VICTOR ORBAN joacă aproape totul pe mâna lui Putin. România are nevoie de repoziționări!

Ungaria Mare e una din ambițiile lui Victor Orban, care joacă aproape totul pe mâna lui Putin. România are nevoie de repoziționari!

Nimic din vizita președintelui maghiar, dna Novak, nu a fost întâmplător. Budapesta exercită o presiune constantă pe Transilvania, fără să-i pese de reacțiile politice dâmbovițene, tardive, anoste și fără vlagă. Nu-ți trebuie prea multă specializare să vezi că suntem în fața unei strategii pe termen lung susținută financiar și logistic de Victor Orban.

O foarte interesantă analiză despre modul în care liderul de la Budapesta, Viktor Orban, visează cu ochii deschiși la Transilvania, cu sprijinul marelui revizionist al granițelor, Vladimir Putin, este difuzată în aceste zile pe siteul Monitorul Apărării. O publicație militară care reunește generali de top, foști capi ai armatei, diplomați militari șamd.

”Vladimir Putin a fost singurul lider al unei mari puteri internaţionale care după sfârşitul Războiului Rece a dovedit că este dispus să utilizeze instrumentul militar în scopuri teritoriale(…)
Este, de fapt, singurul regim revizionist contemporan care controlează o mare putere militară. Care şi-a propus şi încearcă să schimbe graniţele recunoscute internaţional.
Dacă ne uităm pe harta Europei de Est, poziţia geopolitică a României este mult mai incomodă pentru un stat ca Federaţia Rusă decât, de exemplu, poziţia geopolitică a ţărilor baltice sau a Poloniei.
Controlând ţările baltice, ajungi la Marea Baltică, acolo unde eşti deja. Controlând Polonia, ajungi la Germania, cu care deja poţi discuta în mod direct.
Controlând teritoriul românesc, ajungi la spaţiul balcanic şi pui o mână pe umărul Bulgariei. Şi faci eventual acest lucru oferind tuturor o bucată din mămăliga românească, aşa cum Vladimir Putin îi invita recent pe vecinii Ucrainei (inclusiv România) la nimic altceva decât o împărţire teritorială a acesteia.

Ceea ce este, pentru Ungaria, „o întâlnire a minţilor”.

Din această perspectivă, Vladimir Putin constituie o atracţie pentru toţi revizioniştii din lume, şi mai ales pentru cei din Europa de Est, precum pare a fi liderul de la Budapesta.

Foto: Vladimir Putin și Viktor Orban

Pentru Viktor Orban, apropierea de regimul Putin nu pare a fi decât o speranţă neformulată explicit de a juca, cândva, undeva, cartea unei Ungarii cu alte graniţe.

Dacă aceste consideraţii se confirmă, Ungaria sub regimul Viktor Orban ar trebui să părăsească (voluntar sau nu) Uniunea Europeană şi NATO, aşa cum Federaţia Rusă ar trebui să părăsească Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite (tot voluntar sau nu).

Nu poţi fi membru al unei organizaţii pe care o sabotezi din interior. A trecut oare domnul Viktor Orban Rubiconul? A părăsit democraţia şi legalismul către aventurism politic şi autocraţie? 

Perioada imediat următoare ne va demonstra sau infirma acest lucru.

Publicitate

Reuters: O notă neoficială a UE privind revizuirea frontierelor în Balcani provoacă neliniște

Un document neoficial al UE ar propune redesenare granițelor între Serbia, Albania și Croația

• O notă diplomatică neoficială a Uniunii Europene analizată de Reuters prezintă redesenarea a frontierelor de-a lungul liniilor etnice din Balcanii de Vest.
• Documentul a fost difuzat pentru prima dată presei slovene şi atribuit primului ministru sloven Janez Jansa, care ar fi trimis-o preşedintelui Consiliului European, Charles Michel, ca o propunere cu privire la modul de gestionare a regiunii, după ce Slovenia va prelua preşedinţia UE în iulie.
• Primului ministru sloven Janez Jansa a negat însă că ar fi trimis acest document.

Documentul nu a fost dicutat în cadrul UE, dar a circulat prin mai multe canalele oficiale ale UE şi a fost văzută de mulţi diplomaţi şi oficiali ai UE, potrivit Reuters.

Materialul respectiv afirmă că principalele obstacole în calea unei integrări mai rapide în UE a statelor balcanice sunt problemele naţionale nerezolvate ale sârbilor, croaţilor şi albanezilor, care ar trebui soluţionate prin crearea unei Serbii Mari, a unei Albanii Mari şi a unei Croaţii Mari.

Documentul propune ca regiunile în care croaţii sunt majoritari să fie integrate în Croaţia, iar Kosovo să fie unit cu Albania.

În Bosnia, unde 100.000 de oameni murit în aproape patru ani de război în anii 1990, nota a fost percepută ca o nouă ameninţare la adresa unităţii sale teritoriale.

Oficialii din Bosnia au criticat nota şi au cerut UE să pună capăt iniţiativelor care ar putea duce la un nou război în regiune.

Delegaţia UE în Bosnia a încercat să calmeze situaţia, spunând într-o declaraţie: „UE este angajată fără echivoc faţă de suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a Bosniei şi Herţegovinei. Aceasta este poziţia noastră fermă şi neschimbată”.

Rememorând fără patimă istoria ultimului secol

O retrospectivă istorică

Englezii au dus întotdeauna, încă din secolul al XVI-lea o politică  egoistă pe care au numit-o „pragmatică”, scrie în https:art-emis.ro/o-retrospectiva-istorica, ing. Eugen Statnic .

În anii 1800-1813 când Napoleon cutreiera Europa, l-au „domolit” la Trafalgar, au privit „interesați dar pasivi” cum Corsicanul a măcelărit 3 milioane de europeni.

La Waterloo au pus „punctul pe « i »” și l-au trimis în concediu de odihnă pe insula Sf. Elena.  Acolo, asteptand eliberarea s-a stins el la 1821.

În anul 1919, Churchill a fost dușman înfocat al „revoluției  socialiste”, a inițiat „intervenția” contra bolșevicilor, a susținut armatele lui Wrangel, Denikin și Kolceak, a condamnat dur uneltirile internaționalei comuniste în anii 1923-1936 în diferitele țări ale Europei.

Dar tot așa, pragmatic, a organizat coaliția antihitleristă cu U.R.S.S. în frunte alături de  S.U.A. iar Anglia în planul doi și Franța liberă în planul trei. Tot pragmatic,  Winston a cedat în octombrie 1944, așa cum a promis în 1940 prin Stafford Cripps, Europa de est Uniunii Sovietice cu vestitul sau biletel cu procentele.

La Yalta, Roosevelt era în ultimile sale zile de viață lipsit de orice energii și a lăsat lui „Oncle Joe” toata inițiativa căci Armata Roșie a avut rolul hotărâtor la învingerea Germaniei iar Anglia a contribuit enorm propagandistic dar militar mult mai puțin. Generalul de Gaulle a readus Franța între învingători și în compania selecta a Celor Cinci Puteri.

Dar tot pragmatic, în noiembrie 1946, la 17 luni după victorie, la Fulton, Churchill a inițiat noua politică a vestului față de Uniunea Sovietică: îngrădire, combatere și izolare. Din „prietenia” anilor 1942-1945 când Statele Unite au susținut cu livrări strategice efortul militar al Uniunii Sovietice, după 1946 s-au dezvoltat „războiul rece” care a durat 40 ani cu alianțele militare mari si antagoniste, N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia.

Nu știu dacă este adevărat sau o găselniță a jurnaliștilor afirmația lui Churchill „că de fapt nu am înjunghiat porcul care trebuia înjunghiat”. Dar Winston Churchill a declarat în noiembrie 1939 un mare adevăr, poate singurul din întreaga sa viață:

 „Noi am intrat în război nu pentru Polonia ori să scăpăm Germania de Hitler, Europa de național-socialism sau să apărăm evreii de represiunea nazistă ci ca și în anul 1914 pentru nu mai puțin nobilul scop de a înlătura puterea economică și dominația politică adică hegemonia Germaniei în Europa”. 

Nimic mai clar deci.

Într-o lucrare deosebit de documentată dar critică, elaborată de generalul german în rezervă Gerd Schultze-Rhonhof apărută în 2003 și reeditată de 8 ori „Der Krieg der viele Väter hatte” (Războiul care a avut mulți părinți) după prezentarea și analiza profundă a tuturor evenimentelor premergătoare cunoscute sau dezvăluite și interpretate pentru a stabili cauzele războiului mondial din anii 1939-1945 trage concluzia că nu se poate găsi nici o cauză majoră care să justifice marșul spre război al atâtor națiuni, totodată puteri militare și mai presus de orice țări civilizate cu un inalt  nivel de dezvoltare industrială economică și culturală: Marea Britanie, Franța, Germania, S.U.A., U.R.S.S., Cehoslovacia, Italia și Japonia.

Autorul,enumeră crizele din anii 1936-1939 care au înfierbântat atmosfera politica internațională  si au polarizat interesele care au  condus la formare celor două mari tabere. Prima criza a fost Războiul Civil din Spania cu amestec militar sovietic și germano-italian.

Apoi au urmat crizele cunoscute:

– anexarea Austriei căreia i s-a interzis în anul 1919 reunirea cu Germania (1);

– criza sudetă sau separarea a trei milioane germani cu teritoriul lor locuit de 1100 ani, de Cehoslovacia (2);

– anexarea regiunii Memel cu 400.000 locuitori germani din Letonia, trăitori acolo încă din Evul Mediu (3);

– dezmembrarea Cehoslovaciei și transformarea Boemiei și Moraviei în protectorat german (4);

– criza polonă: Germania cere orașul german Danzig luat Prusiei la Versailles și un drum spre Prusia Orientală. Polonia revendică orașul Danzig și păstrarea ieșirii la marea Baltica.(5)

Dintre aceste teme de conflict, crizele 2, 3, și 4 au fost revendicări care s-au rezolvat în baza principiului Wilsonian de drept natural de autodeterminare al popoarelor, încălcat în aceste trei cazuri de Conferința de Pace de la Versailles.

Anexarea Austriei a fost acceptată volens-nolens ca fapt împlinit, iar războiul civil spaniol a dovedit agresivitatea comunismului sovietic, fascismului italian și național-socialismului german, adică al stateor totalitare.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost un grav act de încălcare a dreptului internațional de către Germania chiar dacă a avut loc  concomitent cu desprinderea voită a Slovaciei din statul multietnic cehoslovac: 6,5 milioane cehi, 2,5 milioane Slovaci, 700.000 unguri, 500.00 ruteni (și 3,3 milioane germani până la 30 septembrie 1938). Dezmembrarea unui  stat suveran ca Cehoslovacia a determinat schimbarea radicală a politicii Angliei și Franței și hotărârea de a pune capăt agresiunii germane chiar cu prețul unui război.

Criza poloneză a fost agravată din martie 1939 de către garanția dată de Anglia pentru integritatea teritorială a Poloniei împotriva agresiunii germane dar nu și sovietice.

Conducerea Poloniei, tot un stat multietnic cu 5,2 milioane ucraineni, 2,3 milioane beloruși, 3,3 milioane evrei, 1,7 milioane germani și numai 62% locuitori de limbă maternă poloneză s-a aflat între Germania și U.R.S.S. care nu a recunoscut niciodată frontiera acceptată în est în anul 1922, după războiul ruso-polon, în starea de slăbiciune militară a Rusiei Sovietice.

Disputa germano-polonă agravată de incidente de frontieră și de încăierări între grupuri extremiste de ambele părți mai ales în zonele cu populație amestecată în voievodatele date Poloniei de conferința de pace din anul 1919 a ajuns la varf in august 1939.

Conducătorii de atunci ai Poloniei erau siguri că în cazul unui conflict militar, la Berlin va izbucni o revoluție contra lui Hitler și ca urmare prabușirea nazismului, ceea ce nu a avut loc.

Hitler nu a crezut că Anglia va intra pentru Polonia în război chiar dacă a dat garanții care însă geografic și militar erau nerealizabile. Și nici Anglia nu a crezut că polonezii se vor comporta inflexibil neacceptand tratativele, propunerile de soluționare sau chiar concesiunile propuse de ambasadorul englez Henderson care a încercat până în ultimul moment să domolească adversarii.

La 1 septembrie 1939, Hitler a ordonat atacarea Poloniei cunoscând bine starea precară a armatei poloneze.

Un război inegal, tancuri împotriva cavaleriei și un șoc total: Anglia și Franța nu au ezitat și la 3 septembrie au declarat război Germaniei. Starea de război nu a produs entuziasm nici la Berlin dar nici la Londra, Paris sau Roma.

O bucurie adâncă dar ascunsă au trăit două grupuri interesate: la Washington și la Moscova: cei din jurul lui Franklin Delano Roosevelt și cei din jurul lui Iosif Visarionovici Stalin.

La prima vedere cauzele războiului au fost Cehoslovacia și Danzigul, ambele, rod ale Versailles-ui. Dar nici conferinței de la Versailles nu i se poate da toată vina.

De aceea vina trebuie căutată în așezarea lumii de acum 100 ani  și în interesele imperiale ale unora din cei care au fost la cârma lumii în 1939. Nu Praga și nici Danzig nu au fost cauza războiului.

Cauza reală a fost voința bolnavă de a stăpâni lumea, în fapt o nebunie atât la 1812 cât și la 1914 dar și la 1939 sau 2020.

Iar  omenirea nu a învățat nimic din istorie pentru că adevărul a fost mereu ascuns iar lumea toata înșelată cu abilitate prin istoria scrisă de învingători.

Mulți istorici consideră că abia la 10-15 ani după războiul mondial din anii 1939-1945, schimbările politice de pe tot mapamondul au scos la iveală cauzele adevărate care au dus la război: voința de hegemonie mondială a S.U.A. și U.R.S.S.

Două imperialisme, unul capitalist, celălalt comunist, neatingându-și  scopurile  sau mulțumit cu situația bipolară care s-a numit război rece deoarece înarmarea celor două supraputeri nucleare a atins nivele incredibile de cheltuieli care pînă la urmă au îngenunchiat Uniunea Sovietică.

Si astfel a ajuns America unica putere a lumii.

Dar America  a aprins cateva focare de razboi dupa 1990: Irak, Afganistan,Libia,  Siria, Yemen, toate in apararea pacii, facandu-si un miliard de dusmani de tot felul, cei mai multi musulmani in frunte cu „Statul Islamic”, o ideologie fanatică asemenea  celorlalte ideologii binecunoscute care au otrăvit lumea secolului al XX-lea.

Iar acum, în secolul al XXI-lea s-a ridicat o noua putere, China, cu care va fi mai greu de găsit căi de înțelegere.

Se pare ca S.U.A. au depășit Zenitul fără a  făuri Pacea.