CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

 Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite, în timp ce refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale

 

 

Foto: Mareşalul Antonescu şi Hitler

Dr. ISRAEL GUTMAN (Israel): „Refuzul guvernului Antonescu de a-și preda evreii poate fi considerat unul din marile acte de rezistență din Europa”.

În Decembrie 1986 apărea în Ungaria, la Budapesta, o carte monumentală, ISTORIA TRANSILVANIEI în 3 volume, însumând cca. 2.000 pagini, editată de Academia de Științe din Budapesta.
Ca redactor semna ministrul Culturii de la vremea aceea, Bela Doepecz.
Această carte, pusă în slujba revizionismului unguresc, fiind publicată sub egida unui for oficial (Academia de Științe din Budapesta) și prezentată publicului de un membru al guvernului (ministrul Culturii), reprezenta, în fapt, punctul de vedere oficial – atât științific, cât și politic – al Ungariei. 

Indignat de apariția acestei uriașe mistificări propagandistice, scriitorul evreu din România, Oliver Lustig (1926-2017), a ripostat ferm, în mai 1987, printr-un amplu articol publicat în „Magazin Istoric”.

Precizăm că Oliver Lustig a fost unul din supraviețuitorii lagărului de exterminare de la Auschwitz și autor al mai multor cărți despre Holocaust și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Prezentăm un fragment din articolul amintit, intitulat „Denaturări și falsificări care jignesc și profanează memoria victimelor terorii horthyste”(Miron Manega)

DENATURĂRI ȘI FALSIFICĂRI CARE JIGNESC ȘI PROFANEAZĂ MEMORIA VICTIMELOR TERORII HORTHYSTE

Terminând de citit cartea Istoria Transilvaniei,recent apărută la Budapesta, mă văd silit să constat cu amărăciune și indignare că, în ciuda înaltului for – Academia Ungară de Științe – care a patronat-o, ea se abate cu o consecvență demnă de o cauza mai nobilă și de la probitatea științifică, și de la etică istoriei […].

Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite.

[…] Nu-mi venea să cred, nu puteam să concep că, într-o carte ce se pretinde de istorie, apărută sub egida Academiei Ungare de Științe și din al cărei colectiv redacțional face parte un membru marcant al guvernului de la Budapesta, se consemnează pur și simplu exterminarea unei întregi populații, fără să se dea acestei crime odioase nici un fel de caracterizare, fără să se facă cea mai vagă referire la cauzele care au generat-o, fără să se spună un singur cuvânt de condamnare la adresa făptuitorilor.

Înainte de toate trebuia – și trebuie – spus răspicat, fără ocolișuri, că aplicarea soluției finale”, cu alte cuvinte „rezolvarea definitivă a problemei evreiești în stil horthyst” a fost urmarea directă a politicii fasciste, șoviniste, rasiste și antisemite, promovată de regimul lui Horthy.

De altfel, mai marilor acestui regim le plăcea să se mândreasca – și nu fără temei – că în perioada de după primul război mondial, Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite […]

În 1938 a apărut din nou o lege antievreiasca, purtând titlul nevinovat:

Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice”, menite să limiteze accesul evreimii la viață economică și socială din Ungaria.

Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antievreiasca, care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie izraelită, toți acei cetățeni unguri care aveau un părinte ori doi bunici de religie izraelită în momentul ori înaintea întrării în vigoare a legii.

Noțiunea de evreu a fost extinsă apoi prin legea din 1941 privind „apărarea rasei”.

Bazându-se pe această realitate, Endre Laszlo, numit de Horthy secretar de stat la Ministerul de Interne, într-o declarație difuzată la posturile de radio și reluată de întreaga presă ungară, a combătut vehement concepția potrivit căreia problema evreiască ar fi apărut din nou (adică după 19 Martie 1944 – n.n.) ca rezultat al situației politice mondiale”.

El a subliniat că „unanimitatea societății ungare apărătoare a purității rasiale urgentează de aproape 25 de ani rezolvarea problemei evreiești.

Antisemitismul ungar nu este o politică lamodă, nu este copierea sau imitarea unor tendințe și idei actuale. Nu de un an-doi, ci de decenii întregi, spunem așa, prima în Europa, ungurimea a simțit pe propria piele, ce pericol catastrofal reprezintă creșterea în proporții tot mai mari a influenței evreiești.

De-a lungul unei lupte de decenii, s-a cristalizat convingerea numai o rezolvare radicală poate duce la rezultatul definitiv și satisfăcător, dorit de ambele părți”.

„Convingerea noastră de nestrămutat și-a continuat declarația primul colaborator al ministrului de interne horthyst – putem s-o sintetizăm astfel pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic.

Conștienți de această descoperire, trebuie căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii” […].

Este de-a dreptul curios că autorii Istoriei Transilvaniei, în timp ce despre holocaustul evreilor din nord-vestul României aflat sub ocupație horthystă n-au găsit de cuviință să scrie decât patru rânduri și jumătate, despre soarta evreilor din România s-au hotarât să scrie ceva mai mult: șase rânduri.

Autorii le-au folosit din plin pentru a spori confuziile, a continua cu mistificările și denaturările.

Pentru a înțelege mai bine jocul periculos al falsificării istoriei la care se dedau autorii acestei improvizații istorice, e necesar să reproducem un citat anterior, care arată viziunea pe care doresc s’o acrediteze.

Potrivit autorilor, după dictatul fascist de la Viena, a început așa-numita politică de reciprocitate față de naționalități; la expulzari s-a răspuns cu expulzări de cealaltă parte, la internări cu internări, la închidere de școli s-a răspuns cu închidere de școli,creîndu-se o totală nesiguranță a soartei românimii din Nord, respectiv a maghiarimii din Sud”.

Se încearca, așadar, să se sugereze cititorilor existența unui paralelism între situația din nordul și sudul Transilvaniei. Dar o asemenea încercare este mai mult decât revoltătoare.

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei au fost măcelăriți   oameni nevinovați – femei gravide și mame cu copii la sân, bărbați în floarea vârstei și bătrâni de-a valma – așa cum s-a întâmplat în nordul Transilvaniei, în noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, în comuna Ip?

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei a avut loc un masacru asemănător celui săvârșit de horthyști la 9 Septembrie 1940 în comună Trăznea  ?

Când, unde, în ce comune din sudul Transilvaniei s-au comis asemenea crime cutremurătoare ca acelea săvârșite de horthyști la Moisei, Sărmaș sau Leordina?

Autorii încearcă să lanseze ideea unui paralelism și în atitudinea față de evrei.

O anunță lapidar, ca pe un lucru care, chipurile, este firesc: Poliția fascistă a mers mână în mână de ambele părți (adică și în nordul și în sudul Transilvaniei – n.n.) cu antisemitismul”.

Urmează apoi fraza pe care am reprodus-o la începutul articolului, în carte autorii înfățișează, în cele patru rânduri și jumătate, tot ce le-au dictat inima și conștiința să scrie despre exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei cotropit.

O logică elementară ar fi pretins ca, în continuare, să se arate ce s-a întâmplat în sudul Transilvaniei pentru a susține ideea lansată privind similitudinea „în ambele părți”.

Autorii sacrifică însă, fără remușcări, orice logică și, spre stupoarea cititorului, nu fac nici cea mai mică referire la starea de lucruri din sudul Transilvaniei, ci sar, fără nicio legătură, la situația evreilor din întreaga Românie.

Firește, autorii au făcut acest salt pentru că n-au avut tăria să consemneze adevărul istoric: în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viața nici unui evreu n-a fost periclitată.

În timp ce evreii din Cluj, din Oradea și Satu Mare, din toate orașele și satele Transilvaniei de Nord au fost strânși și, toți, până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânați sub amenințarea baionetelor horthyste spre crematoriile și camerele de gazare din Birkenau-Auschwitz, evreii din Turda și Alba Iulia, din Arad și Timișoara, n-au purtat nici măcar steaua galbenă.
Mai mult, aceste orașe, ca de altfel orașele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – și chiar din orașele Ungariei – care au reușit să evadeze din ghetouri și să fugă în România.

Autorii susțin că în timpul celui de al doilea război mondial – potrivit aprecierilor – în România, mai ales la est de Carpați, au fost asasinați cca 337.000 de evrei”.

Este bine cunoscută, frecvent citată în literatură de specialitate, telegrama din Budapesta expediată la Berlin, în care Veesenmayer raportează:

„… Din cercurile consulatului general român din Cluj s-a aflat evreii din Ungaria refiugiați în România sunt tratați acolo ca refugiați politici, urmând a li se înlesni de către guvernul român emigrarea în Palestina”.

Poporul român, împotriva „soluției finale”

În discuție este acum Istoria Transilvaniei, falsurile și denaturările pe care le conține, nu destinul evreilor sub regimul lui Antonescu.

Totuși, pentru că autorii ei au făcut o asemenea apreciere, câteva precizări se impun.
Nu este prima dată când autori din Ungaria, cu o simplă trăsătură de condei, trec în totalitate numărul evreilor din nord-vestul României căzuți victima aplicării în stil horthyst a „soluției finale” în seama regimului antonescian.

Trebuie arătat că, în România de sub autoritatea guvernului român, în cadrul granițelor stabilite în vara lui 1940, în ciuda marilor și repetatelor presiuni ale Berlinului, „soluția finală” nu s-a aplicat.

Profesorul universitar Dr. Israel Gutman din Israel, într-un referat întitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, arată că planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagărele de exterminare din Polonia au întâmpinat „o opoziție energică din partea poporului român și a autorităților românești, inclusiv a guvernului și dictatorului Ion Antonescu…

Refuzul lor de a-i preda pe evrei a crescut cu timpul și această rezistență este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de <soluția finală> de concepție nazistă.

Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecință unor poziții oportuniste și a schimbărilor de front, ci, în mare măsură, și în parte în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de poziții și concepții care existau între Germania nazistă și România de sub dictatură lui Antonescu în privința evreilor”.

Potrivit documentelor originale aflate în arhiva Iad Vashem-ului din Ierusalim, la 15 septembrie 1942, Hauptsturm-fuehrer-ul Gustav Richter, sosit la București ca specialist în „problemele evreiești” al Berlinului, semnează planul german de deportare a evreilor din România.

Nerăbdător, Bukarester Tageblatt, editat de legația germană din București, anunța că, în cursul anului 1942, vor fi evacuați evreii din sudul Transilvaniei și Banat, iar în anul viitor toți evreii din vechiul regat vor fi deportați, așa încât nu va mai exista nici un evreu în România.

Ziarul afirmă, sigur de informațiile pe care le deținea, că „România va servi de astă dată drept exemplu pentru alte țări”. Intenția de deportare devenind publică, un val de proteste ale celor mai diferite cercuri politice, economice, culturale și religioase din România au început să-și facă simțită presiunea.

Într-un protest al Românilor din sudul Transilvaniei și din Banat – intelectuali, comercianți, industriași și meseriași – înaintat Ministerului de Interne de la București – se spunea:

„Oricare ar fi concepția noastră despre evrei, suntem creștini și oameni și noi, care am suferit atât sub dominația ungară și care știm cât suferă astăzi ai noștri sub aceeași dominație, ne cutremurăm la gândul că cetățenii unui stat ar putea, fără nici o vină, să fie despuiați de tot avutul lor și alungați din țara în care s-au născut și în care zac de secole osemintele părinților, bunicilor și străbunilor lor”.

Planul de deportare n-a putut fi pus în aplicare. A eșuat.

În același studiu intitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, Dr. Israel Gutman din Israel trage următoarea concluzie:

„Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărîtor în istoria celui de al doilea război mondial, un moment care marchează începutul sfârșitului dominației naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale” […].

Oliver Lustig

Text publicat în bilunarul CERTITUDINEA 

 

 

17/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Monitorizarea lui Eminescu de către serviciile secrete ruseşti

 

 

 

 

 

Dovada urmăririi lui Eminescu de serviciile rusești: o scrisoare a lui A. Cantacuzino către Maiorescu.

Începând din anul 1870, Eminescu a fost urmărit de serviciile secrete ale celor doua imperii (Austro-Ungar și  Țarist), ca urmare, pe de o parte, a celor trei articole publicate în „Federațiunea” sub pseudonimul de Varro („Să facem un Congres”, „În Unire e tăria” și „Equilibrul”), iar pe de altă parte ca urmare a evenimentelor de la comemorarea lui Ștefan cel Mare, de la Putna (1871).

Ca dovadă a „monitorizării” sale de către serviciile secrete rusești (fapt mai puțin cunoscut) și implicarea lui Titu Maiorescu în această combinație, cităm integral scrisoarea diplomatului român Alexandru Cantacuzino (1811-1884) adresată lui Titu Maiorescu, la data de 19/31 octombrie 1879.

Scrisoarea, descoperită la Arhivele Naționale de Prof. Univ. Dr. Florin Cristian Gheorghe (președintele pentru România al Asociației Europene a Cadrelor Didactice), a fost tradusă din limba germană de prof. Univ. Dr. Tiberiu Spircu și publicată în urmă cu câteva luni în revista „Cugetarea europeană”.

1879, București, joi, 19/31 oct
Dragă Domnule Maiorescu,

Mă văd încă o dată obligat să recurg la intervenția Dumitale. Dimineața știi cu câtă sinceritate ți-am manifestat în mod spontan simpatia mea pentru Eminescu și cât aș fi fost de mulțumit dea-l putea socoti printre colaboratorii noștri.

Ei bine, mă tem foarte mult să nu vină o zi când să mi se impună o despărțire. Acest tânar este atât de ură contra Rușilor încât cu toate recomandările mele și cu atât mai mult ale dumitale, el persistă să facă din Timpul dosarul personal al antipatiilor sale. Fii atât de bun și reia-ți misiunea pe lângă el;  eu i-am vorbit astăzi, fă și dumneata același lucru.

Fără a-i spune nimic care să-i poată deștepta susceptibilitatea sau sensibilitatea, să obți din partea sa NU CA SĂ NU SPUNĂ ADEVĂRUL CI SĂ NU-L SPUNĂ DECÂT ÎN MICĂ PARTE (s.n.).

În orice caz, imi faci și mie personal un serviciu, căci eu port foarte adesea plictiseala lipsei sale de a se situa în timp.Mulțumesc anticipat și la revedere, pe când?

Al tău,A Cantacuzino”

(traducere din germană de Prof. Univ. Dr. Tiberiu Spircu).

Din această scurtă epistolă rezultă cel puțin trei lucruri:

  1. Faptul că A. Cantacuzino își semnează scrisoarea punând înaintea numelui litera „f”, denotă că el și Maiorescu făceau parte din aceeași lojă masonică („f” vine de la „frate”, formula de adresare a masonilor între ei).

  2. Reacția lui A. Cantacuzino la filipicele lui Eminescu împotriva Rusiei, ni-l prezintă ca fiind omul rușilor. Iar avertismentul lui este similar și-l precede pe cel al lui Petre Carp din 1883: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.

  3. Relația apropiată care rezultă din tonul scrisorii lui A. Cantacuzino (omul rușilor) către Titu Maiorescu (omul Austro-Ungariei), determină supoziția că acesta din urmă era „jucător” la ambele capete (Austro-Ungaria și Rusia), împotriva a intereselor României și, implicit, împotriva lui Eminescu.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA

17/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: