceptat reprimirea eroului Pavel Zăgănescu sa în armată la Roata de Pompieri, cu gradul de locotenent, avansat apoi căpitan, în 1857 maior, iar în 1859 colonel.  

Doi ani mai târziu, acesta devine inspector al frontierei Dunării, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat cu reorganizarea Corpului Grănicerilor.

  În 1864 a demisionat din armată, în urma unor neînţelegeri cu generalul Florescu, iar în acelaşi an este numit prefectul Poliţiei Capitalei, funcţie pe care a deţinut-o până în 1870.  

A murit în anul 1897, rămânând unul dintre simbolurile Revoluţiei de la 1848.

La moartea sa, presa a consemnat tristul eveniment aducând elogii aceluia despre care s-a spus: „Cu dânsul dispare veteranul eroilor naţionali, iar România poate fi mândră de fiul ei!”

Primul Parlament al României, apreciind sacrificiul eroilor de la 13 septembrie 1848, curajul şi patriotismul pompierilor militari, a acordat în anul 1860 participanţilor la eroicul act pensii pe viaţă şi prima medalie românească: PRO VIRTUTE MILITARI, iar în 1863, când oştirea română primea noile drapele, nu întâmplător domnitorul Alexandru Ioan Cuza alegea pentru această festivitate, data de 13 septembrie.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru comemorarea vitejilor căzuți în luptă, pe Dealul Spirii a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București, monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca și evenimentele a căror memorie o reprezintă.
Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca Zi a Pompierilor din România,  legal oficializată începând din 1953.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/13/o-istorie-a-zilei-de-13-septembrie-video-2/

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_din_Dealul_Spirii

 

http://www.certitudinea.ro/de-la-lume-adunate/view/13-septembrie-1848-batalia-de-la-dealul-spirii-in-viziunea-lui-dimitrie-papazoglu

http://adevarul.ro/locale/buzau/fabuloasa-poveste-pavel-zaganescu-fiul-boier-i-a-comandat-cei-166-pompieri-militari-deveniti-eroi-batalia-otomanii-dealul-spirii-1_552cda99448e03c0fd9a1909/index.html

 

Stephan Ludwig Roth, a fost executat pentru ca a sustinut interesele natiei romane. Ce spunea el despre situaţia etniilor înaintea revoluţiei din 1848 din TRANSILVANIA

La 21 aprilie 1849, sasul Stephan Ludwig Roth a fost condamnat  de catre „tribunalul de sange” al nobililor maghiari si secui de la Cluj  la moarte prin impuscare, pentru „inalta tradare”.

 

 

 

Ludwig Roth s-a nascut la 24 noiembrie 1796, la Mediaș. Format ca ganditor umanist, a fost istoric, doctor in filosofie, profesor si pastor luteran, participant la Revolutia de la 1848.

 

Limba valahilor e limba natiunii

 

Cand Dieta de la Cluj era procupata sa legifereze limba maghiară ca limba oficiala de stat in Transilvania,  Roth a scris celebra brosura „Razboiul limbilor in Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), ca replica.

 „Domnii din Dieta de la Cluj voiesc sa vada nascuta o limba de cancelarie. A declara o limba drept limba oficiala a tarii, nu e nevoie. Caci noi avem deja o limba a tarii. Nu este limba germana, dar nici cea maghiara, ci este limba valahilor.

Oricat ne-am suci si ne-am invarti noi, natiunile reprezentate in Dieta, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea care nu poate fi contestata. De indata ce se intalnesc doi cetateni de nationalitati diferite si niciunul nu cunoaste limba celuilalt, limba valahilor le slujeste de talmaci. Cand faci o calatorie, cand te duci la iarmaroc, limba valahilor o cunoaste oricine. Cu valahul oricum nu poti altfel sta de vorba, caci de obicei el nu vorbeste decat in graiul lui.

E explicabil: ca sa inveti limba maghiara sau cea germana, ai nevoie de cursuri scolare; limba valahilor o inveti singur, pe strada,viata insasi ne pune zilnic in contact cu acest popor numeros. Vrei sa discuti cu un valah, trebuie sa folosesti limba lui, daca nu vrei sa te alegi cu un ridicat din umeri.”

 

 

Casa de la Medias in care Roth a locuit impreuna cu sotia si cei cinci copii.

Adunarea romanilor de la Blaj

 

In articolul „Adunarea romanilor de la Blaj”, publicat in „Foaie suplimentara la Vestitorul Transilvan”, in 16 iulie 1848, Stephan Roth nu mai folosea termenul uzual german  “Walachen” pentru “romani”…

„Un popor intreg are dreptul sa spuna cum vrea sa fie numit”, iar transilvanenii cerusera sa fie numiti romani.”

In 21 octombrie 1848, Roth a fost numit in Comitetul de Pacificatie si apoi comisar imperial plenipotentiar in 13 sate de pe Tarnave.

A  militat pentru egalitate in drepturi, desfiintarea iobagiei fara rascumparare platita de tarani, iar impreuna cu Ștefan Moldovan, protopop al Mediasului, a dispus incetarea obligatiilor feudale in cele 13 sate. In 1849, Lajos Kossuth si comisarul sau, Ladislau Csányi, au dispus arestarea lui Roth si a fost condamnat la moarte pentru tradare, desi era vaduv, avand de intretinut cinci copii minori. Sentinta a fost executata la 11 mai 1849.

Cu putin timp inainte de a fi executat, el a transmis ungurilor urmatorul mesaj:

“Sasul catre ungur: De vrei sa fi ca leul, iti trebuie si-o regala minte. Fiindca, cu toate armele tale, numai cu bunatatea vei invinge!”.

Adina Mutar
enational.ro

 Ce credea  Stefan Ludwig Roth

 „(…) Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie şi acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept limbă oficială a ţării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a ţării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic.

Aceasta este realitatea. (…) Această realitate nu poate fi contestată. De îndată ce se întâlnesc doi cetăţeni de naţionalităţi diferite şi niciunul nu cunoaşte limba celuilalt, de îndată limba valahă le slujeşte de tălmaci. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaşte oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva ştie limba germană sau celălalt cea maghiară, conversaţia începe în valahă. Cu valahul oricum nu poţi altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu vorbeşte decât în graiul lui.

E explicabil: ca să înveţi limba maghiară sau cea germană, ai nevoie de cursuri şcolare; limba valahă o înveţi singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. Uşurinţa învăţatului ei nu săt numai în marele număr de cuvinte latineşti, pe care acest popor (…) le-a adoptat odată cu contopirea sau cu coloniştii romani şi care nouă, transilvanilor, ne sunt precunoscute, datorită educaţiei noastre în spirit latin de până acum, ci şi prin faptul că viaţa însăşi ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros. (…) Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine altul şi după o vreme observi că poţi vorbi româneşte, fără ca de fapt să fi învăţat.

Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de uşor învăţatul ei, se recomandă să o facă, din mii şi felurite motive. Vrei să discuţi cu un valah, trebuie să foloseşti limba lui, dacă nu vrei să te alegi cu un Nu ştiu! ridicat din umeri. (…)”

 

 

—Stephan Ludwig Roth; Der Sprachkampf in Siebenbürgen. Eine Beleuchtung de Woher und Wohin? (Lupta lingvistică în Ardeal. O examinare a lui „de unde” şi „încotro”), Kronstadt (Braşov), 1842, p. 47-48