Să nu scriem despre TRIANON ?

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.

 De ce să nu scriem despre Trianon ?

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Tratatului de la Trianon, scrie filosoful și omul politic maghiar G.M. Tamás, într-un articol publicat de https://timpul.md.

I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică.

Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 ) a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918). De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus.

Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 ) (1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga?

De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație.

În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete.

Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder?

Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională.

Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene. Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară? Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta.

N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia.

Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți.

Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”.

Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni. Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, austriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice.

Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac).

Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.)

Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta. Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit.

Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă.

Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient. La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”. Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil.

Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea.

Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

Articol aparut initial aici

AUTOR: G.M. Tamás – născut la Cluj în 1948, filozof și om politic maghiar

Publicitate

Adevărul dintr-o carte despre Congresul Secuilor de la Tușnad din 1902

 

 

 

  

Să ne reamintim și să le reamintim – Congresul Secuiesc de la Tușnad din 1902.

 

Fenomenul migrației, al pribegiei în masă, nu e nou în istorie. Un caz particular al acestui fenomen este cel al populației secuiești spre Regatul României, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

De fapt, pribegia secuiască în forma ei masivă începuse încă de la 1764, după masacrul de la Siculeni, cunoscut în istorie sub denumirea latină de Siculicidium – „uciderea de secui” („Madéfalvi veszedelem” în maghiară).

Peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși, în timpul masacrului, de artileria austriecilor conduși de generalul Joseph von Siskovics. Consecința imediată a masacrului a fost emigrarea a numeroși secui în Moldova, unde au înființat sate noi: Istensegíts (Țibeni), Fogadjisten (Iacobești), Hadikfalva (Dornești), Józseffalva (Vornicenii Mari), Andrásfalva (Măneuți).

În prezent, aceste sate fac parte din județul Suceava.

Procesul a căpătat o amploare care aproape a depăşit proporţiile fluxului românesc, el atingînd cu timpul dimensiunile unui adevărat fenomen, scrie  bilunarul CERTITUDINEA.

Putem să ne facem o idee despre amploarea acestui fenomen consultând statisticile românești.

Numai între 1888-1890 s-au eliberat, celor care se strămutau în România, aproape 30.000 de paşapoarte. Mii şi mii de alţi secui treceau clandestin graniţa munţilor.

La 1900, fenomenul alarma şi înspăimînta cancelaria de la Viena.

Se născuse o problemă de stat, care impunea măsuri urgente, radicale, menite să curme „dezastrul de proporţii naţionale”, cum se exprima istoricul Szadeczky Lajos.

Una dintre aceste măsuri a fost Congresul secuiesc din anul 1902. După o amplă campanie pregătitoare – cercetări, anchete, studii, Congresul s-a întrunit la Băile Tuşnad, la sfirşitul  lunii august 1902. Au luat cuvintul 147 oratori. În afara acestora portofoliul Congresului  a înregistrat sute de scrisori, propuneri, memorii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Faimosul si unicul Congres al Secuilor de la Tusnad,desfășurat la începutul secolului trecut este descris  întocmai în volumul ,,Szekely Kongresszus”, Budapest, 1902, aparut in Editura ungara „Patria”...

Aceasta importanta „carte a adevărului” despre secui,   contrazice flagrant toată odioasa ofensiva propagandistică antiromânească, la care s-a angajat cu osârdie presa de limba maghiară?

Ca să înțeleagă secuii de azi – în marea lor  majoritate urmași ai celor ce au participat și au luat cuvântul  în acel Congres ”istoric” – cât de „bine” trăiau străbunicii lor  pe…„pamântul natal”, vom reda doar câte ceva din cuvântarile consemnate, care dezvăluie un adevăr crud: secuii erau considerați „tolerați” de maghiarii stăpânitori, speranța lor economica fiind tot în principatele române.

Ne  împuţinăm, pierim … Nici războiul, nici ciuma n-au provocat atâtea pustiiri, ca mizeria; (pag. 568),  este constatarea căreia i de dă expresie într-o forma sau alta. Dr. Nagy Şandor, referindu-se la efectul malefic al păcatelor so­ciale şi economice ale statului, afirmă că, după datele oficiale, mor anual de tuberculoză 2.55o de secui.

In realitate, pretinde oratorul, întemeiat pe datele propriilor sale cercetări şi statistici, “numărul celor ce pier anual, victime ale bacilului mizeriei, se ridică la 5.000!“(p. 612).
Secuii îşi părăsesc vetrele pentru că aici, acasă, au parte de mămăligă goală, dincolo de aceşti munţi au hrană din belşug. Aici, 10—20—30 fi­orini şi o pereche de cizme, simbria pe un an; dincolo, 15 fiorini salariul pe o lună! “(p. 680).

Consecinţele?

Intre 1880—1889 dispar din Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei, trecând în România, 22.079 secui… Creşte insa an de an numărul paşa­poartelor eliberate.
In 1889; 9.422 paşapoarte; în 1900: 9.634; în 1901: 10.232 paşapoarte.
Da, secuii cunosc, ca şi românii, „vama cucului”…

 Mulţi părăsesc ţara, ocolind vămile. N-au bani nici pentru paşaport (p. 628).
Tinerii se sus­trag îndatoririlor militare faţă de monarhia auştro-ungară, în proporţii unice în Europa!

 Colonelul de stat major Hoffman Hugo se in­dignează oficial (e reprezentantul ministrului apărării, baronul Fejervari Geza): în anul acesta -1902 -… “s-au sustras de la încorpo­rări 12.436 tineri care… nu s-au prezentat; nu sunt de găsit, au dispărut (p. 634).

Drama generată de sărăcia ce domnea în satele secuieşti este descrisă la Congres, cu mult patetism, de Sarolta Geocze. Ea arăta că „în căsuţele secuieşti domneşte mizeria şi dispare din ele străduinţa. Mâinile străduitoare secuieşti nu muncesc acasă. 100.000 de secui muncesc în străinătate. Floarea frumoasă a casei secuieşti nu înfloreşte acasă.

Crinul este călcat în noroi, în pământ străin. 10.000 de fete de secui trăiesc peste hotare, reprezentând tot 10.000 de stele căzătoare”. Se referă la fetele care lucrau ca slujitoare în România şi unde unele, nefiind ocrotite, cădeau deseori pradă viciului. Tot ea, pe acelaşi ton dramatic, arată că „acasă este mămăligă uscată, iar dincolo de munţi se află hrană îmbelşugată. Acasă, simbria este 10-20-30 de florini şi o pereche de cizme, dincolo 15 florini este plata pe o lună”.

Au dispărut, lăsând în urma lor şicanele fiscului şi ruina, “li­citaţiile” si teroarea portărelului.

 “Cît îl vor mai chinui pe bietul secui?, se întrebă Kollo Janos, adăugind: Statui însuşi, cu întregu-i cortegiu de legi, stă in calea îndreptării stării noastre… Cu fiecare nouă lege e ca şi cum şi-ar băga mîna în buzunarul nostru.
Nu exista sector de activitate cat de neansemnat care sa nu fi fost grav prejudiciat de implicatiile “razboiului vamal” ce interzice secuilor, piata Romaniei, tara care(…) inainte de 1896 a constituit pentru noi un adevarat antrepozit . (…)

Situatia creeata de razboiul vamal…a lovit in mod nemijlocit industria scuiasca (p.622)
.. Ba, statul merge şi mai de­parte şi în scopul sugrumării industriei secu­ieşti; transportă lemn românesc (tot românesc!) la preţuri de concurenţă (p. 147).

In conse­cinţă, Congresul să ceară răspicat ca industria­lizarea şi comercializarea lemnului românesc să treacă în mâini secuieşti!

Iar Fabian Laszlo lansează săgeţi împotriva capitalului străin (budapestan!) „infiltrat” în secuime şi care îşi de­pozitează profiturile în safeurile londoneze (p. 302)…
Pajura dualismului imperial are însă două ca­pete: Pe nesimţite am sacrificat intereselor economice ale Austriei, toata industria Ardealului, apoi(…) în 1886, închizîndu-se şi frontiera Ro­mâniei în calea Ardealului, mai multe mii de meseriaşi s-au strămutat în România, (p. 635)…

Decăderea industriei pielăriei coincide cu războiul vamal şi intensificarea emigrării în România (p. 201).
Grăbit şi mai ales familiarizat cu ci­frele zilelor noastre, lectorul ar putea ridica nedumerit din umeri, citind că dr. Kenez Jozsef se adresează de la tribuna, interpelator, stăpînirii, aflînd că “Sinaia a cumpărat 60 de trăsuri… tocmai de la Poznan cînd, foarte bine, — şi firesc — ar fi fost să şi le comande în secuime! “(p. 149).

Dar, ne aflăm în 1902… Iată de ce Jumătate din dogarii secui au plecat în România… (p. 244)…
Odi­nioară, secuii erau nelipsiţi de Ia târgurile săptămânale din România, de unde… aducea bani de aur şi de argint, berechet (p. 624)…

Se denunţă regimul discriminator pe care Capitala îl aplică meseriaşilor secui , în ateliere şi fa­brici (p. 192)…

 Un vacarm prelungit stîrneşte in­tervenţia lui Solymossi Endre , care dezvăluie existenta unei dispozitii scrise a ministrului comerțului ce prevede suspendarea angajarii secuilor si concedierea celor mai de mult angajati (p.227)

O apreciata “marfa” la export, pentru secui o constituiau Apele minerale.”(…)pentru exportul nostru, cea mai apropiata piata o reprezinta Moldova si Valahia.

Dar…din pricina Vămii,a crescut pretul apei la Piatra Neamt,Galați ,București (p.256) Pe deasupra,Fiscul din Ardeal aplica apelor minelale un adevarat regim de teroare fiscala care se completeaza cu vexațiunile sistematice la care sunt supuși caraușii,de catre Jandarmerie si Politie (p.255)

“Să arate si Oștirea  un pic de…,patriotism, consumând apele noastre – adauga ironic Kollo Janos , oștire care beneficiaza de cele mai ridicate salarii…provenite si din impozitele noastre .

Apele noastre sunt tot atât de “dinastice” ca si cele…cehoslovace, pe care o consuma militarii…”’
Decenii de-a rândul oaspeții renumitelor statiuni de la Sovata, Borsec, Tusnad, Malnas, Valcele etc. au fost in primul rând, miile de români. Un sezon fără vizitatorii romani, e un sezon mort.

Publicul de care depinde inflorirea acestora, se afla la doi pasi…
De la Budapesta omul face – cu acceleratul – 21 de ore!

Scade afluenta vilegiaturiștilor(…) si cine a vizitat România vecină,știe ca (…)printr-un uriaș efort si mai ales in regiunile de frontiera, a ridicat asemenea palate, incat te minunezi!

Mica Românie a construit in cativa ani hoteluri de prim rang, splendide stabilimente de cură, bai monumentale, parcuri superbe, care vor determina pe multi dintre statornicii nostri oaspeti din România , sa rămâna acasa! (p.656).

Congresul se adreseaza Guvernului budapestan, cerându-i rezolut, sa intervină fără intârziere, la cuvenitele reglementari vamale cu România!

Zecile de propuneri, variat argumentate, nu­meroasele rezoluţii adoptate cristalizează un limpede numitor comun: există o legă­tură organică, o relaţie de la parte la întreg, un raport continuu de reciprocitate între ros­turile vitale ale secuimii şi România. In optica majorităţii congresiştilor (chiar fără voia mul­tora) România apare ca un pol al speranţei.

Oricâte dificultăţi am avea de înfruntat, nu pu­tem abandona speranţa: Moldova şi Valahia (p. 268).

Era inevitabil ca torentul unor atari convin­geri să depună în albia Congresului şi aluviuni ce denotă efortul de ultima oră al claselor şi orînduirii pe care, direct sau ocolit, luciditatea şi buna credinţă — răbufnind adesea în vio­lenţe diatribale’ – …le înfierează.

Se rostesc şi cîteva jalnice homelii, agrementate cu mirode­niile …celui mai lipsit de imaginaţie şovinism.

Străin parcă de tot ce se vorbeşte (şi de atîtea ori se strigă ! ) în jurul său, grof Dessewffy se îngrijorează şi el de soarta secuilor…

Din sufletul concetăţenilor noştri care emigrează… piere sentimentul apartenenţei la noi.

Chiar dacă se întorc acasă, aici nu se mai simt bine niciodată. In altă parte citim: După datele ul­timelor cercetări, fraţii secui care emigrează în România îşi abandonează în scurt timp naţio­nalitatea, se contopesc cu naţia străină, potriv­nică (?!), iar copiii lor se sfiesc şi de amin­tirea faptului că părinţii lor au fost cândva se­cui (p. 604).

Ne aflăm în epoca în care, în Ungaria, cam­pania de deznaţionalizare a românilor, slovaci­lor, cehilor, şvabilor, slavilor din sud se desfă­şoară pe toate fronturile posibile!.
Ceea ce se petrece cu zecile de mii de secui care se stabilesc în România , să fie oare retor­siunea organizată a oficialităţilor româneşti?

Laszlo Gyula şi dr. Sebess afirmă contrariul: … (Pe secui)… îi răpeşte chiar fără voia lui ,en­tuziasmul naţional care, în cîteva decenii, a ridicat România pe culmi şi, minunîndu-se, el işi uită propria patrie , dorind să devină român.

Destui sînt aceia care se împăunează afirmând că sînt buni români. Mai ales tinerii care cresc acolo, îşi reneagă originea… Aici, acasă, în focarele principale ale emigrării, este lăudată România, i se cântă doinele, i se joacă dansu­rile.

Se vorbeşte mult despre serbările strălu­cite ,organizate în amintirea voievodului Mihai , sau a victoriei de la Plevna…
Se ştie totul şi (secuii) se interesează de toate cîte se petrec acolo, în in­terior, în România, ca şi cum aceea ar fi patria lor cea bună (p. 628).

Şi ca să nu-l suspectăm de vreo „filie” care-şi trimite valenţele peste munţi, dr. Sebess stabileşte: în mijlocul mare­lui corp etnografic pe care îl reprezintă Ro­mânia şi Ardealul locuit de români, secuimea constituie o insulă.

Avem nevoie de zăgazuri în faţa României… In continuare, îşi prezintă şi dezvoltă soluţiile care pot consolida teme­liile acestor zăgazuri: Conservatorism naţio­nal … Unitate socială pe deasupra claselor … Renaşterea moşierimii mijlocii, coloană verte­brală a naţiunii, canavaua armoniei claselor so­ciale ! (p. 299)…

Un alt orator agită o sperietoa­re , gândită cutezător, să recunoaştem: “Braţul muncitorului secui va fi constrîns să servească altui stăpîn  (…) întocmai ca în atâtea judeţe ale Ardealului , unde un alt neam slujeşte moşieru­lui maghiar.”.. (sic!), (p. 570) (Sursa: Adrian Hamzea, 1982 redat de https://infobrasov.net/congresul-adevarul-despre-secui-ignorat-de-kelemen-hunor/ ).

La Congres s-a mai solicitat de către secui să se construiască, în cel mai scurt timp, o cale ferată pe la Oituz, spre Galaţi, o linie pe la Topliţa-Gheorgheni-Tulgheş spre Piatra-Neamţ, o cale ferată de la Sfântu-Gheorghe la Întorsura- Buzăului spre Constanţa etc. 
Condiţiile de trai deosebit de grele din „secuime” au dus la grave probleme de sănătate publică, după cum arăta la congres dr. Sandor Nagy.

În general, problema relaţiilor româno-secuieşti/maghiare a fost tratată la Congresul de la Tuşnad în mod realist, dar n-au lipsit din discursurile unor membri ai Congresului unele accente şovine contra românilor din Transilvania.

S-a pus chiar problema, de către Gabor Ugron, a înfiinţării unei episcopii maghiare pentru „secuii” greco-catolici (apreciindu-se că numărul acestora este de 22.000) şi o episcopie pentru „secuii” ortodocşi (24.000).

De fapt, aceşti „secui” nu erau decât românii care şi-au pierdut în mare parte limba maternă, dar şi-au păstrat religia, scrie http://www.cunoastelumea.ro/ congresul-secuiesc-de-la-tusnad-din-1902.

Delegatul Karoly Ferenczy a fost mai realist şi a spus că secuii „au alte probleme mai arzătoare şi Congresul n-ar trebui să se ocupe de astfel de probleme”.

Rămâne însă antologică, emblematică și profund actuală propunerea, amintită la început, ca secuii să înveţe limba română în şcoli, deoarece ei o cunoşteau bine din relaţiile lor seculare cu românii transilvăneni şi cu cei de peste Carpaţi.

Din dezbaterile Congresului reiese că salvarea secuilor venea atât de la oficialii de atunci, cât şi de la România, care apărea, firesc, drept o rezolvare a problemelor lor economice .
Interesul constant manifestat de fruntaşii secuilor şi mediul de afaceri din „secuime”, în anii care au urmat Congresului de la Tuşnad din 1902, este ilustrat şi de excursia documentară organizată, în august 1906, de către Prefectura judeţului Trei Scaune pentru a vizita Expoziţia din Parcul Carol din Bucureşti, organizată cu prilejul marcării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I.

La această excursie au participat 303 persoane (proprietari, întreprinzători, meseriaşi, primari, funcţionari ş.a.) din toate localităţile din judeţ.

Înscrierile s-au făcut pe baza cererilor personale înaintate prin poştă Prefecturii, fiecare participant suportând costul deplasării.

Transportul s-a făcut cu două vagoane speciale, obţinute în urma corespondenţei dintre căile ferate maghiare şi cele româneşti , scrie http://www.condeiulardelean.ro/ aspecte-ale-relațiilor-secuilor-cu-romanii-la-congresul-de-la-tușnad-din-1902.

 

9 februarie 1934 – România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat Înţelegerea Balcanică

Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

La 9 februarie 1934 România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat  Înţelegerea Balcanică, un tratat cu  caracter defensiv care îşi propunea ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi  apapere reciproc graniţele. Printre principalii săi artizani a fost Nicolae Titulescu, ministru de externe al României 1932-1936.

 

 

 

9 februarie 1934: Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, semnează în numele ţării noastre   impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică.

 
   Pactul Înţelegerii Balcanice avea ca principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial  postbelic în aceasta parte a Europei şi garantarea mutuala a parţilor „faţă de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.

Primele două articole din Pact sunt edificatoare pentru intenţiile statelor semnatare:

“România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor balcanice” (art.1), “Înaltele Părţi Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nicio obligaţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi Contractante” (art.2).

 

 

 

 

 

Harta: Ţările membre ale Înţelegerii Balcanice

 

 

Iniţial se preconiza semnarea pactului în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta. Documentul a fost semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu.

Odată incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, dupa care, în noiembrie 1935, la prima conferinta militara în trei, cu participarea delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia militară între România, Iugoslavia şi Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafată la Bucureşti, Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România).

Convenţia militara cvadripartită, urmărea scopuri defensive, de apărare în eventualitatea unui atac neprovocat, din partea Bulgariei sau Albaniei (acţionând singure sau împreuna, sau fiecare din ele, sau amândoua împreuna cu Ungaria).

Dacă unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei se angajau ca, la cererea celui atacat, să decreteze mobilizarea forţelor prevazute în convenţie şi să acţioneze cât mai repede posibil impotriva agresorului.

Strategii militari români apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice, nu numai prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, ci şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Intelegeri sau a Micii Antante, încheiate în 1921 de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, o alianţă defensivă  ale cărei scopuri erau orientate în principal spre temperarea tendinţelor revizioniste ale Ungariei.

La rândul său, scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei, care avea de asemenea revendicări teritoriale asupra vecinilor săi. 

 

 

 

 

 

 

Harta: Ţările membre ale Micii Antante

 

Cu toate acestea, Pactul a dovedit încă de la început unele slăbiciuni ca urmare a rezervelor ridicate de unele dintre statele membre. Paşii spre colaborare se efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia şi Turcia luptaseră într-un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliaţi în Pactul Balcanic, însă aveau interese separate în zona mediteraneană.

Mai mult, pe baza acordurilor turco-ruse, turcii au avertizat Alianţa Balcanică:

“Turcia, în nici un caz nu va admite a se considera angajată să ia parte la niciun fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” .

Tot la rezerve, Grecia a anunţat la 4 mai 1936: “nu poate, în niciun caz, în executarea angajamentelor asumate prin Pact, să declare război uneia dintre Marile Puteri”. 

 La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.

În cazul când una din Părţile Contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei prevăzută de articolul precedent, obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat nebalcanic, cealaltă putere contractantă va trebui, de asemenea, să intre în război contra acestuia”.

Germania si Italia au acţionat consecvent în direcţia spargerii solidarităţii din cadrul acestei alianţe şi au convins Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia.

In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat în patru.

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia.

Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Astfel, Înţelegerea a fost serios lovită de încheierea Pactului de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav, care în  România  a fost privit cu mare dezamăgire, fiind considerat un gest neprincipial din partea Iugoslaviei.

În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia.

În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.

 În 1936-1937 Milan Hodža, un politician slovac proeminent, a încercat să lanseze un proiect de înţelegere a Cehoslovaciei, Austriei, României, Ungariei și Iugoslaviei pe baza integrării economice a ţărilor din regiune.  

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea pacii, dupa 1936 Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale a fost subminat de marile puteri revizioniste, iar principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale.

Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au văzut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthystă, sperând astfel sa işi salveze integritatea teritorială.In 1938 Germania a anexat Austria, profitând de aceeaşi politică de concesiuni promovată de Anglia şi Franţa, iar prin Acordurile de la Munchen din 29- 30 septembrie 1938, „regiunea sudeta“ din Cehoslovacia. Directoratul european în patru a reusit sa distrugă Mica Intelegere care constituise  un obstacol real în faţa revizioniştilor.

Pe 15 martie 1939 statul cehoslovac a fost desfiinţat de catre Hitler, Boemia si Moravia fiind ocupate de Germania, iar Ucraina subcarpatica, de Ungaria.

In sfarsit, acordul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a dus la impartirea sferelor de influenta între Germania si URSS, în partea nordica si central-sud-estica a continentului.

Schimbarea completa a parametrilor geopolitici a afectat considerabil sistemul de aliante romanesc, care a fost practic pulverizat, ceea ce a uşurat dezmembrarea Romaniei Mari.

Mica Inţelegere nu a avut forţa militara necesară susţinerii diplomaţiei sale şi a fost influenţată de contradicţiile şi disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei, Germania a anexat Austria.

In acest fel a fost deschis drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România în rândurile Axei, dupa ciuntirea teritoriului său de catre URSS, Ungaria si Bulgaria.

În timpul existenţei sale, această alianţă  a contribuit la menţinerea pacii în regiunea central-europeana şi dunareană, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică, a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor.

Cu toate acestea, Mica Înţelegere nu a reuşit să supravieţuiască acţiunilor contrare ale marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva, după ce schimbarea completă a parametrilor geopolitici pe continentul european a cauzat destrămarea sistemul de alianţe în care era angrenată ţara noastră, ceea ce a dus într-o perioadă relativ scurtă la dezmembrarea României Mari.

Eșecul sistemului colectiv de securitate din care făcuse parte România poate fi pus pe seama mai multor factori, precum:

– Incapacitatea țărilor partenere de a organiza alianțele din punct de vedere militar, și nu doar diplomatic

– Incapacitatea Franței și Marii Britanii de a descuraja expansionismul german, italian și rus.

– Deteriorarea mediului politic intern, însoțită de apariția unor inițiative destabilizatoare  filo-germane și filo-italiene.

– Interesele divergente ale țărilor partenere.

– Dependența comercială şi în general economică a unor țări, inclusiv a României, de Germania nazistă şi enormele presiuni militare exercitate de URSS.

După căderea aliatului său tradiţional – Franța – în fața invaziei germane din 1940, România s-a văzut în situația ingrată de a alege între protecția lui Hitler sau protecția lui Stalin.

Până la urmă, le-a „încercat” pe amândouă…

 

 

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/726/9_februarie,_istoricul_zilei#1934

http://www.redescoperaistoria.ro/2014/12/27/documentar-colaborarea-militara-in-cadrul-intelegerii-balcanice/

http://ionutcojocaru.ro/2013/11/02/rolul-si-locul-intelegerii-balcanice-in-spatiul-european-negocieri-cooperarea-romano-turca/

http://www.creeaza.com/referate/istorie/Pactul-Intelegerii-Balcanice-f986.php